Prin considerațiile de până acum am căutat explicarea poziției personalității noastre cognitive față de ființa obiectivă a lumii. Ce înseamnă pentru noi posesia cunoașterii și a științei? Aceasta a fost întrebarea al cărui răspuns l-am căutat.
Am văzut că în cunoștințele noastre se exprimă sâmburele cel mai interior al lumii, în cunoașterea omenească apare armonia legică ce domină universul.
Astfel, menirii omului îi aparține faptul de a transpune, în domeniul realității înfățișate, legile fundamentale ale lumii, care într-alt fel, deși stăpânesc orice existență, nu ar apare niciodată ele însele în existență. Aceasta este esența științei, anume că în ea se prezintă temelia lumilor, care nu poate fi găsită niciodată în realitatea obiectivă. Cunoașterea noastră ‒ imaginativ vorbind ‒ este o permanentă trăire în temelia lumilor.
O asemenea convingere trebuie să arunce o lumină și asupra concepției noastre practice despre viață.
Modul nostru de viață, conform caracterului său integral, este determinat de idealurile noastre morale. Acestea sunt ideile pe care le avem despre țelurile noastre în viață sau, cu alte cuvinte, ideile pe care ni le facem despre ceea ce vrem să săvârșim prin acțiunea noastră.
Acțiunea noastră este o parte a procesului general universal. Ea stă astfel și sub legitatea generală a acestui proces.
Dacă undeva în univers apare un proces, în acesta trebuie să deosebim două lucruri: cursul exterior al acestuia, în spațiu și timp, și legitatea lui interioară.
Cunoașterea acestei legități a acțiunii omenești este numai un caz special al cunoașterii. Deci, concepțiile deduse de noi despre natura cunoașterii trebuie să fie aplicabile și aici. A ne recunoaște ca personalități în acțiune înseamnă atunci: a poseda drept știință legile corespunzătoare ale acțiunii noastre, respectiv a poseda drept știință noțiunile și idealurile noastre morale. Dacă am recunoscut această legitate, atunci acțiunea noastră este și opera noastră. Atunci legitatea nu este dată ca ceva ce e în afara obiectului la care apare procesul, ci ca un conținut al obiectului însuși, cuprins în fapta vie. Obiectul, în acest caz, este propriul nostru Eu. Dacă acesta din urmă a pătruns cu adevărat, cunoscând, acțiunea, conform esenței ei, atunci el se simte în același timp drept stăpânitorul acesteia. Atât timp cât nu se întâmplă un asemenea lucru, legile acțiunii ne întâmpină ca ceva străin de noi, ele ne stăpânesc pe noi; ceea ce săvârșim stă sub constrângerea pe care o exercită ele asupra noastră. Dacă ele sunt transformate dintr-o asemenea ființă străină în fapta originar-proprie a Eului nostru, atunci această constrângere încetează. Elementul constrângător a devenit propria noastră ființă. Legitatea nu mai stăpânește de deasupra noastră, peste procesul ce provine din Eul nostru, ci în noi. Realizarea unui proces datorită unei legități care e în afara realizatorului este un act neliber, iar acela ce are loc prin realizator este unul liber. A cunoaște legile propriei acțiuni înseamnă a fi conștient de propria libertate. Procesul cunoașterii, conform expunerilor noastre, este procesul de evoluție spre libertate.
Nu orice acțiune omenească poartă acest caracter, în multe cazuri noi nu posedăm, drept știință, legile pentru acțiunea noastră. Această parte a acțiunii noastre este partea neliberă a activității noastre, în opoziție cu ea stă partea unde noi ne transpunem în mod desăvârșit în aceste legi. Acesta este domeniul liber, în măsura în care viața noastră îi aparține lui, poate fi denumită drept morală. Transformarea primului domeniu într-unul cu caracterul celui de-al doilea, este misiunea oricărei evoluții individuale, la fel ca aceea a întregii omeniri.
Problema cea mai importantă a oricărei gândirii omenești este următoarea: a înțelege omul drept personalitate întemeiată pe sine însăși, liberă.
