Am arătat cât de însemnată este pentru om întâlnirea cu aşa-numitul „Păzitor mic al pragului”, datorită faptului că omul recunoaşte în el o fiinţă suprasensibilă pe care a creat-o el însuşi. Trupul acestei fiinţe este compus din consecinţele, înainte invizibile pentru el, ale propriilor sale acţiuni, sentimente şi gânduri. Aceste forţe nevăzute au devenit însă cauzele destinului şi ale caracterului său. Acum omul îşi dă seama cum a aşezat el însuşi, în trecut, temeliile prezentului său. Prin aceasta fiinţa sa stă descoperită în faţa lui într-o anumită măsură. În el există, de pildă, anumite înclinaţii şi obişnuinţe. Acum el poate înţelege de ce anume le are. L-au izbit anumite lovituri ale destinului; acum află de unde vin acestea. El îşi dă seama de ce iubeşte unele lucruri, de ce urăşte altele, de ce este fericit sau nefericit datorită unora sau altora. Viaţa vizibilă îi devine inteligibilă prin cauze invizibile. Chiar faptele esenţiale ale vieţii, boala şi sănătatea, moartea şi naşterea, se dezvăluie în faţa privirii sale. Observă că el a urzit, înaintea naşterii sale, cauzele care au trebuit să-l readucă în mod necesar în viaţa fizică. De acum înainte cunoaşte fiinţa în sine, fiinţă care este zidită în chip imperfect în această lume vizibilă, şi care poate fi dusă la perfecţiune tot numai în această lume vizibilă. Căci în nici o altă lume nu există vreun prilej pentru a lucra la desăvârşirea acestei fiinţe. Şi recunoaşte apoi, înainte de toate, că moartea nu-l poate despărţi pentru totdeauna de această lume. Căci trebuie să-şi zică: „într-un trecut îndepărtat am venit pentru întâia oară în această lume, fiindcă pe atunci eram o fiinţă care avea nevoie de viaţa în această lume, pentru a dobândi calităţi pe care nu le-ar fi putut dobândi în nici o altă lume. Şi trebuie să fiu unit cu această lume, până când voi fi dezvoltat în mine tot ce se poate dobândi în ea. Cândva voi fi un colaborator destoinic într-o altă lume, numai cucerind în această lume sensibil-vizibilă toate calităţile necesare.” – Ține anume de cele mai importante trăiri ale iniţiatului faptul că el învaţă să cunoască şi să aprecieze valoarea reală a naturii sensibil-vizibile mai bine decât putea să o facă înainte de a fi urmat pregătirea spirituală. Această cunoştinţă o dobândeşte tocmai prin privirea în lumea suprasensibilă. Numai cel care nu a privit în suprasensibil şi care, de aceea, probabil că bănuieşte că lumile suprasensibile sunt domenii infinit mai valoroase, numai acela va putea subestima valoarea lumii fizice. Doar cel care a privit în suprasensibil ştie că fără trăirile din realitatea vizibilă ar fi absolut neputincios în cea invizibilă. Ca el să poată trăi în lumea supra-sensibilă, trebuie să aibă facultăţi şi organe pentru această viaţă. Pe acestea însă le poate dobândi numai în lumea vizibilă. Va trebui să vadă spiritual ca să devină conştient de lumea invizibilă. Dar această putere de a vedea în lumea „superioară” se dezvoltă treptat, prin experienţe făcute în lumea „inferioară”. Nu te poţi naşte cu ochi spirituali într-o lume spirituală, dacă nu i-ai dezvoltat în lumea sensibilă, aşa cum copilul nu s-ar putea naşte cu ochi fizici, dacă aceştia nu s-ar fi format în trupul mamei.
Din acest punct de vedere vom înţelege şi motivul pentru care „pragul” spre lumea suprasensibilă e păzit de un „Păzitor”. În nici un caz nu trebuie să i se îngăduie omului să arunce o privire reală în acele domenii, mai înainte de a fi dobândit facultăţile necesare în acest scop. De aceea, câtă vreme omul este încă incapabil să lucreze în lumea superioară, de fiecare dată, la moarte, când intră în cealaltă lume, se aşterne un văl peste trăirile din această lume. O poate privi abia atunci când este matur pentru aceasta.
Când discipolul ocult pătrunde în lumea suprasensibilă, viaţa capătă pentru el un sens cu totul nou; el vede în lumea sensibilă ogorul în care germinează o lume superioară. Şi, într-un anumit sens, această lume „superioară” îi va apărea ca una incompletă fără cea „inferioară”. I se deschid două perspective. Una spre trecut, cealaltă spre viitor. El priveşte într-un trecut în care această lume sensibilă încă nu exista. Căci de mult a părăsit prejudecata că lumea suprasensibilă s-ar fi dezvoltat din cea sensibilă. El ştie că mai întâi a fost suprasensibilul şi că tot ce e sensibil s-a dezvoltat din acesta. Vede că el însuşi a aparţinut unei lumi suprasensibile, înainte de a fi venit pentru întâia dată în această lume sensibilă. Dar lumea suprasensibilă de odinioară avea nevoie să treacă prin etapa de lume sensibilă. Continuarea evoluţiei sale n-ar fi fost cu putinţă fără această trecere. Abia după ce în domeniul sensibil se vor fi dezvoltat fiinţe cu facultăţi corespunzătoare, îşi va putea relua lumea suprasensibilă evoluţia. Şi aceste fiinţe sunt oamenii. Prin urmare aceştia, aşa cum trăiesc acum, îşi au originea pe o treaptă imperfectă a existenţei spirituale şi vor ajunge, în cadrul acesteia, la acea perfecţiune prin care ei să fie destoinici pentru a munci mai departe în lumea superioară. – Şi aici se deschide perspectiva spre viitor. Ea arată spre o treaptă superioară a lumii suprasensibile. În aceasta vor exista roadele dezvoltate în lumea sensibilă. Aceasta din urmă, ca atare, va fi depăşită; dar rezultatele ei vor fi încorporate unei lumi superioare.
Prin aceasta ne este dată înţelegerea bolii şi a morţii în lumea sensibilă. Moartea nu este nimic altceva decât expresia faptului că lumea suprasensibilă de odinioară ajunsese la un punct de la care nu-şi mai putea continua dezvoltarea prin ea însăşi. Ar fi ajuns cu necesitate la o moarte generală, dacă n-ar fi primit un nou impuls de viaţă. Şi astfel, această viaţă nouă a devenit o luptă împotriva morţii generale. Din resturile unei lumi muribunde, încremenite în sine, au înflorit germenii unei lumi noi. De aceea există în lume moarte şi viaţă. Şi lucrurile se întrepătrund încet. Părţile muribunde ale lumii vechi păstrează încă noii germeni de viaţă, care au luat naştere din ele. Acest fenomen îşi găseşte expresia cea mai clară chiar în om. Căci omul poartă drept înveliş ceea ce s-a păstrat din acea lume veche; şi înlăuntrul acestui înveliş se dezvoltă germenul acelei fiinţei care va trăi în viitor. Astfel, omul este o fiinţă dublă, una muritoare şi una nemuritoare. Cea muritoare se află în stadiul ei final, cea nemuritoare în stadiul iniţial. Dar abia înlăuntrul acestei lumi duble, care îşi găseşte expresia în lumea fizic-sensibilă, îşi însuşeşte omul facultăţile prin care duce lumea la nemurire. Misiunea lui este tocmai de a scoate din cele muritoare roadele pentru cele nemuritoare. Prin urmare, dacă îşi priveşte fiinţa aşa cum a zidit-o el însuşi în trecut, atunci trebuie să-şi spună: eu port în mine elementele unei lumi muribunde. Ele lucrează în mine şi numai treptat pot să le înfrâng puterea prin elementele nou-renăscute, nemuritoare. Aşa merge calea omului de la moarte la viaţă. Dacă în clipa morţii ar putea să-şi vorbească pe deplin conştient, ar trebui să-şi spună: „Ceea ce moare acum a fost profesorul meu. Faptul că mor, este un efect al întregului trecut cu care sunt întreţesut. Dar domeniul celor muritoare a maturizat în mine germenii celor nemuritoare. Pe aceştia îi duc cu mine într-o altă lume. Dacă totul ar depinde numai de trecut, atunci nu m-aş fi putut naşte absolut niciodată. Viaţa trecutului se încheie cu naşterea. Viaţa în domeniul sensibil este smulsă morţii generale prin noul germene de viaţă. Timpul dintre naştere şi moarte este numai expresia roadelor pe care le-a putut extrage viaţa nouă din trecutul care a pierit. Iar boala nu este altceva decât continuarea acţiunii părţilor muribunde ale acestui trecut”.
Din toate acestea găsim răspuns la întrebarea: de ce răzbeşte omul numai treptat de la rătăcire şi imperfecţiune la adevăr şi bine. Acţiunile, sentimentele şi gândurile sale stau mai întâi sub stăpânirea vremelniciei şi a morţii. Din acestea sunt zidite organele sale fizic-sensibile. De aceea, aceste organe şi ceea ce stimulează ele, sunt sortite pieirii. Nu instinctele, pasiunile, pornirile etc. şi organele care le aparţin reprezintă ceva nepieritor, ci nepieritor va fi abia ceea ce apare ca opera acestor organe. Abia după ce omul a elaborat tot ce poate fi elaborat din vremelnic, va putea el lepăda temelia de pe care a evoluat şi care-şi găseşte expresia în lumea fizic-sensibilă.
Astfel, primul „Păzitor al pragului” reprezintă chipul omului în natura sa dublă, un amestec între pieritor şi nepieritor. Şi la el se arată limpede câte îi mai lipsesc până la atingerea sublimei făpturi de lumină, care va putea locui iarăşi în lumea spirituală pură.
Gradul de împletire cu natura fizic-sensibilă îi va fi limpede omului prin „Păzitorul pragului”. Această împletire se exprimă, înainte de toate, în existenţa instinctelor, pornirilor, poftelor, a dorinţelor egoiste, în toate formele de interes personal etc. Apoi, ea îşi găseşte expresia în apartenenţa la o rasă, la un popor etc. Căci popoarele şi rasele sunt numai diferitele trepte de evoluţie în drumul spre omenirea pură. O rasă, un popor, stau cu atât mai sus, cu cât aparţinătorii lor exprimă mai desăvârşit tipul omenesc pur şi ideal, cu cât au răzbit mai mult de la vremelnicia fizică spre veşnicia suprasensibilă. Evoluţia omului prin reîntrupări, în forme din ce în ce mai dezvoltate, de rase şi popoare, este, de aceea, un proces de eliberare. În final, omul trebuie să apară în perfecţiunea sa armonioasă. – Într-un mod asemănător, trecerea omului prin concepţii morale şi religioase din ce în ce mai pure, este o perfecţionare. Căci fiecare treaptă morală conţine încă patima pentru vremelnic, alături de germenii idealişti ai viitorului.
În amintitul „Păzitor al pragului” apare acum numai rezultatul timpului care s-a scurs. Iar din germenii viitorului este cuprins numai ceea ce s-a întreţesut în el de-a lungul vremurilor ce s-au scurs. Dar omul trebuie să ducă cu sine în lumea suprasensibilă tot ce poate extrage din lumea simţurilor. Dacă ar vrea să ia cu sine doar ceea ce s-a întreţesut numai din trecut imaginii sale complementare, el şi-ar îndeplini numai parţial misiunea sa pământească. De aceea, după un anumit timp, „Păzitorului mic al pragului” i se alătură cel mare. Să expunem din nou, sub formă narativă, ceea ce se petrece la întâlnirea cu al doilea „Păzitor al pragului”.
După ce omul a recunoscut lucrurile de care trebuie să se elibereze, în calea lui apare o sublimă fiinţă de lumină. A descrie frumuseţea ei, este greu în cuvintele limbii noastre. – Această întâlnire are loc după ce, şi pentru corpul fizic, organele gândirii, simţirii şi voinţei s-au desfăcut atât de mult unul de altul, încât reglementarea raporturilor lor reciproce nu se mai face prin ele înseşi, ci prin conştienţa superioară care s-a desprins de acum cu totul de condiţiile fizice. Atunci organele gândirii, simţirii şi voinţei au ajuns uneltele din puterea sufletului omenesc, care îşi exercită stăpânirea asupra lor din regiuni suprasensibile. – Acestui suflet, eliberat astfel de toate cătuşele sensibile, îi apare acum în faţă al doilea „Păzitor al pragului”, spunându-i aproximativ următoarele:
«Tu te-ai desfăcut de lumea simţurilor. Ți-ai dobândit dreptul de cetăţenie în lumea suprasensibilă. De aici înainte vei putea acţiona din această lume. Pentru tine însuţi nu mai ai trebuinţă de corporalitatea ta fizică, sub forma ei actuală. Dacă ai vrut să-ţi cucereşti numai capacitatea de a locui în această lume suprasensibilă, nu ar mai trebui să te întorci în lumea sensibilă. Dar acum, uită-te la mine. Priveşte cât de nemăsurat de sus stau eu deasupra a tot ce ai făcut tu din tine până acum. Tu te-ai ridicat la actuala treaptă a perfecţiunii tale prin facultăţile pe care le-ai putut dezvolta în lumea sensibilă, câtă vreme aveai nevoie încă de ea. Acum însă, pentru tine trebuie să înceapă un timp în care puterile tale eliberate să lucreze mai departe, în slujba acestei lumi sensibile. Până acum te-ai mântuit numai pe tine însuţi; acum, eliberat, poţi contribui la eliberarea tuturor semenilor tăi din lumea simţurilor. Până în prezent ai năzuit ca ins; acum, integrează-te întregului, ca să nu te ridici numai pe tine la lumea suprasensibilă, ci şi toate celelalte câte există în sensibil. Cândva, te vei putea uni cu făptura mea, dar eu nu pot fi fericit cât timp mai există nefericiţi! Ca om eliberat, ai putea chiar azi să intri în împărăţia suprasensibilului. Dar atunci ai fi nevoit să priveşti în jos spre fiinţele încă nemântuite ale lumii simţurilor. Iar tu ai despărţi destinul tău de al lor. Dar voi sunteţi cu toţii legaţi unii de alţii. A trebuit să coborâţi cu toţii în lumea sensibilă pentru a extrage din ea forţele necesare pentru o lume superioară. Dacă te-ai despărţi de ei, ai abuza de forţele pe care le-ai putut dezvolta numai în comuniune cu ei. Dacă ei nu ar fi coborât, nici tu nu ai fi putut coborî; fără ei, ţi-ar lipsi forţele pentru existenţa ta suprasensibilă. Aceste forţe pe care le-ai cucerit împreună cu ei, trebuie să le şi împarţi cu ei. De aceea, îţi interzic intrarea în cele mai înalte domenii ale lumii suprasensibile până nu vei fi întrebuinţat toate puterile cucerite spre mântuirea lumii tale. Cu puterile pe care le-ai dobândit deja, poţi rămâne în domeniile de jos ale lumii suprasensibile; dar în faţa porţii spre regiunile superioare stau eu, „ca Heruvimul cu spada de foc înaintea Paradisului” [Nota 14], şi-ţi voi interzice intrarea cât timp mai ai forţe care au rămas neutilizate în lumea sensibilă. Iar de nu vei voi să le întrebuinţezi, vor veni alţii, care le vor întrebuinţa; atunci o înaltă lume suprasensibilă va primi în sine toate roadele lumii sensibile; ţie însă, îţi va fi luat fundamentul cu care erai strâns unit. Lumea purificată va evolua, depăşindu-te. Vei fi exclus din ea. Astfel, calea ta este cea neagră, iar aceia de care te-ai despărţit, merg pe calea albă».
Astfel se anunţă „Marele Păzitor” al pragului curând după ce s-a petrecut întâlnirea cu primul paznic. Iniţiatul ştie însă foarte bine ce-l aşteaptă dacă cedează ispitei unei şederi premature în lumea suprasensibilă. O strălucire de nedescris se răspândeşte din al doilea Păzitor al pragului; unirea cu el stă ca o ţintă îndepărtată în faţa sufletului văzător. Tot aşa stă acolo şi certitudinea că această unire va fi posibilă abia atunci când iniţiatul îşi va fi folosit, în slujba eliberării şi mântuirii acestei lumi, toate forţele care i-au revenit din această lume. Dacă el se hotărăşte să urmeze cerinţele înaltei făpturi de lumină, va putea contribui la eliberarea neamului omenesc. El aduce darurile sale pe altarul de jertfă al omenirii. Dacă preferă propria sa înălţare prematură în lumea suprasensibilă, atunci curentul omenirii trece peste el. După eliberarea sa din lumea sensibilă, el nu mai poate dobândi pentru sine nici o forţă nouă. Dacă, totuşi, îi pune la dispoziţie munca sa, o face cu renunţarea de a-şi mai însuşi ceva personal de la locul muncii sale de aici înainte. Nu s-ar putea spune că este un lucru de la sine înţeles că omul va alege calea albă, dacă ar fi pus să hotărască în acest fel. Aceasta depinde cu totul numai de faptul dacă el, în momentul deciziei, este deja atât de purificat, încât nici un egoism să nu-l mai facă să i se pară demne de râvnit ademenirile fericirii. Căci aceste ademeniri sunt cele mai mari ce pot fi imaginate. Iar de cealaltă parte, de fapt, nu există nici o ademenire deosebită. Aici nu vorbeşte nimic egoismului. Ceea ce va obţine omul în regiunile superioare ale suprasensibilului, nu este ceva ce vine înspre el, ci, exclusiv, ceva ce emană din el: iubire pentru lumea sa înconjurătoare. Tot ce reclamă egoismul, nu va lipsi în nici un caz de pe calea cea neagră. Dimpotrivă: roadele acestei căi sunt tocmai satisfacerea desăvârşită a egoismului. Iar dacă cineva vrea numai pentru sine fericirea, va umbla neapărat pe această cale neagră, căci aceasta este cea care i se potriveşte. – De aceea, nimeni să nu aştepte de la ocultiştii căii albe îndrumări pentru dezvoltarea propriului său eu egoist. Pentru fericirea insului izolat, ei nu au nici cel mai mic interes. Aceasta o poate găsi fiecare pentru sine. A o grăbi nu este misiunea ocultiştilor albi. Misiunea acestora se află numai în evoluţia şi eliberarea tuturor fiinţelor care sunt oameni şi tovarăşi ai omului. De aceea, ei dau numai îndrumări privind modul cum ne putem dezvolta forţele pentru a colabora la această operă. De aceea, ei pun înaintea tuturor altor facultăţi, dăruirea de sine altruistă şi spiritul de sacrificiu. Ei nu resping de fapt pe nimeni, căci şi cei mai egoişti se pot purifica. Însă cine caută ceva numai pentru sine, câtă vreme face aceasta, nu va găsi nimic la ocultişti. Chiar dacă aceştia nu-i refuză ajutorul lor, el, căutătorul, se privează de roadele acordării ajutorului. De aceea, cine urmează într-adevăr instrucţiunile învăţătorului ocult bun, după trecerea pragului, va înţelege cerinţele Marelui Păzitor; cine nu urmează însă aceste instrucţiuni, acela nici nu poate nădăjdui că va ajunge vreodată la prag cu ajutorul lor. Instrucţiunile lor duc la bine sau la nimic. Căci conducerea spre o fericire egoistă şi spre simpla trăire în lumea suprasensibilă este în afara limitelor misiunii lor. Această misiune este de la început astfel organizată încât îl ţine pe discipol atâta vreme departe de lumea suprapământească, până când acesta intră în ea cu voinţa de colaborare devotată.
