„Atunci când, eliberat de trup, te vei înălța spre eterul liber vei fi un zeu nemuritor scăpat de moarte”. Această cugetare a lui Empedocles rezuma ceea ce gândeau vechii egipteni despre veșnicul din om și legătura lui cu cele divine. О dovadă în acest sens este așa-numita Carte а morților descifrată în secolul XIX prin efortul cercetătorilor. (Vezi Lepsius, Das Totenbuch der alten Ägypter, Berlin, 1842.) Este „cea mai mare lucrare literară coerentă, care ni s-а păstrat de la egipteni”. În ea găsim tot felul de învățături și rugăciuni, care-l însoțeau în mormânt pe fiecare mort pentru a-i servi drept călăuză atunci când acesta s-а despărțit de învelișul său trecător. Această lucrare literară cuprinde cele mai intime viziuni ale egiptenilor asupra veșnicului și a apariției lumii. Viziunile dezvăluie în totalitate reprezentări de zei, care sunt asemănătoare celor ale misticii grecești. – Dintre diferitele divinități venerate în provinciile Egiptului, Osiris a devenit cu timpul cel mai preferat, bucurându-se de cea mai largă recunoaștere. În Osiris erau concentrate reprezentările despre celelalte divinități. Oricare ar fi fost ideile pe care și le făcea poporul egiptean în marea sa masă despre Osiris, Cartea morților prezintă concepția înțelepciunii sacerdotale, care vedea în Osiris о entitate, așa cum putea fi ea găsită în chiar sufletul omenesc. – Această carte spune destul de clar tot ceea ce se gândea despre moarte și despre morți. Când trupul este dat celor pământești, fiind păstrat printre cele pământești, elementul veșnic о pornește la drum spre veșnicul principiu primordial. El vine la judecată înaintea lui Osiris, care este înconjurat de patruzeci și doi de judecători ai morților. Soarta elementului veșnic din om depinde de aprecierea acestor judecători ai morților. Dacă sufletul și-a mărturisit păcatele și este găsit împăcat cu dreptatea veșnică, atunci de el se vor apropia puteri nevăzute care îi spun: „Osiris N a fost purificat în iazul care se află la sud de Câmpul Hotep și la nord de Câmpul Lăcustelor, unde zeii verdeții se spală în al patrulea ceas al nopții și în al optulea al zilei cu chipul inimii zeilor, trecând de la noapte la zi”. Așadar, în cadrul ordinii veșnice a lumii, partea veșnică a omului este privită ca fiind un Osiris. Numele respectivului este dat după denumirea lui Osiris. Și chiar și cel care se unește cu ordinea veșnică a lumii se denumește pe sine „Osiris”. „Eu sunt Osiris N. Crescând sub florile smochinului este numele lui Osiris N.” Omul devine deci un Osiris. Ființa-Osiris este doar о treaptă desăvârșită de evoluție a ființei-om. Atunci pare de la sine înțeles că și Osiris, cel care judecă în cadrul ordinii veșnice a lumii, nu este altceva decât un om desăvârșit. Între ființa-om și ființa-zeu este о diferență de grad și о diferență în număr. La temelia acestui fapt se află concepția misterială despre taina „numărului”. Osiris ca ființă cosmică este Unul; cu toate acestea, el există neîmpărțit în fiecare suflet omenesc. Fiecare om este un Osiris; și totuși Osiris Unul trebuie imaginat ca о entitate deosebită. Omul se află într-un proces de evoluție; la capătul căii sale de evoluție este ființa-zeu a sa. În cadrul acestei concepții trebuie să vorbim mai degrabă despre о dumnezeire decât despre о entitate divină conturată, închisă în sine.
Nu încape nicio îndoială că, într-o asemenea concepție, în existența de Osiris poate intra cu adevărat numai cel care ajunge ca Osiris la poarta veșnicei ordini cosmice. Viața superioară pe care о poate duce omul va trebui sa constea prin urmare în aceea că el se transformă în Osiris. În omul adevărat, încă în timpul vieții sale vremelnice, trebuie să trăiască un Osiris cât mai desăvârșit. Omul devine desăvârșit dacă trăiește ca un Osiris. Dacă trece prin ceea ce a trecut Osiris. În felul acesta, mitul lui Osiris capătă о semnificație mai adâncă. Devine pildă pentru acela care vrea să trezească în sine veșnicul. Osiris a fost ciopârțit, a fost ucis de Typhon. Isis, soția sa, i-a îngrijit cu dragoste cadavrul ciopârțit. După moarte, Osiris trimise asupra lui Isis raza lui de lumină. Isis i-l născu pe Horus. Acest Horus preia misiunea pământeasca a lui Osiris. El este cel de-al doilea Osiris, cel încă nedesăvârșit, care tinde spre adevăratul Osiris.
Adevăratul Osiris este în sufletul omenesc. La început sufletul omului este trecător. Dar vremelnicul din suflet este menit să nască veșnicul. De aceea, omul se poate considera ca mormântul lui Osiris. Natura inferioară (Typhon) a ucis în el natura superioară. Iubirea din sufletul său (Isis) trebuie să îngrijească cu devotament părțile cadavrului, apoi se va naște natura superioară, sufletul veșnic (Horus), care poate tinde spre existența de Osiris. Omul care năzuiește spre existența superioară trebuie să repete în sine, microcosmic, procesul macrocosmic al lui Osiris. Acesta este sensul „consacrării”, al inițierii egiptene. Ceea ce Platon descrie ca proces cosmic, adică faptul că Creatorul a întins sufletul cosmic sub forma unei cruci pe trupul lumii și că procesul cosmic este deci о eliberare a acestui suflet cosmic țintuit pe cruce, trebuie să se întâmple în mic cu omul, dacă acesta se consideră apt pentru о existență de Osiris. Candidatul la inițiere trebuia să evolueze în așa fel, încât trăirea sa sufletească, devenirea sa ca Osiris să se contopească într-o unitate cu procesul cosmic al lui Osiris. Dacă am putea privi în templele de inițiere în care oamenii erau supuși prefacerii în Osiris, am vedea că procesele acestea reprezintă microcosmic о devenire cosmică. Omul care provine de la „Tatăl” trebuie să nască în sine pe Fiul. În om trebuia să se descopere ceea ce poartă el în sine, în realitate, adică Dumnezeul cel vrăjit. Acest Dumnezeu este înăbușit în om prin puterea naturii pământești. Această natură inferioară trebuie mai întâi să fie dusă în mormânt pentru ca natura superioară să poată învia. Plecând de aici putem înțelege ceea ce ni se spune despre procesele de inițiere. Omul se supunea unor proceduri tainice. Prin ele, ceea ce era pământesc era ucis, ceea ce era superior era trezit. Nu este necesar să studiem în amănunt aceste proceduri. Trebuie doar să le înțelegem sensul. Și acest sens se află în mărturisirea oricărei persoane care a trecut prin inițiere. Aceasta putea spune: „Înaintea mea s-а deschis о perspectivă nemărginită la capătul căreia se află desăvârșirea Divinului. Am simțit că forța acestui Divin zace în mine. Am dus la mormânt ceea ce înăbușă în mine această forță. Am murit pentru cele pământești. Eram mort. Ca om inferior, murisem; eram în infern. Am intrat în contact cu morții, adică cu cei deja cuprinși în ordinea cosmică veșnică. După trecerea mea prin infern, am înviat din morți. Învinsesem moartea, dar acum devenisem un altul. Nimic nu mai am a face cu natura trecătoare. La mine aceasta este îmbibată de Logos. Aparțin acum celor care trăiesc veșnic și care vor sta de-а dreapta lui Osiris. Eu însumi voi fi un adevărat Osiris, unit cu ordinea cosmică veșnică și mi se va da în mână judecata asupra morții și vieții. Candidatul la inițiere trebuia să se supună acelei trăiri care îl putea conduce la о astfel de mărturisire. Ceea ce i se înfățișa astfel omului era о trăire de un fel foarte înalt.
Să ne imaginăm acum că un neinițiat află de trăirile de acest fel la care este supus cineva. El nu poate ști ce s-a petrecut de fapt în sufletul inițiatului. Pentru neinițiat, acesta a murit fizic, a fost așezat în mormânt și a înviat. Ceea ce pe о treaptă superioară de existență era realitate spirituală, în formele realității sensibile se exprimă ca fenomen ce sparge ordinea naturală. Este о „minune”. О asemenea „minune” era inițierea. Cel care voia într-adevăr s-о înțeleagă trebuia să fi trezit în sine formele prin care să se situeze pe о treaptă superioară de existență. De aceste trăiri superioare el trebuia să se apropie printr-o viață pregătită în acest sens. În viața individului, aceste trăiri pregătitoare pot avea loc într-un fel sau altul, dar va fi întotdeauna о formă tipică, precis delimitată. Așadar, desfășurarea vieții unui inițiat este ceva tipie. О putem descrie independent de persoana respectivă. Ba mai mult, vom putea considera un individ drept personalitate aflată pe drumul spre cele divine numai atunci când el a trecut prin anumite trăiri tipice. Ca о astfel de personalitate a trăit Buddha între discipolii săi; ca о astfel de personalitate a apărut și Iisus în comunitatea sa. Știm astăzi ce paralelism există între biografia lui Buddha și cea a lui Iisus. În cartea sa Buddha și Hristos, Rudolf Seydel a demonstrat convingător acest paralelism. Nu trebuie să urmărim decât detaliile pentru a vedea că orice obiecție împotriva acestui paralelism este nulă.
Nașterea lui Buddha a fost vestită de un elefant alb, care a coborât din ceruri deasupra reginei Maya. El anunța că Maya va aduce pe lume un om divin, care „va conduce toate ființele la iubire și prietenie și le va uni într-o strânsă legătură”. În Evanghelia după Luca se spune: „...La о fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif din casa lui David și numele fecioarei era Maria. Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, cea plină de har... Iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema.” Brahmanii, preoții indieni, care știu ce înseamnă a se naște un Buddha, tălmăcesc visul Mayei. Ei au о reprezentare tipică, precisă despre un Buddha. Viața unei personalități va trebui să corespundă acestei reprezentări. Ca urmare vom citi la Matei (2, 4): Irod „adunând pe toți arhiereii și cărturarii poporului i-a întrebat: Unde este să Se nască Hristos? ”. – Brahmanul Asita spune despre Buddha: „Acesta e copilul care va deveni Buddha, mântuitorul, călăuzitorul spre nemurire, libertate și lumină. ” Să comparăm aceasta cu următoarele (Luca, 2, 25, 27-32): „Și iată, era în Ierusalim un om, cu numele Simeon; și omul acesta era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era asupra lui... Și când părinții au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul legii, el L-а primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea neamurilor slavă poporului Tău Israel.” Despre Buddha se povestește că, la vârsta de doisprezece ani, s-ar fi pierdut și că ar fi fost regăsit sub un copac, înconjurat fiind de cântăreți înțelepți din vechime cărora el le predica. Acestui fapt îi corespunde următorul (Luca, 2,41-48): ,,Și părinții Lui în fiecare an se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, suindu-se ei la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii, și sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau. Și socotind că este în ceata lor de călători, au venit cale de о zi, și L-au căutat printre rude și printre cunoscuți. Și, negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în Templu, stand în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i. Și toți care îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui” – După ce a trăit о vreme în singurătate, Buddha s-а întors și a fost întâmpinat de strigătul de binecuvântare al unei fecioare: „Fericită mama, fericit tatăl, fericită soția, cărora le aparții”. El însă răspunde: „Fericiți sunt doar cei care sunt în Nirvana”, adică cei care au intrat în ordinea veșnică a lumii. La Luca aflăm următoarele (11, 27-28): „Și când zicea El acestea, о femeie din mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Те-a purtat și sânii la care ai supt. Iar El a zis: Așa este, dar fericiți sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc.” De-а lungul vieții sale, de Buddha se apropie ispititorul, promițându-i toate împărățiile pământului. Buddha alungă totul de la sine cu cuvintele: „Bine știu că îmi este dată о împărăție, dar eu nu râvnesc о împărăție lumească; eu voi deveni Buddha și lumea toată va jubila de bucurie”. Ispititorul trebuie să recunoască: „Domnia mea a trecut.” La aceeași ispită, Iisus răspunde: „Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-i slujești. Atunci L-а lăsat diavolul” (Matei 4,10-11). Am putea extinde această descriere a paralelismului asupra multor puncte: am obține același lucru. – Buddha sfârși într-un mod sublim. În timpul unei călătorii, el se simți bolnav. Ajunsese la fluviul Hiranya, în apropiere de Kusinagara. Aici el se așeză pe un covor, ce fusese întins de ucenicul său favorit, Ananda. Trupul său începu să lumineze dinăuntru. Buddha sfârși transfigurat ca un corp luminos, rostind: „Nimic nu este de durată”. Această moarte a lui Buddha corespunde Schimbării la față a lui Iisus: „Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru și pe Ioan și pe Iacov, S-а suit pe munte, ca să Se roage. Și pe când Se ruga El, chipul feței Sale s-а făcut altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucind” (Luca 9, 28-29). În acest punct se termină firul vieții lui Buddha; cu aceasta însă începe partea cea mai importantă din viața lui Iisus: patimile, moartea, învierea. Iar ceea ce deosebește pe Buddha de Hristos constă în ceea ce a făcut ca viața lui Hristos Iisus să depășească viața lui Buddha. Buddha și Hristos nu sunt înțeleși, dacă pur și simplu îi punem laolaltă. (Vom arăta acest lucru mai departe în carte.) Alte reprezentări ale morții lui Buddha nu intră aici în discuție, chiar dacă ele dezvăluie unele aspecte profunde ale problemei.
Concordanța dintre cele două vieți de mântuitori impune un final fără echivoc. Povestirile ne lămuresc singure cum va trebui să apară sfârșitul. Când înțelepții-preoți află felul nașterii, știu despre ce este vorba. Ei știu că au a face cu un om-Dumnezeu. Știu dinainte ce caracter va avea personalitatea care va apărea acum. Și de aceea cursul vieții acestei personalități poate corespunde doar celor cunoscute de ei ca viață a unui Om-Dumnezeu. În înțelepciunea lor de natură mistică, о asemenea desfășurare a vieții apare trasată pentru veșnicie. El poate fi numai așa cum trebuie să fie. О asemenea desfășurare a vieții apare ca о eternă lege a naturii. Așa cum о substanță chimică nu se poate comporta decât într-un mod absolut precis, tot așa un Buddha, un Hristos pot trăi doar într-un fel determinat precis. Nu istorisim desfășurarea vieții unui asemenea om scriindu-i biografia întâmplătoare, ci i-o istorisim mai degrabă prezentându-i trăsăturile tipice, cuprinse pentru toate timpurile în înțelepciunea cu caracter misterial referitoare la acest capitol. Legenda lui Buddha este tot atât de puțin о biografie în sens obișnuit precum Evangheliile vor să fie о asemenea biografie a lui Hristos Iisus. Nici una, nici alta nu povestește ceva întâmplător; și una și alta istorisesc un curs al vieții predestinat unui mântuitor al lumii. Modelele pentru ambele cazuri trebuie căutate în tradițiile cu caracter misteric și nu în istoria exterioară, fizică. Pentru aceia care au recunoscut natura lor divină, Buddha și Iisus sunt în sensul cel mai nobil inițiați. (Iisus este cel inițiat prin faptul de a fi cuprins Entitatea Hristică.) Astfel viața lor este smulsă tuturor lucrurilor trecătoare. Lor li se aplică ceea ce se știe despre inițiați. Nu se mai povestesc evenimentele întâmplătoare ale vieții lor. Despre ei se spune: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul... și Cuvântul s-а făcut trup și s-a sălășluit între noi” (Ioan, 1,1 și 14).
Dar viața lui Iisus cuprinde mai mult decât viața lui Buddha. Buddha sfârșește odată cu transfigurarea. Ceea ce este cel mai important în viața lui Iisus începe după Schimbarea la Față. Să transpunem acest lucru în limbajul inițiaților: Buddha a ajuns până la punctul în care în om începe să strălucească lumină divină. El se află înaintea morții elementului pământesc. El devine lumină cosmică. Iisus merge mai departe. El nu moare fizic în momentul în care lumină cosmică îl străbate făcându-l să strălucească. În acest moment el este un Buddha. Dar tot în acest moment el pășește pe о treaptă, care-și găsește expresia într-un grad superior de inițiere. El pătimește și moare. Pământescul dispare. Dar spiritualul, lumina cosmică nu dispare. Urmează învierea sa. Comunității sale el i se dezvăluie ca Hristos. În clipa transfigurării sale, Buddha se scurge în viața fericită a spiritului universal. Hristos Iisus trezește acest spirit universal încă о dată în făptura omenească în existența prezentă. La inițierile mai înalte, asemenea lucruri se petreceau cu inițiatul într-un sens care este simbolic. La о asemenea înviere, inițiații în sensul mitului lui Osiris ajungeau în conștiența lor ca într-o trăire-imagine. Această „mare” inițiere, dar nu ca trăire-imagine, ci ca realitate, s-а adăugat deci în viața lui Iisus la inițierea lui Buddha. Prin viața sa, Buddha a dovedit că omul este Logosul și că atunci când elementul său pământesc moare, se reîntoarce în acest Logos, în lumină. În Iisus, Logosul însuși a devenit personal. În el, Cuvântul a devenit trup.
Prin urmare, ceea ce pentru vechile culte misteriale se întâmpla în interiorul templelor de misterii a fost preluat prin creștinism ca о realitate mundan-istorică. Comunitatea l-а recunoscut pe Hristos Iisus ca pe inițiatul, ca pe singurul și marele înțelept. El a dovedit comunității că lumea este ceva divin. Pentru comunitatea creștină, înțelepciunea misteriilor era legată indisolubil de persoana lui Hristos Iisus. Credința că el a trăit și că a avut adepți a înlocuit ceea ce înainte se voia a se obține prin misterii. – De atunci, pentru membrii comunității creștine, о parte din ceea ce înainte era obținut doar prin metode mistice se putea înlocui prin credința că în Cuvântul întrupat este redat Divinul. De acum înainte, hotărâtor nu va mai fi scopul pentru care spiritul fiecărui individ trebuie să se pregătească îndelung, ci ceea ce au auzit și au văzut cei care fuseseră împrejurul lui Iisus și ceea ce se transmisese prin ei ca tradiție. „Ce era de la început, ce am auzit, ce am pipăit cu mâinile despre Cuvântul vieții... ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi”. Așa se spune în Întâia Epistolă a lui Ioan. Și această realitate nemijlocită trebuie să cuprindă, ca о legătură vie, toate generațiile, trebuie să treacă mistic din neam în neam ca Biserică. Astfel trebuie înțelese cuvintele lui Augustin: „Eu n-aș crede în Evanghelie, dacă nu m-ar îndemna la aceasta autoritatea Bisericii catolice”. Prin urmare, Evangheliile nu au în ele un semn distinctiv pentru adevărul lor; ci ele trebuie crezute, deoarece se întemeiază pe persoana lui Iisus și deoarece, într-un mod tainic, Biserica face ca din această persoană să se scurgă puterea de a revela Evangheliile ca adevăr. – Misteriile au transmis prin tradiție mijlocul de a ajunge la adevăr; comunitatea creștină cultivă mai departe acest adevăr însuși. Încrederii în forțele mistice care strălucesc în interiorul omului trebuie să i se alăture, la inițiere, încrederea în Dumnezeu, în inițiatorul primordial.
Îndumnezeirea – iată ce căutau myștii; pe aceasta voiau s-о trăiască. Iisus era îndumnezeit; noi trebuie să ne alăturăm de atunci Lui; vom fi atunci, în cadrul comunității întemeiate de El, noi înșine părtași la îndumnezeire; aceasta a devenit credința creștină. Ceea ce era îndumnezeit în Iisus este îndumnezeit pentru întreaga sa comunitate. „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei, 28, 20). Acela care s-а născut în Bethleem are un caracter veșnic. Antifonul de Crăciun poate vorbi despre nașterea lui Iisus, ca și când ea s-ar petrece la fiecare sărbătoare a Crăciunului: „Astăzi s-а născut Hristos: astăzi s-а născut Mântuitorul, astăzi cântă îngerii pe pământ.” – În trăirea lui Hristos trebuie să vedem о anumită treaptă, foarte precisă, de inițiere. Când mystul epocii precreștine trecea prin această trăire a lui Hristos, el se afla, grație inițierii sale, într-o stare care îl făcea capabil să perceapă ceva spiritual, în lumi superioare, să perceapă ceva pentru care, în lumea simțurilor, nu exista un fapt corespunzător. El trăia în lumea superioară ceea ce cuprinde Misteriul de pe Golgotha. Când mystul creștin parcurge acum, prin inițiere, această trăire, el privește în același timp evenimentul istoric de pe Golgota și știe că în acest eveniment care s-а petrecut în cadrul lumii simțurilor există același conținut care, odinioară, exista doar în realitățile suprasensibile ale misteriilor. Prin „Misteriul de pe Golgotha” s-а revărsat deci asupra comunității ceea ce înainte se revărsa asupra myștilor în cadrul templelor de misterii. Inițierea dă myștilor creștini posibilitatea de a deveni conștienți de acest conținut al „Misteriului de pe Golgotha”, în timp ce credința îl face pe om să participe inconștient la curentul mistic, care a izvorât din evenimentele istorisite în Noul Testament și străbate viața spirituală a omenirii.
