Întâlnirile cu „Păzitorul pragului” sunt trăiri importante în cursul înălţării omului în lumile superioare. Nu există numai unul, ci de fapt există doi; un „Păzitor mai mic” al pragului, şi un „Păzitor mai mare”. Pe cel dintâi, omul îl întâlneşte atunci când încep să se desfacă firele de legătură dintre voinţă, gândire şi simţire, înlăuntrul corpurilor mai subtile (astral şi eteric), aşa cum am arătat în capitolul precedent. Pe „Păzitorul mai mare al pragului”, omul îl întâlneşte când desfacerea legăturilor se extinde şi asupra părţilor fizice ale corpului (în primul rând, asupra creierului).
„Păzitorul mai mic al pragului” este o fiinţă independentă. El nu există pentru om mai înainte ca acesta să fi atins treapta de evoluţie corespunzătoare. Aici se pot indica numai câteva dintre particularităţile cele mai de seamă ale acestuia.
Vom încerca în primul rând să prezentăm sub formă narativă întâlnirea discipolului cu Păzitorul pragului. Abia prin această întâlnire discipolul ajunge să observe că gândirea, simţirea şi voinţa lui s-au desfăcut din legăturile lor naturale.
În faţa discipolului stă o fiinţă într-adevăr îngrozitoare, fantomatică. Discipolul are nevoie acum de o totală prezenţă de spirit şi de o încredere deplină în siguranţa drumului său de cunoaştere, virtuţi pe care şi le-a putut educa îndeajuns el însuşi pe parcursul dezvoltării sale oculte de până aici.
„Păzitorul” îşi face cunoscută însemnătatea prin aproximativ următoarele cuvinte: „Până acum, asupra ta stăpâneau Puteri care îţi erau nevăzute. Ele au făcut ca, de-a lungul vieţilor tale de până acum, fiecare faptă bună a ta să-şi primească răsplata, fiecare acţiune rea a ta să-şi aibă consecinţele ei nefaste. Prin influenţa lor, s-a format caracterul tău, din experienţele vieţii tale şi din gândurile tale. Ele ţi-au determinat destinul. Ele au determinat măsura bucuriei şi durerii care ţi-au fost hărăzite în una din întrupările tale, în funcţie de comportarea ta în întrupările anterioare. Ele stăpâneau asupra ta sub forma atotcuprinzătoarei legi a karmei. Acum aceste Puteri vor îndepărta de la tine o parte din frâiele lor. O parte din munca pe care ele au făcut-o pentru tine, trebuie să o faci acum tu singur. – Până acum, te-au izbit unele lovituri grele de destin. Nu ştiai oare pentru ce? Era urmarea unei fapte vătămătoare, săvârşită de tine în una din vieţile tale anterioare. Ai găsit fericire şi bucurie şi le-ai primit. Şi ele erau efectul unor fapte de mai înainte. Tu ai în caracterul tău unele părţi frumoase şi unele pete urâte. Ambele le-ai provocat tu însuţi prin trăirile şi gândurile tale din trecut. Pe acestea din urmă nu le-ai cunoscut până acum; numai urmările îţi erau revelate. Ele însă, Puterile karmice, vedeau toate faptele tale din vieţile trecute, gândurile şi sentimentele tale cele mai ascunse. Şi în conformitate cu acestea au hotărât ele felul cum eşti tu acum şi cum trăieşti tu acum.
Acum însă trebuie să ţi se descopere toate părţile bune şi toate părţile rele ale vieţilor tale trecute. Până acum ele erau întreţesute în propria ta fiinţă, erau în tine şi tu nu le puteai vedea, aşa cum, fizic, nu-ţi poţi vedea propriul tău creier. Acum însă ele se desprind de tine, ies afară din personalitatea ta. Ele iau o înfăţişare independentă, pe care o poţi vedea tot aşa cum vezi pietrele şi plantele lumii exterioare. Iar eu însumi sunt fiinţa care şi-a făcut un trup din faptele tale nobile şi din cele rele. Făptura mea fantomatică este ţesută din bilanţul propriei tale vieţi. Până acum m-ai purtat nevăzut în tine. Dar a fost bine pentru tine aşa. Căci înţelepciunea soartei tale, care îţi era ascunsă, a lucrat totuşi până acum în tine, la ştergerea petelor urâte din făptura mea. Acum, când am ieşit din tine, s-a îndepărtat şi această înţelepciune ascunsă de tine. De aici înainte, ea nu-ţi va mai purta de grijă. Va pune munca numai în propriile tale mâini. Eu trebuie să devin o fiinţă desăvârşită în sine, minunată, care să nu cadă pradă stricăciunii. Iar dacă s-ar întâmpla aceasta din urmă, atunci te-aş trage în jos şi pe tine odată cu mine, într-o lume întunecată, stricată. – Pentru a împiedica această nenorocire înţelepciunea ta trebuie să fie atât de mare, încât să poată lua asupra ei misiunea acelei înţelepciuni ascunse care s-a depărtat de tine. – După ce ai trecut pragul meu, nu mă voi mai clinti nici o clipă de lângă tine, ca făptură vizibilă ţie. Şi dacă de aici înainte faci sau cugeţi lucruri greşite, îţi vei percepe păcatul tău numaidecât, ca o schimonosire hidoasă şi demonică a figurii mele. Abia după ce tot răul tău din trecut îl vei fi transformat în bine şi te vei fi purificat în aşa măsură încât săvârşirea altor rele îţi va fi cu neputinţă, abia atunci făptura mea se va fi transformat în frumuseţe strălucitoare. Şi atunci, spre binele acţiunilor tale viitoare, mă voi putea uni iarăşi cu tine, într-o singură fiinţă.
Pragul meu este însă zidit din toate sentimentele de teamă care se mai găsesc în tine, şi din frica de a prelua personal deplina răspundere pentru toate acţiunile şi gândurile tale. Câtă vreme mai ai vreo teamă de a-ţi conduce singur destinul, în acest prag nu este zidit tot ce trebuie el să cuprindă. Şi câtă vreme îi va mai lipsi o singură piatră, va trebui să te opreşti la acest prag sau să te poticneşti de el. Nu încerca să treci acest prag înainte de a te simţi liber de orice teamă şi pregătit pentru cea mai înaltă responsabilitate.
Până acum ieşeam din propria ta personalitate numai când moartea te chema din viaţa pământească. Dar şi atunci făptura mea îţi rămânea acoperită cu un văl. Numai puterile destinului, care stăpâneau asupra ta, mă vedeau şi, după înfăţişarea mea, în pauzele dintre moarte şi o nouă naştere, puteau dezvolta în tine forţe şi facultăţi, pentru ca într-o nouă viaţa pământească să poţi lucra la înfrumuseţarea făpturii mele, spre binele existenţei tale. Şi tot eu eram acela care, datorită imperfecţiunii mele, făceam ca Puterile destinului să te oblige mereu să te reîntorci pe pământ într-o nouă întrupare. Când mureai, eu eram prezent; şi în funcţie de mine conducătorii Karmei determinau noua ta naştere. Abia după ce, prin multe vieţi reînnoite, m-ai fi transformat în acest fel, aducându-mă în mod inconştient cu totul la perfecţiune, abia atunci n-ai mai fi căzut pradă puterilor morţii, ci te-ai fi unit cu desăvârşire cu mine şi, în uniune cu mine, ai fi trecut în nemurire.
Astăzi stau înaintea ta în chip vizibil, aşa cum am stat întotdeauna lângă tine, în ceasul morţii, în chip nevăzut. Când vei trece pragul meu, vei pătrunde în împărăţiile în care altădată intrai numai după moartea fizică. Acum tu intri în aceste împărăţii cu deplină ştiinţă şi, de aici înainte, în timp ce umbli pe pământ ca fiinţă exterior vizibilă, vei umbla în acelaşi timp şi în împărăţia morţii; dar aceasta este împărăţia vieţii veşnice. Eu sunt, într-adevăr, şi îngerul morţii; dar eu sunt, în acelaşi timp, aducătorul unei vieţi superioare fără sfârşit. Având trupul viu, tu vei muri prin mine, pentru a trăi renaşterea într-o existenţă indestructibilă.
În împărăţia în care intri acum vei cunoaşte fiinţe suprasensibile. În această împărăţie vei fi fericit. Dar cea dintâi cunoştinţă a ta în această lume trebuie să fiu eu însumi, eu, care sunt propria ta creatură. În trecut trăiam din propria ta viaţă; acum însă m-am trezit prin tine la o existenţă proprie şi stau înaintea ta ca un etalon vizibil pentru faptele tale viitoare, poate chiar ca o continuă mustrare a ta. Tu m-ai putut crea; dar prin aceasta ţi-ai luat în acelaşi timp şi obligaţia de a mă transforma”.
Cele indicate aici sub formă narativă nu trebuie să ni le imaginăm ca ceva simbolic, ci ca pe o trăire a discipolului ocult reală în cel mai înalt grad 16.
Misiunea Păzitorului este de a-l avertiza pe om să nu meargă într-adevăr mai departe, dacă nu simte în el puterea de a corespunde cerinţelor cuprinse în cuvântarea de mai sus. Oricât de îngrozitoare ar fi făptura acestui Păzitor, ea este totuşi numai efectul vieţilor trecute ale discipolului, este numai propriul său caracter trezit la viaţă independentă, în afara sa. Şi această trezire se face prin dezlegarea legăturilor dintre voinţă, gândire şi sentiment. – Constituie deja o trăire de o adâncă însemnătate faptul că simţim pentru întâia dată că noi înşine am dat naştere unei fiinţe spirituale. – Pregătirea discipolului ocult trebuie să aibă drept scop întărirea sa tocmai pentru a suporta fără teamă priveliştea îngrozitoare, şi ca în momentul întâlnirii să se simtă într-adevăr înzestrat cu atâta putere încât să poată lua asupra lui cu deplină ştiinţă înfrumuseţarea „Păzitorului”.
O consecinţă a întâlnirii cu „Păzitorul pragului” suportată cu bine, este că următoarea moarte fizică va fi pentru discipolul ocult un eveniment cu totul diferit de morţile sale anterioare. El va trece acum conştient prin moarte, depunând corpul fizic aşa cum se depune un veşmânt uzat sau care a devenit inutilizabil printr-o ruptură bruscă. Această moarte fizică a sa va fi, un eveniment important numai pentru ceilalţi, care trăiesc cu el şi ale căror percepţii sunt cu totul mărginite la lumea simţurilor. Pentru ei, discipolul ocult „moare”. Pentru el însuşi nu se schimbă nimic important în întreaga sa ambianţă. Întreaga lume suprasensibilă, în care a intrat, stătea în faţa lui încă înainte de moarte, şi aceeaşi lume stă în faţa lui şi după moarte.
„Păzitorul pragului” mai este însă legat şi de alte efecte. Omul aparţine unei familii, unui popor, unei rase; activitatea sa în această lume este dependentă de apartenenţa la o asemenea comunitate. Chiar şi caracterul său particular este legat de acestea. Acţiunea conştientă a oamenilor luaţi în parte nu constituie tot ce trebuie luat în calcul la o familie, neam, popor sau rasă. Există un destin al familiei, al poporului ş.a.m.d., după cum există şi un caracter al familiei, al rasei ş.a.m.d. Pentru omul mărginit la simţurile sale fizice aceste lucruri rămân noţiuni generale, iar gânditorul materialist, în prejudecata sa, va privi cu dispreţ spre ocultist, când aude că, pentru acesta din urmă, caracterul familiei sau al poporului, destinul neamului sau al rasei, se datorează unor fiinţe tot atât de reale, aşa cum caracterul şi destinul unui individ uman se datorează unei personalităţi reale. Ocultistul învaţă să cunoască lumi superioare, pentru care personalităţile singulare sunt mădulare, tot aşa cum braţele, picioarele şi capul sunt mădulare ale omului. Şi în viaţa unei familii, a unui popor, a unei rase, acţionează, în afară de indivizii umani şi sufletele absolut reale ale familiei, sufletele poporului şi spiritele rasei. Într-un anumit sens, indivizii umani sunt numai organele executive ale acestor suflete ale familiei, ale spiritelor rasei ş.a.m.d. Cu drept cuvânt putem spune, de exemplu, că un suflet al poporului se serveşte de indivizii aparţinând poporului său pentru a executa anumite lucrări. Sufletul poporului nu coboară până la realitatea sensibilă. El trăieşte în lumi superioare. Şi pentru a acţiona în lumea fizic-sensibilă se serveşte de organele fizice ale omului singular. Într-un sens superior, este tot aşa cum un arhitect se serveşte de muncitori pentru construirea detaliilor unei clădiri. – În sensul cel mai real al cuvântului, fiecărui om i se repartizează munca de către sufletul familiei, al poporului, al rasei. Dar omul simţurilor nu este iniţiat în planul superior al muncii sale. El lucrează inconştient la realizarea ţelurilor urmărite de sufletul poporului, al rasei ş.a.m.d. Din momentul în care îl întâlneşte pe „Păzitorul pragului”, discipolul ocult nu ajunge să cunoască numai sarcinile sale proprii, ca persoană, ci trebuie să colaboreze cu deplină ştiinţă la îndeplinirea sarcinilor poporului său, ale rasei sale. Fiecare extindere a orizontului său îi impune neapărat şi îndatoriri noi. – Procesul în acest caz este faptul că discipolul ocult adaugă un nou corp subtilului său corp sufletesc. El mai îmbracă o haină. Până atunci, el mergea prin lume cu învelişurile care îi înveşmântează personalitatea. Iar ceea ce avea de făcut pentru comunitatea sa, pentru poporul său, pentru rasa lui ş.a.m.d., de asta aveau grijă Spiritele superioare, care se slujeau de personalitatea lui. – O altă dezvăluire pe care i-o face „Păzitorul pragului” este că, de acum înainte, aceste Spirite îşi vor lua mâna de pe el. El trebuie să iasă cu totul din comunitate. Şi, ca om singuratic, s-ar învârtoşa în sine însuşi cu totul, s-ar îndrepta spre distrugere, dacă acum nu şi-ar însuşi singur forţele proprii spiritelor popoarelor şi ale raselor. – Fireşte, mulţi oameni vor zice: „O, eu m-am emancipat complet de toate legăturile de popor şi rasă, eu vreau să fiu numai om şi nimic altceva decât om”. Acestora trebuie însă să le spunem: cine te-a ridicat până la această libertate? Nu familia ta te-a aşezat în lume, aşa cum te găseşti în ea acum? Nu neamul tău, poporul tău, rasa ta, nu ele au făcut din tine ceea ce eşti acum? Ele te-au educat; iar dacă acum, ridicat deasupra tuturor prejudecăţilor, eşti unul din aducătorii de lumină şi binefăcătorii neamului tău, sau chiar al rasei tale, aceasta o datorezi educaţiei lor. Chiar de vei spune despre tine că nu eşti „nimic altceva decât om”, chiar faptul că ai ajuns om, îl datorezi Spiritelor comunităţii tale. – Abia acum învaţă discipolul ocult să cunoască ce înseamnă să fii cu totul părăsit de spiritul poporului, al neamului sau al rasei. În primul rând el află în sine lipsa de sens a unei astfel de educaţii pentru viaţa care îi stă în faţă. Tot ce a dobândit prin educaţie se destramă cu totul prin ruperea firelor dintre voinţă, gândire şi simţire. El priveşte la rezultatele întregii sale educaţii de până atunci cum ar privi la o casă care se desface în bucăţi, până la cărămizile sale, şi pe care trebuie să o rezidească acum într-o formă nouă. Este, iarăşi, mai mult decât numai un simplu simbol, când spunem: după ce „Păzitorul pragului” a enunţat primele cerinţe, din locul în care stă se ridică un vârtej care stinge toate luminile spirituale care luminaseră până atunci drumul vieţii. Şi în faţa discipolului ocult se lasă un întuneric complet. Acesta este întrerupt numai de lumina pe care o radiază „Păzitorul pragului”. Şi din întuneric răsună celelalte avertismente ale sale: „Nu trece pragul meu înainte de a fi înţeles bine că întunericul din faţa ta va trebui să-l străluminezi tu însuţi; să nu faci nici un pas înainte dacă nu ai dobândit certitudinea că ai suficient ulei in lampa ta. Lămpile conducătorilor, pe care le-ai avut până acum, îţi vor lipsi în viitor”. După aceste cuvinte, discipolul trebuie să se întoarcă şi să-şi îndrepte privirea înapoi. Acum „Păzitorul pragului” dă la o parte perdeaua care până atunci acoperise taine adânci ale vieţii. Spiritele neamului, ale poporului şi ale rasei se revelează în deplina lor activitate; şi discipolul vede precis cum a fost el condus până aici şi, pe de altă parte, ajunge să înţeleagă că de acum înainte nu va mai beneficia de această conducere. Acesta este un al doilea avertisment pe care îl trăieşte omul la prag, prin Păzitorul său.
Fireşte, nimeni nu ar putea suporta să vadă, nepregătit, priveliştea descrisă aici; însă pregătirea ocultă superioară, care într-adevăr dă omului putinţa să răzbească până la prag, îl pune totodată în situaţia ca, la momentul oportun, să găsească puterea necesară. Această disciplină poate fi într-atât de armonioasă, încât intrarea în noua viaţă să piardă orice caracter zguduitor sau tumultuos. Atunci, trăirea de la prag va fi însoţită de un presentiment al acelei fericiri care va constitui nota fundamentală a vieţii sale nou trezite. Senzaţia noii libertăţi va covârşi toate celelalte sentimente; şi, cu acest sentiment, noile îndatoriri şi noua răspundere îi vor apărea drept ceva ce omul trebuie să ia asupra sa, pe o anumită treaptă a vieţii.
