Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a începe instrucţia şi educaţia ocultă nu sunt stabilite de cineva în chip arbitrar. Ele rezultă din natura ştiinţei oculte. După cum nimeni nu poate deveni pictor dacă nu vrea să pună mâna pe penel, tot aşa nimeni nu poate primi o educaţie ocultă fără să îndeplinească condiţiile pe care învăţătorul ocult le prezintă ca cerinţe necesare. În fond, învăţătorul ocult nu poate da decât sfaturi. Şi în felul acesta trebuie primite toate câte ni le spune el. El a parcurs căile pregătitoare pentru cunoaşterea lumilor superioare. El ştie din experienţă ce este necesar. Depinde numai de libera voinţă a fiecăruia, dacă vrea sau nu să urmeze aceleaşi căi. Dacă cineva ar cere unui învăţător să-i împărtăşească exerciţiile antrenamentului ocult, fără să vrea să îndeplinească condiţiile, o asemenea atitudine ar semăna întru totul cu următoarea: învaţă-mă să pictez, dar scuteşte-mă de a atinge penelul. – Învăţătorul spiritual nu poate oferi nimic, dacă nu-i vine în întâmpinare libera voinţă a primitorului. Trebuie să accentuăm însă că nu ajunge dorinţa obişnuită pentru cunoaşterea superioară. Această dorinţă, fireşte, o vor avea mulţi. Cine are numai această dorinţă, fără a vrea să îndeplinească condiţiile speciale ale disciplinei oculte, acela, deocamdată, nu va putea ajunge la nici un rezultat. Să reflecteze asupra acestui lucru cei care se plâng că disciplina ocultă nu este uşoară. Cine nu poate sau nu vrea să îndeplinească condiţiile sale severe, acela trebuie să renunţe deocamdată la disciplina ocultă. De fapt condiţiile sunt severe, dar nu dure, deoarece împlinirea lor nu numai că poate, ci chiar trebuie să fie un act liber.
Pentru cel care nu se gândeşte la acest lucru, cerinţele disciplinei oculte pot uşor să pară o constrângere a sufletului sau a conştiinţei. Căci disciplina se întemeiază de fapt pe o dezvoltare a vieţii interioare; prin urmare, învăţătorul ocult trebuie să dea îndrumări care se referă la această viaţă lăuntrică. Dar nu poate fi considerat drept constrângere ceea ce se cere a fi o urmare a unei decizii libere. – Dacă cineva ar pretinde învăţătorului: împărtăşeşte-mi tainele tale, dar lasă-mă să rămân la senzaţiile, sentimentele şi ideile mele obişnuite, i-ar cere ceva cu totul imposibil. El n-ar vrea atunci decât să-şi satisfacă curiozitatea, setea de cunoaştere. Însă cu o astfel de mentalitate cunoaşterea ocultă nu poate fi dobândită niciodată.
Vor fi expuse acum, pe rând, condiţiile pentru discipolul ocult. Trebuie accentuat că pentru nici una din aceste condiţii nu se cere o îndeplinire totală, ci numai străduinţa după o asemenea îndeplinire. Nimeni nu poate îndeplini în întregime aceste condiţii; dar fiecare poate porni pe drumul îndeplinirii lor. Esenţialul îl constituie voinţa, convingerea de a porni pe această cale.
Întâia condiţie este: să ne îndreptăm atenţia spre promovarea sănătăţii corporale şi spirituale. Fireşte, cât de sănătos este un om nu depinde în primul rând de el. A năzui însă la promovarea acestei direcţii, poate fiecare. Numai dintr-un om sănătos poate izvorî o cunoaştere sănătoasă. Disciplina ocultă nu respinge pe omul bolnav, dar ea trebuie să ceară ca discipolul să aibă voinţa de a trăi sănătos. – În această privinţă omul trebuie să ajungă la cea mai mare independenţă. Sfaturile bune pe care ni le dau alţii, cel mai adesea fără să le cerem, sunt de obicei cu totul de prisos. Fiecare trebuie să se străduiască să aibă grijă singur de el însuşi. – În domeniul fizic nu este vorba de altceva decât, mai ales, să ne ferim de influenţele vătămătoare. Adeseori, pentru îndeplinirea îndatoririlor noastre, trebuie să ne impunem lucruri care nu sunt favorabile sănătăţii. Omul trebuie să înţeleagă că în anumite cazuri trebuie să pună datoria mai presus de grija pentru sănătate. Dar câte lucruri nu pot fi evitate cu o oarecare bunăvoinţă! Datoria, în multe cazuri, trebuie să stea mai presus decât sănătatea, adeseori mai presus decât viaţa; plăcerea însă, niciodată. Pentru el, plăcerea trebuie să fie numai un mijloc în slujba sănătăţii şi vieţii sale. Şi în această privinţă este absolut necesar să fim cu desăvârşire cinstiţi şi sinceri cu noi înşine. Nu foloseşte la nimic să duci o viaţă ascetică, dacă ea izvorăşte din motive asemănătoare cu ale altor plăceri. Cineva poate găsi satisfacţie în ascetism, tot aşa cum altul găseşte în a bea vin. El nu poate spera însă ca acest fel de ascetism să-i folosească cu ceva la cunoaşterea superioară. – Mulţi pun pe seama condiţiilor lor de viaţă tot ce, în aparenţă, îi împiedică să progreseze în această direcţie. Ei spun: „În condiţiile de viaţă în care mă găsesc nu mă pot dezvolta”. Pentru mulţi, în alte privinţe, poate ar fi de dorit să-şi schimbe condiţiile de viaţă; în scopul practicării disciplinei oculte, nu e necesar nimănui să facă aceasta. În acest scop trebuie să facem pentru sănătatea noastră trupească şi sufletească, atât cât e posibil în situaţia în care ne găsim. Orice muncă poate servi întregii omeniri; şi este mult mai măreţ din partea sufletului omenesc să înţeleagă cât e de necesară pentru omenire o muncă neînsemnată, poate chiar urâtă, decât să creadă: „această muncă este prea urâtă pentru mine, eu am o altă chemare”. – Deosebit de importantă pentru discipolul ocult este străduinţa după deplina sănătate spirituală. O viaţă de sentiment şi de gândire nesănătoasă ne abate întotdeauna de la calea care duce spre cunoştinţele superioare. Gândirea clară, liniştită, percepţia şi simţirea sigură, constituie baza. Nimic să nu stea mai departe de discipolul ocult decât înclinaţia spre fantastic, spre nerăbdare, spre nervozitate, exaltare, fanatism. Să-şi însuşească o privire sănătoasă asupra tuturor împrejurărilor vieţii; să se orienteze sigur în viaţă; cu calm, să lase lucrurile să-i vorbească şi să acţioneze asupra lui. Să se străduiască să facă faţă cerinţelor vieţii pretutindeni unde e necesar. În judecăţile şi sentimentele sale să evite orice exagerare şi unilateralitate. Dacă discipolul ocult nu ar îndeplini această condiţie, în loc să ajungă în lumi superioare, ar ajunge în lumea propriilor sale închipuiri; la el, în locul adevărului, ar conta părerile sale favorite. E mai bine pentru discipolul ocult să fie „chibzuit” decât exaltat şi fantast.
A doua condiţie este ca discipolul să se simtă parte a întregii vieţi. Îndeplinirea acestei condiţii cuprinde multe. Dar fiecare om o poate îndeplini numai în felul său. Dacă sunt educator şi elevul meu nu corespunde aşteptărilor mele, sentimentul meu să nu se îndrepte, mai întâi, împotriva elevului, ci împotriva mea însumi. Trebuie să mă simt în aşa măsură una cu elevul meu, încât să mă întreb: „oare insuficienţele elevului nu sunt urmările propriei mele fapte?”. În loc să-mi îndrept sentimentul împotriva lui, voi reflecta mai curând cum să mă comport eu însumi, pentru ca în viitor elevul să poată corespunde mai bine cerinţelor mele. Pornind de la o astfel de mentalitate, întregul mod de gândire al omului se schimbă treptat. Faptul este valabil atât în lucrurile mici cât şi în lucrurile mari. Fără o astfel de dispoziţie de a vedea lucrurile, voi considera pe un criminal altfel decât din această dispoziţie. Nu-l voi judeca, ci îmi voi spune: „Eu nu sunt decât un om, asemeni lui. Poate că numai prin educaţia pe care am primit-o, datorită împrejurărilor, am fost ferit de o soartă ca a lui”. Voi ajunge atunci, fără îndoială, şi la gândul că acest frate-om ar fi devenit altul, dacă dascălii care s-au ostenit cu mine s-ar fi ocupat şi de el. Mă voi gândi că mie mi s-a dat ceva de care el a fost lipsit, că binele de care am eu parte îl datorez tocmai împrejurării că lui nu i-a fost dat. Atunci nu va fi departe de mine gândul că eu sunt numai o parte din omenirea întreagă, şi că sunt solidar şi responsabil pentru toate câte se întâmplă. Nu vrem să spunem că un asemenea gând ar trebui numaidecât transpus în fapte agitatoare. Trebuie însă cultivat, în tăcere, în suflet. El se va exprima apoi treptat şi în purtarea exterioară a omului. Şi în astfel de lucruri fiecare poate începe reforma numai de la sine însuşi. Nu e de nici un folos să formulăm, pentru omenire, cerinţe cu caracter general, în spiritul unor asemenea idei. Cum ar trebui să fie oamenii – despre aceasta putem să ne formăm uşor o părere; discipolul ocult însă lucrează în adâncime şi nu la suprafaţă. De aceea ar fi cu totul greşit ca cerinţele învăţătorului ocult, indicate aici, să fie puse în legătură cu oarecari cerinţe exterioare sau poate chiar politice, cu care disciplina spirituală nu poate avea nimic de a face. De regulă, agitatorii politici „ştiu” ce trebuie să „pretindă” celorlalţi oameni; despre pretenţii faţă de ei înşişi vorbesc mai puţin.
A treia condiţie pentru educaţia ocultă stă în legătură directă cu cele de mai sus. Discipolul trebuie să lupte să se ridice la concepţia că gândurile şi sentimentele sale au pentru lume o însemnătate egală cu cea a faptelor sale. Trebuie să ajung să recunosc că a-l urî pe semenul meu este tot atât de vătămător ca atunci când îl lovesc. Astfel, voi ajunge să ştiu că desăvârşindu-mă nu fac ceva numai pentru mine, ci şi pentru lume. De pe urma sentimentelor şi gândurilor mele curate, lumea are foloase la fel ca de pe urma purtărilor mele bune. Câtă vreme nu pot crede în această importanţă universală a vieţii mele lăuntrice, nu sunt apt pentru a fi discipol ocult. Abia atunci sunt pătruns de credinţa corectă a însemnătăţii pe care o are interioritatea mea, sufletul meu, când lucrez asupra lui ca şi cum ar fi cel puţin tot atât de real ca lucrurile exterioare. Trebuie să admit că sentimentul meu are un efect aşa cum are şi fapta mâinilor mele.
Prin cele de mai sus am exprimat, de fapt, condiţia a patra: însuşirea ideii că fiinţa adevărată a omului nu se află în cele exterioare, ci în cele interioare. Cine se consideră numai un produs al lumii exterioare, un rezultat al lumii fizice, acela nu poate ajunge la nimic în disciplina ocultă. A te simţi o fiinţă sufletesc-spirituală, constituie baza unei asemenea discipline. Cine ajunge până la asemenea sentimente, va fi în stare apoi să deosebească îndatorirea lăuntrică de succesul exterior. El învaţă să înţeleagă că una nu poate fi măsurată direct cu cealaltă. Discipolul ocult trebuie să găsească adevărata cumpănă între prescripţiile exterioare ale vieţii şi ceea ce recunoaşte ca just pentru conduita sa. Să nu impună celor din jur ceva pentru care aceştia nu pot avea nici o înţelegere; dar totodată să fie şi absolut liber de dorinţa de a face numai ceea ce poate fi recunoscut de cei din jur. Recunoaşterea adevărurilor sale, trebuie să o caute exclusiv în vocea sufletului său cinstit, care se străduieşte spre cunoaştere. Dar să înveţe cât se poate de mult de la cei din jurul său, pentru a afla tot ce îi formează şi tot ce este de folos. Astfel va dezvolta în sine ceea ce în ştiinţa ocultă se numeşte „cumpăna spirituală”. Pe un taler al acesteia stă o „inimă deschisă” pentru trebuinţele lumii exterioare, pe celălalt, „tărie lăuntrică şi perseverenţă neclintită”.
Cu acestea am indicat condiţia a cincea: statornicia în îndeplinirea unei hotărâri odată luate. Nimic nu trebuie să-l abată pe discipol de la o hotărâre luată, decât numai constatarea că se află în eroare. Fiecare hotărâre luată este o forţă care, chiar şi atunci când nu produce nemijlocit efectul dorit, acţionează totuşi în felul ei. Succesul este hotărâtor numai când acţiunea este întreprinsă din poftă nestăpânită. Dar toate acţiunile săvârşite din poftă, sunt fără valoare în faţa lumii superioare. Numai iubirea pentru acţiune decide aici. Din această iubire trebuie să se dezvolte toate impulsurile care îl îndeamnă pe discipolul ocult la acţiune. Şi atunci el nici nu va osteni să transpună mereu o hotărâre în faptă, oricâte insuccese ar avea. Ajunge astfel să nu aştepte mai întâi urmările exterioare ale faptelor sale, ci să-şi găsească satisfacţia în însăşi săvârşirea faptelor. Va învăţa să jertfească lumii faptele sale şi chiar întreaga sa fiinţă, indiferent de felul în care această lume va primi jertfa sa. Cel ce vrea să devină discipol ocult trebuie să se declare gata pentru un asemenea cult al jertfirii.
A şasea condiţie este dezvoltarea sentimentului de recunoştinţă faţă de toate câte îi sunt date omului. Trebuie să ştim că propria noastră existenţă este un dar al întregului cosmos. Câte nu sunt necesare pentru ca fiecare dintre noi să-şi primească existenţa şi să şi-o poată duce! Câte nu datorăm noi naturii şi celorlalţi oameni! Către astfel de gânduri trebuie să aibă înclinare cei care doresc disciplina ocultă. Cine nu se poate dărui unor astfel de gânduri, nu este în stare să dezvolte în sine acea iubire atotcuprinzătoare, care este necesară pentru a ajunge la cunoaşterea superioară. Ceva ce nu iubesc, nu mi se poate revela. Şi fiecare revelaţie trebuie să mă umple de recunoştinţă, deoarece prin ea eu devin mai bogat.
Toate condiţiile numite trebuie să se unească într-o a şaptea: să luăm necontenit viaţa în sensul în care aceste condiţii ne-o cer. Învăţăcelul îşi creează astfel posibilitatea de a da o amprentă unitară vieţii sale. Exteriorizările singulare ale vieţii sale vor sta în armonie una cu alta, nu în contradicţie. El va fi pregătit pentru liniştea la care trebuie să ajungă în timpul primilor paşi în educarea ocultă.
Dacă cineva are voinţa serioasă şi cinstită de a îndeplini condiţiile arătate, atunci se poate hotărî pentru educaţia ocultă. El se va găsi pregătit să urmeze sfaturile prezentate. Multe din aceste sfaturi le vor apărea unora ca ceva exterior. Un asemenea om va spune, probabil, că s-ar fi aşteptat ca educarea să decurgă în forme mai puţin severe. Dar tot ce e lăuntric trebuie să se exprime în ceva exterior. Şi aşa cum un tablou este la fel de puţin prezent în spaţiu, dacă el există doar în capul pictorului, la fel de puţin poate exista o educaţie ocultă fără expresie exterioară. Doar cei care nu ştiu că interiorul trebuie să se exprime în cele exterioare, preţuiesc mai puţin formele severe. Este adevărat că trebuie să ajungi la spiritul unui lucru, nu doar la forma lui. Dar aşa cum forma nu e nimic fără spirit, tot aşa spiritul ar rămâne fără fapte, dacă nu şi-ar crea o formă.
Condiţiile înfăţişate sunt în stare să întărească suficient pe discipolul ocult, pentru a împlini şi celelalte cerinţe pe care disciplina spirituală trebuie să i le pună. Dacă îi lipsesc aceste condiţii va şovăi în faţa oricărei cerinţe noi. Fără ele nu va putea avea încrederea necesară în oameni. Şi tocmai pe încredere şi iubire adevărată de oameni trebuie clădită orice străduinţă spre adevăr. Ea trebuie întemeiată pe acestea, cu toate că nu-şi are originea în ele, ci poate izvorî numai din forţa propriului nostru suflet. Şi iubirea de oameni trebuie să se extindă, treptat, la iubire faţă de toate fiinţele, faţă de întreaga existenţă. Cine nu îndeplineşte condiţiile amintite, nu va avea deplină dragoste pentru munca constructivă şi creatoare, şi nici înclinarea de a se abţine de la orice distrugere, de la orice nimicire ca atare. Discipolul ocult trebuie să devină astfel încât niciodată să nu distrugă ceva numai de dragul distrugerii, nici în acţiuni, dar nici în cuvinte, în sentimente sau în gânduri. El să se bucure de tot ce ia naştere, de tot ce e în devenire; şi numai atunci să-şi întindă el mâna pentru a distruge, când este şi în stare ca din acea distrugere, şi prin acea distrugere, să impulsioneze o viaţă nouă. Prin aceasta să nu se înţeleagă că discipolul ocult trebuie să stea şi să privească cum se înmulţeşte răul; dar el trebuie să caute chiar şi în rău acele părţi prin care îl poate transforma în bine. El va înţelege tot mai limpede că cea mai bună combatere a răului şi a imperfecţiunii este crearea binelui şi a perfecţiunii. Discipolul ocult ştie că din nimic nu se poate crea ceva, dar că imperfecţiunea poate fi transformată în perfecţiune. Cine dezvoltă în sine înclinarea spre creaţie, va dobândi în curând şi facultatea de a se comporta just faţă de rău.
Cine porneşte pe calea unei discipline oculte trebuie să-şi dea seama că prin ea se construieşte, nu se distruge. De aceea el trebuie să aducă cu sine voinţa de a munci cinstit şi cu tot devotamentul, şi nu voinţa de a critica şi de a distruge. Trebuie să fie capabil de evlavie, căci are de învăţat ceea ce încă nu ştie. Să privim cu evlavie, cele ce ni se descoperă. Muncă şi evlavie: iată sentimentele fundamentale pe care discipolul ocult trebuie să le dezvolte. Câte unul va trebui să constate că nu progresează în disciplină, cu toate că, după părerea lui, este mereu activ. Aceasta din cauză că el nu a conceput în sens corect munca şi evlavia. Munca pe care o întreprindem de dragul rezultatului va avea cel mai slab rezultat, iar învăţământul care decurge fără evlavie ne va face să progresăm cel mai puţin. Dragostea de muncă, nu de succes, este singura care duce înainte. Şi dacă elevul spiritual caută gândirea sănătoasă şi judecata sigură, nu are de ce să-şi micşoreze evlavia prin îndoială şi neîncredere.
Nu vom ajunge la dependenţă servilă în judecăţi, dacă unei comunicări, pe care o primim, nu-i opunem mai întâi propria noastră părere, ci evlavie tăcută şi dăruire. Cei care au realizat ceva în domeniul cunoaşterii, ştiu că datorează totul nu judecăţii personale încăpăţânate, ci ascultării liniştite şi prelucrării. – Trebuie să avem mereu în vedere că nu mai este necesar să învăţăm ceea ce suntem deja în stare să apreciem. Prin urmare, dacă vrem numai să judecăm, atunci nu mai putem învăţa nimic. În disciplina spirituală însă esenţialul este să învăţăm. Trebuie să fii pătruns cu totul de voinţa de a fi învăţăcel. Dacă nu poţi înţelege ceva, decât să condamni, mai bine nu judeca deloc. Lasă atunci înţelegerea pentru mai târziu. – Cu cât urcăm mai sus treptele cunoaşterii, cu atât această ascultare calmă şi cucernică este mai necesară. Întreaga cunoaştere a adevărului, întreaga viaţă şi acţiune în lumea spiritului, devin în domeniile superioare mai subtile, mai gingaşe, în comparaţie cu faptele raţiunii obişnuite şi cu cele ale vieţii în lumea fizică. Cu cât se lărgeşte orizontul omului, cu atât acţiunile pe care le întreprinde devin mai subtile. – Din această cauză ajung oamenii la „păreri” şi „puncte de vedere” atât de diferite cu privire la domeniile superioare. În realitate, în privinţa adevărurilor superioare există numai o părere. Putem ajunge la această unică părere, dacă ne-am ridicat prin muncă şi evlavie până la contemplarea reală a adevărului. Poate ajunge la o părere care se abate de la cea adevărată numai acela care, nefiind îndeajuns pregătit, judecă după reprezentările sale favorite, după ideile lui obişnuite, etc. După cum cu privire la o teoremă matematică nu există decât o singură părere, tot aşa este şi cu privire la faptele lumilor superioare. Dar pentru a putea ajunge la o asemenea "părere", trebuie mai întâi să ne pregătim. Dacă am vrea să ţinem seama de acest fapt, atunci condiţiile date de învăţătorii oculţi nu ar mai avea nimic surprinzător. Este absolut just că adevărul şi viaţa superioară sălăşluiesc în fiecare suflet omenesc, şi că fiecare poate şi trebuie să le găsească el însuşi. Dar ele zac adânc, şi din adâncurile în care se găsesc nu pot fi scoase decât după înlăturarea piedicilor. Cum anume trebuie făcut acest lucru, ne poate povăţui numai cel care are experienţă în ştiinţa secretă. Astfel de îndrumări ne dă ştiinţa spiritului. Ea nu impune un adevăr nimănui, nu propovăduieşte nici o dogmă; ea arată însă o cale. Este adevărat că această cale ar putea-o găsi fiecare şi singur, dar probabil numai după multe întrupări; prin disciplina spirituală se obţine o scurtare a drumului. Prin aceasta omul ajunge mai repede la un punct din care poate conlucra în lumile în care, prin muncă spirituală, se promovează evoluţia şi binele omenirii.
Am indicat astfel lucrurile care trebuie comunicate în primul rând, cu privire la dobândirea experienţei lumilor superioare. În capitolul următor vom continua aceste expuneri, arătând ce se petrece în componentele superioare ale naturii omeneşti (în organismul sufletesc sau corpul astral şi în spirit sau corpul gândurilor) în decursul acestei evoluţii. Astfel, aceste comunicări vor fi puse într-o nouă lumină şi vom putea să le pătrundem într-un sens mai adânc.
