Aparţine principiilor de bază ale adevăratei ştiinţe oculte, ca cel care i se consacră, să o facă deplin conştient. Să nu întreprindă nimic, să nu facă nici un exerciţiu despre care nu ştie ce fel de efecte are. Un învăţător ocult care dă cuiva un sfat sau o îndrumare, va spune întotdeauna şi ce se produce, prin practicare, în trupul, sufletul sau spiritul celui ce aspiră la cunoaşterea superioară.
Vom arăta acum unele efecte care se produc în sufletul discipolului ocult. Numai cine cunoaşte lucruri ca acelea pe care le comunicăm aici, poate practica deplin conştient exerciţiile care duc la cunoaşterea lumilor suprasensibile. Şi numai un asemenea om este un adevărat discipol ocult. Orice bâjbâială în întuneric este interzisă cu desăvârşire în adevăratul antrenament ocult. Cine nu vrea să urmeze disciplina cu ochii deschişi, poate deveni medium; nu poate ajunge însă clarvăzător în sensul ştiinţei oculte.
În omul care face în acest sens exerciţiile descrise în capitolele precedente (pentru dobândirea cunoştinţelor suprasensibile), se produc mai întâi anumite modificări în aşa numitul organism sufletesc. Acesta poate fi perceput numai de clarvăzător. Acest organism poate fi comparat, mai mult sau mai puţin, cu un nor care luminează spiritual-sufleteşte, în mijlocul căruia se află corpul fizic al omului 7. În acest organism, instinctele, pornirile, poftele, reprezentările ş.a.m.d. devin vizibile spiritual. Poftele senzuale, de exemplu, sunt percepute acolo ca radiaţii de culoare roşiatic închisă, având o anumită formă. Un gând pur, nobil, îşi găseşte expresia într-o radiaţie roşiatic-violetă. Noţiunea precisă, concepută de un gânditor logic, este simţită ca o figură gălbuie cu contururi precise. Gândul tulbure al unui cap confuz apare ca o figură cu contururi nedefinite. Gândurile oamenilor cu păreri unilaterale, încăpăţânate, apar imobile în conturul lor precis, pe când cele ale persoanelor cărora le sunt accesibile părerile altora, se arată în contururi mobile, care se transformă mereu, etc. 8
Cu cât omul progresează în evoluţia lui sufletească, cu atât se structurează mai regulat organismul său sufletesc. La omul cu o viaţă sufletească nedezvoltată, el este confuz, neorganizat. Dar chiar şi într-un asemenea organism sufletesc nestructurat, clarvăzătorul poate percepe o formaţiune care se distinge clar de mediul înconjurător. Ea se desfăşoară din interiorul capului până în mijlocul corpului fizic. Se înfăţişează ca un fel de corp independent ce are anumite organe. Acele organe despre care trebuie să vorbim în primul rând aici, vor fi percepute spiritual în apropierea următoarelor părţi ale corpului fizic: primul între ochi, al doilea în apropierea laringelui, al treilea în regiunea inimii, al patrulea se află în vecinătatea aşa numitului bazin gastric, al cincilea şi al şaselea îşi au sediul în abdomen. Aceste organe sunt numite de ocultişti „roţi” (chakre) sau „flori de lotus”. Ele se numesc astfel din cauza asemănării cu nişte roţi sau flori; trebuie totuşi să ne dăm seama că o astfel de expresie nu este cu mult mai potrivită ca denumirea de „aripile plămânilor”, întrebuinţată pentru cele două părţi ale plămânilor. După cum în acest caz ne este clar că nu e vorba de „aripi”, tot aşa, şi în cazul anterior, trebuie să ne gândim numai la o denumire prin comparaţie. La omul nedezvoltat, aceste „flori de lotus” au o culoare întunecată şi sunt liniştite, nemişcate. La clarvăzător însă ele sunt în mişcare, nuanţate luminos în diferite culori. Şi la medium întâlnim ceva asemănător, totuşi altfel. Asupra acestui fapt nu insistăm aici. – Când un discipol ocult începe exerciţiile sale, primul efect este faptul că florile de lotus se luminează; mai târziu, ele încep să se rotească. Cu această rotire începe facultatea clarvederii. Căci aceste „flori” sunt organele senzoriale ale sufletului 9. Iar rotirea lor este expresia faptului că se percepe în suprasensibil. Nimeni nu poate contempla ceva în suprasensibil, înainte de a-şi fi dezvoltat în acest fel simţurile sale astrale.
Organul de simţ spiritual care se găseşte în apropierea laringelui face posibilă înţelegerea clarvăzătoare a modului de gândire al unei alte fiinţe sufleteşti, ne îngăduie şi o privire mai adâncă în adevăratele legi ale fenomenelor naturii. – Organul din vecinătatea inimii deschide o cunoaştere clarvăzătoare a ţinutei morale a altor suflete. Cine a dezvoltat acest organ poate cunoaşte şi anumite forţe mai adânci la animale şi la plante. Prin simţul din apropierea aşa zisului bazin gastric, dobândim cunoştinţe despre facultăţile şi talentele sufletelor; putem pătrunde rolul pe care îl joacă în economia naturii animalele, plantele, pietrele, metalele, fenomenele atmosferice, etc.
Organul din apropierea laringelui are şaisprezece „petale” sau „spiţe”, cel din apropierea inimii, douăsprezece, cel ce stă în vecinătatea bazinului gastric, zece.
Anumite activităţi sufleteşti sunt în corelaţie cu dezvoltarea acestor organe de simţ. Cine face aceste exerciţii într-un anumit fel, contribuie cu ceva la dezvoltarea organelor senzoriale respective. Într-un trecut foarte îndepărtat, pe o treaptă timpurie de evoluţie a omului, opt petale din „floarea de lotus cu şaisprezece petale” erau deja dezvoltate. La această dezvoltare, omul însuşi nu a contribuit cu nimic. El le-a primit ca un dar natural, pe vremea când se găsea într-o stare de conştienţă obscură, asemănătoare visului. Pe acea treaptă de evoluţie a omenirii, ele erau în activitate. Totuşi, felul acesta de activitate corespundea numai acelei stări de conştienţă obscură. Mai târziu, când conştienţa omului s-a luminat, petalele s-au întunecat şi activitatea lor a încetat. Pe celelalte opt petale le poate dezvolta omul însuşi, prin exerciţii conştiente. Prin aceasta, întreaga floare de lotus devine luminoasă şi mobilă. De dezvoltarea fiecăreia din cele şaisprezece petale depinde dobândirea anumitor facultăţi. Totuşi, aşa cum s-a amintit, omul nu poate dezvolta conştient decât opt din ele; celelalte opt apar apoi de la sine.
Dezvoltarea se desfăşoară în felul următor. Omul trebuie să îngrijească şi să dea atenţie unor procese sufleteşti pe care, de obicei, le execută fără grijă şi fără băgare de seamă. Există opt asemenea comportamente sufleteşti. Primul este modul cum ne însuşim reprezentările. De obicei, în această privinţă, omul se lasă cu totul la voia întâmplării. El aude una sau alta, vede un lucru sau altul şi, potrivit cu acestea, îşi formează noţiunile. Cât timp procedează astfel, floarea sa de lotus cu şaisprezece petale rămâne cu totul inactivă. Ea începe să funcţioneze abia după ce omul va trece la o educare conştientă în această direcţie. În acest scop, el trebuie să fie atent la reprezentările sale. Fiecare reprezentare trebuie să dobândească pentru el însemnătate. În ea trebuie să vadă un mesaj precis, o comunicare despre lucrurile lumii exterioare. Şi să nu fie mulţumit de reprezentările care nu au o asemenea semnificaţie. Să-şi conducă în aşa fel viaţa ideilor, încât ele să devină o oglindă fidelă a lumii exterioare. Străduinţa sa să se îndrepte spre eliminarea din sufletul său a reprezentărilor eronate. – Al doilea proces sufletesc se referă, într-un sens asemănător, la hotărârile omului. Chiar pentru lucrurile cele mai neînsemnate, el să se hotărască numai după ce a chibzuit temeinic, deplin. Orice acţiune necugetată, orice faptă fără rost să le ţină departe de sufletul său. Pentru toate câte le face să aibă motive bine cumpănite. Şi să se abţină de la acţiunile către care nu îl îndeamnă un motiv temeinic. – Al treilea comportament se referă la vorbire. Din gura discipolului ocult să iasă numai ceea ce are rost şi importanţă. Orice vorbă rostită numai de dragul de a vorbi îl abate de la calea sa. Discipolul ocult să evite conversaţiile obişnuite, în care se spun amestecat tot felul de lucruri, fără nici o noimă şi fără discernământ. Aceasta, bineînţeles, nu înseamnă să se retragă din comunicare cu semenii săi. Tocmai în relaţiile cu ceilalţi oameni trebuie să-şi dezvolte vorbirea sa, până ajunge să fie plină de însemnătate. El nu refuză nici o convorbire, nici un răspuns, dar cugetă asupra lor, cântărindu-le în toate privinţele. Niciodată nu vorbeşte neîntemeiat. El încearcă să nu vorbească nici prea mult, nici prea puţin. – Al patrulea comportament sufletesc este ordonarea acţiunii exterioare. Discipolul ocult încearcă să-şi organizeze în aşa fel acţiunile, încât ele să se potrivească cu acţiunile semenilor săi şi cu evenimentele ce se petrec în jurul său. El abandonează activităţi care-i deranjează pe ceilalţi, sau care sunt în contradicţie cu ceea ce se petrece în jurul său. Încearcă să-şi orânduiască în aşa fel fapta încât aceasta să se integreze armonios în mediul său înconjurător, în condiţiile sale de viaţă etc. Acolo unde este determinat de cauze exterioare să acţioneze, va reflecta cu grijă cum ar putea el corespunde cât mai bine cerinţelor. Acolo unde acţionează din sine, el cumpăneşte urmările felului său de a acţiona cu cea mai mare claritate. – Al cincilea comportament sufletesc pe care îl vom lua în considerare aici, constă în organizarea întregii vieţi. Discipolul ocult încearcă să trăiască în conformitate cu natura şi cu spiritul. El nu se pripeşte, dar nici leneş nu este. Excesul de zel şi trândăvia îi sunt la fel de străine. El consideră viaţa ca un mijloc de a munci şi îşi orânduieşte existenţa în mod corespunzător. Îngrijirea sănătăţii, obiceiurile, etc. şi le orânduieşte în aşa fel încât să rezulte o viaţă armonioasă. – Al şaselea comportament se referă la strădania omenească. Discipolul ocult îşi examinează facultăţile, capacităţile şi se comportă în sensul acestei cunoaşteri de sine. El nu încearcă să facă ceva ce ar fi peste puterile sale; dar nici să nu neglijeze nimic din ceea ce îi stă în putere să facă. Pe de altă parte, îşi fixează ţeluri ce stau în legătură cu idealurile, cu marile îndatoriri ale unui om. El nu se integrează fără să gândească, asemenea unei roţi, în marele angrenaj al omenirii, ci caută să-şi înţeleagă îndatoririle, să privească dincolo de viaţa de toate zilele. Se străduieşte să-şi îndeplinească îndatoririle din ce în ce mai bine, mai desăvârşit. – Al şaptelea comportament al vieţii sufleteşti se referă la strădania de a învăţa cât mai mult de la viaţă. Nimic nu trece pe lângă discipolul ocult fără să-i dea prilejul de a acumula experienţă folositoare pentru viaţă. Dacă a făcut un lucru greşit şi imperfect, acesta va fi un stimulent ca mai târziu să îl făptuiască bine sau chiar perfect. Când îi vede pe alţii acţionând, îi observă cu atenţie, în acelaşi scop. El încearcă să-şi adune o bogată comoară de experienţe, la sfatul cărora să recurgă mereu. Şi el nu face nimic fără să-şi întoarcă privirea spre experienţele care-i pot fi de folos în hotărârile şi acţiunile sale. – Al optulea, în sfârşit, este: din timp în timp discipolul ocult trebuie să privească în interiorul său; el trebuie să se adâncească în sine, să se sfătuiască serios cu sine însuşi, să-şi alcătuiască şi să-şi examineze principiile de viaţă, să-şi perinde în gândire cunoştinţele, să-şi cumpănească îndatoririle, să reflecteze asupra cuprinsului şi scopului vieţii etc. Toate aceste lucruri au fost discutate deja în capitolele precedente. Aici le enumerăm în legătură cu dezvoltarea florii de lotus cu şaisprezece petale. Exersându-le, floarea de lotus cu şaisprezece petale devine din ce în ce mai desăvârşită. Căci de astfel de exerciţii depinde dezvoltarea darului clarvederii. De pildă, cu cât ceea ce gândeşte şi vorbeşte un om concordă mai bine cu fenomenele din lumea exterioară, cu atât mai repede se dezvoltă acest dar. Cine gândeşte sau vorbeşte neadevărul, omoară ceva în germenii florii de lotus cu şaisprezece petale. În această privinţă, iubirea de adevăr, sinceritatea, cinstea, sunt forţe constructive; minciuna, falsitatea, necinstea sunt forţe distructive. Şi discipolul ocult trebuie să ştie că aici nu este vorba numai de „intenţii bune”, ci de fapte reale. Dacă gândesc sau spun ceva ce nu concordă cu realitatea, distrug ceva în organul meu senzorial spiritual, chiar dacă cred că am cea mai bună intenţie. E ca şi în cazul copilului care se arde când bagă mâna în foc, chiar dacă aceasta se întâmplă din neştiinţă. – Practicarea în sensul caracterizat a exerciţiilor sufleteşti discutate, face ca floarea de lotus cu şaisprezece petale să strălucească în culori splendide şi să capete o mişcare regulată. – Totuşi, trebuie să avem în vedere că darul clarvederii nu poate apare înainte ca sufletul să fi atins un anumit grad de dezvoltare. Câtă vreme îndeplinirea comportamentelor descrise cere o atenţie deosebită, nu suntem încă îndeajuns de maturi şi darul nu se va arăta. Câtă vreme trebuie să acordăm o atenţie deosebită fenomenelor descrise, nu suntem încă maturi. Abia după ce am ajuns atât de departe încât trăim modul descris ca pe o obişnuinţă, abia atunci se arată primele indicii ale clarvederii. Atunci îndeplinirea acestor cerinţe nu va mai fi anevoioasă, ci va fi devenit un stil de viaţă de la sine înţeles. Nu e necesar să ne examinăm continuu, să ne îndemnăm mereu să trăim astfel. Totul trebuie să fi devenit obicei. – Există anumite îndrumări care duc pe o altă cale la dezvoltarea florii de lotus cu şaisprezece petale. Adevărata ştiinţă spirituală respinge toate aceste îndrumări. Căci ele duc la distrugerea sănătăţii trupeşti şi la ruină morală. Ele sunt mai uşor de îndeplinit decât comportamentele sufleteşti descrise. Acestea din urmă cer timp îndelungat şi trudă. Ele duc însă la o ţintă sigură şi nu pot decât să fortifice moral.
Dezvoltarea schimonosită a unei flori de lotus, în cazul apariţiei unei anumite clarvederi, duce nu numai la iluzii şi reprezentări fantastice, ci chiar la rătăcire şi slăbiciune morală în viaţa obişnuită. Printr-o asemenea dezvoltare, omul poate deveni fricos, invidios, vanitos, arogant, încăpăţânat etc., în timp ce mai înainte nu avea nici unul din aceste defecte. – Am spus că opt din cele şaisprezece petale ale florii de lotus erau deja dezvoltate într-un trecut îndepărtat şi că în disciplina ocultă acestea reapar de la sine. În strădaniile sale discipolul trebuie să dea acum toată atenţia celorlalte opt petale. La iniţierea greşită reapar cu uşurinţă numai petalele anterior dezvoltate, iar cele noi, care trebuie dezvoltate, rămân pipernicite. Acesta e cazul îndeosebi atunci când, în disciplină, nu se dă suficientă atenţie gândirii logice, raţionale. Este de cea mai mare însemnătate faptul ca discipolul să fie un om cu judecată, care să ţină la gândirea clară. Şi tot atât de important este ca discipolul să tindă spre cea mai mare claritate în vorbire. Oamenii care încep să presimtă ceva din suprasensibil, vorbesc bucuros despre aceste lucruri. Prin aceasta ei îşi opresc această evoluţie corectă. Cu cât vorbim mai puţin despre aceste lucruri, cu atât este mai bine. Abia acela care a ajuns la un anumit grad de claritate, abia acela să vorbească. – La începutul disciplinei, discipolii oculţi sunt uimiţi cât de puţin „curioşi” sunt cei deja educaţi spiritual, faţă de comunicările trăirilor lor. Cel mai sănătos pentru ei ar fi să păstreze deplină tăcere cu privire la trăirile lor, şi să nu discute nimic altceva decât în ce măsură le-a reuşit să facă exerciţiile, sau să urmeze îndrumările primite. Căci cel care este deja educat spiritual, are cu totul alte mijloace de a sesiza progresele discipolilor, decât comunicările lor directe. Prin astfel de comunicări, cele opt petale în discuţie, ale florii de lotus cu şaisprezece petale se învârtoşează întotdeauna câte puţin, în timp ce ele ar trebui să se menţină fragede şi mlădioase. Pentru a lămuri aceasta vom da un exemplu. Acest exemplu nu-l vom da din domeniul suprasensibilului ci, pentru o mai mare claritate, din acela al vieţii obişnuite. Să presupunem că aud o veste şi îmi formez numaidecât o părere despre ea. La puţin timp după aceea, primesc despre acelaşi lucru o nouă ştire, care nu concordă cu cea dintâi. Prin aceasta sunt nevoit să-mi modific părerea deja formată. Urmarea este o influenţă nefavorabilă asupra florii mele de lotus cu şaisprezece petale. Cu totul altfel ar fi fost dacă, de la început, aş fi rămas în expectativă, abţinându-mă de la o judecată prematură, dacă aş fi „tăcut” lăuntric, în gândire, şi exterior, în vorbire, asupra întregii probleme, până ce aş fi dobândit puncte de sprijin sigure pentru judecata mea. Precauţia în formarea şi exprimarea judecăţilor devine treptat o caracteristică deosebită a discipolului ocult. În schimb, creşte receptivitatea sa faţă de impresii şi faţă de experienţele pe care le lasă să se perinde în tăcere prin faţa sa, pentru a-şi crea cât mai multe puncte de sprijin, pentru cazul în care trebuie să judece o problemă. Ca o consecinţă a unei asemenea precauţii, în petalele florii de lotus apar nuanţe albăstrui-roşiatice şi roz, în timp ce altfel apar nuanţe de un roşu închis şi portocaliu.
Asemănător florii de lotus cu şaisprezece petale 10 se formează şi floarea de lotus cu douăsprezece petale, din apropierea inimii. Într-un stadiu trecut al evoluţiei omului, jumătate din numărul petalelor acestei flori de lotus erau deja existente şi în activitate. De aceea aceste şase petale nu trebuie să fie dezvoltate în mod deosebit în disciplina ocultă; ele apar de la sine şi încep să se rotească atunci când se lucrează la celelalte şase. Pentru promovarea acestei evoluţii, omul trebuie să dea din nou, în mod conştient, o direcţie precisă anumitor activităţi sufleteşti.
Trebuie să ne dăm seama că percepţiile diferitelor simţuri spirituale sau sufleteşti au un caracter diferit. Floarea de lotus cu douăsprezece petale mijloceşte o altă percepţie decât cea cu şaisprezece petale. Cea din urmă percepe figuri suprasensibile. Felul de a gândi al unui suflet, legile după care se desfăşoară un fenomen al naturii se arată florii de lotus cu şaisprezece petale sub chipul unor figuri. Acestea nu sunt însă formaţiuni încremenite, liniştite, ci forme mobile, pline de viaţă. Clarvăzătorul la care s-a dezvoltat acest simţ poate numi pentru fiecare gând, pentru fiecare lege naturală, o formă în care acestea se exprimă. Un gând de răzbunare, de pildă, se îmbracă într-o figură asemănătoare unei săgeţi, zimţată, un gând binevoitor are adeseori înfăţişarea unei flori care se deschide ş.a.m.d. Gândurile precise, pline de înţeles, sunt regulate, simetrice; noţiunile neclare au contururi încreţite. – Prin floarea de lotus cu douăsprezece petale obţinem cu totul alte percepţii. Putem caracteriza aproximativ aceste percepţii numindu-le căldură sufletească şi răceală sufletească. Un clarvăzător înzestrat cu acest organ simte cum, din figurile pe care le percepe prin floarea de lotus cu şaisprezece petale, emană căldură sau răceală sufletească. Să presupunem că un clarvăzător ar fi dezvoltat numai floarea de lotus cu şaisprezece petale, nu însă şi pe cea cu douăsprezece. Atunci, în cazul unui gând binevoitor, el ar vedea numai figura descrisă mai sus. Un altul, care a dezvoltat ambele simţuri, remarcă aici şi acele emanaţii ale gândului care nu pot fi caracterizate decât drept căldură sufletească. – Să remarcăm, numai în treacăt, că în disciplina ocultă niciodată un simţ nu se dezvoltă fără celălalt, aşa încât descrierea de mai sus trebuie luată doar ca ipoteză lămuritoare. – Prin dezvoltarea florii de lotus cu douăsprezece petale, clarvăzătorului i se deschide şi o înţelegere profundă a fenomenelor naturii. Tot ce se bazează pe creştere, dezvoltare, radiază căldură sufletească; tot ce e cuprins de pieire, distrugere, decădere emană răceală sufletească.
Dezvoltarea acestui simţ poate fi promovată în felul următor. Întâi, discipolul spiritual va urmări ordonarea cursului gândirii sale (aşa numitul control al gândurilor). Aşa cum floarea de lotus cu şaisprezece petale se dezvoltă prin gânduri adevărate, pline de sens, tot astfel şi floarea de lotus cu douăsprezece petale se dezvoltă prin stăpânirea lăuntrică a cursului gândurilor. Gândurile rătăcitoare, care nu se îmbină cu sens, în mod logic, ci sunt legate absolut întâmplător laolaltă, strică forma acestei flori de lotus. Cu cât gândurile decurg mai mult unul dintr-altul, cu cât înlăturăm din cale orice element nelogic, cu atât acest organ senzorial primeşte forma sa corespunzătoare. Când discipolul ocult aude gânduri nelogice, el lasă numaidecât să-i treacă prin cap cele juste. Să nu se retragă lipsit de iubire din mijlocul unui mediu poate nelogic, pentru a-şi favoriza evoluţia. Să nu simtă în sine nici pornirea de a corecta numaidecât tot ce este nelogic în jurul său. Va căuta mai curând ca în interiorul său, în deplină tăcere, să dea o direcţie logică şi conformă realităţii, gândurilor care îl asaltează dinafară. Şi se străduieşte să păstreze această direcţie întotdeauna în gândurile proprii. – În al doilea rând, va căuta să aducă o consecvenţă asemănătoare în acţiuni (controlul acţiunilor). Orice nestatornicie, orice dizarmonie în acţiuni, cauzează pieirea florii de lotus despre care am vorbit. Dacă discipolul ocult a înfăptuit ceva, el îşi orientează în aşa fel fapta următoare încât ea să decurgă logic din prima. Cine acţionează astăzi în alt sens decât ieri, nu-şi va dezvolta niciodată simţul caracterizat. – Cea de a treia este educarea stăruinţei. Discipolul ocult nu se lasă abătut printr-o influenţă sau alta de la o ţintă pe care şi-a fixat-o, atâta timp cât poate socoti această ţintă ca justă. – Pentru el piedicile sunt un îndemn de a le învinge, iar nu un motiv de a se opri. – A patra însuşire este îngăduinţa (toleranţa) faţă de oameni, faţă de alte fiinţe, chiar şi faţă de fapte. Discipolul ocult îşi înăbuşă orice critică de prisos îndreptată împotriva imperfecţiunii şi a răului, căutând mai curând să înţeleagă toate câte îl întâmpină. Aşa cum soarele nu îşi abate lumina de la cei răi, nici discipolul nu-şi abate interesul său înţelegător. Când discipolului ocult i se întâmplă vreun necaz, el nu se pierde în judecăţi defavorabile, ci întreprinde cele necesare şi caută, în limita puterilor sale, să întoarcă necazul în bine. Nu judecă alte păreri doar din punctul său de vedere, ci caută să se transpună în situaţia celuilalt. – A cincea însuşire este nepărtinirea faţă de fenomenele vieţii. În această privinţă se mai vorbeşte şi de „credinţă” sau „încredere”. Discipolul ocult întâmpină cu această încredere pe fiecare om, pe fiecare fiinţă. Iar în acţiunile sale el se umple cu asemenea încredere. Când i se comunică ceva, niciodată nu-şi zice: asta nu o cred, fiindcă este în contradicţie cu părerile mele de până acum. Mai degrabă este gata să-şi examineze în orice moment şi să-şi corecteze propriile păreri în funcţie de altele noi. Rămâne mereu receptiv pentru toate câte îl întâmpină. Şi are încredere în eficacitatea acţiunilor pe care le întreprinde. El alungă din fiinţa lui şovăiala şi îndoiala. Dacă are o intenţie, are şi credinţa în forţa acestei intenţii. O sută de insuccese nu-i pot răpi această credinţă. Ea este „credinţa care poate muta munţii din loc” [Nota 8]. – A şasea însuşire este dobândirea unui anumit echilibru al vieţii (calm). Discipolul ocult se străduieşte să-şi păstreze dispoziţia calmă orice l-ar întâmpina în viaţă, fie suferinţă, fie bucurie. El se dezobişnuieşte de a oscila între „a chiui de bucurie” şi a fi „întristat de moarte” [Nota 9]. Nenorocirea, pericolul, îl găsesc tot atât de înarmat ca şi fericirea şi prosperitatea.
În cele descrise mai sus, cititorii scrierilor de ştiinţă spirituală găsesc enumerate aşa-numitele „şase însuşiri” pe care trebuie să şi le dezvolte omul care tinde către iniţiere. Aici am expus legătura lor cu organul sufletesc numit floarea de lotus cu douăsprezece petale. – Educaţia ocultă poate da din nou îndrumări speciale care duc la dezvoltarea acestei flori de lotus dar, şi în acest caz, dezvoltarea formei regulate a acestui organ senzorial superior depinde de dobândirea însuşirilor enumerate. – Dacă această dezvoltare este neglijată, acest organ devine o caricatură. Şi astfel, la realizarea unei anumite clarviziuni în această direcţie, s-ar putea ca însuşirile amintite, în loc de bine, să se întoarcă în rău. Omul poate deveni deosebit de intolerant, fricos şi repulsiv faţă de lumea înconjurătoare. Poate dobândi, de pildă, o anumită sensibilitate pentru mentalitatea altor suflete şi, din această cauză, să fugă de ele sau să le urască. Se poate întâmpla ca, din cauza răcelii sufleteşti care îl cuprinde la păreri care i se opun, nici să nu le poată asculta, sau să se comporte în mod respingător.
Dacă, pe lângă cele spuse, discipolul ocult aplică anumite prescripţii pe care le poate primi numai oral de la învăţătorul ocult, atunci are loc o accelerare corespunzătoare în dezvoltarea florii de lotus. Totuşi, instrucţiunile date aici ne introduc pe deplin în adevărata disciplină ocultă. Organizarea vieţii în sensul arătat este folositoare chiar şi aceluia care nu vrea sau nu poate urma o disciplină ocultă. Căci efectele asupra organismului sufletesc apar în orice caz, chiar dacă aceasta se întâmplă mai încet. Iar pentru discipolul ocult respectarea acestor principii este absolut necesară. Dacă el ar încerca o educare ocultă fără a le urma, ar putea pătrunde în lumile superioare doar cu ochiul gândirii defectuos; şi atunci, în loc să cunoască adevărul, ar fi supus numai amăgirilor şi iluziilor. Într-o anumită privinţă, el ar deveni clarvăzător; dar, în fond, ar fi prada unei orbiri mai mari decât înainte. Căci înainte cel puţin stătea ferm în lumea fizică şi avea în ea un anumit sprijin; acum însă vede dincolo de lumea fizică şi ajunge să se îndoiască de ea, înainte de a putea sta sigur într-o lume superioară. Se poate întâmpla, apoi, să nu mai deosebească adevărul de eroare şi să piardă orice orientare în viaţă. – Tocmai din acest motiv, răbdarea este atât de necesară în acest domeniu. Trebuie să avem mereu în vedere că ştiinţa spiritului nu are dreptul să continue cu îndrumările ei, când nu există voinţa deplină de a dezvolta normal „florile de lotus”. S-ar dezvolta adevărate caricaturi ale acestor flori, dacă ar fi aduse la maturitate înainte ca ele să-şi fi dobândit în linişte forma corespunzătoare. Căci instrucţiunile speciale ale ştiinţei spirituale provoacă maturizarea, forma însă o capătă prin felul de viaţă amintit.
Cultivarea sufletului, necesară dezvoltării florii de lotus cu zece petale, este deosebit de gingaşă. Fiindcă aici este vorba de a învăţa cum să stăpâneşti în mod conştient chiar impresiile simţurilor. Pentru clarvăzătorul începător acest lucru este absolut necesar. Numai prin aceasta va fi în măsură să evite un izvor de nenumărate iluzii şi acţiuni spirituale arbitrare. De obicei omul nu-şi dă seama ce lucruri îi stăpânesc inspiraţiile, amintirile şi nici cum iau naştere acestea. Să luăm următorul caz. Cineva călătoreşte cu trenul. El este preocupat de un gând. Dintr-odată gândurile sale iau o cu totul altă întorsătură. Îşi aminteşte de o trăire pe care a avut-o înainte cu mulţi ani şi o împleteşte cu gândurile de acum. N-a observat însă că ochii săi erau îndreptaţi spre fereastră şi privirea sa a întâlnit o persoană ce semăna cu o alta, care era întreţesută în trăirea de care şi-a amintit. Ceea ce el a văzut nu se ridică în conştienţa sa, ci numai efectul. Astfel, el va crede că amintirea acelei persoane i-a venit în minte „ca de la sine”. Câte nu se petrec în viaţă în acest fel! Multe lucruri, pe care le-am trăit sau le-am citit, se amestecă în viaţa noastră fără ca noi să devenim conştienţi de înlănţuirea dintre ele. Cineva, de pildă, nu poate suferi o anumită culoare; el nu ştie însă că aceasta se datorează faptului că învăţătorul, care îl chinuise cu mulţi ani în urmă, purta o haină de aceeaşi culoare. Nenumărate iluzii se întemeiază pe asemenea înlănţuiri. Multe lucruri se imprimă în sufletul nostru fără să se încorporeze şi conştienţei noastre. Se poate întâmpla următorul caz. Cineva citeşte într-un ziar despre moartea unei personalităţi cunoscute. El afirmă cu toată tăria că a presimţit această moarte deja „ieri”, deşi nu auzise şi nu văzuse nimic ce l-ar fi putut duce la acest gând. Şi este adevărat; „ieri”, ca „de la sine” i-a venit gândul că acea personalitate va muri. Un singur lucru a pierdut din vedere. „Ieri”, cu câteva ore înainte de a-i fi venit gândul, fusese în vizită la un cunoscut. Pe masă se afla un ziar. Nu a citit nimic din el. Dar, inconştient, ochii săi au căzut pe ştirea despre grava îmbolnăvire a personalităţii despre care este vorba. El nu a devenit conştient de impresia avută. Efectul ei a fost însă „presimţirea”. – Dacă reflectăm asupra acestor lucruri, ne putem da seama ce izvor imens de iluzii şi fantasme rezidă în astfel de situaţii. Şi acest izvor trebuie astupat de acela care vrea să-şi dezvolte floarea de lotus cu zece petale. Căci prin această floare de lotus pot fi percepute însuşiri adânc ascunse ale sufletului. Dar în adevărul acestor percepţii putem avea încredere numai după ce ne-am eliberat cu totul de iluziile descrise mai sus. În acest scop e necesar să devenim stăpâni pe impresiile care ne vin din lumea exterioară. Trebuie să ajungem ca impresiile pe care nu vrem să le primim, într-adevăr nici să nu le primim. O asemenea facultate poate fi cultivată numai printr-o puternică viaţă lăuntrică. Trebuie să stea în puterea noastră să ne lăsăm impresionaţi numai de lucrurile asupra cărora ne îndreptăm atenţia, şi să ne sustragem, într-adevăr, impresiilor spre care nu ne îndreptăm luarea aminte în chip voit. Ceea ce vedem, trebuie să vrem să vedem, iar spre ceea ce nu ne îndreptăm atenţia, trebuie, în fapt, să fie inexistent pentru noi. Cu cât devine mai vie, mai energică munca lăuntrică a sufletului, cu atât mai mult vom reuşi să realizăm aceasta. – Discipolul ocult trebuie să evite să privească şi să asculte în mod distrat. Pentru el să fie prezente numai acele lucruri sau fenomene către care îşi îndreaptă auzul sau privirea. Trebuie să se exerseze ca, în cea mai mare învălmăşeală, să nu audă nimic, dacă nu vrea să audă; să-şi facă ochiul insensibil pentru lucrurile spre care nu îşi îndreaptă intenţionat privirea. Trebuie să fie înconjurat ca de o platoşă sufletească faţă de toate impresiile inconştiente. – Îndeosebi asupra vieţii de gândire va trebui să-şi îndrepte luarea aminte. El îşi propune un gând şi se străduieşte să cugete mai departe numai lucrurile pe care le poate lega de acest gând, în mod cu totul conştient şi în deplină libertate. El respinge inspiraţiile întâmplătoare. Dacă vrea să lege un gând de altul, reflectează cu grijă ca să-şi dea seama de unde s-a apropiat celălalt gând. – El merge şi mai departe. Dacă are, de pildă, o anumită antipatie faţă de ceva, o combate şi caută să stabilească un raport conştient faţă de acest lucru. Pe această cale, în viaţa sa sufletească se amestecă tot mai puţine elemente inconştiente. Numai printr-o asemenea autoeducaţie severă primeşte floarea de lotus cu zece petale forma pe care trebuie să o aibă. Viaţa sufletească a discipolului ocult trebuie să devină o viaţă în atenţie, iar cele asupra cărora nu vrea sau nu trebuie să-şi îndrepte atenţia, trebuie să ştie să le ţină într-adevăr departe de el. – Dacă acestei autodiscipline i se alătură o meditaţie care corespunde îndrumărilor ştiinţei spirituale, atunci floarea de lotus din apropierea bazinului gastric ajunge la maturitate în mod just şi, ceea ce, prin organele senzoriale spirituale descrise mai înainte, avea numai formă şi căldură, capătă acum lumină şi culoare spirituală. Şi prin aceasta se descoperă, de pildă, talente şi facultăţi ale sufletelor, forţe şi însuşiri ascunse ale naturii. Aura de culori a fiinţelor vii devine prin aceasta vizibilă; realităţile care ne înconjoară îşi revelează astfel calităţile lor sufleteşti. – Vom admite că tocmai în evoluţia pe acest tărâm este necesară grija cea mai mare, căci jocul amintirilor inconştiente este aici deosebit de viu. Dacă nu ar fi aşa, mulţi oameni ar poseda organul spiritual de care vorbim, căci el apare aproape imediat ce omul a dobândit în aşa măsură stăpânire asupra impresiilor simţurilor sale, încât acestea să nu mai fie supuse decât atenţiei sau neatenţiei sale. Acest organ sufletesc rămâne inactiv doar atâta vreme cât puterea simţurilor exterioare îl ţine înăbuşit şi în letargie.
Mai greu decât floarea de lotus descrisă se dezvoltă floarea de lotus cu şase petale, de la mijlocul corpului. Căci pentru această dezvoltare discipolul trebuie să tindă, prin conştienţa de sine, la o perfectă stăpânire a omului întreg, astfel încât corpul, sufletul şi spiritul să-i fie într-o desăvârşită armonie. Funcţiunile trupului, înclinaţiile şi pasiunile sufletului, gândurile şi ideile spiritului, trebuie aduse laolaltă într-o desăvârşită armonie. Trupul trebuie înnobilat şi purificat atât de mult, încât organele lui să nu mai tindă spre nimic ce nu ar fi în slujba sufletului şi a spiritului. Sufletul să nu fie îmboldit de trup spre pofte şi pasiuni care se găsesc în opoziţie cu gândirea pură şi nobilă. Spiritul să nu fie nevoit să stăpânească cu îndatoririle şi legile sale, ca un zbir, sufletul, ci acesta să urmeze din înclinare liberă îndatoririle şi legile spiritului. Îndatorirea să nu planeze asupra discipolului ca un lucru căruia i se supune silit, ci ca un lucru pe care îl îndeplineşte fiindcă îl iubeşte. Discipolul ocult trebuie să dezvolte un suflet liber, care stă în echilibru între senzorial şi spiritual. Trebuie să ajungă atât de departe încât să se poată dărui în voie senzorialităţii sale, fiindcă aceasta este atât de purificată încât şi-a pierdut puterea de a-l mai trage în jos. Să nu mai trebuiască să-şi înfrâneze pasiunile, fiindcă acestea urmează de la sine ceea ce este just. Cât timp omul mai are nevoie să se constrângă pentru a se înfrâna, nu poate fi discipol ocult pe o anumită treaptă a evoluţiei. O virtute pe care o ai numai dacă te constrângi, este încă fără valoare pentru disciplina ocultă. Câtă vreme mai ai încă în tine o poftă, ea îţi tulbură dezvoltarea spirituală, chiar dacă te forţezi să nu o satisfaci. Şi este totuna dacă acea poftă aparţine mai mult trupului, sau mai mult sufletului. Dacă cineva, de pildă, evită un anumit excitant pentru ca, lipsindu-se de plăcere, să se purifice, atunci asta îi ajută numai în cazul în care trupul său nu suferă din cauza abţinerii. Dacă, dimpotrivă, trupul său ar suferi, aceasta ar fi o dovadă că trupul pofteşte excitantul, iar abţinerea este fără valoare. În acest caz s-ar putea ca omul să trebuiască neapărat să renunţe deocamdată la ţinta urmărită şi să aştepte până se vor ivi condiţii trupeşti mai favorabile pentru el, poate abia într-o altă viaţă. În anumite situaţii, o renunţare înţeleaptă este o cucerire cu mult mai mare decât aspiraţia către un lucru care, în împrejurările date, nu poate fi atins. Într-adevăr, o asemenea renunţare înţeleaptă promovează cu mult mai mult evoluţia decât contrariul.
Cine a dezvoltat floarea de lotus cu şase petale ajunge în legătură cu fiinţe care aparţin lumilor superioare, însă numai atunci când aceste fiinţe îşi manifestă existenţa în lumea sufletească. Disciplina ocultă nu recomandă dezvoltarea acestei flori de lotus înainte ca discipolul să fi progresat îndeajuns pentru a-şi putea înălţa spiritul într-o lume şi mai înaltă. Această intrare în lumea spirituală propriu-zisă trebuie să însoţească întotdeauna dezvoltarea florilor de lotus. Altminteri discipolul ajunge la confuzie şi nesiguranţă. De fapt, el ar învăţa să vadă, însă i-ar lipsi facultatea de a interpreta just cele văzute. În cele ce ni se cer pentru dezvoltarea florii de lotus cu şase petale se află şi o anumită garanţie împotriva confuziei şi a instabilităţii. Căci nu va putea fi pus cu uşurinţă în încurcătură cel care a dobândit echilibrul perfect între senzorialitate (trup), pasiune (suflet) şi idee (spirit). Cu toate acestea, dacă prin dezvoltarea florii de lotus cu şase petale omul ajunge să perceapă fiinţe dotate cu viaţă şi independenţă, fiinţe care aparţin unei lumi total diferită de lumea simţurilor sale fizice, el are nevoie de o garanţie mai mare. Pentru a avea siguranţă în aceste lumi, nu-i ajunge numai dezvoltarea florilor de lotus, ci trebuie să aibă la dispoziţie organe şi mai înalte. Se va vorbi acum despre dezvoltarea acestor organe şi mai înalte; apoi va putea fi vorba şi despre celelalte flori de lotus, precum şi despre o altă organizare a corpului sufletesc 11.
*
Dezvoltarea corpului sufletesc, aşa cum tocmai a fost descrisă aici, dă omului putinţa de a percepe fenomene suprasensibile. Însă celui care vrea să se orienteze într-adevăr în această lume, nu-i e îngăduit să se oprească pe această treaptă de evoluţie. Nu este de ajuns doar mobilitatea florilor de lotus. Omul trebuie să fie în stare să dirijeze şi să stăpânească, independent şi pe deplin conştient, mişcarea organelor sale spirituale. Altminteri ar deveni o minge în mâinile unor forţe şi puteri exterioare. Ca să nu devină asta, el trebuie să-şi dobândească facultatea de a percepe aşa numitul „cuvânt interior”. Pentru a ajunge la aceasta nu trebuie dezvoltat numai corpul sufletesc, ci şi corpul eteric. Este vorba de corpul subtil care se înfăţişează clarvăzătorului ca un fel de dublu al corpului fizic. El este o treaptă intermediară între corpul fizic şi corpul sufletesc 12. Cel înzestrat cu facultatea clarvederii poate să facă abstracţie, deplin conştient, de corpul fizic al unui om pe care îl are în faţa lui. Pe o treaptă mai înaltă, acest lucru nu este nimic altceva decât un exerciţiu de atenţie de pe o treaptă inferioară. După cum omul îşi poate abate atenţia de la un lucru pe care îl are în faţa sa, aşa încât acesta nu mai este prezent pentru el, tot astfel clarvăzătorul poate scoate cu desăvârşire din câmpul percepţiei sale un obiect fizic, aşa încât acest obiect devine pentru el absolut transparent din punct de vedere fizic. Dacă face această experienţă cu un om care se află în faţa lui, atunci în faţa ochiului său sufletesc rămâne aşa numitul corp eteric, în afară de corpul sufletesc, care este mai mare decât ambele, şi care le şi pătrunde pe amândouă. Corpul eteric are aproximativ mărimea şi forma corpului fizic, aşa încât umple aproape acelaşi spaţiu pe care îl ocupă şi corpul fizic. El este o formaţiune extrem de gingaş şi subtil organizată 13.
Culoarea sa fundamentală este alta decât vreuna din cele şapte culori conţinute în curcubeu. Cine-l poate vedea, face cunoştinţă cu o culoare inexistentă de fapt pentru observaţia sensibilă. Ea poate fi oarecum comparată cel mult cu culoarea florii proaspete de piersic. Dacă vrem să observăm numai corpul eteric, atunci, printr-un exerciţiu de atenţie la fel ca cel indicat mai sus, trebuie să scoatem din câmpul observaţiei şi corpul sufletesc. Dacă nu facem asta, aspectul corpului eteric se modifică datorită corpului sufletesc care-l pătrunde în întregime.
La om, părticelele corpului eteric sunt într-o continuă mişcare. Nenumăraţi curenţi îl străbat în toate direcţiile. – Prin aceşti curenţi se întreţine şi se reglementează viaţa. Toate corpurile vii posedă un asemenea corp eteric. Îl au şi plantele şi animalele. Observatorul atent descoperă urmele lui chiar şi în minerale. – La început, curenţii şi mişcările amintite sunt cu totul independente de voinţa şi conştienţa omului, tot aşa cum activitatea inimii sau a stomacului din corpul fizic nu depind de voinţa sa. – Această independenţă se păstrează atâta vreme cât omul nu începe să-şi facă o educaţie în scopul dobândirii facultăţilor suprasensibile. Căci, pe o anumită treaptă, dezvoltarea superioară constă tocmai în faptul că mişcărilor şi curenţilor corpului eteric, ce se desfăşoară independent de conştienţa noastră, li se alătură curenţi şi mişcări pe care omul le provoacă în mod conştient.
Când discipolul a ajuns atât de departe în instruirea ocultă încât florile de lotus, caracterizate în capitolele precedente, încep să se pună în mişcare, atunci el a realizat în parte condiţiile care provoacă curenţi şi mişcări cu totul precise în corpul său eteric. Scopul acestei evoluţii este formarea, în regiunea inimii fizice, a unui fel de centru, din care să pornească curenţi şi mişcări de cele mai felurite forme şi culori spirituale. În realitate, acest centru nu este un simplu punct, ci o formaţiune extrem de complicată, un organ minunat. El luminează şi sclipeşte spiritual în culorile cele mai felurite, prezentând forme de mare regularitate, care se pot modifica cu repeziciune. Alte forme şi alţi curenţi de culoare pornesc, din acest organ, spre părţile restului corpului, pe care chiar îl depăşesc, străbătând şi luminând întregul corp sufletesc. Cei mai însemnaţi curenţi merg însă la florile de lotus. Ei străbat fiecare petală a acestor flori şi le reglează rotaţia; apoi se revarsă în afară prin vârfurile petalelor, pentru a se pierde în spaţiul exterior. Cu cât un om este mai evoluat, cu atât e mai mare spaţiul în care se răspândesc aceşti curenţi.
Floarea de lotus cu douăsprezece petale stă într-o deosebit de intimă legătură cu centrul pe care l-am descris. Curenţii se revarsă direct în această floare. Curenţii trec prin ea, pe de o parte spre floarea de lotus cu şaisprezece petale şi cu două petale, iar pe de altă parte (în jos) spre florile de lotus cu opt, şase şi patru petale [Nota 10]. În această ordonare stă motivul pentru care, în disciplina ocultă, trebuie acordată o grijă cu totul deosebită dezvoltării florii de lotus cu douăsprezece petale. Dacă greşim cu ceva la dezvoltarea acestei flori, atunci dezvoltarea întregului aparat ar fi greşită. – Din cele spuse ne putem da seama cât este de gingaşă şi de intimă disciplina ocultă şi cât de exact trebuie să procedăm, pentru ca totul să se desfăşoare în mod corespunzător. De aici rezultă, bineînţeles, şi faptul că poate vorbi despre instrucţiuni pentru dezvoltarea facultăţilor suprasensibile numai acela care a experimentat asupra lui toate câte vrea să le dezvolte în altul, şi care este în situaţia de a şti dacă instrucţiunile sale duc la rezultate cu totul corecte.
Dacă discipolul spiritual urmează instrucţiunile care i se dau, el provoacă în corpul său eteric curenţi şi mişcări ce sunt în armonie cu legile şi evoluţia lumii căreia îi aparţine omul. De aceea îndrumările sunt întotdeauna o copie a marilor legi ale evoluţiei lumii. Ele constau în amintitele exerciţii de meditaţie şi de concentrare, precum şi din alte exerciţii asemănătoare care, aplicate just, conduc la efectele descrise. La anumite răstimpuri discipolul spiritual trebuie să-şi pătrundă sufletul în întregime cu conţinutul exerciţiilor, să se umple lăuntric cu totul de ele. Disciplina începe cu exerciţii simple, potrivite înainte de toate să adâncească şi să interiorizeze gândirea intelectuală şi raţională a capului. Această gândire devine astfel liberă şi independentă de toate impresiile şi experienţele sensibile. Ea este concentrată într-un punct ce se află cu totul în stăpânirea omului. Prin aceasta se creează un centru provizoriu pentru curenţii corpului eteric. La început acest centru nu se află încă în regiunea inimii, ci în cap. Clarvăzătorul îl percepe drept punctul de pornire al mişcărilor. Numai acea disciplină ocultă are succes deplin, care creează mai întâi acest centru. Dacă centrul s-ar dezvolta de la început în regiunea inimii, clarvăzătorul începător ar putea arunca, fireşte, anumite priviri în lumile superioare; însă nu ar putea dobândi o înţelegere justă a legăturii dintre aceste lumi superioare şi lumea noastră sensibilă. Iar aceasta este o necesitate absolută pentru omul aflat pe actuala treaptă de evoluţie a lumii. Nu este îngăduit clarvăzătorului să devină un visător; el trebuie să-şi păstreze ferm pământul sub picioare.
După ce s-a consolidat îndeajuns centrul din cap, el se deplasează mai departe în jos, şi anume, în regiunea laringelui. Această deplasare este provocată prin continuarea exerciţiilor de concentrare. Atunci mişcările corpului eteric radiază din această regiune. Ele iluminează spaţiul sufletesc din jurul omului.
Continuarea exerciţiilor îl face capabil pe discipolul ocult să determine el însuşi poziţia corpului său eteric. Această poziţie era înainte dependentă de forţele ce vin din afară şi care pornesc din corpul fizic. Prin continuarea evoluţiei sale, omul devine capabil să-şi îndrepte corpul eteric în toate direcţiile. Această facultate este condiţionată de curenţii care se revarsă aproximativ de-a lungul mâinilor şi care îşi au centrul în floarea de lotus cu două petale, din regiunea ochilor. Toate acestea se realizează prin faptul că radiaţiile, care pornesc din laringe, se plăsmuiesc în forme rotunde, din care o parte merg spre floarea de lotus cu două petale, pentru a lua drumul de-a lungul mâinilor, sub formă de curenţi ondulatorii. – O altă consecinţă constă în faptul că aceşti curenţi se ramifică şi se divizează în modul cel mai subtil şi dau naştere unei urzeli care, asemănătoare cu o plasă (retină), devine limita corpului eteric. În timp ce mai înainte acesta nu avea nici o limitare spre exterior, aşa încât curenţii de viaţă ieşeau şi pătrundeau în el direct din oceanul general al vieţii, acum influenţele din afară trebuie să străbată această pieliţă. Ca urmare, omul devine senzitiv la aceşti curenţi exteriori. Îi devin perceptibili. – Acum a sosit şi timpul ca întreg sistemul de curenţi şi de mişcări să-şi primească centrul în regiunea inimii. Aceasta se produce tot prin continuarea exerciţiilor de concentrare şi meditare. S-a atins astfel treapta pe care omul este dotat cu „cuvântul interior”. De aici înainte toate lucrurile primesc pentru om o nouă semnificaţie. Într-un anumit sens, ele devin audibile spiritual în fiinţa lor cea mai lăuntrică; ele vorbesc omului despre natura lor propriu-zisă. Curenţii caracterizaţi îl pun pe discipol în legătură cu interiorul lumii căreia îi aparţine. El începe să simtă viaţa lumii înconjurătoare şi poate face ca ea să răsune în mişcările florilor sale de lotus.
Cu aceasta, omul intră în lumea spirituală. Odată atinsă această treaptă, el dobândeşte o nouă înţelegere pentru învăţăturile propovăduite de marii învăţători ai omenirii. Cuvântările lui Buda [Nota 11] şi Evangheliile, de pildă, acţionează acum într-un fel nou asupra lui. Ele îl pătrund cu o fericire pe care nu o bănuise mai înainte. Căci sunetele cuvintelor lor urmează mişcările şi ritmurile pe care discipolul le-a dezvoltat în sine. Acum poate şti, nemijlocit, că oameni ca Buda sau ca Evangheliştii nu înfăţişează revelaţiile lor, ci pe acelea pe care le-au primit din fiinţa cea mai lăuntrică a lucrurilor. – Atenţionăm aici asupra unui fapt care nu poate fi înţeles decât ţinând seama de cele de mai sus. Oamenii culturii noastre moderne nu înţeleg prea bine numeroasele repetiţii din cuvântările lui Buda. Aceste repetiţii, pentru discipolul ocult, devin ceva asupra căruia el zăboveşte bucuros cu simţul său lăuntric. Căci ele corespund anumitor mişcări ritmice din corpul eteric. Dăruindu-li-se în perfectă linişte interioară discipolul provoacă un acord armonios cu aceste mişcări. Şi deoarece aceste mişcări sunt o copie a anumitor ritmuri cosmice care, de asemenea, în anumite puncte, reprezintă repetiţii şi reîntoarceri regulate la cele din trecut, ascultând predicile lui Buda, omul ajunge la o trăire a legăturilor sale cu misterele lumii.
În ştiinţa spiritului se vorbeşte despre patru însuşiri pe care trebuie să le dobândească omul pe aşa numita cale a încercărilor, pentru a se putea ridica la cunoaştere superioară. Prima dintre aceste însuşiri este facultatea de a discerne în gândire realitatea de aparenţă, adevărul de simpla părere. A doua însuşire este justa preţuire a adevărului şi a realităţii faţă de aparenţă. A treia facultate constă în exercitarea celor şase însuşiri amintite deja în capitolul precedent: controlul gândurilor, controlul acţiunilor, perseverenţa, toleranţa, credinţa şi calmul. A patra însuşire este iubirea pentru libertate lăuntrică.
A înţelege numai cu raţiunea cuprinsul acestor însuşiri, nu foloseşte la nimic. Ele trebuie încorporate în aşa măsură sufletului, încât să devină obişnuinţe lăuntrice. Să luăm de pildă prima însuşire: a discerne adevărul de aparenţă. Omul trebuie să se educe în aşa fel încât, la fiecare lucru pe care îl întâlneşte, să distingă, ca de la sine, între ceea ce este neesenţial şi ceea ce are însemnătate. Ne putem educa astfel numai dacă, la observarea lumii exterioare, în linişte şi răbdare deplină, facem repetat încercările în acest scop. În cele din urmă, privirea se va ancora în chip natural de ceea ce este adevărat, aşa cum înainte îşi afla satisfacţia în cele neesenţiale. „Tot ce-i vremelnic, e numai simbol” 14 – acest adevăr devine o convingere naturală a sufletului. La fel va trebui să se procedeze şi cu celelalte patru însuşiri amintite.
Subtilul corp eteric al omului se modifică într-adevăr sub înrâurirea acestor patru obişnuinţe ale sufletului. Prin cea dintâi, prin „deosebirea adevărului de aparenţă”, ia naştere amintitul centru din cap şi se pregăteşte cel din laringe. Pentru dezvoltarea propriu-zisă, sunt atunci negreşit necesare exerciţiile de concentrare de care am vorbit mai sus. Ele dezvoltă, iar cele patru obişnuinţe maturizează. – După ce a fost pregătit centrul din regiunea laringelui prin justa apreciere a adevărului faţă de aparenţa neesenţială, se produce acea stăpânire liberă a corpului eteric de care am amintit, precum şi învelirea şi limitarea lui cu reţeaua asemănătoare cu ţesutul retinian. Dacă omul s-a ridicat până la o asemenea apreciere, îi devin perceptibile, treptat, realităţile spirituale. Să nu creadă însă că are de îndeplinit numai fapte ce apar valoroase aprecierii raţionale. Cea mai mică acţiune, fiecare faptă oricât de mică a mâinilor sale, are o însemnătate anume în economia generală a întregului lumii, şi nu trebuie decât să avem o conştienţă despre această însemnătate. Nu este vorba de subestimare, ci de justa apreciere a faptelor zilnice ale vieţii. – Despre cele şase virtuţi, din care se compune însuşirea a treia, am vorbit deja. Ele sunt în legătură cu dezvoltarea florii de lotus cu douăsprezece petale din regiunea inimii. De fapt, într-acolo trebuie dirijat, aşa cum am arătat, curentul de viaţă al corpului eteric. Însuşirea a patra: aspiraţia spre eliberare, slujeşte apoi la maturizarea organului eteric din apropierea inimii. Odată ce această însuşire a devenit obişnuinţă sufletească, omul se eliberează de toate câte sunt în legătură numai cu facultăţile firii lui personale. El încetează să mai privească lucrurile din punctul său de vedere particular. Dispar graniţele sinei sale strâmte, care îl încătuşau în acest punct de vedere. Tainele lumii spirituale obţin cale de intrare spre interiorul său. Aceasta este eliberarea. Căci cătuşele amintite îl constrâng pe om să vadă fiinţele şi lucrurile în funcţie de natura sa personală. Discipolul ocult trebuie să devină independent, să se elibereze de acest mod personal de a vedea lucrurile.
Din cele descrise se poate vedea că instrucţiunile ce provin din ştiinţa spiritului acţionează determinant asupra naturii celei mai lăuntrice a omului. Iar îndrumările privitoare la cele patru însuşiri sunt astfel de instrucţiuni. Într-o formă sau alta, le întâlnim în toate concepţiile spirituale despre lume. Nu dintr-un sentiment obscur întemeietorii acestor concepţii au dat oamenilor astfel de îndrumări. Ei au făcut aceasta mai degrabă fiindcă erau mari iniţiaţi. Ei au formulat prescripţiile lor morale pornind de la cunoaştere. Ştiau cum acţionează aceste prescripţii asupra naturii mai subtile a omului, şi voiau ca adepţii lor să dezvolte treptat această natură. A trăi în sensul unor astfel de concepţii despre lume înseamnă să lucrezi la propria ta desăvârşire spirituală. Şi numai dacă omul face acest lucru el slujeşte întregii lumi. A te desăvârşi nu este deloc egoism. Căci omul nedesăvârşit este şi un slujitor nedesăvârşit al omenirii şi al lumii. Servim cu atât mai bine lumea, cu cât suntem mai desăvârşiţi. Aici se potriveşte proverbul: „Când trandafirul se împodobeşte înflorind, se împodobeşte şi grădina” [Nota 12].
Datorită acestui fapt, întemeietorii celor mai însemnate concepţii despre lume sunt marii iniţiaţi. Ceea ce vine de la ei, se revarsă în sufletele oamenilor. Şi prin aceasta, odată cu omenirea progresează întregul univers. Iniţiaţii au lucrat cu totul conştient la acest proces de evoluţie a omenirii. Conţinutul îndrumărilor lor îl înţelegem numai dacă avem în vedere faptul că aceste îndrumări sunt scoase din cunoaşterea celei mai lăuntrice naturi umane. Iniţiaţii erau mari cunoscători şi, pornind de la cunoaşterea lor, au formulat idealurile omenirii. Omul se apropie însă de aceşti conducători atunci când se ridică, în propria sa evoluţie, până la înălţimea lor.
Când corpul eteric al unui om a început să se dezvolte în felul descris anterior, atunci i se deschide o viaţă cu totul nouă. Şi trebuie să primească, prin disciplina ocultă, la timpul potrivit, explicaţiile care îl ajută să se poată orienta just în această nouă viaţă. El vede, de exemplu, prin floarea de lotus cu şaisprezece petale, figuri ale unei lumi superioare. Acum trebuie să-şi poată da seama cât de diferite sunt aceste figuri, după cum sunt provocate de un obiect sau altul, de o fiinţă sau alta. Primul lucru spre care îşi poate îndrepta atenţia este faptul că el poate exercita, într-un anumit fel, prin gândurile şi sentimentele sale, o puternică influenţă asupra unor figuri, asupra altora deloc sau numai în mică măsură. O categorie de figuri se modifică imediat dacă la apariţia lor contemplatorul are gândul: „aceasta este frumoasă”, şi apoi, în decursul contemplării, modifică acest gând în următorul: „aceasta este folositoare”. – Îndeosebi figurile care provin de la minerale sau de la obiecte artificiale au particularitatea de a se modifica sub înrâurirea fiecărui gând, a fiecărui sentiment cu care contemplatorul le întâmpină. În mai mică măsură se modifică figurile care corespund plantelor; şi într-o măsură şi mai redusă, acelea care corespund animalelor. Şi aceste figuri sunt mobile şi pline de viaţă. Dar această mobilitate provine numai în parte de la gândurile şi senzaţiile omului; pe de altă parte, ea este provocată de cauze asupra cărora omul nu are nici o influenţă. Înlăuntrul acestei lumi de figuri, apar un fel de forme care se sustrag, la început, aproape complet vreunei influenţe din partea omului. Discipolul ocult se poate convinge că aceste figuri nu provin nici de la minerale, nici de la obiecte artificiale şi nici de la plante sau de la animale. Pentru a fi pe deplin lămurit, el trebuie să contemple acum figurile care ştie că sunt provocate de sentimentele, pornirile, pasiunile, etc. celorlalţi oameni. Dar şi cu privire la aceste figuri poate constata că gândurile şi sentimentele sale au o oarecare influenţă asupra lor, chiar dacă ea este relativ mică. În lumea figurilor va rămâne întotdeauna un rest asupra căruia influenţa omului este extrem de redusă. – La începutul drumului discipolului ocult, acest rest constituie o mare parte din ceea ce de fapt el vede. Asupra naturii acestei părţi se poate lămuri numai dacă se observă pe sine însuşi. Află acum figurile pe care le produce el însuşi. Ceea ce el face, vrea sau doreşte, etc. se exprimă în aceste figuri. O pornire ce se află în el, o poftă pe care o are, o intenţie pe care o nutreşte, etc. – toate acestea se exteriorizează în astfel de figuri. Într-adevăr, întreg caracterul său se imprimă într-o asemenea lume de figuri. Prin urmare, omul poate exercita prin gândurile şi sentimentele sale conştiente o influenţă asupra tuturor figurilor care nu pornesc de la el însuşi; asupra acelor figuri, însă, pe care le provoacă în lumea superioară prin propria sa fiinţă, el nu mai are nici o influenţă, după ce aceste figuri au fost create datorită lui. Din cele spuse reiese, de asemenea, că în contemplarea superioară interiorul omenesc, lumea proprie de porniri, pofte şi idei se arată în figuri exterioare, exact aşa ca şi celelalte obiecte şi fiinţe. Lumea interioară devine, pentru cunoaşterea superioară, o parte a lumii exterioare. Aşa cum, în lumea fizică, ar fi înconjurat din toate părţile de oglinzi şi şi-ar putea vedea imaginea trupului, tot astfel îl întâmpină pe om, într-o lume superioară, fiinţa sa sufletească, ca imagine oglindită.
Pe această treaptă de evoluţie, a sosit pentru discipolul ocult momentul în care învinge iluzia ce provine din mărginirea sa personală. Acum poate observa ca lume exterioară ceea ce este înlăuntrul personalităţii sale, după cum, mai înainte, observa drept lume exterioară ceea ce acţiona asupra simţurilor sale. Astfel învaţă treptat, prin experienţă, să se comporte cu sine aşa cum se comportase mai înainte cu fiinţele din jurul lui.
Dacă vederea omului s-ar deschide în această lume spirituală înainte de a fi îndeajuns de pregătit cu privire la natura acestei lumi, el ar sta, la început, în faţa tablourilor caracterizate ale propriului său suflet ca în faţa unei enigme. Figurile propriilor sale porniri şi pasiuni îl întâmpină aici în forme pe care el le percepe ca animale sau, mai rar, şi ca figuri omeneşti. Cu toate că figurile de animale ale acestei lumi nu sunt niciodată exact la fel ca acelea din lumea fizică, ele au totuşi o asemănare vagă cu acestea. Observatorii neexperimentaţi le vor confunda. – Când pătrundem în această lume, trebuie să ne însuşim un fel cu totul nou de a judeca. Căci făcând abstracţie de faptul că lucrurile ce aparţin, de fapt, interiorului omenesc apar ca lume exterioară, ele mai apar acum şi ca oglindire a ceea ce sunt cu adevărat. Dacă, de pildă, privim aici o cifră, ea trebuie citită ca oglindire, invers. De exemplu, 265 înseamnă aici, de fapt, 562. O sferă o vedem ca şi cum am fi în centrul ei. Prin urmare, trebuie să traducem întâi în mod just această contemplare lăuntrică. Dar şi însuşirile sufleteşti ni se arată ca oglindiri. O dorinţă legată de un lucru exterior se arată ca o figură care înaintează spre acela care doreşte. Pasiunile, care îşi au sediul în natura inferioară a omului, pot lua forme de animale sau forme asemănătoare, care se năpustesc asupra omului. În realitate, aceste pasiuni tind în afară; ele îşi caută obiectul satisfacerii în lumea exterioară. Dar această căutare în afară se arată în oglindire ca un atac îndreptat împotriva purtătorului acelei pasiuni.
Dacă înainte de a se ridica la contemplarea superioară, discipolul ocult a învăţat să-şi cunoască însuşirile printr-o autoobservare tăcută şi obiectivă, atunci, în clipa în care interiorul său i se înfăţişează ca imagine exterioară, va afla puterea şi curajul de a se comporta just faţă de ceea ce contemplă. Oamenii care nu-şi cunosc îndeajuns propriul lor interior printr-o asemenea autoexaminare, nu se vor recunoaşte în imaginile propriei lor oglindiri, şi vor considera apoi aceste imagini drept realităţi străine de fiinţa lor. Privind, ei chiar se vor înfricoşa şi, neputând suporta priveliştea, îşi vor zice că totul nu este decât un produs al fanteziei, care nu poate duce la nimic. În amândouă cazurile, prin atingerea prematură a unei anumite trepte de evoluţie, omul s-ar aşeza singur, în mod fatal, în calea dezvoltării sale superioare.
Pentru a pătrunde în domeniile superioare, este absolut necesar ca discipolul ocult să treacă prin contemplarea spirituală a propriului său suflet. Căci în propria lui sine are el acel element spiritual-sufletesc pe care îl poate judeca cel mai bine. Dacă şi-a însuşit mai întâi în lumea fizică o cunoaştere temeinică despre personalitatea sa, atunci când imaginea acestei personalităţi îl va întâmpina pentru întâia dată în lumile superioare, el le va putea compara pe ambele. El poate compara cele superioare cu ceva ce îi este cunoscut, şi poate porni astfel de la o temelie solidă. Dimpotrivă, dacă l-ar mai întâmpina multe alte fiinţe spirituale, el nu ar putea să-şi formeze, la început, nici o idee precisă despre particularităţile şi natura lor. Ar simţi curând cum pierde pământul de sub picioare. De aceea, nu se poate sublinia îndeajuns faptul că drumul sigur spre lumile superioare este acela care porneşte de la cunoaşterea şi evaluarea temeinică a propriei fiinţe.
Aşadar omul întâlneşte mai întâi, pe drumul său spre lumile superioare, imagini spirituale. Căci realitatea care corespunde acestor imagini se află chiar în el însuşi. Discipolul ocult trebuie să fie îndeajuns de matur pentru ca, pe această primă treaptă de dezvoltare, să nu pretindă realităţi grosiere, ci să se străduiască să privească imaginile ca fiind realitatea justă. Dar înlăuntrul acestei lumi de imagini va învăţa în curând să cunoască ceva nou. Sinea sa inferioară este prezentă în faţa lui numai ca imagine oglindită; în mijlocul acestei imagini oglindite, apare însă realitatea adevărată a sinei superioare. Din imaginea personalităţii inferioare se ridică şi devine vizibilă figura Eului spiritual. Şi abia de la aceasta din urmă se ţes firele către alte realităţi spirituale superioare.
Acum a sosit timpul când trebuie folosită floarea de lotus cu două petale din regiunea ochilor. Când ea începe să se rotească, omul dobândeşte facultatea de a-şi pune Eul superior în legătură cu entităţile spirituale superioare. Curenţii care pornesc de la această floare de lotus se mişcă în aşa fel spre realităţile superioare, încât mişcările corespunzătoare îi sunt pe deplin conştiente omului. – Aşa cum lumina face vizibile ochiului obiectele fizice, tot astfel aceşti curenţi fac vizibile fiinţele spirituale ale lumilor superioare.
Prin adâncirea în ideile care îşi au originea în ştiinţa spiritului, în reprezentările care conţin adevăruri fundamentale, discipolul învaţă să pună în mişcare şi să dirijeze curenţii florii de lotus din regiunea ochilor.
Pe această treaptă a evoluţiei se arată în mod cu totul deosebit valoarea forţei de judecată sănătoasă, disciplinarea clară, logică, a gândirii. Trebuie doar să ne gândim că Eul superior, care până atunci dormita în om ca germene, inconştient, se naşte acum la o existenţă conştientă. Nu e vorba doar de o naştere simbolică, ci avem de a face cu o naştere în lumea spirituală în adevăratul înţeles al cuvântului. Şi fiinţa care se naşte, Eul superior, pentru ca ea să fie viabilă, trebuie să vină pe lume cu toate organele şi aptitudinile necesare. Aşa cum natura trebuie să aibă grijă ca un copil să vină pe lume cu urechi şi cu ochi bine formaţi, tot aşa legile evoluţiei personale ale unui om trebuie să poarte de grijă ca sinea sa superioară să intre în existenţă înzestrată cu facultăţile necesare. Şi aceste legi, care se îngrijesc de dezvoltarea organelor superioare ale spiritului însuşi, nu sunt altele decât legile sănătoase ale raţiunii şi ale moralei din lumea fizică. Aşa cum se dezvoltă copilul în sânul mamei, tot aşa se dezvoltă omul spiritual în sinea fizică. Sănătatea copilului atârnă de acţiunea normală a legilor naturii în sânul matern. Sănătatea omului spiritual este condiţionată în acelaşi fel de legile înţelegerii obişnuite şi de raţiunea activă în viaţa fizică. Cine nu trăieşte şi nu gândeşte sănătos în lumea fizică, nu poate dezvolta o Sine superioară sănătoasă. Viaţa trăită în conformitate cu legile naturii şi ale raţiunii este temelia oricărei adevărate evoluţii spirituale. Aşa cum copilul trăieşte deja în pântecele mamei în conformitate cu forţele naturii, pe care le va percepe după naştere cu organele sale senzoriale, tot aşa trăieşte Sinea superioară a omului după legile lumii spirituale încă în decursul existenţei fizice. Şi aşa cum copilul îşi asimilează energiile corespunzătoare dintr-un simţământ vital obscur, tot aşa îşi poate însuşi omul forţele lumii spirituale înainte de a se naşte Sinea sa superioară. Da, el trebuie să facă aceasta, dacă vrea ca Sinea superioară să vină în lume ca o fiinţă deplin dezvoltată. Nu ar fi just dacă cineva ar spune: nu pot primi învăţăturile ştiinţei spirituale înainte de a vedea eu însumi realităţile suprasensibile. Căci fără o adâncire în cercetarea spirituală, el nu poate nicidecum ajunge la adevărata cunoaştere superioară. Ar fi atunci în situaţia copilului din pântecele mamei care ar refuza să utilizeze forţele ce îi vin prin mamă, şi ar vrea să aştepte până ce şi le va procura el însuşi. Aşa cum embrionul află prin instinctul său vital justeţea celor ce i se oferă, tot aşa află adevărul învăţăturilor ştiinţei spirituale omul care nu a ajuns încă la vederea superioară. Există o înţelegere a acestor învăţături, care se întemeiază pe sentimentul pentru adevăr şi pe o raţiune clară, sănătoasă, multilaterală, înţelegere pe care omul o poate avea chiar dacă nu vede încă realităţile spirituale. Omul trebuie să înveţe mai întâi cunoştinţele mistice şi să se pregătească, tocmai prin această asimilare de cunoştinţe, pentru contemplare. Un om care ar ajunge la contemplarea spirituală înainte de a-şi fi însuşit, în acest fel, învăţăturile ştiinţei spirituale, s-ar asemăna unui copil care s-ar naşte cu ochi şi cu urechi, dar fără creier. Înaintea lui s-ar întinde întreaga lume de culori şi de sunete însă el ar fi complet dezorientat.
Deci, ceea ce omul înţelegea mai înainte ajutat de sentimentul său pentru adevăr, de intelectul şi raţiunea sa, devine trăire personală pe treapta descrisă a discipolatului ocult. Acum are o cunoaştere nemijlocită a Sinei sale superioare. Şi află că această Sine superioară stă în legătură cu fiinţele spirituale de ordin superior şi formează o unitate cu ele. El vede, aşadar, că sinea inferioară îşi are originea într-o lume superioară. Şi acum i se arată că natura sa superioară supravieţuieşte celei inferioare. De aici înainte poate deosebi el însuşi natura sa vremelnică de cea durabilă. Aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că ajunge să înţeleagă prin proprie contemplare învăţătura despre întruparea (încarnarea) Sinei superioare în Sinea inferioară. Acum îi este clar că el este integrat unei ordini spirituale superioare, că însuşirile sale, destinele sale, sunt cauzate de această ordine. El învaţă să cunoască legea vieţii sale, Karma. Recunoaşte că Sinea lui inferioară, aşa cum îşi constituie ea existenţa prezentă, este numai una din formele pe care le poate îmbrăca fiinţa sa superioară. Şi vede înaintea sa posibilitatea de a lucra asupra lui din Sinea superioară, pentru ca să devină din ce în ce mai desăvârşit. De aici înainte el este în stare să înţeleagă şi marile deosebiri dintre oameni, în ce priveşte gradul lor de perfecţiune. Vede că există oameni care îi sunt superiori, oameni care au atins deja treptele pe care el trebuie să le urce. Recunoaşte că învăţăturile şi faptele unor asemenea oameni îşi au originea în inspiraţii venite dintr-o lume superioară. Aceasta o datorează primei sale priviri în lumea superioară. Ceea ce numim „mari iniţiaţi ai omenirii”, încep acum să devină, pentru el, realitate.
Acestea sunt darurile pe care discipolul le datorează acestei trepte a evoluţiei sale: pătrunderea în misterele Sinei superioare, în învăţătura despre întruparea sau încarnarea acestei Sine superioare într-una inferioară; în legea după care viaţa în lumea fizică se reglementează conform cauzalităţii spirituale – legea Karmei – şi, în sfârşit, în existenţa marilor iniţiaţi.
De aceea, despre un discipol, care a atins această treaptă, se spune că i-a dispărut cu desăvârşire îndoiala. Dacă mai înainte a putut să-şi însuşească o credinţă clădită pe temelii raţionale şi pe o gândire sănătoasă, în locul acestei credinţe apare acum cunoaşterea deplină şi înţelegerea contemplativă care nu mai poate fi clintită de nimic.
Religiile au dat în ceremoniile, sacramentele şi riturile lor imagini exterior vizibile ale anumitor fenomene şi fiinţe spirituale superioare. Numai cine nu a pătruns în adâncurile marilor religii, le poate nesocoti. Dar acela care priveşte el însuşi în realitatea spirituală, va înţelege şi marea însemnătate a slujbelor religioase exterior vizibile. Atunci, pentru el, serviciul religios devine o imagine a comunicării sale cu lumea spirituală supraordonată.
Vedem astfel în ce fel a devenit discipolul ocult într-adevăr un om nou prin atingerea acestei trepte. Treptat se poate maturiza în aşa măsură, încât să dirijeze, prin curenţii corpului său eteric, elementul superior al vieţii şi să dobândească, prin aceasta, o înaltă libertate faţă de corpul său fizic.
