Dificultatea principală pe care o întâmpină filosofii în explicarea reprezentărilor, este atribuită împrejurării că noi nu suntem obiectele exterioare și, cu toate acestea, reprezentările noastre trebuie să aibă o înfățișare corespunzătoare acestor obiecte. Dar examinând lucrurile mai precis, rezultă că această dificultate nici nu există. Firește, noi nu suntem obiectele exterioare, dar noi facem parte din una și aceeași lume de care aparțin și aceste obiecte. Acea porțiune din lume, pe care eu o percep drept subiectul meu, este străbătută de curentul proceselor generale ale lumii. Când mă percep pe mine însumi, la început, sunt o ființă limitată de pielea trupului meu. Ceea ce se cuprinde însă între aceste limite ale pielii trupului, aparține cosmosului, ca unui întreg. Deci, pentru ca între organismul meu și obiectele înconjurătoare să existe un raport, nu este deloc necesar ca aceste obiecte, ori ceva din cuprinsul obiectelor, să intre în mine sau să se imprime în spiritul meu, așa cum se imprimă pecetea în ceară. Întrebarea: cum iau eu cunoștință de pomul care se găsește la zece pași de mine, este cu totul greșit pusă. Ea izvorăște din concepția că limitele trupului meu ar fi un adevărat perete despărțitor, prin care pătrund în mine știri despre obiecte. De fapt, forțele active în interiorul pielii trupului meu sunt aceleași forțe care există și în afara mea. Deci, eu sunt, de fapt, lucrurile; bineînțeles, nu eu ca subiect perceptor, ci eu în măsura în care sunt parte integrantă din procesul universal al lumii. Percepția pomului și eul meu sunt două lucruri care fac parte din același întreg. Acest proces universal dă naștere, în egală măsură, o dată percepției pomului, altă dată aici, percepției eului meu. Dacă nu aș fi un cunoscător al lumii, ci un creator al ei, atunci obiectul și subiectul (percepție și eu) s-ar naște în același act. Căci ele se condiționează reciproc. Eu, ca și cunoscător al lumii, pot să găsesc elementul comun al celor două realități ce-și aparțin reciproc una alteia, numai prin gândire, care le raportează una la alta prin noțiuni.
Cel mai greu lucru de combătut vor fi așa-numitele dovezi fiziologice, aduse pentru a arăta subiectivitatea percepțiilor noastre. Când exercit o apăsare asupra pielii corpului meu, percep o senzație de apăsare. Aceeași apăsare o pot percepe cu ochii, drept lumină, cu urechile, drept sunet. O descărcare electrică este percepută cu ochii ca lumină, cu urechile ca sunet, prin nervii pielii ca izbitură, prin organul olfactiv ca miros de fosfor. Ce rezultă din această stare de fapt? Doar atât: eu percep o descărcare electrică, respectiv o presiune, căreia îi urmează o lumină, un sunet, un anumit miros etc. Dacă nu ar exista ochiul, la percepția zguduiturii mecanice din atmosfera înconjurătoare nu s-ar asocia percepția unei lumini, așa cum, în absența unui organ al auzului, nu s-ar asocia percepția sunetului, etc. Cu ce drept se spune că fără organe de percepție, întregul fenomen ar fi inexistent? Acela care, din faptul că un fenomen electric provoacă în ochi lumină, trage concluzia că ceea ce percepe ca lumină, în afara organismului său nu este decât procesul unei mișcări mecanice, uită că nu a făcut altceva decât să treacă de la o percepție la alta, și nicidecum nu a trecut la un lucru în afara percepției. La fel de bine cum se poate spune că ochiul percepe un proces de mișcare mecanică din jurul său drept lumină, tot așa se poate afirma că modificările regulate ale unui obiect sunt percepute de noi drept fenomene de mișcare. Dacă desenez pe circumferința unui disc un cal de douăsprezece ori, și anume exact în formele pe care le ia corpul său în timp ce fuge, atunci, prin învârtirea discului, pot provoca iluzia mișcării. N-am decât să privesc printr-o deschizătură și, învârtind discul, nu voi vedea douăsprezece imagini ale calului, ci imaginea unui cal ce fuge.
Prin urmare, amintitele fapte fiziologice nu pot arunca lumină asupra raportului ce există între percepție și reprezentare. Trebuie să găsim o altă cale.
În momentul în care în câmpul observației mele apare o percepție, prin mine se activează și gândirea. O verigă în sistemul meu de gânduri, o anumită intuiție, o noțiune se leagă de percepția mea. Iar apoi, dacă percepția dispare din câmpul meu vizual, ce rămâne în urma ei? În urma ei rămâne intuiția mea și raportul acesteia cu acea percepție anumită pe care mi-am format-o în momentul perceperii. Cât de viu îmi amintesc mai târziu acest raport depinde de felul în care funcționează organismul meu spiritual și corporal. Reprezentarea nu este altceva decât o intuiție raportată la o anumită percepție; o noțiune care, odată, era legată de o percepție, și căreia i-a rămas legătura cu această percepție. Noțiunea mea despre un leu nu s-a format din percepțiile mele despre lei. Dar reprezentarea mea despre lei s-a format numai în urma percepției, Îl pot face pe un om, care n-a văzut niciodată un leu, să înțeleagă noțiunea de leu. Dar nu-mi va reuși să-i prezint o reprezentare vie, fără perceperea lui proprie.
Deci, reprezentarea este o noțiune individualizată. Se explică acum de ce reprezentările pot să reprezinte obiectele realității. Deplina realitate a unui lucru ne rezultă, în clipa observației, din contopirea noțiunii și percepției. Printr-o percepție, noțiunea dobândește o înfățișare individuală, un raport cu această percepție anumită. În această înfățișare individuală, care poartă în sine, drept ceva specific, raportul cu percepția, ea continuă să trăiască în noi și formează reprezentarea lucrului respectiv. Dacă întâlnim un al doilea lucru, cu care se leagă aceeași noțiune, îl recunoaștem ca făcând parte din aceeași categorie cu cel dintâi; dacă întâlnim același lucru a doua oară, în sistemul nostru de noțiuni nu întâlnim acum numai o noțiune corespunzătoare, ci întâlnim noțiunea individualizată, împreună cu raportul său caracteristic față de același obiect, și noi recunoaștem obiectul.
Prin urmare, reprezentarea stă între percepție și noțiune. Ea este noțiunea determinată, care indică percepția.
Suma celor despre care îmi pot face reprezentări pot s-o numesc experiența mea. Va avea experiențele mai bogate acel om care are un număr mai mare de noțiuni individualizate. Un om căruia îi lipsește orice posibilitate de intuiție, nu este apt de a dobândi experiențe. El pierde obiectele din câmpul său de observație, fiindcă îi lipsesc noțiunile pe care trebuie să le pună în raport cu aceste obiecte. Un om cu o gândire bine dezvoltată, dar a cărui facultate de percepere – din cauza unor organe senzoriale neadecvate – funcționează rău, este tot atât de incapabil a aduna experiențe. Desigur că el poate dobândi noțiuni într-un fel oarecare, dar intuițiilor sale le lipsește raportul viu față de anumite lucruri. Călătorul distrat și savantul adâncit într-un sistem de noțiuni abstracte, sunt la fel de incapabili de a dobândi o experiență bogată.
Realitatea ni se înfățișează ca percepție și noțiune, iar redarea subiectivă a acestei realități ni se înfățișează ca reprezentare.
Dacă personalitatea noastră s-ar manifesta numai în acte de cunoaștere, totalitatea realităților obiective ne-ar fi dată în percepție, noțiune și reprezentare.
Dar noi nu ne mulțumim a raporta, cu ajutorul gândirii, percepția la noțiune, ci o raportăm și la subiectivitatea noastră specifică, la eul nostru individual. Expresia acestui raport individual este sentimentul care se manifestă ca plăcere sau neplăcere.
Gândirea și simțirea corespund naturii duble a ființei noastre, lucru despre care am mai vorbit. Gândirea este elementul prin care participăm la fenomenele cosmice generale; simțirea este elementul prin care ne putem retrage în intimitatea ființei noastre proprii.
Gândirea noastră ne unește cu lumea; simțirea noastră ne readuce în noi înșine, abia ea ne face ființe individuale. Dacă am fi înzestrați numai cu facultatea gândirii și a perceperii, întreaga noastră viață ar trebui să decurgă într-o continuă indiferență monotonă. Dacă n-am putea cunoaște decât sinea noastră, am fi cu totul indiferenți. Abia datorită faptului că prin cunoașterea de sine simțim sentimentul de sine, că prin perceperea lucrurilor simțim bucurie și durere, trăim ca ființe individuale, a căror existență nu e încheiată odată cu raportul conceptual în care ele se găsesc față de restul lumii, ci care au și o valoare deosebită prin ele însele.
Am putea fi ispitiți să vedem în viața de sentiment un element care e mai bogat saturat cu realitate decât considerarea gânditoare a lumii. La aceasta trebuie să răspundem că viața emotivă are această semnificație mai bogată numai pentru individualitatea mea. Pentru univers, viața mea emotivă poate dobândi o valoare numai dacă simțirea, ca percepție a sinei mele, intră în raport cu o noțiune și, pe această cale ocolită, se încorporează cosmosului.
Viața noastră este o continuă pendulare între existența noastră individuală și participarea la desfășurarea fenomenelor cosmice generale. Cu cât ne ridicăm mai mult în natura generală a gândirii, – unde elementul individual interesează, în cele din urmă, numai ca exemplu, ca un exemplar al noțiunii – cu atât mai mult se pierde în noi caracterul individual al ființei, al personalității particulare cu totul determinate. Cu cât coborâm mai adânc în profunzimile vieții noastre proprii, și lăsăm ca sentimentele noastre să răsune împreună cu experiențele lumii exterioare, cu atât ne separăm mai mult de existența universală. O adevărată individualitate va fi aceea care se poate ridica cât mai mult cu sentimentele sale în regiunea idealului. Există oameni, la care chiar și cele mai generale idei, ce se stabilesc capul lor, poartă încă acel colorit deosebit, care ne indică în mod evident legătura cu purtătorul lor. Există alții, ale căror noțiuni ne întâmpină atât de lipsite de orice particularitate, încât ai impresia că n-ar izvorî din capetele unor oameni în carne și oase.
Reprezentarea dă noțiunilor noastre deja o pecete individuală. Fiecare om are o poziție proprie din care consideră lumea. De percepțiile sale se leagă noțiunile sale. El va gândi noțiunile generale în modul său particular. Această determinare particulară este un rezultat al poziției noastre în lume, al sferei de percepții care se leagă de locul nostru de viață.
În opoziție cu determinarea de mai sus stă o alta, care depinde de organizarea noastră particulară. Căci organizarea noastră constituie o realitate aparte și bine determinată. Fiecare dintre noi leagă de percepțiile sale sentimente particulare de cele mai diferite grade de intensitate. Acesta este elementul individual al propriei noastre personalități. El este ceea ce rămâne după ce am făcut bilanțul tuturor determinantelor locului în care ni se desfășoară viața.
O viață emotivă cu totul lipsită de gânduri, ar trebui să piardă treptat orice legătură cu lumea. La omul capabil de a se realiza că totalitate, cunoașterea lucrurilor merge mână în mână cu formarea și dezvoltarea vieții de sentimente.
Sentimentul este mijlocul prin care noțiunile dobândesc cu precădere viață concretă.
