În fiecare om dormitează facultăţi prin care el poate dobândi, cu eforturi proprii, cunoştinţe despre lumile superioare. Misticul, gnosticul, teosoful au vorbit întotdeauna despre o lume a sufletelor şi o lume a spiritelor, care sunt pentru ei tot atât de prezente ca aceea pe care o vedem cu ochii fizici şi o putem pipăi cu mâinile fizice. Cel care aude acestea îşi poate spune în fiecare clipă: lucrurile despre care vorbesc aceştia le pot afla şi eu, dacă îmi dezvolt anumite forţe care, azi, se găsesc în mine în stare latentă. Nu poate fi vorba decât de a şti cum trebuie început pentru a dezvolta în sine asemenea facultăţi. Îndrumări în această privinţă pot da numai aceia care au în sine asemenea forţe. De când există neamul omenesc a existat întotdeauna şi o instrucţie prin care cei ce aveau astfel de facultăţi superioare dădeau îndrumări celor ce căutau asemenea facultăţi. O astfel de instrucţie se numeşte instrucţie ocultă, iar învăţătura care se primeşte prin ea se numeşte învăţământ de ştiinţă secretă sau ocultă. Fireşte că o asemenea denumire trezeşte înţelegeri greşite. Cine o aude poate fi uşor ispitit să creadă că aceia care sunt activi într-o asemenea disciplină vor să reprezinte o clasă privilegiată, care tăinuieşte în mod arbitrar ştiinţa ei faţă de semeni. Se mai poate crede că dincolo de o asemenea ştiinţă nu s-ar ascunde, probabil, absolut nimic important. Căci dacă ar fi o adevărată ştiinţă – sunt unii ispitiţi să creadă – atunci n-ar trebui să facem un secret din ea; am putea-o da publicităţii, iar avantajele ei le-am putea face accesibile tuturor oamenilor.
Cei iniţiaţi în natura ştiinţei secrete nu se miră câtuşi de puţin că cei neiniţiaţi gândesc astfel. Numai acela care a trăit el însuşi, până la un anumit grad, iniţierea în tainele superioare ale existenţei, poate înţelege în ce constă secretul iniţierii. Ne putem atunci întreba: cum să dobândească neiniţiatul vreun interes pentru aşa-numita ştiinţă secretă? Cum şi pentru ce să caute un lucru despre a cărui natură nu-şi poate face nici o reprezentare? Dar chiar la temelia unei asemenea întrebări stă o reprezentare cu totul greşită despre natura ştiinţei oculte. În realitate, în ştiinţa ocultă lucrurile se petrec la fel ca şi în celelalte domenii ale ştiinţelor şi cunoştinţelor omeneşti. Această ştiinţă este secretă, pentru omul obişnuit, numai în înţelesul în care scrisul este un secret pentru acela care nu l-a învăţat. Şi după cum fiecare om poate învăţa să scrie, dacă alege calea justă, tot astfel fiecare om poate deveni discipol ocult, chiar învăţător ocult, dacă va căuta în acest scop căile corespunzătoare. Numai într-o singură privinţă raporturile se prezintă aici altfel decât la cunoştinţele şi facultăţile exterioare. Datorită sărăciei, datorită mediului cultural în care s-a născut, cuiva i-ar putea lipsi posibilitatea de a-şi însuşi arta scrisului; pentru dobândirea cunoştinţelor şi a capacităţii de acţiune în lumile superioare, nu există nici o piedică pentru acela care le caută cu seriozitate.
Mulţi cred că maeştrii cunoaşterii superioare trebuie căutaţi într-un loc sau altul, pentru a primi de la ei lămuriri. În această privinţă sunt adevărate două lucruri. În primul rând, acela care aspiră cu seriozitate către ştiinţa superioară nu se va teme de nici un obstacol şi nu va evita nici un efort pentru a căuta iniţiatul care să îl poată introduce în tainele superioare ale lumii. Pe de altă parte însă, fiecare să fie convins că iniţierea îl va găsi în orice împrejurări, dacă poartă în sine o strădanie serioasă şi demnă pentru cunoaştere. Căci există o lege naturală pentru toţi iniţiaţii, care îi determină să nu refuze nici unui om care caută cunoaşterea cuvenită lui. Dar există o lege, tot atât de naturală, care spune că nimănui nu i se poate comunica din ştiinţa ocultă ceva pentru care nu este încă apt. Iar un iniţiat este cu atât mai desăvârşit cu cât respectă mai riguros aceste două legi. Legătura spirituală care-i uneşte pe toţi iniţiaţii nu este una exterioară, dar cele două legi amintite formează copci puternice, care menţin laolaltă elementele componente ale acestei legături. Poţi trăi într-o prietenie intimă cu un iniţiat; totuşi, vei rămâne despărţit de fiinţa lui până când vei fi devenit tu însuţi un iniţiat. Te poţi bucura în cel mai deplin înţeles al cuvântului de inima, de iubirea unui iniţiat; taina sa ţi-o va încredinţa însă numai când vei fi devenit matur pentru aceasta. Poţi să-l măguleşti, poţi să-l torturezi: nimic nu-l poate determina să trădeze ceva din ceea ce ştie că nu-i este îngăduit să-ţi trădeze, fiindcă, pe treapta ta de evoluţie, nu ştii încă să pregăteşti tainei primirea corectă în sufletul tău.
Căile prin care oamenii se maturizează pentru primirea unei taine sunt bine determinate. Direcţia lor este trasată cu litere veşnice, de neşters, în lumile spiritului, în care iniţiaţii păzesc misterele superioare. În vremurile vechi, care au precedat „istoria” noastră, templele spiritului erau vizibile şi în mod exterior; azi, când viaţa noastră a devenit atât de nespirituală, ele nu sunt prezente în lumea vizibilă ochilor exteriori. Spiritual însă, templele se găsesc pretutindeni, şi oricine le caută, le poate găsi.
Omul poate afla numai în propriul său suflet mijloacele prin care le deschide gura iniţiaţilor. El trebuie să dezvolte în sine anumite însuşiri până la un anumit grad înalt, şi abia atunci îi pot fi împărtăşite cele mai înalte comori ale spiritului.
Începutul trebuie să-l formeze o anumită dispoziţie fundamentală a sufletului. Cercetătorul spiritual numeşte această dispoziţie fundamentală calea veneraţiei, a devoţiunii faţă de adevăr şi cunoaştere. Numai cine are această dispoziţie fundamentală poate ajunge discipol ocult. Cel ce are trăiri pe acest tărâm, acela cunoaşte ce predispoziţii pot fi observate, încă din copilărie, la cei care vor deveni mai târziu discipoli spirituali. Există copii care privesc cu o sfială sfântă spre anumite persoane pe care ei le venerează. Au faţă de ele o veneraţie care, în adâncurile inimii lor, le interzice să lase să apară vreun gând de critică sau de opoziţie. Astfel de copii devin adolescenţi şi adolescente care simt că este o binefacere când li se oferă prilejul să privească spre ceva cu veneraţie. Din rândurile acestor copii se ridică mulţi discipoli oculţi. Dacă ai stat vreodată în faţa uşii unui om venerat şi, la întâia vizită pe care i-ai făcut-o, ai simţit o sfântă sfială în timp ce apăsai mânerul uşii pentru a intra în camera care, pentru tine, era un „sanctuar”, atunci s-a manifestat în tine un sentiment care poate fi germenul discipolatului tău spiritual de mai târziu. Este o binefacere pentru fiecare om în creştere să poarte în sine, ca predispoziţii, astfel de sentimente. Să nu credem însă că astfel de predispoziţii constituie germenul supunerii umile şi al sclaviei. Veneraţia care, la început, era o veneraţie de copil faţă de oameni, devine mai târziu veneraţie faţă de adevăr şi cunoaştere. Experienţa ne arată că acei oameni ştiu cel mai bine să fie independenţi, care au învăţat să venereze, cei la care veneraţia este la locul ei. Şi este la locul ei pretutindeni unde ea izvorăşte din adâncurile inimii.
Dacă nu ne dezvoltăm sentimentul profund că există ceva superior nouă, nu vom afla în noi forţa de a ne dezvolta spre ceva mai înalt. Iniţiatul şi-a cucerit puterea de a-şi ridica fruntea spre înălţimile cunoaşterii numai fiindcă şi-a purtat inima prin adâncurile veneraţiei, ale devoţiunii. Înălţimile spiritului pot fi atinse numai trecând prin poarta smereniei. Poţi dobândi o adevărată cunoaştere numai când ai învăţat să stimezi această cunoaştere. Desigur, omul are dreptul să privească lumina, însă el trebuie să cucerească acest drept. În viaţa spirituală există legi, la fel ca în cea materială. Freacă un bastonaş de sticlă cu un material corespunzător şi el se electrizează, adică el capătă puterea de a atrage corpuri mici. Faptul corespunde unei legi naturale. Dacă am învăţat puţină fizică, ştim acest lucru. Şi tot aşa, când cunoaştem principiile elementare ale ştiinţei secrete, ştim că fiecare sentiment de adevărată devoţiune, cultivat în suflet, dezvoltă o forţă care, mai curând sau mai târziu, ne poate conduce mai departe în cunoaştere.
Cine posedă sentimente devoţionale printre dispoziţiile sale native sau are fericirea ca ele să-i fi fost sădite printr-o educaţie corespunzătoare, acela aduce multe cu sine dacă, mai târziu, în viaţă, va căuta accesul la cunoştinţele superioare. Cel ce nu aduce cu sine o asemenea pregătire, va întâmpina dificultăţi încă de la prima treaptă a căii cunoaşterii, dacă nu se va strădui să dezvolte în sine, energic, prin autoeducaţie, dispoziţia devoţională. În epoca noastră este deosebit de important să ne îndreptăm întreaga atenţie asupra acestui lucru. Civilizaţia noastră înclină mai mult spre critică, spre judecare, spre condamnare şi mai puţin spre devoţiune, spre veneraţia plină de dăruire. Chiar şi copiii noştri mai mult critică decât venerează plini de dăruire. Dar orice critică, orice judecată sentenţioasă, alungă tot atât de mult forţele sufleteşti de cunoaştere superioară, după cum fiecare veneraţie plină de dăruire le dezvoltă. Prin aceasta nu spunem nimic împotriva civilizaţiei noastre. Nu e vorba aici deloc de a critica civilizaţia noastră. Căci măreţia culturii noastre o datorăm tocmai criticii, tocmai acelei judecăţi omeneşti conştiente de sine, acelui „examinaţi totul şi reţineţi ceea ce este mai bun” [Nota 5]. Niciodată nu ar fi ajuns omul la ştiinţa, industria, circulaţia, jurisprudenţa epocii noastre, dacă nu ar fi exercitat în toate critica, dacă nu ar fi aplicat peste tot criteriul judecăţii sale. Ceea ce am dobândit însă pe această cale în cultura exterioară, a trebuit să plătim printr-o pierdere corespunzătoare în cunoaşterea superioară, în viaţa spirituală. Trebuie să accentuăm că în cunoaşterea superioară nu este vorba de veneraţia faţă de oameni, ci de veneraţie faţă de adevăr şi cunoaştere.
Un singur fapt, fireşte, trebuie să fie clar fiecăruia, anume că aceluia care e absorbit cu totul de civilizaţia exterioară a zilelor noastre îi va fi foarte greu să răzbească spre cunoaşterea lumilor superioare. O va putea face numai dacă va lucra energic asupra lui însuşi. Într-o vreme în care împrejurările vieţii materiale erau simple, se putea ajunge mai uşor şi la avânt spiritual. Ceea ce era demn de venerat, ceea ce putea fi considerat sfânt, toate se evidenţiau de celelalte realităţi ale vieţii. Într-o epocă a criticii idealurile sunt detronate. Alte sentimente iau locul respectului, al veneraţiei, al adoraţiei şi al admiraţiei. Epoca noastră înăbuşe din ce în ce mai mult aceste sentimente, aşa încât ele nu mai sunt prilejuite oamenilor decât într-un grad foarte redus prin viaţa cotidiană. Cel ce caută cunoaşterea superioară, trebuie să le dezvolte pe acestea în sine însuşi. El trebuie să le insufle sufletului său. Aceasta nu se poate face prin studiu, se poate face numai prin viaţă. Cine vrea să devină discipol ocult trebuie să se autoeduce energic pentru dispoziţia devoţională. El trebuie să caute pretutindeni, în lumea înconjurătoare, în trăirile sale acele lucruri care să-l îndemne spre admiraţie şi respect. Dacă întâlnesc un om şi-i dezaprob slăbiciunile, atunci îmi răpesc din forţa de cunoaştere superioară. Dacă voi căuta să mă adâncesc cu iubire în calităţile lui, atunci îmi adun această forţă. Învăţăcelul spiritual trebuie să aibă mereu în vedere să urmeze această îndrumare. Cercetătorii spirituali experimentaţi cunosc câtă forţă datorează ei faptului că întotdeauna privesc partea cea bună a lucrurilor şi se abţin de a emite judecăţi sentenţioase. Aceasta însă nu trebuie să rămână o regulă exterioară de viaţă. Ea trebuie să pună stăpânire pe cea mai lăuntrică parte a sufletului nostru. Omul are în mâna sa posibilitatea de a se perfecţiona, de a se transforma, cu timpul, în întregime. Această transformare însă trebuie să se petreacă în fiinţa sa cea mai lăuntrică, în viaţa sa de gândire. Nu ajunge ca în purtarea mea să arăt, în chip exterior, stimă faţă de o fiinţă. Trebuie să am această stimă în gândurile mele. Discipolul ocult trebuie să înceapă prin a prelua devoţiunea în viaţa gândurilor sale. Trebuie să supravegheze în conştienţa sa gândurile lipsite de respect, gândurile de critică defavorabilă. Şi trebuie să caute intenţionat să cultive gânduri devoţionale.
Fiecare clipă în care ne străduim să surprindem, în conştienţa noastră, judecăţile defavorabile, sentenţioase şi critice asupra lumii şi vieţii, care se ascund în noi, fiecare asemenea clipă ne apropie de cunoaşterea superioară. Şi progresăm repede, dacă, în asemenea momente, ne pătrundem conştienţa numai cu gânduri care ne umplu de admiraţie, de respect şi de veneraţie faţă de lume şi viaţă. Cel ce are experienţă în acest domeniu, ştie că în fiecare din aceste clipe se trezesc în om forţe care, altfel, rămân în stare latentă. Datorită lor omului i se deschid ochii spirituali. El începe prin aceasta să vadă în jurul său lucruri pe care mai înainte nu le putea vedea. Începe să înţeleagă că mai înainte nu văzuse decât o parte din lumea care-l înconjoară. Omul pe care-l întâlneşte îi arată acum o cu totul altă înfăţişare decât mai înainte. E drept, prin aceste reguli de viaţă nu va fi încă în stare să vadă, de pildă, ceea ce este descris ca aură omenească. Fiindcă în acest scop este necesară o disciplină şi mai înaltă. Dar tocmai la această disciplină mai înaltă se va putea el ridica, dacă a parcurs mai întâi o educaţie energică în devoţiune 1.
1. Ca o privire generală, în ultima parte a cărţii mele Teosofie. Introducere în cunoaşterea suprasensibilă despre lume şi menirea omului se găseşte „Calea cunoaşterii”. Aici se dau amănunţit punctele de vedere practice.
Fără zgomot şi neobservat de lumea exterioară, discipolul păşeşte pe calea cunoaşterii. Nimeni nu trebuie să observe la el vreo schimbare. El îşi îndeplineşte îndatoririle ca înainte, se îngrijeşte de ocupaţiile sale ca şi în trecut. Transformarea se petrece exclusiv în partea lăuntrică a sufletului, la adăpost de privirea exterioară. La început întreaga viaţă afectivă a omului este inundată de razele dispoziţiei fundamentale a devoţiunii faţă de tot ceea ce este cu adevărat vrednic de veneraţie. Acest sentiment fundamental constituie centrul întregii sale vieţi sufleteşti. După cum soarele, cu razele sale, trezeşte viaţa pe Pământ, tot astfel veneraţia trezeşte la viaţă în discipolul spiritual toate simţămintele sufletului.
La început, omului nu-i va fi uşor să creadă că sentimente ca veneraţia, respectul ş.a.m.d. au ceva de a face cu facultatea sa de cunoaştere. Aceasta provine din faptul că omul este înclinat să considere cunoaşterea ca pe o facultate aparte, care nu are nici o legătură cu cele ce se petrec de obicei în suflet. Nu ne gândim însă deloc la faptul că sufletul este acela care cunoaşte. Iar sentimentele sunt pentru suflet ceea ce sunt pentru trup substanţele care-i constituie hrana. Dacă vom da trupului pietre în loc de pâine, activitatea sa se stinge. La fel este şi cu sufletul. Pentru suflet, veneraţia, respectul, devoţiunea sunt substanţele hrănitoare care îl fac sănătos şi viguros; întâi de toate, viguros pentru activitatea de cunoaştere. Dispreţul, antipatia, subestimarea celor demne de preţuire provoacă paralizarea şi uciderea activităţii de cunoaştere. Pentru cercetătorul spiritual acest fapt este vizibil în aură. Un suflet care-şi însuşeşte sentimente de veneraţie, de devoţiune, provoacă o modificare în aura sa. Anumite nuanţe spirituale ce pot fi descrise prin galben-roşu, brun-roşu dispar şi sunt înlocuite cu nuanţe albastru-roşii. Prin aceasta însă se deschide facultatea de cunoaştere; ea primeşte cunoştinţe despre lucruri din ambianţa sa, despre care nu avusese mai înainte nici o presimţire. Veneraţia trezeşte în suflet o forţă de simpatie şi, prin aceasta, sunt atrase spre noi însuşiri ale fiinţelor din jurul nostru, însuşiri care altfel ne-ar rămâne necunoscute.
Şi mai eficient devine ceea ce se obţine prin devoţiune dacă i se adaugă un alt tip de sentiment. Acesta constă din faptul că omul învaţă să se dăruiască tot mai puţin impresiilor lumii exterioare, dezvoltând în schimb o viaţă interioară activă. Un om care aleargă de la o impresie exterioară la alta, care caută mereu „distracţii”, nu află drumul spre ştiinţa secretă. Discipolul nu trebuie să devină insensibil faţă de lumea exterioară; însă bogata lui viaţă interioară trebuie să-i dea direcţia în care să se dăruiască impresiilor ei. Când un om bogat în sentimente alese, cu profunzime în simţire, trece printr-o regiune frumoasă de munte, trăieşte altceva decât un om sărac în sentimente. Numai ceea ce trăim în interior ne dă cheia frumuseţilor lumii exterioare. Un om călătoreşte pe mare şi, în sufletul său, nu se desfăşoară decât puţine trăiri lăuntrice; un altul, cu acelaşi prilej, simte graiul etern al Spiritului Lumii; lui i se descoperă enigmele tainice ale Creaţiunii. Trebuie să fi învăţat să mânuieşti propriile tale sentimente şi reprezentări dacă vrei să stabileşti o legătură plină de conţinut cu lumea exterioară. Lumea exterioară, în înfăţişările ei, este plină de splendori divine; trebuie să fi trăit însă divinul mai întâi în sufletul tău dacă vrei să-l găseşti şi în lumea înconjurătoare. Discipolul spiritual este sfătuit să-şi creeze în viaţă momente în care, tăcut şi singur, să se adâncească în sine însuşi. Însă nu problemelor propriului său eu trebuie el să se dăruiască în astfel de momente. Aceasta ar produce un efect contrar celui urmărit. Dimpotrivă, în astfel de momente el trebuie să lase să răsune, în deplină linişte, ceea ce a trăit, ceea ce lumea exterioară i-a spus. În asemenea momente de tăcere, fiecare floare, fiecare animal, fiecare acţiune îi vor dezvălui taine nebănuite. Şi prin aceasta, el va fi pregătit să vadă noile impresii ale lumii exterioare cu alţi ochi decât înainte. Cine nu vrea decât să savureze plăcerile una după alta, acela îşi toceşte facultatea de cunoaştere. Cel care, după savurarea unei plăceri, îngăduie ca plăcerea să-i reveleze ceva, acela îşi cultivă, îşi educă facultatea de cunoaştere. El trebuie aşadar să se obişnuiască să nu lase să răsune în el numai ecoul plăcerii, ci, renunţând la savurarea în continuare a plăcerii, să prelucreze prin activitate lăuntrică ceea ce a produs plăcerea. Dificultatea este aici foarte mare şi ne expune la primejdii. În loc să lucrăm în noi, putem cădea uşor în starea contrarie, adică să nu vrem, după dobândirea unei plăceri, decât să epuizăm cu totul plăcerea. Să nu subapreciem faptul că aici se deschid pentru discipol imprevizibile izvoare de erori. Căci el trebuie să treacă printr-o ceată de ispititori ai sufletului său. Toţi aceştia vor să-i împietrească „Eul”, să-l închidă în sine însuşi. El are însă obligaţia de a-şi deschide Eul faţă de lume. El trebuie să caute plăcerea; căci numai prin ea ajunge lumea exterioară la el. Dacă omul devine insensibil faţă de plăcere, el va fi ca o plantă care nu-şi mai poate scoate nici o substanţă nutritivă din mediul său înconjurător. Dacă se opreşte însă la plăcere, se izolează în sine. El va însemna ceva numai pentru sine şi nimic pentru lume. Atunci, chiar dacă va trăi în sine oricât de intens, chiar dacă îşi va cultiva „Eul” oricât de mult, lumea îl va exclude. El este mort pentru ea. Discipolul spiritual consideră plăcerea numai ca un mijloc de a se înnobila pentru lume. Plăcerea este pentru el un mesager care îl învaţă despre lume; însă, după ce s-a instruit prin plăcere, el trece mai departe la muncă. Discipolul nu învaţă pentru a îngrămădi cele învăţate drept comori de înţelepciune pentru sine, ci pentru a pune cele învăţate în slujba lumii.
În ştiinţa ocultă există un principiu pe care nu avem voie să-l încălcăm, dacă vrem să ajungem la ţintă. Orice disciplină spirituală trebuie să imprime acest principiu discipolilor săi. El este: fiecare cunoştinţă pe care o cauţi numai pentru a-ţi îmbogăţi ştiinţa, numai pentru a îngrămădi în tine comori, te îndepărtează de la calea ta; însă fiecare cunoştinţă pe care o cauţi pentru a deveni mai matur pe calea înnobilării omului şi a evoluţiei lumii, te duce cu un pas înainte. Această lege cere să fie neapărat respectată. Şi nu devenim discipoli spirituali înainte de a fi făcut din ea firul călăuzitor al vieţii noastre. Acest adevăr al disciplinei spirituale poate fi rezumat într-o frază scurtă: fiecare idee care nu devine pentru tine un ideal, ucide în sufletul tău o forţă; fiecare idee care devine însă un ideal, creează în tine forţe de viaţă.
La începutul drumului său, discipolul este îndrumat spre calea veneraţiei şi spre dezvoltarea vieţii lăuntrice. Ştiinţa spiritului ne pune la îndemână şi reguli practice prin a căror respectare, păşind pe cale, poate fi dezvoltată viaţa interioară. Aceste reguli practice nu au un caracter arbitrar. Ele se întemeiază pe experienţe şi cunoştinţe străvechi. Şi sunt date în acelaşi fel pretutindeni unde sunt arătate căile spre cunoaşterea superioară. Toţi învăţătorii adevăraţi ai Vieţii Spirituale sunt de acord în ceea ce priveşte conţinutul acestor reguli, chiar dacă nu le înveşmântează întotdeauna în aceleaşi cuvinte. Deosebirea nu este esenţială, propriu-zis este numai aparentă, provine din fapte pe care nu le vom discuta aici.
Nici un învăţător al vieţii spirituale nu vrea să exercite prin asemenea reguli vreo dominare asupra altor oameni. El nu vrea să îngrădească independenţa nimănui. Căci nu există un mai bun preţuitor şi păzitor al independenţei omeneşti decât cercetătorul spiritului. S-a spus (în capitolul precedent) că legătura care uneşte pe toţi iniţiaţii ar fi una spirituală şi că două legi fireşti constituie copcile care ţin laolaltă părţile componente ale acestei legături. Îndată ce iniţiatul părăseşte tărâmul pur spiritual şi păşeşte în public, el trebuie să ţină seama şi de o a treia lege. Ea este următoarea: rânduieşte-ţi fiecare faptă, fiecare cuvânt în aşa fel încât să nu intervii în decizia liberă a voinţei nici unui om.
Cine a înţeles că un adevărat învăţător al vieţii spirituale este pătruns cu totul de această lege, poate şti că nu va pierde nimic din independenţa sa urmând regulile practice care i se oferă.
Una din aceste prime reguli poate fi îmbrăcată în următoarele cuvinte: „Creează-ţi momente de linişte lăuntrică şi învaţă, în aceste momente, să deosebeşti esenţialul de neesenţial”. – Se spune aici că această regulă sună astfel „exprimată în cuvinte ale limbii”. Originar, toate regulile şi învăţăturile ştiinţei spiritului sunt date într-un limbaj de semne simbolice. Şi cel ce vrea să cunoască întreaga lor semnificaţie şi importanţă, trebuie să înţeleagă, mai întâi, această limbă simbolică. Această înţelegere depinde tocmai de faptul că cel în cauză a parcurs primii paşi în ştiinţa secretă. El poate face aceşti paşi prin observarea exactă a unor reguli ca acelea care sunt date aici. Drumul este deschis fiecărui om care posedă o voinţă serioasă.
Regula de mai sus, privitoare la momentele de linişte lăuntrică, este simplă. Simplă este şi aplicarea ei. Dar ea duce la ţintă numai când o urmăm tot atât de serios şi de riguros pe cât este ea de simplă. De aceea vom arăta aici direct cum trebuie urmată această regulă.
Discipolul spiritual îşi va rezerva un timp scurt din viaţa zilnică, pentru ca, în decursul acestuia, să se ocupe de cu totul altceva decât obiectul preocupărilor sale zilnice. Chiar şi genul activităţii sale trebuie să fie cu totul altul decât cel al activităţii cu care îşi umple restul zilei. Prin aceasta însă nu trebuie să se înţeleagă că ceea ce face discipolul în acest timp rezervat nu ar avea nici o legătură cu conţinutul muncii sale de toate zilele. Dimpotrivă: omul care caută în mod corect asemenea momente de detaşare, va observa curând că abia prin ele dobândeşte putere deplină pentru sarcinile zilei. De asemenea, nu trebuie să credem că urmarea acestei reguli ar putea răpi cu adevărat cuiva din timpul necesar împlinirii îndatoririlor sale obişnuite. Dacă cineva într-adevăr nu dispune de mai mult timp liber, îi ajung cinci minute în fiecare zi. Important este felul cum sunt întrebuinţate aceste cinci minute.
În acest timp omul trebuie să se smulgă cu totul din viaţa sa cotidiană. Viaţa sa de gânduri, de simţire, trebuie să primească atunci un alt colorit decât are ea de obicei. El trebuie să-şi perinde prin faţa sufletului bucuriile sale, suferinţele sale, grijile sale, experienţele şi faptele sale. Trebuie să se situeze faţă de ele astfel încât să privească dintr-un punct de vedere superior tot ceea ce el trăieşte în mod obişnuit. Să ne gândim la felul cu totul diferit în care privim, în viaţa obişnuită, ceea ce un altul trăieşte sau face, faţă de ceea ce am făcut sau am trăit noi înşine. Nici nu poate fi altfel. Căci suntem întreţesuţi cu ceea ce noi înşine trăim sau facem; trăirea sau fapta altuia o observăm doar. Ceea ce trebuie să ne străduim, în clipele rezervate, este să privim şi să judecăm trăirile şi faptele proprii ca şi cum nu noi înşine, ci un altul le-ar fi trăit sau le-ar fi săvârşit. Să ne imaginăm că cineva a suferit o grea lovitură de destin. Cât de diferită este atitudinea lui atunci, comparativ cu atitudinea lui faţă de o lovitură de destin cu totul asemănătoare, suferită de un semen al său? Nimeni nu poate considera această atitudine ca neîndreptăţită. Ea este în firea omului. Şi la fel ca în asemenea cazuri extraordinare se petrec lucrurile şi în întâmplările obişnuite ale vieţii. Discipolul spiritual trebuie să caute puterea de a se situa, în anumite momente, faţă de sine însuşi, ca faţă de un străin. Trebuie să se privească pe sine cu liniştea lăuntrică a criticului. Dacă am ajuns la aceasta, atunci propriile noastre trăiri ni se arată într-o lumină nouă. Câtă vreme ne aflăm împletiţi cu aceste trăiri, câtă vreme ne găsim în ele, suntem tot atât de legaţi de lucrurile neesenţiale ca şi de cele esenţiale. Dacă în momentele de linişte lăuntrică ne vom privi viaţa în modul descris, atunci esenţialul se desparte de neesenţial. Grija şi bucuria, fiecare gând, fiecare hotărâre apar altfel, dacă stăm astfel faţă în faţă cu noi înşine. E ca şi cum am fi petrecut ziua întreagă într-o localitate şi am fi văzut lucrul cel mai mic tot atât de aproape ca şi pe cel mai mare; apoi, seara, ne urcăm pe o colină învecinată şi îmbrăţişăm cu o sigură privire întreaga localitate. Astfel, diferitele părţi ale localităţii apar în alte raporturi de reciprocitate decât dacă ne aflăm în mijlocul lor. Această experienţă nu ne va reuşi şi nici nu trebuie să ne reuşească cu evenimentele de destin pe care tocmai le trăim; discipolul vieţii spirituale trebuie să se străduiască să îi reuşească această experienţă doar cu evenimente de mult trecute. – Valoarea unor asemenea introspecţii liniştite depinde mult mai puţin de ceea ce privim pe parcursul lor, decât, mai ales, de faptul de a găsi în noi forţa care dezvoltă o asemenea linişte lăuntrică.
Căci fiecare om mai poartă în lăuntrul său, alături de omul de toate zilele şi un om superior. Acest om superior rămâne ascuns până când va fi trezit. Şi fiecare, numai el însuşi, poate trezi în sine acest om superior. Câtă vreme însă acest om superior nu este trezit, rămân ascunse şi facultăţile superioare ce dormitează în fiecare om, facultăţi care duc la cunoştinţe suprasensibile.
Cât timp omul nu simte roadele liniştii lăuntrice, va trebui să-şi spună că trebuie încă să urmeze, cu cea mai mare seriozitate şi severitate, regula amintită. Pentru fiecare om care procedează astfel, vine ziua când ambianţa sa se luminează spiritual, când unui ochi, pe care nu-l cunoscuse până atunci în sine, i se deschide o lume cu totul nouă.
În viaţa exterioară a discipolului nu trebuie să se schimbe nimic prin faptul că începe să aplice această regulă. El îşi îndeplineşte îndatoririle ca mai înainte; el îndură aceleaşi dureri şi trăieşte aceleaşi bucurii ca în trecut. Prin aceasta nu va putea fi în nici un fel înstrăinat de „viaţă”. Ba el poate să-şi urmeze în restul zilei şi mai deplin această „viaţă”, pentru că în clipele sale de detaşare îşi însuşeşte o „viaţă superioară”. Treptat, treptat, această „viaţă superioară” îşi va exercita înrâurirea şi asupra vieţii obişnuite. Liniştea clipelor de detaşare va avea înrâurire şi asupra vieţii de toate zilele. Întreg omul va deveni mai liniştit, va câştiga siguranţă în toate acţiunile sale, nu va mai putea fi scos din sărite de tot felul de incidente. Un asemenea discipol începător va ajunge, din ce în ce mai mult, să se conducă el însuşi şi se va lăsa mai puţin condus de împrejurările şi influenţele exterioare. Un astfel de om va observa curând ce izvor de forţă sunt pentru el aceste momente de detaşare, va începe să nu se mai supere pentru lucruri care îl supărau altădată; nenumărate lucruri care altădată îl speriau, încetează să-i mai producă griji. El îşi însuşeşte o concepţie de viaţă cu totul nouă. Mai înainte ezita să se apuce de un lucru oarecare. Îşi zicea: o, puterile nu-mi ajung pentru a face acest lucru aşa cum aş dori să-l fac! Acum nu-i mai vine acest gând, ci dimpotrivă, unul cu totul diferit. Acum el îşi zice astfel: vreau să-mi adun toate puterile pentru a face lucrul cât pot de bine. Şi îşi înăbuşe gândul care l-ar putea face şovăielnic, deoarece el ştie că tocmai şovăiala l-ar duce spre rezultate mai slabe şi că, oricum, lipsa de hotărâre n-ar putea contribui cu nimic la îmbunătăţirea a ceea ce are de făcut. Astfel, în concepţia de viaţă a discipolului ocult pătrund gânduri după gânduri, care sunt rodnice şi folositoare pentru viaţa sa. Ele iau locul acelor gânduri care erau o piedică pentru el şi care îl slăbeau. Începe să-şi cârmuiască cu o mână sigură şi fermă corabia vieţii printre valurile existenţei, în timp ce, mai înainte, ea era aruncată de aceste valuri în toate părţile.
O asemenea linişte şi siguranţă au efect asupra întregii fiinţe omeneşti. Omul lăuntric creşte datorită lor. Şi odată cu el cresc şi acele facultăţi lăuntrice care duc spre cunoştinţe superioare. Căci datorită progreselor făcute în această direcţie, discipolul spiritual ajunge treptat să determine el însuşi modul în care impresiile lumii exterioare vor acţiona asupra lui. Aude, de pildă, un cuvânt prin care cineva vrea să-l jignească sau să-l enerveze. Înainte de instruirea sa ocultă, discipolul s-ar fi simţit desigur jignit ori s-ar fi enervat. Acum, deoarece a păşit pe calea disciplinei oculte, el este în stare să ia cuvântului ghimpele vătămător sau enervant, înainte ca acesta să fi aflat drumul spre interiorul său. Sau, un alt exemplu: un om devine repede nerăbdător când trebuie să aştepte. El păşeşte pe calea disciplinei oculte. În momentele sale de linişte, se pătrunde atât de mult de sentimentul zădărniciei nerăbdării, încât, de aici înainte, la fiecare nerăbdare pe care o trăieşte, acest sentiment nou apare în el numaidecât. Nerăbdarea, care voia să se instaleze, dispare şi astfel un timp care altfel s-ar fi pierdut în reprezentările pornite din nerăbdare, va fi, poate, utilizat pentru observaţii folositoare ce pot fi făcute în timpul aşteptării.
Acum trebuie să ne actualizăm însemnătatea celor de mai sus. Să ne gândim că „omul superior” din om este într-o continuă dezvoltare. Dar numai prin liniştea şi siguranţa descrise i se dă posibilitatea să se dezvolte sistematic. Valurile vieţii exterioare îl strâmtorează pe omul interior din toate părţile, dacă omul nu stăpâneşte această viaţă, ci este dominat de ea. Un astfel de om este ca o plantă care trebuie să se dezvolte într-o crăpătură de stâncă. Ea va rămâne pipernicită până când i se creează spaţiu. Nici o putere exterioară nu îi poate crea spaţiu omului lăuntric. Aceasta o poate face numai liniştea lăuntrică, pe care o creează sufletului său. Condiţiile exterioare pot modifica numai situaţia exterioară a vieţii sale, pe „omul spiritual” din el nu-l vor putea trezi însă niciodată. – Discipolul ocult trebuie să dea naştere unui om nou, unui om superior în el însuşi.
Acest „om superior” devine apoi „stăpânul lăuntric” care conduce cu mână sigură viaţa omului exterior. Câtă vreme omul exterior are supremaţia şi conducerea, „omul lăuntric” este sclavul său şi din această cauză nu-şi poate dezvolta forţele. Dacă depinde de altceva decât de mine că mă supăr sau nu, atunci eu nu sunt stăpânul meu sau, mai bine zis, nu l-am găsit încă pe „stăpânul din mine”. Trebuie să dezvolt în mine facultatea de a permite ca impresiile lumii exterioare să ajungă la mine numai în modul determinat de mine însumi; abia atunci pot deveni discipol ocult. Şi numai în măsura în care discipolul ocult caută cu seriozitate această putere, va putea ajunge la ţintă. Nu are importanţă cât de departe ajunge cineva într-un anumit timp; important este numai ca el să se străduiască cu seriozitate. Au existat unii oameni care s-au străduit ani de-a rândul fără să fi observat vreun progres vizibil; dar mulţi dintre cei care nu au deznădăjduit, ci au rămas neclintiţi în strădania lor, au repurtat dintr-o dată „biruinţa lăuntrică”.
Negreşit că în multe împrejurări din viaţă este necesară o mare forţă pentru a-ţi crea momente de linişte lăuntrică. Dar cu cât este mai mare forţa necesară, cu atât mai semnificativ va fi rezultatul. În disciplina ocultă totul depinde de puterea de a sta faţă în faţă cu noi înşine, energic, cu obiectivitate lăuntrică şi cu sinceritate desăvârşită, cu toate acţiunile şi faptele noastre, ca în faţa unui om cu totul străin.
Dar prin această naştere a propriului om superior este caracterizată numai o parte a activităţii lăuntrice a discipolului ocult. La aceasta trebuie să se alăture încă ceva. Când omul stă faţă în faţă cu sine, ca în faţa unui străin, el se observă totuşi numai pe sine însuşi; el examinează acele trăiri şi acţiuni cu care se află întreţesut datorită condiţiilor specifice vieţii sale. El trebuie să depăşească acest stadiu. Trebuie să se ridice la un plan pur omenesc, care nu mai are nimic de a face cu condiţiile sale particulare de viaţă. Trebuie să treacă la o examinare a acelor lucruri care l-ar interesa ca om, chiar dacă ar trăi în cu totul alte împrejurări, în cu totul altă situaţie. Prin aceasta în el prinde viaţă ceva ce depăşeşte sfera personală. Îşi îndreaptă astfel privirea către lumi superioare lumii în care îşi duce viaţa cotidiană. Şi prin aceasta omul începe să simtă, să trăiască faptul că el aparţine unor asemenea lumi superioare. Acestea sunt lumi despre care simţurile sale, preocupările sale zilnice nu îi pot spune nimic. Abia astfel strămută omul centrul fiinţei sale în interior. El ascultă glasurile din lăuntrul său care-i vorbesc în momentele de linişte; în interiorul său, el cultivă relaţia cu lumea spirituală. El se sustrage cotidianului. Zgomotul acestei vieţi cotidiene a amuţit pentru el. În jurul lui s-a făcut linişte. El respinge tot ceea ce este în jurul lui; respinge de asemenea tot ceea ce i-ar aduce aminte de asemenea impresii exterioare. Contemplarea liniştită în interior, conversaţia cu lumea pur spirituală îi umple întregul suflet. O astfel de contemplare în linişte trebuie să devină pentru discipolul ocult o necesitate vitală naturală. La început, el se află cufundat cu totul într-o lume de gânduri. Faţă de această activitate liniştită de gândire el trebuie să dezvolte un sentiment viu, trebuie să înveţe să iubească ceea ce spiritul revarsă atunci spre el. Şi astfel încetează în curând să mai simtă această lume a gândurilor ca ceva mai puţin real decât lucrurile din viaţa cotidiană, care-l înconjoară. Începe să se comporte cu gândurile sale ca şi cu obiectele din spaţiu. Apoi, se apropie de el şi clipa în care începe să simtă că cele ce i se revelează în tăcerea muncii de gândire lăuntrică sunt superioare şi mai reale decât obiectele din spaţiu. El află că în această lume de gânduri se exprimă viaţa. El înţelege că în gânduri nu-şi duc existenţa numai simple imagini de umbră, ci că prin ele îi vorbesc fiinţe ascunse. Începe să i se vorbească din liniştea lăuntrică. Înainte nu desluşea sunete decât cu urechea; acum desluşeşte cu sufletul. I s-a deschis un grai lăuntric, un cuvânt interior. Când discipolul ocult trăieşte pentru întâia oară acest moment se simte fericit în cel mai înalt grad. Asupra întregii sale lumi exterioare se revarsă o lumină lăuntrică. Pentru el începe o a doua viaţă. Efluviile unei lumi divine, de o fericire dumnezeiască, se revarsă în el.
O asemenea viaţă a sufletului în gânduri, care se extinde din ce în ce mai mult spre o viaţă în esenţa spirituală, gnoza şi ştiinţa spiritului o numesc meditaţie (reflecţie contemplativă). Această meditaţie este mijlocul prin care se ajunge la cunoaşterea suprasensibilă. Dar în aceste clipe discipolul ocult nu trebuie să savureze sentimentele. Nu trebuie să aibă în sufletul său simţăminte nedefinite. Acestea l-ar împiedica să ajungă la o adevărata cunoaştere spirituală. Gândurile sale trebuie să se formeze clar, conturat, precis. Va găsi un sprijin puternic în acest scop dacă nu se va ţine orbeşte de gândurile care se ivesc în el în mod arbitrar. Dimpotrivă, el trebuie să se pătrundă de gândurile înalte pe care le-au cugetat, în asemenea momente, oameni evoluaţi, oameni pătrunşi de spirit. Ca punct de plecare e bine să ia scrierile care, ele însele, au izvorât din asemenea revelaţii primite în meditaţie. Discipolul ocult găseşte astfel de scrieri în literatura mistică, gnostică şi în literatura actuală a ştiinţei spiritului. Ele cuprind material pentru meditaţia sa. Cercetătorii spirituali au redat în asemenea scrieri gândurile ştiinţei divine; spiritul le-a vestit lumii prin trimişii săi.
Prin astfel de meditaţii, în discipolul ocult se petrece o transformare totală. El începe să-şi formeze reprezentări cu totul noi despre realitate. Toate lucrurile capătă pentru el o altă valoare. Trebuie să repetăm mereu: printr-o asemenea transformare discipolul ocult nu se înstrăinează de lume. În nici un caz el nu se înstrăinează de cercul îndatoririlor de fiecare zi. Fiindcă el învaţă să înţeleagă că cea mai simplă acţiune pe care o săvârşeşte, cea mai neînsemnată trăire ce i se oferă, sunt în legătură cu marile entităţi cosmice, cu marile evenimente cosmice. Dacă în momentele sale de contemplare i se lămureşte această legătură, atunci el va fi prezent în cercul acţiunilor sale zilnice cu o nouă, cu o mai mare forţă. Pentru că acum ştie: ceea ce munceşte, ceea ce îndură, el face şi suferă în numele unor mari înlănţuiri cosmice spirituale. Din meditaţie izvorăşte putere pentru viaţă, nu moliciune.
Discipolul spiritual merge cu paşi siguri prin viaţă. Orice i-ar aduce viaţa, el îşi urmează drumul fără să se lase abătut. Înainte nu ştia pentru ce lucrează, pentru ce suferă: acum ştie. E bine să înţelegem că o asemenea activitate meditativă duce mai bine spre ţintă dacă are loc sub conducerea unor oameni experimentaţi. Astfel de oameni ştiu din propria lor experienţă cum trebuie procedat cel mai bine. De aceea să căutăm sfatul şi îndrumarea acestor oameni. Prin aceasta nu ne pierdem deloc libertatea. Ceea ce altfel ar putea fi doar o dibuire nesigură, printr-o asemenea îndrumare devine o muncă ce duce sigur la ţintă. Cine se adresează celor care au cunoştinţe şi experienţă în această direcţie, nu va bate niciodată zadarnic la uşa lor. Să fie însă conştient că nu caută altceva decât sfatul unui prieten, şi nu puterea covârşitoare a unuia care vrea să domine. Vom afla întotdeauna că cei care într-adevăr ştiu, sunt oamenii cei mai modeşti, şi că nimic nu le este mai străin decât ceea ce oamenii numesc sete de putere.
Cine se ridică prin meditaţie la ceea ce îl leagă pe om cu spiritul, acela începe să aducă la viaţă, în sine, ceea ce este veşnic în el, ceea ce nu este mărginit de naştere şi moarte. Numai aceia care nu l-au trăit personal, se pot îndoi de acest principiu etern. Astfel, meditaţia este calea care îl duce pe om la cunoaşterea, la contemplarea sâmburelui etern, indestructibil, al fiinţei sale. Şi numai prin ea poate ajunge omul la această contemplare. Gnoza, ştiinţa spiritului vorbesc despre eternitatea acestui sâmbure al fiinţei, despre reîntruparea acestuia. Adeseori se pune întrebarea: de ce nu ştie omul nimic despre trăirile sale de dincolo de naştere şi moarte? Dar nu aşa trebuie pusă întrebarea, ci mai degrabă ea trebuie pusă astfel: cum se ajunge la o astfel de cunoaştere? Calea ni se deschide în meditaţia corectă. Prin ea se trezeşte amintirea trăirilor de dincolo de naştere şi moarte. Fiecare om poate dobândi această cunoaştere; în fiecare om se găsesc facultăţile de a cunoaşte el însuşi, de a contempla el însuşi ceea ce ne învaţă mistica adevărată, ştiinţa spiritului, antroposofia şi gnoza. Trebuie doar să alegem mijloacele juste. Numai o fiinţă înzestrată cu urechi şi cu ochi poate percepe sunetele şi culorile. Şi ochiul de asemenea, nu poate percepe nimic, dacă lipseşte lumina care face vizibile obiectele. În ştiinţa secretă sunt date mijloacele pentru a dezvolta urechile şi ochii spirituali şi pentru a aprinde lumina spirituală. Mijloacele disciplinei spirituale pot fi desemnate prin trei trepte: 1. Pregătirea. Ea dezvoltă simţurile spirituale. 2. Iluminarea. Ea aprinde lumina spirituală. 3. Iniţierea. Ea deschide comunicarea cu entităţile superioare ale spiritului.
