Am pus bazele teoriei cunoașterii drept știința despre semnificația tuturor cunoștințelor omenești. Abia prin ea ne creăm o explicație despre raportul pe care îl are conținutul diferitelor științe cu lumea. Ea ne dă posibilitatea de a ajunge, cu ajutorul științelor, la o concepție despre lume. Dobândim o cunoaștere pozitivă prin diferitele cunoștințe; valoarea capacității de cunoaștere față de realitate o aflăm prin teoria cunoașterii. Prin faptul că ne-am ținut în mod sever de teza noastră fundamentală și în expunerile noastre nu ne-am folosit de nici o știință aparte, am depășit toate concepțiile unilaterale despre lume. Unilateralitatea provine de obicei din motivul că cercetarea, în loc să se facă chiar asupra procesului de cunoaștere, abordează imediat obiectele oarecare ale acestui proces. Conform expunerilor noastre dogmatismul trebuie să renunțe la al său „lucru în sine”, iar idealismul subiectiv la „Eul” său ca principiu originar, căci aceștia ‒ conform raportului lor reciproc ‒ sunt determinați în mod esențial abia în gândire. „Lucrul în sine” și „Eul” nu trebuie determinați deducându-le pe unul din celălalt, ci ambii trebuie determinați pornind din gândire, conform caracterului și raportului lor. Scepticismul trebuie să cedeze din îndoiala sa cu privire la posibilitatea de a cunoaște lumea, căci la „ceea ce este dat” nu e nimic de pus la îndoială, deoarece el este neatins de toate predicatele acordate lui prin cunoaștere. Dacă însă ar voi să afirme că cunoașterea prin gândire nu ar putea ajunge niciodată la lucruri, atunci el însuși (scepticismul, n.red.) n-ar putea face aceasta decât tot printr-o reflexiune a gândirii, prin care însă se contrazice. Căci acela care vrea să întemeieze prin gândire îndoiala, acela recunoaște implicit că gândirii îi revine o forță suficientă pentru susținerea unei convingeri. Teoria noastră a cunoașterii depășește în sfârșit empirismul unilateral și raționalismul unilateral, unindu-le pe amândouă pe o treaptă superioară, în acest mod ea justifică ambele concepții. Pe empirist îl justificăm arătând că toate cunoștințele ce privesc conținutul lumii date nu pot fi dobândite decât .prin atingere nemijlocita chiar cu această lume. Dar și raționalistul își găsește în expunerile noastre justificarea sa, deoarece noi declarăm gândirea drept mijlocitoarea necesară și unică a cunoașterii.
Concepția noastră despre lume, așa cum am întemeiat-o epistemologic, converge cel mai mult cu aceea reprezentată de A. E. Biedermann.1 Dar Biedermann, pentru întemeierea punctului său de vedere, întrebuințează constatări care nu aparțin deloc teoriei cunoașterii. Astfel, el operează cu noțiuni ca: existență, substanță, spațiu, timp etc., fără a fi cercetat în prealabil procesul cunoașterii în sine, în loc de a stabili că în procesul de cunoaștere nu sunt prezente întâi decât cele două elemente: lucrul dat și gândirea, el vorbește despre feluri (diferite) de existență a realității. Astfel, el spune, spre exemplu, în paragraful 15: „în orice conținut al conștienței sunt cuprinse două fapte fundamentale: 1. în el ne sunt date două feluri de existență al căror contrast de existență... o indicam drept existentă senzorială și spirituală, obiectuală și ideatică”. Iar în paragraful 19: „Ceea ce are existență temporal-spațială există ca ceva material;... ceea ce este temelie a oricărui proces de existență și subiect al vieții, există ideatic, este real, ca un element existențial ideatic”. Asemenea reflecții nu aparțin teoriei cunoașterii, ci metafizicii, care nu poate fi întemeiată decât abia cu ajutorul teoriei cunoașterii. Trebuie să recunoaștem că afirmațiile lui Biedermann sunt foarte asemănătoare cu ale noastre; dar metoda noastră nu converge deloc cu a lui. De aceea nu am găsit nicăieri îndemnul de a ne confrunta direct cu el. Biedermann caută să dobândească, cu ajutorul câtorva axiome metafizice, un punct de vedere epistemologic. Noi căutăm, prin considerarea procesului de cunoaștere, să ajungem la o concepție despre realitate.
Şi de fapt, credem că am arătat că orice controversă între concepțiile despre lume provine din faptul că se caută dobândirea unei științe despre ceva obiectiv (lucru, Eu, conștiență etc.), fără a se cunoaște mai înainte, exact, ceea ce ne poate da în mod exclusiv o explicație despre orice altă știință, și anume: însăși natura actului cunoașterii.
