Când omul îşi educă sentimentele, gândurile şi dispoziţiile sufleteşti în felul descris în capitolele despre pregătire, iluminare şi iniţiere, el realizează în sufletul şi în spiritul său o structurare asemănătoare aceleia pe care a realizat-o natura în corpul său fizic. Înainte de această educare, sufletul şi spiritul sunt mase nestructurate. Clarvăzătorul le percepe sub forma unor vârtejuri ca de ceaţă care se întrepătrund şi care sunt percepute licărind slab, îndeosebi în culorile roşiatic şi roşiatic-brun sau chiar roşiatic-galben; după educare, sufletul şi spiritul încep să strălucească spiritual asemenea culorilor gălbui-verde, verzui-albastru, având o structură regulată. Omul ajunge la această structură regulată şi, prin ea, la cunoaşterea superioară când stabileşte în sentimentele, gândurile şi dispoziţiile sale sufleteşti o ordine asemănătoare aceleia pe care natura a stabilit-o în funcţiile sale corporale, astfel încât el poate vedea, auzi, mistui, respira, vorbi ş.a.m.d. – Discipolul ocult învaţă treptat să respire, să vadă ş.a.m.d. cu sufletul, să audă, să vorbească etc., cu spiritul.
În cele ce urmează vom expune mai amănunţit câteva puncte de vedere practice care fac parte din educarea superioară a sufletului şi a spiritului. Sunt consideraţii practice pe care, în fond, le poate urma oricine, fără să ţină seama de alte reguli, şi prin aplicarea cărora omul parcurge o bună parte din calea ştiinţei oculte.
Trebuie să ne străduim spre o deosebită educare a răbdării. Orice impuls de nerăbdare acţionează paralizând, chiar omorând facultăţile superioare latente din om. Să nu pretindem să ni se deschidă de azi pe mâine priviri nemărginite în lumile superioare. Căci mai ales atunci, nu le vom avea; mulţumirea pentru cele mai mici rezultate, liniştea şi calmul trebuie să pună tot mai mult stăpânire pe suflet. – E de înţeles că discipolul aşteaptă cu nerăbdare rezultatele. Cu toate acestea, el nu obţine nimic câtă vreme nu stăpâneşte această nerăbdare. De asemenea, nu foloseşte la nimic dacă el combate această nerăbdare doar în sensul obişnuit al cuvântului. Atunci nerăbdarea devine cu atât mai mare. Ne amăgim doar, iar aceasta stăruie cu atât mai puternic în adâncurile sufletului. Vom ajunge la rezultate numai dacă ne dedicăm mereu unui gând absolut precis şi ni-l însuşim pe deplin. Acest gând este: „Trebuie să fac totul pentru educarea mea sufletească şi spirituală; dar voi aştepta, liniştit de tot, până când puterile superioare mă vor găsi demn de iluminare sigură”. Când acest gând devine în om atât de puternic încât se transformă într-o trăsătură de caracter, suntem pe drumul cel bun. Această trăsătură de caracter se imprimă apoi chiar şi în exterior. Privirea devine liniştită, mişcările sigure, hotărârile precise şi tot ce se numeşte nervozitate îl părăseşte treptat pe om. În legătură cu această etapă, trebuie luate în consideraţie reguli mici şi în aparenţă neînsemnate. De pildă, cineva ne jigneşte. Înaintea educaţiei noastre oculte ne îndreptam sentimentul împotriva jignitorului. Supărarea clocotea în interiorul nostru. În discipolul ocult însă, într-o astfel de ocazie, se iveşte numaidecât gândul: „O asemenea jignire nu schimbă întru nimic valoarea mea”; şi apoi, liniştit şi calm, face ceea ce este de făcut împotriva jignirii, dar nimic din supărare. Fireşte, nu este vorba să acceptăm pur şi simplu orice insultă, ci, atunci când cerem socoteală pentru insulta adusă propriei noastre persoane, să procedăm tot atât de liniştit şi sigur cum am face-o dacă ar fi fost insultat un altul, pentru care am fi fost în drept să cerem socoteală celui care a insultat. – Mereu trebuie să avem în vedere că disciplina ocultă nu se desfăşoară în procese grosolane exterioare, ci în subtile şi tăcute transformări ale sentimentelor şi gândurilor.
Răbdarea acţionează atrăgând spre noi comorile ştiinţei superioare. Nerăbdarea acţionează respingându-le. În grabă şi nelinişte nu putem dobândi nimic în domeniile superioare ale existenţei. Înainte de toate dorinţa şi pofta trebuie să tacă. Acestea sunt însuşiri ale sufletului, din faţa cărora se retrage cu sfială orice cunoaştere superioară. Oricât de valoroasă ar fi cunoaşterea superioară, nu este îngăduit să o râvnim dacă vrem să vină la noi. Cine vrea să o aibă din motive egoiste, nu o va dobândi niciodată. – Şi aceasta cere, înainte de toate, să fim sinceri faţă de noi înşine, în străfundurile sufletului nostru. Nu este îngăduit să ne amăgim cu nimic în privinţa noastră. Trebuie să privim în faţă, cu sinceritate lăuntrică propriile noastre greşeli, slăbiciuni şi incapacităţi. – În clipele în care scuzi faţă de tine însuţi vreuna din slăbiciunile tale, ţi-ai pus o piatră pe calea care trebuie să te ducă înainte. Asemenea pietre le poţi înlătura numai prin cunoaştere de sine. Există un singur drum pentru a te dezbăra de greşelile şi slăbiciunile tale, şi acesta este: a le recunoaşte cu adevărat. În sufletul omenesc totul se găseşte în stare latentă şi poate fi trezit. Omul îşi poate îmbunătăţi chiar şi intelectul şi raţiunea, dacă va căuta în linişte şi calm să-şi explice de ce este slab în această privinţă. Asemenea cunoaştere de sine, fireşte, este grea, căci ispita de a ne amăgi cu privire la noi înşine este nemăsurat de mare. Cine se obişnuieşte să fie sincer faţă de sine însuşi îşi deschide porţile spre înţelegerea superioară.
La discipolul ocult trebuie să dispară orice curiozitate. Pe cât îi va fi cu putinţă, el trebuie să se dezobişnuiască de a pune întrebări privitoare la lucruri pe care vrea să le cunoască numai pentru satisfacerea setei sale personale de cunoaştere. El trebuie să se întrebe numai despre ceea ce îi poate folosi la perfecţionarea fiinţei sale în slujba evoluţiei. Aceasta însă nu trebuie să-i paralizeze în nici un fel bucuria, dăruirea faţă de cunoaştere. Să asculte cu veneraţie toate câte slujesc acestui scop şi să caute orice împrejurare care îi prilejuieşte asemenea veneraţie.
În instruirea ocultă este deosebit de necesară educarea dorinţelor. Fireşte nu este vorba să devenim lipsiţi de dorinţe. Căci tot ce voim să realizăm, trebuie să şi dorim. Şi o dorinţă se va împlini întotdeauna, dacă în dosul ei stă o forţă cu totul deosebită. Această forţă vine din cunoaşterea corectă. „Să nu doreşti ceva dintr-un domeniu, până când nu ai cunoscut ceea ce este just în acel domeniu”, iată una din regulile de aur pentru discipolul ocult. Înţeleptul învaţă să cunoască mai întâi legile lumii, apoi dorinţele sale se transformă în forţe care se realizează. – Dăm aici un exemplu lămuritor. De bună seamă, mulţi ar dori să afle prin proprie contemplare ceva din viaţa lor de dinainte de naştere. O asemenea dorinţă este cu totul fără rost şi fără rezultat câtă vreme cel în cauză nu şi-a însuşit, prin studierea ştiinţei spirituale, cunoaşterea legilor care stau la temelia celor veşnice, şi anume în caracterul lor cel mai subtil şi cel mai intim. Dacă însă şi-a însuşit într-adevăr această cunoaştere şi vrea apoi să ajungă mai departe, el o va face ajutat de dorinţa sa înnobilată şi purificată.
De asemenea, nu foloseşte la nimic să zici: da, vreau să cunosc viaţa mea trecută şi tocmai în acest scop vreau să învăţ. Dimpotrivă, trebuie să fii în stare să renunţi cu totul la această dorinţă, să o excluzi şi să înveţi deocamdată fără această intenţie. Trebuie să dezvolţi bucuria şi devotamentul faţă de cele învăţate, fără amintita intenţie. Căci numai astfel învăţăm să nutrim în aşa fel dorinţa amintită încât ea să atragă după sine şi împlinirea ei.
*
Dacă sunt furios sau mă supăr, atunci înalţ în jurul meu un zid în lumea sufletească, iar forţele care trebuie să-mi dezvolte ochii sufleteşti nu pătrund până la mine. Dacă se supără pe mine un om, el trimite un curent sufletesc în lumea sufletelor. Nu pot vedea acest curent câtă vreme sunt capabil încă să mă supăr. Supărarea mea mi-l ascunde. Dar nici nu trebuie să cred că voi vedea imediat fenomene sufleteşti (astrale) dacă nu mă mai voi supăra. Căci pentru aceasta este necesar să se dezvolte întâi în mine un ochi sufletesc. Şi germenele unui astfel de ochi se află în orice om. Acesta rămâne inactiv câtă vreme omul e capabil încă să se supere. Dar acest ochi nu este imediat activ dacă ne-am luptat puţin cu supărarea. Dimpotrivă trebuie să continuăm lupta împotriva supărării, să continuăm mereu cu răbdare; într-o zi vom constata că acest ochi sufletesc s-a dezvoltat. Dealtfel nu numai supărarea trebuie combătută în astfel de scopuri. Mulţi vor deveni nerăbdători sau descurajaţi fiindcă au combătut ani de-a rândul unele însuşiri ale sufletului, iar clarvederea totuşi nu a apărut. Ei şi-au educat de fapt numai unele însuşiri, iar pe altele le-au lăsat să crească în dezordine. Darul clarvederii apare abia atunci când sunt reprimate toate acele însuşiri care nu lasă să se ivească însuşirile corespunzătoare care dormitează. De fapt începuturi ale vederii (sau auzirii) se instalează deja mai devreme; ele sunt însă plăntuţe gingaşe care pot fi uşor supuse oricăror erori posibile şi care pier uşor dacă nu sunt protejate şi îngrijite cu grijă.
Dintre însuşirile care trebuie combătute, la fel ca mânia şi enervarea, fac parte, de exemplu: frica, superstiţia şi prejudecăţile, vanitatea şi ambiţia, curiozitatea şi comunicativitatea inutilă, obiceiul de a face deosebire între oameni în mod exterior după rang, sex, rasă etc. În epoca noastră se înţelege greu că combaterea unor atari însuşiri ar avea vreo legătură cu sporirea facultăţii de cunoaştere. Dar fiecare om de ştiinţă spirituală ştie că ea depinde mult mai mult de astfel de însuşiri, decât de dezvoltarea inteligenţei sau de practicarea unor exerciţii artificiale. Uşor s-ar putea naşte o înţelegere greşită, mai ales dacă unii ar crede că, deoarece li se cere să fie fără teamă, trebuie să devină foarte îndrăzneţi, iar prin faptul că li se cere să combată prejudecăţile legate de starea socială, rasă etc., nu vor mai fi în stare să vadă deosebirile dintre oameni. Înveţi mai uşor să cunoşti corect abia după ce nu mai eşti prizonierul prejudecăţilor. Chiar şi în înţelesul obişnuit al cuvântului este adevărat că frica de un anumit lucru mă împiedică să judec limpede, că prejudecăţile rasiale mă împiedică să privesc în sufletul unui om. Discipolul ocult trebuie să-şi dezvolte cu multă fineţe şi precizie acest simţ obişnuit.
Tot ceea ce omul spune fără să se fi clarificat temeinic în gândirea sa, este o piatră pusă în calea educaţiei sale oculte. În această privinţă trebuie luat în considerare un fapt pe care îl putem explica aici numai printr-un exemplu. Dacă de pildă cineva îmi spune ceva la care eu trebuie să replic, va trebui să mă străduiesc să dau mai multă atenţie părerii, sentimentului şi chiar prejudecăţilor lui, decât celor ce am eu de spus în acel moment la problema în discuţie. Prin aceasta e indicată dezvoltarea unui tact subtil, căreia discipolul ocult trebuie să i se dedice cu grijă. Trebuie să-şi însuşească puterea de a aprecia efectul pe care îl va avea asupra celuilalt părerea pe care i-o opune. Aceasta nu înseamnă să nu ne spunem părerea. Despre acest lucru nu poate fi vorba nici pe departe. Dar trebuie să-l ascultăm cât se poate mai bine pe celălalt şi din spusele lui să creăm apoi forma răspunsului nostru. Într-un asemenea caz, în discipolul spiritual se iveşte întotdeauna un gând; discipolul se găseşte pe calea cea bună dacă acest gând trăieşte în el în aşa fel încât devine o trăsătură de caracter. Gândul este următorul: „Nu este important că eu am altă părere decât celălalt, ci important este ca eu să contribui cu ceva pentru ca celălalt să afle ce este just din părerea sa”. Prin astfel de gânduri şi altele asemănătoare, caracterul şi modul de acţiune al discipolului ocult capătă pecetea blândeţii, care este unul din principalele mijloace ale întregii discipline oculte. Asprimea alungă din jurul tău formaţiunile sufleteşti care trebuie să îţi trezească ochii sufleteşti; blândeţea înlătură piedicile şi îţi deschide organele superioare.
Şi cu blândeţea se va dezvolta curând în suflet o altă trăsătură: receptivitatea liniştită pentru toate subtilităţile vieţii sufleteşti din jurul tău, în timp ce frământările propriului suflet au amuţit cu desăvârşire. Când un om a ajuns până aici, impulsurile sufleteşti din jurul său acţionează în aşa fel asupra lui, încât sufletul său creşte şi, crescând, se structurează aşa cum planta se dezvoltă în lumina soarelui. Blândeţea şi tăcerea într-un spirit de adevărată răbdare deschid sufletul pentru lumea sufletească, iar spiritul, pentru împărăţia spiritelor. – „Stăruie în linişte şi în izolare, închide-ţi simţurile faţă de cele ce ţi-au împărtăşit ele înaintea discipolatului tău spiritual, redu la tăcere toate gândurile care vălureau încolo şi încoace în tine după vechile tale obiceiuri, fii cu totul liniştit şi tăcut în interiorul tău şi aşteaptă cu răbdare; atunci, lumi superioare încep să dezvolte ochii sufletului tău şi urechile spiritului tău. Nu trebuie să te aştepţi să vezi şi să auzi de îndată în lumea sufletelor şi a spiritelor. Căci ceea ce faci nu contribuie decât la dezvoltarea simţurilor tale superioare. Vei vedea sufleteşte şi vei auzi spiritual abia atunci când vei fi dezvoltat aceste simţuri superioare. După ce vei fi stăruit astfel un anumit timp în linişte şi izolare, du-te la ocupaţiile tale zilnice obişnuite, dar însuşeşte-ţi mai întâi adânc următorul gând: mi se va întâmpla odată ceea ce trebuie să mi se întâmple, dacă voi fi matur pentru aceasta. Abţine-te cu stricteţe să-ţi atragi în mod arbitrar ceva din forţele superioare”. Acestea sunt îndrumări pe care le primeşte fiecare discipol ocult la începutul căii de la învăţătorul său. Dacă le respectă, el se desăvârşeşte. Dacă nu le respectă, orice muncă va fi zadarnică. Ele sunt grele numai pentru acela care nu are răbdare şi perseverenţă. Nu există alte piedici decât acelea pe care omul însuşi şi le pune în cale, şi pe care oricine le poate ocoli, dacă într-adevăr vrea. Acest lucru trebuie accentuat mereu deoarece mulţi îşi formează o idee cu totul greşită despre dificultăţile căii oculte. Într-o anumită privinţă este mai uşor să parcurgi primele trepte ale acestei căi decât să faci faţă greutăţilor cotidiene ale vieţii fără a urma disciplina ocultă. – În afară de aceasta, aici am dat numai astfel de exerciţii, care nu sunt însoţite de nici un pericol pentru sănătatea corporală şi sufletească a omului. Există desigur şi alte căi care duc mai repede la ţintă; dar cele descrise aici nu au nimic comun cu aceste căi, fiindcă acelea pot avea anumite efecte asupra omului, pe care un adevărat cercetător ocult experimentat le evită. Şi deoarece se prezintă mereu în public fragmente din aceste căi, trebuie să atragem atenţia cu toată seriozitatea asupra pericolului pe care îl prezintă urmarea lor. Din motive ce pot fi înţelese numai de către iniţiaţi, aceste căi nu pot fi date publicităţii niciodată sub forma lor adevărată. Iar fragmentele care apar ici şi colo nu pot duce la nimic bun, ci numai la ruinarea sănătăţii, a fericirii şi a păcii sufleteşti. Cine nu vrea să se încredinţeze unor puteri cu totul întunecate, despre a căror natură şi origine adevărată nu poate şti nimic, acela să evite astfel de căi 6.
6. În cartea fundamentală a lui Rudolf Steiner Ştiinţa ocultă în rezumat. Evoluţia lumii şi a omului şi în multe alte cărţi şi cicluri de conferinţe sunt descrise puterile întunecate amintite aici. (n.trad.)
Se poate spune câte ceva despre mediul în care e bine să se practice exerciţiile disciplinei oculte. Căci mediul are o oarecare importanţă. Totuşi, lucrurile se prezintă diferit aproape pentru fiecare om. Cine face exerciţiile într-un mediu îmbibat de interese egoiste, de exemplu de lupta modernă pentru existenţă, acela trebuie să fie conştient că aceste interese nu rămân fără înrâurire asupra dezvoltării organelor sale sufleteşti. Ce e drept, legile interioare ale acestor organe sunt atât de puternice încât această înrâurire nu poate fi prea vătămătoare. După cum crinul nu se preface în scaiete într-un mediu oricât de impropriu, tot astfel nici ochiul sufletesc nu se poate dezvolta devenind altceva decât organul pentru care e destinat, chiar şi atunci când acţionează asupra lui interesele egoiste ale oraşelor moderne. În orice caz este bine ca, din când în când, discipolul ocult să se înconjoare de pacea tăcută, de măreţia şi de farmecul naturii. Deosebit de favorizat este acela care poate urma disciplina ocultă în lumea verde a plantelor sau între munţii însoriţi, în mijlocul vieţii simple. Într-o astfel de ambianţă organele interioare se dezvoltă într-o armonie care niciodată nu poate lua naştere într-un oraş modern. O situaţie ceva mai bună decât a orăşanului o are şi acela care, cel puţin în timpul copilăriei, a respirat aerul pădurilor de brazi, a privit munţii înzăpeziţi şi a observat viaţa liniştită a animalelor de pădure şi a insectelor. Dar nici unul dintre cei cărora le e dat să trăiască în oraşe, să nu neglijeze să dea ca hrană organelor sale sufleteşti şi spirituale în formare, învăţăturile inspirate ale cercetării spirituale. Omul ai cărui ochi nu pot urmări în fiecare primăvară, zi de zi, verdele pădurilor, ar trebui să îi ofere inimii sale învăţăturile sublime din Bhagavad Gita [Nota 6], Evanghelia lui Ioan, Thomas de Kempis [Nota 7] şi descrierile rezultatelor ştiinţei spirituale. Multe căi duc spre culmea cunoaşterii; o alegere justă însă este neapărat necesară. – Despre asemenea căi, iniţiatul în ştiinţa ocultă poate spune multe lucruri care par stranii neiniţiaţilor. Se poate, de pildă, ca cineva să fi înaintat mult pe calea ocultă. El se poate afla chiar înaintea deschiderii ochilor sufleteşti şi a urechilor spirituale; şi atunci are norocul să facă o călătorie pe marea liniştită sau, poate, chiar pe o mare agitată; un văl cade de pe ochii săi sufleteşti: el devine dintr-odată clarvăzător. – Un altul a ajuns şi el atât de departe încât nu trebuie decât să-i cadă vălul de pe ochii sufletului; aceasta se întâmplă printr-o puternică lovitură a destinului. Asupra altui om această lovitură ar fi avut drept urmare paralizarea forţelor sale, subminarea energiei sale; pentru discipolul ocult, ea devine prilej de iluminare. – Un al treilea stăruie răbdător; a stăruit ani de-a rândul, fără vreun rezultat vizibil. Stând tăcut în odaia liniştită, deodată se face lumină spirituală în jurul său; pereţii dispar, devin transparenţi sufleteşte şi o lume nouă se deschide în faţa ochiului său care vede, sau răsună în urechea sa spirituală care a început să audă.
