Concepția unitară despre lume, adică monismul înfățișat aici, își extrage principiile de care are trebuință pentru a explica lumea, din experiența omenească. Monismul caută izvoarele acțiunii tot înăuntrul lumii experimentale, cu alte cuvinte în natura omenească accesibilă cunoașterii de sine, și anume în fantezia morală. El refuză să caute ultimele principii ale acestei lumi – prin deducții abstracte – în afara lumii experimentale, a lumii ce există pentru percepere și gândire. Pentru monism, unitatea pe care o stabilește observația gânditoare, ce poate fi trăită, în multiplicitatea variată a percepțiilor, este, în același timp, unitatea pe care o necesită cunoașterea omenească și prin care ea caută intrare în domeniile fizic și spiritual ale lumii. Cel ce caută să găsească o altă unitate, dincolo de cea aflată pe această cale, face doar dovada că nu cunoaște concordanța ce există între lucrurile descoperite de gândire și acelea spre care se îndreaptă impulsurile de cunoaștere ale omului. Individul, într-adevăr, nu este separat de lume. El este o parte din lume și, de fapt, cosmosul constituie un tot, care este discontinuu (întrerupt) numai pentru percepția noastră. Pe această parte o considerăm, la început, ca o ființă ce există de sine stătătoare, fiindcă nu vedem curelele de transmisie și frânghiile prin care forțele fundamentale ale cosmosului pun în mișcare roata vieții noastre. Cel ce rămâne la acest punct de vedere va considera partea unui întreg drept o ființă de sine stătătoare, o monadă, care primește pe o cale oarecare, știri din afară despre restul lumii. Monismul pe care îl avem în vedere aici ne arată că independența poate fi crezută numai atâta vreme cât percepțiile nu au fost încă cuprinse prin gândire în rețeaua lumii noțiunilor. Dacă acest lucru se întâmplă, partea de existență ni se dezvăluie ca o pură aparență a percepției. Omul își poate găsi existența sa totală și de sine stătătoare în univers numai prin gândirea intuitivă. Gândirea nimicește aparența percepției și integrează existența noastră individuală în viața cosmosului. Unitatea lumii noțiunilor, care conține în sine percepțiile obiective, cuprinde în sine și conținutul personalității noastre subiective. Gândirea ne dă adevărata înfățișare a realității, ca o unitate încheiată în sine, în timp ce diversitatea percepțiilor este numai o aparență condiționată de organizarea noastră (compară pag. 175 ș.u.). Ținta gândirii omenești a fost în toate vremurile cunoașterea realității față de aparența percepției. Prin descoperirea legilor și a raporturilor ce există între percepții, știința s-a străduit să arate că acestea ar constitui realitatea. Dar acolo unde oamenii au fost de părerea că raporturile stabilite de gândirea omenească au numai o semnificație subiectivă, s-a căutat adevărata temelie a unității în obiecte situate dincolo de lumea noastră experimentală (un Dumnezeu ipotetic, voința, spiritul absolut etc.). Și, bazați pe aceasta părere, oamenii s-au străduit ca, alături de știința realităților din lumea experimentală, să ajungă la o a doua știință, care trece dincolo de experiență și descoperă legătura dintre lumea experimentală și realitatea inaccesibilă experienței (nu prin trăire, ci printr-o metafizică fundamentată pe deducții). Din acest punct de vedere se considera că ordinea cosmică poate fi înțeleasă cu gândirea, pentru că lumea a fost creată de ființa originară, după legi logice, și se considera că motivul acțiunilor noastre s-ar afla în voința ființei originare. Nu se recunoștea, însă, faptul că gândirea cuprinde în același timp, elemente subiective și obiective, și că realitatea totală ne este dată în unirea percepției cu noțiunea. Numai atâta timp cât considerăm în formă abstractă legile ce străbat și determină percepția, avem de a face, de fapt, cu ceva pur subiectiv. Dar conținutul noțiunii, pe care îl dobândim și îl alăturăm percepției cu ajutorul gândirii, nu este subiectiv. Acest conținut nu este luat din subiect, ci din realitate. El este acea parte a realității care nu poate fi dobândită prin percepere. El este o experiență, dar nu o experiență mijlocită prin percepție. Cel ce nu-și poate reprezenta că noțiunea este o realitate, acela nu se gândește decât la forma abstractă a acesteia, așa cum a reținut-o în spiritul său. Dar, întocmai ca percepția, noțiunea se găsește într-o astfel de izolare numai datorită organizării noastre. Luat în mod izolat, nici pomul pe care îl percep nu are existență. El este, în marele angrenaj al naturii, numai un component, și existența sa este posibilă numai într-o înlănțuire reală cu aceasta. O noțiune abstractă are tot atât de puțină realitate în sine cât are și percepția. Percepția este acea parte a realității care ne este dată în mod obiectiv, iar noțiunea este acea parte a realității care ne este dată în mod subiectiv (prin intuiție, compară pag. 178 ș.u.). Organizarea noastră spirituală desparte realitatea în acești doi factori. De unul luăm cunoștință prin actul de percepție, iar de celălalt prin intuiție. Abia unirea acestor doi factori ne dă realitatea întreagă, adică percepția ce se încadrează organic în univers. Dacă avem în vedere numai percepția, nu avem în vedere realitatea, ci un haos incoerent; dacă vorbim numai despre legile care guvernează percepțiile, ne referim la simple noțiuni abstracte. Nu noțiunea abstractă cuprinde realitatea, ci realitatea este cuprinsă de observația gânditoare, care nu examinează în mod unilateral nici noțiunea și nici percepția, ci legătura dintre acestea două.
Nici cel mai ortodox idealist subiectiv nu va tăgădui că trăim în realitate, că existența noastră reală își are rădăcinile în realitate. El va contesta doar că putem ajunge să cunoaștem în mod ideal ceea ce trăim în mod real. Față de aceasta, monismul ne arată că gândirea nu este nici subiectivă, nici obiectivă, ci un principiu care îmbrățișează ambele laturi ale realității. În observația gânditoare săvârșim un proces care aparține, el însuși, domeniului faptelor reale. Noi învingem prin gândire unilateralitatea percepției pure, chiar și în interiorul experienței. Noi nu putem născoci ființa realității prin ipoteze conceptuale abstracte (prin reflecții pur conceptuale), dar, găsind ideile corespunzătoare percepțiilor, noi trăim în realitate. Monismul nu caută, alături de lumea experimentală, o lume neexperimentală (o lume de dincolo), ci el vede în noțiune și percepție realitatea. El nu construiește o metafizică din noțiuni pur abstracte, căci în noțiuni el vede numai una din laturile realității, latura care rămâne ascunsă percepției, dar care are sens numai în legătură cu percepția. Dar monismul trezește în om convingerea că el trăiește în lumea realității și că nu trebuie să caute în afara lumii o realitate superioară, o realitate ce nu poate fi trăită. El se abține să caute realitatea absolută în altă parte decât în experiență, căci el găsește realitatea în însuși conținutul experienței. Și această realitate îl mulțumește, căci el știe că gândirea are puterea de a o garanta. Ceea ce dualismul caută abia în spatele lumii observațiilor, monismul găsește chiar în această lume. Monismul ne arata că omul cuprinde, prin cunoașterea sa, realitatea în adevărata sa înfățișare, și nu într-o imagine subiectivă care s-ar interpune între el și realitate. Pentru monism, conținutul conceptual al lumii este același pentru toți indivizii umani (compară pag. 175 ). După principiile moniste, un individ uman îl consideră pe un altul ca pe un semen al său, căci în acesta se manifestă același conținut universal ca și în el. În lumea unitară a noțiunilor nu există atâtea noțiuni de leu câți indivizi există, care se gândesc la un leu, ci există numai una singură. Și noțiunea pe care A o alătură percepției leului este aceeași noțiune pe care o alătură și B, cu deosebirea doar că este concepută de un alt subiect perceptor (compară pag. 176). Gândirea îi duce toți subiecții perceptori la unitatea ideală, comună tuturor multiplicităților. Lumea unitară a ideilor se manifestă în ei ca într-o multiplicitate de indivizi. Cât timp omul ia cunoștință de el însuși numai prin autopercepție, el se consideră ca ființă separată, dar de îndată ce își îndreaptă privirea spre lumea ideală, care luminează în interiorul lui și care înlătură orice separatism, el vede luminând viu în el realitatea absolută. Dualismul definește ființa divină originară ca fiind acea ființă care pătrunde și trăiește în toți oamenii. Monismul găsește această viață divină care străbate totul în realitatea însăși. Conținutul ideal al unui alt om este și al meu, și eu îl consider ca un altul numai câtă vreme îl percep, dar încetez a-l considera ca atare, de îndată ce gândesc. Fiecare om cuprinde cu gândirea sa numai o parte din lumea totală a ideilor, și aceasta face ca indivizii să se deosebească și în ceea ce privește conținutul real al gândirii lor. Dar aceste conținuturi formează un tot de sine stătător, care cuprinde în sine conținuturile de gândire ale tuturor oamenilor. Prin urmare, omul cuprinde cu gândirea ființa originară și comună, care-i străbate pe toți oamenii. Viața umplută de fapt cu conținuturi de gândire este, de fapt, în același timp, viața în Dumnezeu. Presupusa lume de dincolo, doar dedusă și inaccesibilă trăirii, se bazează pe greșita înțelegere a celor ce cred că lumea de dincoace nu are în sine temeiul existenței sale. Ei nu recunosc că în gândire găsesc ceea ce le lipsește pentru a explica percepția. De aceea, însă, toate conținuturile pe care filosofiile speculative le-au dat la iveală sunt împrumutate din realitatea ce ne este dată. Dumnezeul acceptat pe baza unor concluzii abstracte nu este decât un om transpus într-o lume de dincolo; voința de care a vorbit Schopenhauer nu este decât voința omenească sub o forma absolută; inconștienta ființă originară a lui Hartmann, care constă din idee și voință, nu este decât o combinare a două abstracții luate din domeniul experienței. Exact același lucru se poate spune despre toate celelalte principii metafizice care nu se întemeiază pe experiența gândirii.
De fapt, spiritul omenesc nu trece niciodată dincolo de realitatea în care trăim, și nici nu are nevoie să facă acest lucru, fiindcă în această lume omul găsește toate elementele de care are nevoie pentru a o explica. Dacă, în cele din urmă, filosofii se declară mulțumiți cu derivarea lumii din principii pe care le împrumută din lumea experimentală și le transpun într-o lume ipotetică de dincolo, o astfel de mulțumire trebuie să fie cu putință și atunci când același conținut e lăsat în lumea de dincoace, căreia omul îi aparține prin gândirea ce poate fi trăită. Orice ieșire din lume este numai aparentă, iar principiile care au fost transpuse în afară lumii, nu pot explica lumea mai bine decât principiile ce se găsesc înăuntrul ei. Gândirea ce se înțelege pe sine însăși nici nu ne invită, însă, la o astfel de ieșire, fiindcă un conținut de gândire trebuie să caute numai înăuntrul lumii, și nu în afara acesteia, conținutul percepției cu care să formeze o realitate. Chiar obiectele fanteziei sunt conținuturi care își au justificarea abia atunci când devin reprezentări ce se referă la conținutul unei percepții. Prin acest conținut al percepției, ele se integrează realității. O noțiune care ar trebui umplută cu un conținut situat în afară lumii date, este o abstracție ce nu corespunde cu nici o realitate. Noi nu putem concepe decât noțiuni ale realității; pentru a găsi această realitate avem nevoie și de percepere. O ființă originară a lumii, al cărei conținut îl născocim, înseamnă pentru o gândire ce se înțelege pe sine însăși, o presupunere imposibilă. Monismul nu tăgăduiește lumea ideilor, ci, dimpotrivă, pentru el o percepție căreia îi lipsește contrapartea conceptuală nu reprezintă realitatea deplină, dar el nu găsește, în întreg domeniul gândirii, nimic ce ne-ar putea îndemna să părăsim domeniul de trăire al gândirii, prin negarea realității spirituale și obiective a acesteia. Monismul consideră știința care se limitează la descrierea percepțiilor, fără să pătrundă până la completările ideale ale acestora, numai o jumătate de știință. Tot jumătăți sunt considerate toate noțiunile abstracte care nu-și găsesc întregirea lor în percepție și nu se integrează nicăieri în rețeaua de noțiuni ce cuprinde lumea care poate fi observată. De aceea, el nu admite idei care să se refere la ceva obiectiv, situat dincolo de experiența noastră, și care să formeze conținutul unei metafizici pur ipotetice. Toate ideile de acest fel sunt, pentru monism, abstracții derivate din lumea experienței, dar a căror derivare este trecută cu vederea de către autorii lor.
Din punct de vedere monist, țelurile acțiunii noastre pot fi luate tot atât de puțin dintr-un „dincolo” extrauman. Ele trebuie să ia naștere, în măsura în care sunt gândite, din intuiția omenească. Omul nu face, din finalitățile unei ființe originare – obiective și transcendente – finalități proprii, individuale, ci el caută să le realizeze pe ale sale, care îi sunt date de fantezia sa morală. Omul ia ideea ce se realizează într-o acțiune din propria sa lume de idei și o pune la temelia voinței sale. Prin urmare, în acțiunile sale nu se manifestă un imperativ inoculat din lumea de dincolo în lumea de dincoace, ci intuițiile omenești care aparțin lumii de dincoace. Monismul nu recunoaște un astfel de cârmuitor al lumilor, care ar fixa acțiunilor noastre și alte finalități și sensuri, în afară propriilor noastre finalități. Omul nu găsește o astfel de temelie originară a existenței, ale cărei vreri să le poată cerceta, pentru a afla de la ea țelurile spre care trebuie să tindă cu acțiunile sale. El este trimis înapoi la sine însuși. El însuși trebuie să dea un conținut acțiunii sale. Dacă el caută motivele determinante ale voinței sale în afara lumii în care trăiește, caută zadarnic.
În caz că a trecut dincolo de satisfacerea pornirilor sale naturale, de care s-a îngrijit natura mamă, trebuie să caute aceste motive în propria fantezie morală, dacă nu cumva, fiind prea comod, se lasă determinat de fantezia morală a altora; cu alte cuvinte, el trebuie să se abțină de la orice acțiune, sau să se lase determinat în acțiunile sale de motive pe care le-a scos el însuși din lumea ideilor ori care au fost scoase din această lume, de altcineva. Dacă a putut părăsi sfera pornirilor senzoriale și a trecut și de stadiul în care era numai un executant al celor poruncite de alții, el va fi determinat numai de sine însuși. El trebuie să acționeze dintr-un imbold pe care îl determină el însuși, și nimeni altul. Desigur că acest impuls este determinat, în mod ideal, în lumea unitară a propriilor noastre idei; dar, de fapt, numai omul îl poate coborî din această lume și numai el îl poate transforma în realitate. Monismul nu poate găsi decât în omul însuși, prin om, motivul unei transpuneri actuale a unei idei în realitate. Pentru ca o idee să devină acțiune, omul trebuie să vrea înainte ca acest lucru să se poată întâmpla. Prin urmare, o astfel de voință își are temeiul numai în omul însuși. Omul este atunci ultimul determinant al acțiunii sale. El este liber.
Primul adaos la noua ediție (1918). În a doua parte a acestei cărți am încercat să facem dovada că libertatea trebuie găsită în realitatea acțiunii omenești. Pentru aceasta era necesar să scoatem, din domeniul total al acțiunii omenești, acțiunile care, supuse unei auto-observații obiective, ne îngăduie să vorbim despre libertate. Este vorba despre acele acțiuni care ni se prezintă drept realizări ale intuițiilor ideale. Celelalte acțiuni nu vor fi considerate libere de nici o considerare obiectivă. Dar, observându-se pe sine într-un mod obiectiv, omul va găsi că poartă în sine predispozițiile necesare pentru a progresa pe calea ce duce la intuițiile etice și la realizarea lor. Însă această observare obiectivă a esenței etice a omului nu poate să aducă un element determinant în ceea ce privește libertatea. Căci, dacă gândirea intuitivă ar izvorî dintr-o altă realitate, dacă natura acestei gândiri nu s-ar baza pe sine însăși, conștiența libertății ce rezultă din elementul etic, ar fi numai o formațiune iluzorie, însă partea a doua a acestei cărți își găsește temeliile ei firești în prima. Ea prezintă gândirea intuitivă drept activitate spirituală interioară trăită a omului. A înțelege trăind această entitate a gândirii, este același lucru ca și cunoașterea libertății gândirii intuitive. Iar dacă se știe că această gândire este liberă, atunci vedem și sfera voinței, căreia trebuie să-i atribuim libertatea. Pe omul care acționează îl va socoti liber acela care este în stare ca, pe temeiul unei experiențe lăuntrice, să considere gândirea intuitivă drept entitate de sine stătătoare. Cel ce nu este în stare de acest lucru, acela încă nu va putea găsi o cale incontestabilă care să ducă la acceptarea libertății. Experiența înfățișată aici găsește în conștiență gândirea intuitivă, care nu are realitate numai în conștientă. Și, prin aceasta, libertatea devine pentru ea o caracteristică a acțiunilor ce izvorăsc din intuițiile conștienței.
Al doilea adaos la noua ediție (1918). Expunerea din această carte este clădită pe experiențele pur spirituale ale gândirii intuitive care, prin actul cunoașterii, situează orice percepție în sfera realității. În această carte n-am vrut să prezentăm mai mult decât poate cuprinde experiența gândirii intuitive. Dar trebuia să arătăm și ce conformație a gândurilor pretinde această gândire trăită. Și ea pretinde să nu tăgăduim că, în procesul de cunoaștere, ea este o trăire de sine stătătoare. Pretinde să nu-i contestăm facultatea de a trăi realitatea împreună cu percepția, în loc să căutăm această realitate în afara acestei trăiri, într-o lume imaginară, față de care activitatea gânditoare a omului ar fi ceva subiectiv.
Am caracterizat astfel acel element din gândire, prin care omul participă în mod spiritual la realitate. (Și nimeni n-ar trebui să confunde această concepție despre lume, la temelia căreia stă gândirea trăită, cu un simplu raționalism). Dar, pe de altă parte, reiese clar din întreg spiritul în care sunt făcute aceste expuneri, că elementul percepției devine o realitate pentru cunoașterea omului abia din momentul în care este cuprins cu gândirea. Caracterul de realitate nu poate fi conferit în afara gândirii. Prin urmare, nu ne este îngăduit a ne reprezenta că perceperea senzorială ne-ar garanta singura realitate. Omul pur și simplu trebuie să aștepte să întâlnească pe calea vieții lui ceea ce ne apare ca percepție. El s-ar putea doar întreba: oare, din punctul de vedere ce rezultă numai din gândirea trăită în mod intuitiv, este justificat să așteptăm ca, în afară realităților sensibile, omul să poată percepe și realități spirituale? Da, la aceasta ne putem aștepta. Căci chiar dacă gândirea trăită intuitiv este, pe de o parte, un proces activ ce se desfășoară în spiritul omului, pe de altă parte, ea este, în același timp, o percepție spirituală, realizată fără un organ senzorial. Ea este o percepție în care este activ chiar cel care percepe, și este o activare de sine, care în același timp este percepută. În gândirea intuitivă, omul este transpus într-o lume spirituală și ca subiect perceptor. Ceea ce, în cadrul acestei lumi, îl întâmpină ca percepție la fel ca lumea spirituală a propriei sale gândiri, aceasta omul recunoaște ca lume a percepțiilor spirituale. Față de gândire, această lume de percepții spirituale s-ar găsi în același raport în care se găsește, pe de altă parte, și lumea percepțiilor senzoriale. Lumea percepțiilor spirituale nu poate fi străină celui ce pătrunde în ea, fiindcă în gândirea intuitivă el are deja o trăire ce poartă un caracter pur spiritual. Despre o astfel de lume de percepții spirituale vorbesc o bună parte a scrierilor pe care le-am publicat după apariția acestei cărți. Această «Filosofie a libertății» este baza filosofică a scrierilor mele de mai târziu. Căci în această carte am încercat să arăt că trăirea just înțeleasă a gândirii este deja o trăire spirituală. De aceea autorul ei este de părere că cel ce poate primi cu toată seriozitatea punctul de vedere înfățișat în această «Filosofie a libertății» nu se va opri în fața intrării în lumea de percepții spirituale. Firește, din conținutul acestei cărți nu se poate deduce în mod logic – prin concluzii – ceea ce autorul ei a expus în cărțile sale de mai târziu. Din înțelegerea vie a gândirii intuitive, așa cum am prezentat-o în această carte, va rezulta însă în mod firesc, în continuare, o pătrundere vie în lumea percepțiilor spirituale.
