Am stabilit că elementele necesare pentru a explica realitatea trebuie luate din cele două sfere: din sfera perceperii și din aceea a gândirii. Așa cum am arătat, organizarea noastră face ca deplina realitate, realitatea totală, inclusiv propriul nostru subiect, să ne apară la început ca o dualitate. Cunoașterea învinge această dualitate, fiindcă ea îmbină lucrul întreg din cele două elemente ale realității, percepția și noțiunea elaborată de gândire. Să numim modul în care ni se arată lumea înainte de a fi dobândit adevărata sa înfățișare prin cunoaștere, lumea fenomenelor, în contrast cu entitatea alcătuită în mod unitar din percepție și noțiune. Atunci putem spune: lumea ne este dată ca dualitate (în mod dualist), iar cunoașterea o transformă într-o unitate (în mod monist). Filosofia care pleacă de la acest principiu fundamental, poate fi numită filosofie monistă sau monism. În opoziție cu această concepție este teoria care admite existența a două lumi sau dualismul. Aceasta din urmă nu admite două aspecte – separate doar prin organizarea noastră – ale unei realități unitare, ci două lumi, care se deosebesc cu totul una de cealaltă. El caută apoi într-una din lumi principiile cu care să explice cealaltă lume.
Dualismul se întemeiază pe o concepție falsă despre ceea ce numim cunoaștere. El desparte existența unitară în două domenii, fiecare cu legile sale proprii, și le situează, din punct de vedere exterior, într-o opoziție.
Într-un astfel de dualism își are originea distincția ce se face între obiectul percepției și «lucrul în sine», distincție pe care a introdus-o Kant în știință și la care, până astăzi, încă nu s-a renunțat. Conform expunerilor noastre, organizarea noastră spirituală face ca lucrurile izolate să ni se poată da numai ca percepție. Gândirea învinge apoi izolarea, prin faptul că indică fiecărei percepții locul ce i se cuvine în univers. Câtă vreme determinăm părțile izolate din univers drept percepții, ne supunem unei legi a subiectivității noastre. Dacă însă considerăm suma tuturor percepțiilor noastre ca o parte a lumii, căreia îi opunem apoi, ca a doua parte, „lucrurile în sine”, atunci filosofăm în van. Căci, în acest caz, avem de a face cu un simplu joc de noțiuni. Construim un contrast artificial, dar nu putem dobândi nici un conținut pentru cea de a doua parte a contrastului, fiindcă un astfel de conținut, pentru un anumit lucru, poate fi extras numai din percepție.
Orice existență pe care o acceptăm în afară de percepție și noțiune, trebuie respinsă ca făcând parte din sfera ipotezelor neîndreptățite. Din această categorie face parte „lucrul în sine”. Este foarte natural ca gânditorul dualist să nu poată găsi legătura dintre principiul cosmic, acceptat în mod ipotetic, și realitatea dată prin experiență. Acest principiu cosmic pe care l-am acceptat în mod ipotetic, dobândește un conținut numai dacă îl împrumutăm din lumea experimentală, și ne dăruim apoi unei iluzii în ceea ce privește acest împrumut. Altfel, rămâne o noțiune lipsită de conținut, o non-noțiune, care are numai forma noțiunii. Gânditorul dualist afirmă în acest caz că conținutul acestei noțiuni ar fi inaccesibil cunoașterii noastre; noi putem ști numai că există un astfel de conținut, dar nu putem ști ce anume există. Nici într-un caz, nici în celălalt, dualismul nu poate fi învins. Putem introduce în noțiunea „lucrului în sine” câteva elemente abstracte ale lumii experimentale, dar, cu toate acestea, e imposibil ca realitatea concretă și bogată a experienței să fie redusă la câteva însușiri, care și ele au fost luate numai din această lume a percepției. Du Bois Reymond [Note 38] crede că imperceptibilii atomi al materiei produc, prin poziția și mișcarea lor, senzațiile și sentimentele, pentru a ajunge apoi la concluzia că niciodată nu ne vom putea explica, în mod satisfăcător, cum dau naștere materia și mișcarea senzațiilor și sentimentelor, căci „este cu totul de neînțeles – și acest lucru va rămâne de neînțeles pentru totdeauna – că unor atomi de carbon, oxigen și hidrogen, nu ar trebui să le fie indiferentă poziția și mișcarea lor din prezent, trecut și viitor. Este cu neputință de înțeles cum poate lua naștere conștiența din acțiunea lor comună”. Această concluzie este caracteristică pentru întreaga direcție de gândire a concepției dualiste. Din bogata lume a percepțiilor se separă poziția și mișcarea. Acestea sunt transpuse apoi în lumea imaginară a atomilor. Ne mirăm atunci că viața concretă nu poate fi explicată cu ajutorul acestui principiu, pe care noi înșine l-am făcut și l-am împrumutat din lumea percepțiilor.
Că dualistul, care lucrează cu noțiunea „lucrului în sine”, o noțiune cu totul lipsită de conținut, nu poate ajunge la nici o explicație a lumii, rezultă chiar din mai sus-amintita definiție a principiului său.
În orice caz, dualistul se vede constrâns a pune limite de netrecut facultăților noastre de cunoaștere. Adeptul unei concepții moniste știe că toate elementele de care are nevoie pentru a explica un fenomen al lumii trebuie să se găsească înăuntrul acestei lumi. Ceea ce îl împiedică să ajungă la aceste elemente nu pot fi decât obstacole întâmplătoare, de natură spațială sau temporală, ori insuficiențe ale organizării sale. Nu ale organizării sale omenești, în general, ci insuficiențe de natură particulară, individuală.
Din noțiunea cunoașterii, așa cum am formulat-o, rezultă că nu se poate vorbi despre limite ale cunoașterii. Cunoașterea nu este o problemă universală generală, ci o afacere pe care omul trebuie s-o tranșeze cu sine însuși. Lucrurile nu cer nici o explicație. Ele există și acționează unele asupra altora, după legi care pot fi descoperite de gândire. Ele există într-o unitate indivizibilă cu aceste legi. Eul nostru se apropie de lucruri și, la început, sesizează din ele ceea ce am numit percepție. Dar, în interiorul acestui eu se află forța de a găsi și cealaltă latură a realității. Abia după ce eul nostru a unit, și pentru sine, cele două elemente ale realității – care, în lume, constituie o unitate indivizibilă –‚ setea noastră de cunoaștere a fost satisfăcută: eul a ajuns din nou la realitate.
Așadar, condițiile preliminare ale cunoașterii sunt date prin eu și pentru eu. Eul își pune el însuși întrebările cunoașterii. Și anume, Eul preia aceste întrebări din elementele cu totul transparente și clare ale gândirii. Dacă ne punem întrebări cărora nu suntem în stare să le răspundem, atunci e posibil ca tocmai conținutul întrebării să nu fie limpede și clar în toate componentele sale. Nu lumea ne pune întrebările, ci ni le punem noi înșine.
Pot gândi faptul că îmi lipsește orice posibilitate de a da un răspuns la o întrebare pe care o întâlnesc undeva, fără ca să cunosc sfera din care a fost luat conținutul întrebării.
În cunoașterea noastră este vorba de întrebări care iau naștere prin faptul că sferei percepțiilor, care este condiționată de loc, timp și de organizarea noastră subiectivă, îi stă în față sfera noțiunilor, care indică spre universalitatea lumii. Sarcina mea este de a uni cele două sfere, care îmi sunt bine cunoscute. Aici nu se poate vorbi despre o limită a cunoașterii. Un timp oarecare, o întrebare sau alta poate să rămână nelămurită, fiindcă scena vieții în care trăim ne împiedică să percepem lucrurile care contribuie la elucidarea ei. Dar ceea ce nu găsim astăzi poate fi găsit mâine. Limitele condiționate de circumstanțele vieții sunt doar vremelnice. Ele pot fi învinse prin progresele percepției și gândirii.
Dualismul comite greșeala că transpune opoziția dintre obiect și subiect, care are o importanță numai în domeniul percepției, asupra unor entități pur imaginare, situate în afara acestui domeniu. Dar, fiindcă lucrurile izolate în orizontul percepției rămân izolate numai când subiectul perceptor nu face uz de gândire, care ridică orice izolare și care ne îngăduie să recunoaștem că izolarea lucrurilor este condiționată numai de subiectivismul nostru, dualistul transpune determinări asupra unor entități ce ar sta înapoia percepției, determinări care nu au o valoare absolută, ci numai una relativă, nici pentru aceste entități. Prin aceasta, el descompune cei doi factori al procesului de cunoaștere: percepția și noțiunea, în patru: 1 – Obiectul în sine; 2 – Percepția pe care o are subiectul despre obiect; 3 – Subiectul; 4 – Noțiunea care raportează percepția la obiectul în sine. Raportul dintre obiect și subiect este un raport real; subiectul este într-adevăr influențat (în mod dinamic) de obiect. Acest proces real, așa se spune, nu ajunge în conștiența noastră. Dar el ar trezi în subiect o contra-acțiune ca răspuns la acțiunea ce izvorăște din obiect. Rezultatul acestei contra-acțiuni ar fi percepția. Abia aceasta ar pătrunde în conștiență. Obiectul ar avea o realitate obiectivă, independentă de subiect, iar percepția o realitate subiectivă. Iar subiectul ar raporta această realitate subiectivă la obiect. Acest ultim raport ar fi de natură conceptuală. Prin urmare, dualismul scindează procesul de cunoaștere în două părți. Prima parte, producerea obiectului de percepție din «lucrul în sine», se desfășoară în afara conștienței, cealaltă parte, unirea percepției cu noțiunea și raportarea acesteia la obiect, s-ar petrece înlăuntrul conștienței. Este clar că pornind de la aceste premize, dualismul vede în noțiuni numai niște reprezentanți subiectivi al realităților ce apar în fața conștienței sale. Procesul real și obiectiv care se desfășoară în subiect pentru ca percepția să poată lua naștere și, cu atât mai mult, raporturile obiective dintre „lucrurile în sine”, rămân de-a dreptul necunoscute unui asemenea dualist; după părerea sa, omul nu poate să-și creeze decât reprezentanți conceptuali pentru elementul obiectiv real. Firul care face legătura de unire între lucruri și care leagă lucrurile între ele și în mod obiectiv de spiritul nostru individual (ca lucrul în sine), se află dincolo de conștiență, într-o entitate în sine, despre care nu am putea avea în conștiența noastră decât tot un reprezentant conceptual.
Dualismul își închipuie că întreg universul s-ar reduce la o schemă abstractă de concepte, dacă el nu ar stabili și raporturi reale alături de raporturile conceptuale dintre lucruri. Cu alte cuvinte: dualistului i se pare că principiile conceptuale care pot fi descoperite de gândire sunt prea aeriene, și de aceea mai caută principii reale pe care acestea să se poată sprijini.
Să examinăm mai îndeaproape aceste principii reale. Omul naiv (realistul naiv) consideră lucrurile lumii exterioare ca realități. Dovada acestei realități rezidă, pentru el, în faptul că poate prinde aceste lucruri cu mâinile, le poate vedea cu ochii. Afirmația: „Nu există nimic ce nu poate fi perceput”, trebuie considerată ca prima axiomă a omului naiv, o afirmație care poate fi acceptată tot atât de bine și invers: „Tot ceea ce poate fi perceput, există”. Cea mai bună dovadă pentru această afirmație o constituie credința pe care omul naiv o are în nemurire și în spirite. El își reprezintă sufletul ca fiind o materie fină și senzorială, care, în anumite condiții, poate fi văzută și de omul obișnuit (credința naivă în fantome).
Față de această lume reală a realistului naiv, pentru el, tot restul lumii, prin urmare lumea ideilor, este ireală și „pur conceptuală”. Ceea ce adăugăm lucrurilor prin gândire sunt numai gânduri despre lucruri, iar gândirea nu adaugă percepției nimic real.
Omul naiv consideră însă percepția simțurilor ca singura dovadă a realității nu numai în ceea ce privește existența lucrurilor, ci și în ceea ce privește fenomenele. După părerea sa, un lucru poate acționa asupra unui alt lucru, numai dacă de la acest lucru pornește spre celălalt o forță, perceptibilă cu ajutorul simțurilor, care să-l cuprindă pe acesta din urmă. Mai demult, în fizică se credea că din corpuri se revarsă o substanță foarte fină, care pătrunde în suflet prin organele simțurilor noastre. Această substanță nu poate fi văzută, așa se spunea, din cauză că simțurile noastre sunt prea grosolane față de finețea ei. Principial, acestei substanțe i se atribuia realitate, din aceleași motive din care aceasta era atribuită și obiectelor din lumea simțurilor, adică din cauza formei sale de existență, care era concepută ca fiind analogă aceleia a realităților sensibile.
Entității de sine stătătoare a realităților ce pot fi trăite în mod conceptual, conștiența naivă nu îi atribuie o realitate în sensul în care o atribuie realităților ce pot fi trăite pe plan sensibil. Un obiect conceput „numai în gând” rămâne o himeră câtă vreme nu ne putem convinge prin simțuri de realitatea lui. Pe scurt, omul naiv pretinde, alături de mărturia conceptuală a gândirii sale, și mărturia reală a simțurilor. În această necesitate a omului naiv trebuie să căutăm cauzele din care au luat naștere formele primitive ale credinței în revelații. Dumnezeu, care ne este dat prin gândire, va rămâne întotdeauna pentru conștiența naivă numai un Dumnezeu „gândit”. Conștiența naivă pretinde ca revelația să fie accesibilă percepției simțurilor. Dumnezeu trebuie să apară în trup. Mărturia pe care ne-o dă gândirea are, pentru acesta, puțină importanță. Mai important este ca existența Divinității să fie dovedită printr-un fapt ce se poate constata pe calea simțurilor, prin transformarea apei în vin.
Omul naiv consideră chiar și actul cunoașterii drept un proces asemănător proceselor senzoriale. Lucrurile fac o impresie în suflet sau emit imagini care pătrund în suflet prin simțuri, etc.
Omul naiv consideră real ceea ce poate percepe cu simțurile, iar lucrurile despre care nu poate dobândi o asemenea percepție, cum ar fi Dumnezeu, suflet, cunoaștere etc., el și le reprezintă în mod analog cu cele percepute.
Dacă realismul naiv ar vrea să întemeieze o știință, aceasta va putea consta numai dintr-o descriere exactă a conținutului percepțiilor. Pentru el, noțiunile sunt numai un mijloc pentru a ajunge la scop. Ele există pentru a crea complementarul conceptual al percepțiilor. N-au însă nici o importanță pentru lucruri. Realistul naiv consideră reale numai exemplarele speciei lalelelor pe care le vedem sau le putem vedea. Ideea lalelei este, pentru el, o abstracție, o imagine-gând, pe care sufletul și-o formează din caracteristicile comune ale tuturor lalelelor.
Realismul naiv, împreună cu principiile sale despre realitatea lucrurilor percepute, este combătut de experiență, care ne învață că tocmai conținutul percepțiilor este de natură trecătoare. Laleaua pe care o văd este astăzi reală; după un an, ea va dispărea în neant. Ceea ce s-a afirmat este specia lalelei. Dar pentru realismul naiv această specie nu este „decât” o idee, și nu o realitate. Această concepție se vede, prin urmare, în situația de a privi cum realitățile ei apar și dispar, în timp ce realitatea ideală care, după părerea sa este ireală, se afirmă. Așadar, realismul naiv trebuie să admită pe lângă percepții, și ceva ideal. El trebuie să admită entități pe care nu le poate percepe cu simțurile fizice. Se împacă însă cu sine însuși, prin aceea că își reprezintă forma lor de existență analogă cu aceea a obiectelor sensibile. Astfel de realități admise în mod ipotetic sunt forțele invizibile, prin care lucrurile fizice acționează unele asupra altora. Un astfel de lucru este ereditatea, care continuă să acționeze dincolo de individ și ea e motivul că dintr-un individ ia naștere un nou individ, care îi seamănă și în felul acesta specia se menține. Un astfel de lucru este principiul vital ce străbate trupul organic, sufletul, pe care conștiența naivă și l-a reprezentat întotdeauna, ca fiind analog realităților sensibile și, în sfârșit, un astfel de lucru este, pentru realistul naiv, chiar și Ființa Divină. El își reprezintă această Ființă Divină ca fiind activă într-un fel care corespunde cu totul cu ceea ce poate fi perceput drept mod de a acționa al omului: anume antropomorf.
Fizica modernă explică senzațiile simțurilor drept procese ale celor mai mici părți ale corpurilor și ale unei substanțe infinit de subtile, ale eterului sau ale unei substanțe asemănătoare. Așa bunăoară, ceea ce simțim drept căldură în spațiul pe care îl ocupă un corp producător de căldură nu este altceva decât o mișcare a particulelor din care se compune acel corp. Aici se face din nou o analogie între o realitate perceptibilă și una neperceptibilă. Am putea spune că analogul sensibil al noțiunii „corp” este, în acest sens, interiorul unui spațiu închis din toate părțile, în care se mișcă, în toate direcțiile, niște bile elastice, izbindu-se unele de altele și ciocnindu-se de pereți etc.
Fără astfel de presupuneri, lumea realismului naiv s-ar descompune într-un agregat incoerent de percepții, fără raporturi reciproce, care nu s-ar uni în nici un fel de unitate. E clar, însă, că, la aceste presupuneri realismul naiv poate să ajungă numai printr-o inconsecvență. Dacă vrea să rămână credincios principiului său fundamental, după care, realitate au numai lucrurile care pot fi percepute, trebuie să admită că acolo unde nu percepe nimic, nu are voie să presupună nici o realitate. Din punctul de vedere al realismului naiv, forțele imperceptibile, care acționează din obiectele perceptibile, sunt propriu-zis ipoteze neîndreptățite. Și fiindcă nu cunoaște o altă realitate, el înzestrează aceste forțe ipotetice cu un conținut perceptibil. Prin urmare, el aplică o formă de existență (existența perceptibilă) într-un domeniu în care îi lipsește singurul său mijloc, care poate face dovada acestei forme de existență: perceperea sensibilă.
Această concepție despre lume, plină de contradicții, duce la realismul metafizic. Acesta construiește, alături de realitatea perceptibilă, încă o realitate, o realitate imperceptibilă, pe care și-o reprezintă ca fiind analogă celei dintâi. De aceea, realismul metafizic este, în mod necesar, dualism.
Acolo unde realismul metafizic semnalează un raport între lucrurile perceptibile (apropiere prin mișcare, dobândirea conștienței despre un obiect etc.) el așează o realitate. Raportul pe care îl observă îl poate exprima numai prin gândire, dar nu-l poate percepe. Raportul conceptual este transformat, în mod arbitrar, într-un lucru asemănător celor perceptibile. Pentru această orientare de gândire, lumea reală se compune din obiectele perceptibile, care se găsesc într-o veșnică devenire – apar și dispar – și din forțele imperceptibile, din care sunt produse obiectele perceptibile și care reprezintă elementul permanent.
Realismul metafizic este un amestec – plin de contradicții – între realism naiv și idealism. Forțele sale ipotetice sunt entități imperceptibile, înzestrate cu calități perceptibile. El s-a hotărât ca, alături de domeniul lumii perceptibile, pentru a cărui formă de existență posedă mijloace de cunoaștere, să admită încă un domeniu, în care nu se poate folosi de aceste mijloace și de care poate lua cunoștință numai prin gândire. Dar el nu se poate hotărî, în același timp, să recunoască forma de existență pe care i-o mijlocește gândirea, noțiunea (ideea), ca un factor tot atât de îndreptățit, alături de percepție. Dacă vrem să evităm contradicția percepției imperceptibile, trebuie să admitem că raporturile dintre percepții, stabilite prin gândire, nu au pentru noi o altă formă de existență decât aceea a noțiunii. Îndepărtând din realismul metafizic partea nejustificată, lumea ni se prezintă ca o sumă de percepții și de raporturi conceptuale (ideale). Realismul metafizic se transformă astfel într-o concepție despre lume care pretinde, pe seama percepțiilor, principiul perceptibilității, iar pentru stabilirea raporturilor dintre percepții pretinde principiul activității gânditoare. Această concepție despre lume nu poate admite alături de lumea percepțiilor și de lumea noțiunilor, o a treia lume, în care să aibă valoare simultan cele două principii: așa-numitul principiu real și principiul ideal.
Dacă realismul metafizic afirmă că alături de raportul ideal dintre obiectele de perceput și subiectul său perceptor, trebuie să existe și raportul real dintre „lucrul în sine” al percepției și „lucrul în sine” al subiectului perceptor (al așa-numitului spirit individual), afirmația sa se întemeiază pe falsa presupunere a unui proces existențial imperceptibil, analog proceselor din lumea simțurilor. Realismul metafizic mai spune apoi: eu pot stabili cu lumea percepțiilor mele un raport conștient-ideatic, dar cu lumea reală pot stabili numai un raport dinamic, de forțe. Făcând o astfel de afirmație, el comite o greșeală tot atât de condamnabilă ca cea de mai sus. Despre un raport de forțe nu poate fi vorba decât în lumea percepțiilor (în domeniul simțului tactil), dar nu și în afara acesteia.
Concepția caracterizată mai sus, în care se încadrează realismul metafizic, după ce l-am epurat de elementele contradictorii, vrem să o numim monism, fiindcă ea unește realismul unilateral cu idealismul, într-o unitate superioară.
Pentru realismul naiv, lumea reală este o totalitate de obiecte de percepție; pentru realismul metafizic, realitatea constă nu numai din percepții, ci și din forțe imperceptibile; în locul forțelor imperceptibile, monismul așează raporturile conceptuale, pe care le dobândește prin gândire. Aceste raporturi sunt însă legile naturii. O lege a naturii nu este altceva decât expresia conceptuală a raportului dintre anumite percepții.
Monismul nu ajunge deloc în situația de a pune problema altor principii în afară de percepție și noțiune, prin care să ajungă la o explicație a realității. El știe că în întreg domeniul realității, nu găsește nici un motiv pentru aceasta. În lumea percepției, așa cum se prezintă ea în mod direct perceperii noastre, monismul vede o jumătate de realitate. El află realitatea întreagă în unirea lumii percepției cu lumea noțiunilor. Realistul metafizic poate reproșa monistului: S-ar putea întâmpla ca, pentru organizarea ta, procesul de cunoaștere să fie desăvârșit, adică să nu-i lipsească nici un element. Nu știi însă cum se oglindește lumea într-o inteligență cu altă organizare decât a ta. Monistul va răspunde: chiar dacă există alte inteligențe decât cele omenești și chiar dacă percepțiile lor au altă înfățișare decât aceea a percepțiilor noastre, pentru mine are importanță numai ceea ce ajunge din ele la mine, prin percepție și noțiune. Prin perceperea mea, prin această percepere specifică omului, eu mă situez față de obiect ca subiect. Prin aceasta, legătura dintre lucruri este întreruptă. Subiectul restabilește această legătură prin gândire. În urma acestui lucru el se reintegrează în totalitatea universului. Fiindcă acest întreg apare rupt în locul dintre percepția și noțiunea noastră numai datorită subiectului nostru, în unirea acestor două ne este dată și o adevărată cunoaștere. Pentru ființe dotate cu alte facultăți de percepție (spre exemplu cu un număr dublu de organe senzoriale), legătura dintre lucrurile lumii ar apărea întreruptă în alt loc, și restabilirea ei trebuie să se facă, deci, pe o cale specifică acestor ființe. Problema limitelor cunoașterii există numai pentru realiștii naivi și metafizici, care văd în conținutul sufletului numai o reprezentare conceptuală a lumii. Pentru ei, ceea ce se găsește în afara subiectului este ceva absolut, ceva ce există prin sine însuși, iar conținutul subiectului este o imagine a acestuia, care se găsește de-a dreptul în afara acestui absolut. Perfecțiunea cunoașterii depinde de mai marea sau mai mica asemănare a imaginii cu obiectul absolut. O ființă cu mai puține simțuri decât omul va percepe din lume o parte mai mică, o ființă cu mai multe simțuri va percepe o parte mai mare. Drept urmare, prima ființă va avea o cunoaștere mai puțin desăvârșită decât cea din urmă.
Monismul vede problema altfel. Locul unde universul ne apare rupt în subiect și obiect este determinat de organizarea ființei perceptoare. Față de acest subiect determinat, obiectul nu este o realitate absolută, ci ceva relativ. În consecință, reclădirea unei punți peste acest antagonism nu poate fi făcută decât pe o cale cu totul specifică, proprie subiectului omenesc. De îndată ce eul, care s-a despărțit de lume în actul percepției, se reintegrează, prin reflecție gânditoare, în unitatea lumii, încetează orice alte probleme care erau numai o consecință a despărțirii.
O ființă care ar avea o altă alcătuire decât aceea a omului, ar avea un alt fel de cunoaștere. Omul are o alcătuire în măsură de a putea răspunde la problemele pe care i le pune propria sa ființă.
Realismul metafizic trebuie să-și pună întrebarea: prin ce ne sunt date nouă datele percepției? Prin ce este afectat subiectul?
Pentru monism, percepția este determinată de subiect. Acesta dispune însă de gândire, cu ajutorul căreia poate face ca amintita determinare pe care el însuși a provocat-o, să înceteze din nou.
Realismul metafizic ajunge în fața unei noi dificultăți, când încearcă să explice asemănarea dintre imaginile pe care le au despre lume diferitele individualități omenești. El trebuie să-și pună întrebarea: cum se întâmplă că imaginea despre lume, pe care mi-o construiesc cu ajutorul noțiunilor mele și al percepțiilor determinate în mod subiectiv, este asemănătoare imaginii pe care și-o construiește o altă individualitate omenească, cu ajutorul acelorași doi factori subiectivi? În general, cum pot trage concluzii pentru imaginea pe care și-o face un om despre lume, din imaginea mea subiectivă? Din faptul că oamenii se pot înțelege în mod practic, realistul metafizic trage concluzia că imaginile subiective despre lume ale acestora sunt asemănătoare. Asemănarea dintre aceste imagini despre lume îl determină în continuare să tragă concluzii asupra egalității spiritelor individuale ce se află la temelia subiectelor perceptoare particulare, cu alte cuvinte, asupra „eului în sine” care stă la temelia subiectelor.
Deci tragem dintr-o sumă de efecte această concluzie asupra caracterului cauzelor care stau la baza acestor efecte. Se crede că, examinând un număr suficient de cazuri, ajungem să cunoaștem desfășurarea lucrurilor în așa fel, încât vom putea ști care vor fi efectele acestor cauze și în alte împrejurări. Astfel de concluzii se obțin prin așa-numita „metodă inductivă”. O astfel de concluzie o numim concluzie inductivă. Noi ne vom vedea nevoiți să modificăm rezultatele concluziilor obținute cu această metodă, de îndată ce, în urma unei observații, rezultă ceva neașteptat, căci caracterul rezultatului este, totuși, determinat numai de aspectul individual al observației făcute. Realistul metafizic afirmă, însă, că această cunoaștere condiționată a cauzelor este absolut suficientă pentru nevoile vieții practice.
Concluziile obținute pe cale inductivă constituie temelia metodică a realismului metafizic modern. Exista o vreme în care oamenii își închipuiau că dintr-o noțiune se poate scoate ceva ce nu mai este noțiune. Ei credeau că ființele metafizice reale, de care avea cândva nevoie realismul metafizic, pot fi cunoscute pornind de la noțiuni. Astăzi, acest fel de a filosofa este depășit și abandonat. În schimb, însă, oamenii cred că, dintr-un suficient număr de realități ale percepției pot trage concluzii asupra caracterului pe care îl are lucrul în sine ce stă la temelia acestor realități. Așa cum altădată oamenii încercau să ajungă la elementul metafizic pornind de la noțiuni, astăzi cred că îl pot afla pornind de la percepție. Fiindcă noțiunile i se prezintă omului într-o claritate desăvârșită, se credea că din ele se poate deduce și elementul metafizic cu o siguranță absolută. Percepțiile nu ni se prezintă cu aceeași claritate desăvârșită. Între o percepție întâlnită ulterior și percepția de aceeași natură întâlnită anterior există o oarecare deosebire. De aceea, concluziile trase dintr-o percepție anterioară sunt mereu întru câtva modificate de concluziile trase din percepțiile ulterioare. Formațiunea metafizică obținută pe această cale este deci o formațiune relativ corectă, supusă unor corecturi viitoare. Metafizica lui Eduard von Hartmann [Nota 39] – care a pus pe foaia de titlu a primei sale opere, ca motto, cuvintele: «Rezultate speculative obținute după metoda inductivă a științelor naturii» –‚ are un caracter determinat de aceste principii metodice.
Felul în care realistul metafizic ne înfățișează astăzi lucrurile în sine a fost dobândit prin metoda inductivă. Prin considerări asupra procesului de cunoaștere, acesta ajunge la convingerea că alături de lumea „subiectivă”, cognoscibilă prin percepție și noțiune, există o lume obiectivă și reală. El își închipuie că poate determina proprietățile acestei realități obiective din percepții prin metoda inductivă.
Adaos la noua ediție (1918). Observarea nepărtinitoare a trăirii în percepție și noțiune, așa cum am încercat a o descrie în expunerile anterioare, este tulburată mereu de anumite reprezentări care apar în domeniul științelor naturii. Cei ce se situează pe tărâmul acestor științe își spun: ochii percep în spectrul solar culori de la roșu la violet. Dar, dincolo de violet, în spațiul de radiație al spectrului există forțe pe care ochiul nu le mai percepe, dar care corespund unui efect chimic. Tot așa, dincolo de roșu, se găsesc radiații care produc numai efecte de căldură. Reflectând asupra acestor fenomene și asupra fenomenelor asemănătoare, se ajunge la părerea că extinderea lumii percepțiilor omenești este determinată de puterea de cuprindere a simțurilor de care dispune omul, și că acesta ar avea înaintea sa o cu totul altă lume, dacă, pe lângă simțurile pe care le are, ar mai avea și altele, sau dacă, în general, ar avea alte simțuri. Cel ce se dedă fanteziilor exagerate – în această privință, strălucitele descoperiri ale științelor modeme oferă un prilej într-adevăr seducător – poate ajunge foarte ușor să afirme că, cu toate acestea, în câmpul de observație al omului intră numai ceea ce poate acționa asupra simțurilor de care dispune organizarea noastră. El nu are nici un drept de a considera lumea limitată a percepțiilor sale, care este determinată de organizarea sa, ca hotărâtoare, în ceea ce privește realitatea. Căci fiecare simț nou ne-ar pune în fața unei alte imagini a realității. În cadrul limitelor corespunzătoare, toate acestea pot fi considerate ca păreri absolut îndreptățite. Dar dacă cineva se lasă influențat de aceste păreri în observarea obiectivă a amintitelor raporturi dintre percepție și noțiune, el își închide drumul ce duce spre o cunoaștere a omului și a lumii, cunoaștere care își are rădăcinile în realitate. Trăirea lăuntrică a esenței gândirii, deci prelucrarea activă a lumii noțiunilor, este cu totul altceva decât trăirea unui element perceptibil prin simțuri. Oricâte simțuri ar mai avea omul, nici unul nu i-ar da realitatea, dacă el nu ar străbate lucrurile pe care i le mijlocesc aceste simțuri printr-o activitate gânditoare, cu noțiuni, și fiecare simț, de orice natură ar fi el, dacă este străbătut în acest fel cu noțiuni, dă omului posibilitatea de a trăi în realitate. Problema raportului dintre om și lumea reală nu are nimic de a face cu fantezia unora despre natura cu totul diferită a percepțiilor pe care le putem avea cu ajutorul altor simțuri. Trebuie să recunoaștem că fiecare imagine de percepție este determinată în înfățișarea sa, de organizarea ființei perceptoare, dar că imaginea de percepție străbătută de contemplarea gânditoare trăită îl duce pe om în realitate. Nu descrierea fantastică a înfățișării pe care ar trebui s-o aibă lumea, pe care am privit-o cu alte simțuri decât cu simțurile obișnuite ale omului, îl poate îndemna pe acesta să caute cunoașterea raportului său față de lume, ci cunoștința că fiecare percepție exprimă numai o parte a realității care se ascunde în ea, deci cunoștința că percepția ne abate de la propria sa realitate. Acestei înțelegeri i se alătură o a doua, și anume cunoștința că gândirea ne conduce la o altă parte a realității, care se găsește ascunsă în percepție. Observarea obiectivă a amintitelor raporturi dintre percepție și noțiunea elaborată printr-o activitate gânditoare, poate fi tulburată și atunci când, în domeniul fizicii, se ivește necesitatea de a nu vorbi despre elementele care pot fi percepute în mod concret, ci despre mărimile abstracte, imperceptibile ale liniilor de forțe electrice sau magnetice etc. S-ar părea că aceste elemente ale realității, despre care vorbește fizica, nu ar avea nimic de a face nici cu realitatea perceptibilă, nici cu noțiunea elaborată cu gândirea activă. Și, totuși, o asemenea concepție se întemeiază pe o autoînșelare. Deocamdată, important este că tot ceea ce se elaborează în domeniul fizicii – în măsura în care aceste elaborări nu reprezintă niște ipoteze neîndreptățite, de care nu ne ocupăm –‚a fost dobândit prin percepție și noțiune. Ceea ce, în aparență, constituie un conținut imperceptibil, fizicianul îl transpune, dintr-un just instinct de cunoaștere, în domeniul percepțiilor și gândește asupra acestui conținut în noțiuni pe care le folosește în mod curent, în acest domeniu. Așa bunăoară, forțele active în câmpul electric sau magnetic nu pot fi cunoscute altfel, în esența lor, decât printr-un proces de cunoaștere care se desfășoară între percepție și noțiune. O multiplicare sau o configurare de alt gen a simțurilor omenești ne-ar da alte percepții, o îmbogățire sau o modificare a experienței omenești. Dar și aceste experiențe noi ar trebui să fie cu adevărat cunoscute printr-un raport de reciprocitate dintre noțiune și percepție. Aprofundarea procesului de cunoaștere depinde de forțele intuiției (vezi pag. 62) care se manifestă în gândire. Această intuiție poate coborî, în trăirea la care ajungem prin gândire, până la substraturile mai mult sau mai puțin adânci ale realității. Prin extinderea imaginii noastre de percepție, această adâncire poate primi impulsuri și, pe această cale, ea poate fi indirect favorizată. Coborârea în adâncuri, pe care o întreprindem pentru a găsi realitatea, nu trebuie confundată niciodată cu imaginea, mai extinsă ori mai redusă, a percepțiilor, care întotdeauna reprezintă numai o parte a realității, partea condiționată de organizarea noastră. Cel ce nu se pierde în abstracțiuni, va recunoaște că, pentru fizică, lumea percepțiilor cuprinde în sine elemente pentru care nu avem un simț, așa cum avem pentru culoare și sunet. Ființa concretă a omului nu este determinată numai prin percepția directă de care ia cunoștință prin organizarea sa, ci și prin aceea că el exclude alte percepții din această percepție directă. Așa după cum, în viață, alături de starea de veghe conștientă este necesară starea de somn inconștientă, tot așa, în trăirea de sine a omului, alături de cercul percepțiilor sale fizice, este necesar un cerc – mult mai mare chiar – de elemente fizic imperceptibile, în câmpul căruia își au originea percepțiile sale sensibile. Toate acestea au fost spuse, în mod indirect, încă în primele expuneri din această carte. Autorul ei face aici această adăugire, fiindcă i-a fost dat să vadă că unii cititori n-au citit aceste lucruri suficient de exact. Trebuie să mai avem apoi în vedere că ideea percepției, așa cum a fost dezvoltată în această scriere, nu poate fi confundată cu aceea a percepției exterioare, sensibile, care nu este decât un caz special al ei. Din expunerile anterioare s-a văzut și, din cele ce vor urma se va vedea și mai mult, că aici se înțelege prin percepție orice realitate de natură fizică și spirituală pe care omul o întâlnește înainte ca ea să fi fost cuprinsă de noțiunea elaborată în mod activ. Pentru a avea percepții de natură sufletească sau spirituală, nu sunt necesare simțuri în sensul în care sunt considerate ele în mod obișnuit. S-ar putea spune că o astfel de extindere a felului de a vorbi este inadmisibilă. Această extindere, însă, este absolut necesară, dacă nu vrem ca, în anumite domenii, lărgirea procesului de cunoaștere să fie încătușată tocmai din cauza modului de a vorbi. Cel ce vorbește despre percepție numai în sensul de percepție senzorială, nu ajunge la o noțiune utilizabilă în procesul de cunoaștere, nici în ceea ce privește această percepție senzorială. Uneori noțiunea trebuie extinsă pentru ca să primească într-un domeniu mai redus, sensul ce i se cuvine. Câteodată mai trebuie să adăugăm elemente noi conținutului unei noțiuni, pentru ca acest conținut să-și găsească justificarea sau chiar precizarea. Astfel, la pagina 183 din această carte se spune: „Deci, reprezentarea este o noțiune individualizată”. Față de această afirmație, mi s-a reproșat [Nota 40] că ar fi un fel neobișnuit de a vorbi. Dar acest fel de a vorbi este necesar dacă vrem să descoperim ce este în mod propriu-zis o reprezentare. Unde ar ajunge procesul de cunoaștere, dacă tuturor celor ce ar fi puși în situația de a da sensul just noțiunilor, le-am face obiecția: „acesta este un fel neobișnuit de a vorbi”?
