Pentru cine urmăreşte, în prezent, desfăşurarea evoluției ştiințifice din ultimele decenii, nu poate exista nici un fel de îndoială că, în acest domeniu, se pregăteşte o puternică mutație. Astăzi, un cercetător al naturii se exprimă cu totul altfel referitor la aşa-numitele enigme ale existenței, decât o făcea nu cu mult timp în urmă. – Către mijlocul secolului trecut, spirite dintre cele mai temerare vedeau în materialismul ştiințific singura profesiune de credință admisă pentru oricine era la curent cu rezultatele cele mai avansate ale cercetării. A devenit, de altfel, celebră acea grosolană afirmație care s-a făcut, la vremea aceea: relația între gândire şi creier este, întru câtva, la fel ca relația dintre bilă şi ficat. Ea se datorează lui Karl Vogtl [Nota 1]*. În lucrarea sa Credința cărbunarului şi ştiința, ca şi în alte scrieri ale sale, acesta afirma că este cu totul perimat să susții că activitatea spirituală şi viața sufletească nu ar proveni din mecanismul sistemului nervos şi al creierului şi că nu ar fi asemănătoare cu explicația unui fizician care ne demonstrează că limbile unui ceasornic se mişcă datorită mecanismului acestuia. Era epoca în care lucrarea lui Ludwig Büchner Forță şi materie [Nota 2] devenise un fel de evanghelie pentru unele cercuri largi de oameni cultivați. Se poate susține cu tărie că, dacă unele minți luminate, adevărați gânditori au putut, în mod liber, să adere la asemenea convingeri, aceasta se datorează puternicei impresii pe care oricine o resimțea față de succesele, de atunci, ale ştiințelor naturale. Nu cu mult timp înainte, microscopul adusese la lumină alcătuirea ființelor vii din cele mai mici unități ale lor: celulele. Geologia, ştiința formării Pământului, explica geneza planetei după aceleaşi legi care mai sunt valabile şi astăzi. Darwinismul promitea să demonstreze originea omului pe o cale pur naturală, iar succesul crescând al acestei teorii în rândul oamenilor culți era atât de promițător, încât mulți dintre ei considerau că „vechea credință” fusese abolită prin noua teorie. Dar, în ultima vreme, lucrurile s-au schimbat cu totul. Este adevărat că întotdeauna se mai găsesc întârziați legați încă de aceste păreri cum este, de exemplu, acel Ladenburg [Nota 3] care, la Congresul naturaliştilor din anul 1903, predica evanghelia materialistă; alții, însă, după ce au reflectat în mod serios la problemele ştiinței, au ajuns la un limbaj cu totul diferit. A apărut chiar şi o lucrare care purta acest titlu Ştiințele naturale şi concepția despre lume, al cărei autor era Max Verworn [Nota 4], fiziolog provenit din şcoala lui Haeckel. În această lucrare, se putea citi: „De fapt, chiar dacă noi am deține o cunoaştere completă a fenomenelor fiziologice care au loc în interiorul celulei şi în fibrele scoarței cerebrale, de care este legată activitatea psihică, şi chiar dacă am putea contempla mecanismul creierului asa cum observăm mecanismul unui ceasornic, nu am găsi, totuşi, niciodată, nimic altceva decât atomi în mişcare. Nici un om nu ar fi capabil să observe sau să perceapă cu ajutorul organelor sale senzoriale modul cum iau naştere sentimentele şi reprezentările. Rezultatele pe care concepția materialistă a încercat să le obtină prin reducerea proceselor spirituale la simple mişcări ale atomilor nu fac decât să ilustreze într-o manieră evidentă limitele ei. De când a luat ființă, concepția materialistă nu a putut niciodată să explice nici cea mai simplă simțire prin mişcarea atomilor. Nu a făcut-o nici în trecut, nu o va putea face nici în viitor. Cum ne-am putea imagina că s-ar putea explica ceea ce este imperceptibil simțurilor, cum ar fi, de exemplu, procesele psihologice, printr-o simplă dezmembrare a unui corp în particulele sale cele mai mici! Atomul însuşi este un corp şi nici o mişcare a sa nu va fi niciodată în măsură să acopere prăpastia care există între lumea corporală şi cea sufletească. Concepția materialistă, oricât de fructuoasă a fost ca ipoteză de lucru în domeniul ştiințelor naturale, şi în acest sens va rămâne fără îndoială şi în viitor – mă refer doar la rezultatele obținute în domeniul chimiei structurale – ea rămâne totuşi inutilizabilă ca fundament pentru o concepție asupra lumii. Pentru aceasta, punctul său de vedere este prea îngust. Materialismul filosofic şi-a jucat deja rolul său istoric. Această tentativă a unei concepții despre lume, stabilită pe baza ştiințelor naturale, a eşuat definitiv”. Iată cum vorbeşte un savant acum, la începutul veacului al XX-lea, despre concepțiile apărute şi dezvoltate către mijlocul secolului al XIX-lea şi care a fost propovăduită ca o nouă evanghelie bazată strict pe progresele ştiințifice.
* Notele marcate cu cifre aparțin editorului german. (NT).
Punctul culminant al materialismului se situează îndeosebi în anii '50,'60,'70 ai veacului trecut. Explicarea fenomenelor spirituale şi psihice ca derivând din procese pur mecanice a provocat atunci un puternic val de enzuziasm şi o deosebită fascinație. La vremea aceea, materialiştii puteau pretinde că obținuseră o victorie importantă asupra partizanilor concepțiilor spirituale despre lume. Ceva mai mult, ei găseau adepți şi printre persoane care nu aveau o formație ştiințifică. Dacă un Büchner, Vogt, Moleschott [Nota 5] şi alții au elaborat ideile pe care le profesau pornind de la date furnizate de ştiințele naturale, David Friedrich Strauss [Nota 6] încercase, în 1872, în lucrarea Credința veche şi cea nouă, să elaboreze o nouă profesiune de credință pe baza studiilor sale teologice şi filosofice. El îşi făcuse deja, cu câteva decenii în urmă, într-un mod senzațional, intrarea în viața spirituală a societății de atunci cu lucrarea Viața lui Iisus. Autorul părea înzestrat cu o solidă pătrundere în filosofia şi în teologia epocii. El afirma cu îndrăzneală că formularea unei concepții despre lume şi om pe temeiurile gândirii materialiste trebuie să formeze baza unei noi evanghelii, a unei noi atitudini morale, care să ducă la o nouă structurare a existenței. Descendența strict animală a omului părea că vrea să devină o nouă dogmă şi orice susținere a unei origini spiritual-sufleteşti a ființei umane trecea, în vederile filosofilor care cercetau natura drept o superstiție retrogradă, un reziduu al perioadei de copilărie a omenirii, de care nu mai merită să ne ocupăm.
Istoria culturii a dat apoi un real sprijin celor care aveau ca temei ştiințele naturale. Au început să se studieze obiceiurile si concepțiile unor triburi primitive, sălbatice. S-au întreprins săpături şi s-au studiat obiectele găsite care proveneau de la culturi primitive, schelete de animale preistorice şi amprente ale unei vegetații dispărute; toate acestea erau considerate drept probe că omul, de la prima sa apariție pe Pământ, nu se diferenția de animalele superioare decât prin gradul său de dezvoltare, întrucât s-a depărtat efectiv pe plan spiritual-sufletesc de animalitate, pentru a se ridica până la nivelul actual al evoluției sale. Se ajunsese până acolo, încât tot ce ținea de acest eşafodaj materialist părea să fie coerent. Oamenii care se găseau sub influența ideilor dominante în acea epocă împărtăşeau afirmațiile acelui materialist convins care scria: „Studiul serios al ştiințelor m-a convins să accept cu calm, să suport cu răbdare ceea ce este inevitabil şi, prin urmare, să contribui după puterile mele la îmbunătățirea condiției umane. Şi îmi este cu atât mai uşor să renunț la consolările fantastice pe care o înclinație religioasă o caută în formulări minunate, cu cât imaginația îmi este stimulată în modul cel mai fericit de literatură si artă. Când urmăresc desfăşurarea pe scenă a unor piese dramatice de înaltă clasă, sau când cu ajutorul unor învățați întreprind o călătorie spre alte astre, sau parcurg privelişti antediluviene, când din înălțimea piscurilor admir măreția maiestuoasă a naturii, când mă plec cu venerație în fața unei picturi sau a unei simfonii, în fața acestei lumi de culori şi tonuri care îmi stimulează activitatea creatoare ca om, în toate aceste situații nu am suficiente imbolduri de înălțare sufletească? Mai am nevoie de altceva care este în plus şi în dezacord cu rațiunea mea? – Frica de moarte, care produce atâta spaimă oamenilor pioşi, pe mine nu mă afectează, îmi este complet străină. Eu ştiu că după ce corpul meu se va preface în pulbere nu voi mai continua să trăiesc. După cum nu am trăit nici înainte de a mă naşte. Chinurile purgatoriului şi ale iadului sunt pentru mine inexistente. Mă întorc, pur şi simplu, în împărăția fără margini a naturii care îmbrățişează cu dragoste pe toți fiii săi. Viața nu mi-a fost zadarnică. Forța pe care am avut-o am utilizat-o cu folos. Părăsind acest Pământ, am ferma convingere că totul se va modela mai bine şi mai frumos”. (De la credință la ştiință; o evoluție instructivă, descrisă cu fidelitate din experiența vieiți de Kuno Freidank.) Astăzi încă mai sunt numeroşi cei care gândesc la fel, dominați de ideile fixe care, în epoca aceea, animau pe reprezentanții concepției materialiste despre lume.
Dimpotrivă, cei care s-au străduit să se mențină pe înălțimile gândirii ştiințifice au ajuns la cu totul alte idei. În acest sens, este de remarcat prima replică dată materialismului venită din partea unui eminent naturalist la o întrunire a cercetătorilor din domeniul ştiințelor naturale, ținută la Leipzig (1872). Du Bois-Reymond [Nota 7] a ținut atunci acel celebru discurs „Ignorabimus” în care a încercat să arate că materialismul ştiințific nu era, de fapt, capabil de nimic altceva decât să stabilească mişcarea unor particule materiale minuscule şi cerea cu insistență ca el să se limiteze la aceasta. Totodată sublinia că toate acestea nu contribuiau cu nimic la clarificarea fenomenelor spirituale şi sufleteşti. Indiferent de poziția care s-ar lua față de afirmațiile lui Du Bois-Reymond, un lucru este limpede: că acestea constituiau un refuz al oricărei explicări materialiste a lumii. Spusele lui demonstrau cum poate fi indus în eroare un cercetător al naturii.
Prin aceasta, explicația materialistă a universului intrase în faza în care afirmațiile relative la viața sufletească deveneau mai puțin categorice. Ea îşi recunoştea „ignoranța” (agnosticismul). Fireşte, afirma mai departe că vrea să rămănă „ştiințifică” şi că nu avea nici o intenție să recurgă la alte surse de cunoaştere; dar, totodată, nu voia să se ridice prin mijloacele ei la o concepție superioară asupra lumii. (De curând, Raoul Françé [Nota 8], de asemenea un naturalist, a demonstrat într-un mod mai cuprinzător că rezultatele obținute în cadrul ştiințelor naturale sunt insuficiente spre a constitui o bază pentru o concepție de nivel superior asupra lumii. Aceasta este o interpretare asupra căreia va trebui să mai revenim.)
În acelaşi timp, s-au înmulțit fără încetare evidențele care demonstrează imposibilitatea de a construi o psihologie bazată pe investigația fenomenelor materiale. Ştiința a fost obligată să studieze anumite manifestări „anormale” ale vieții sufleteşti , cum ar fi hipnotismul, sugestia, somnambulismul. Rezultatul a fost că, pe baza concepției materialiste, nu au putut fi explicate aceste fenomene; această concepție este cu totul insuficientă pentru cel care gândeşte cu adevărat. Nu s-au aflat fapte noi; mai curând au fost fenomene care fuseseră deja studiate in trecut, până către începutul secolului al XIX-lea, dar care, în această epocă de apogeu a materialismului, deveniseră jenante şi au fost înlăturate.
La toate acestea s-a mai adăugat şi altceva. Devenea din ce în ce mai clară fragilitatea argumentelor de care se serveau savanții pentru a explica originea formelor animale şi, deci, şi a omului. Câtă atracție au exercitat totuşi, o vreme, ideile de „adaptare” sau cele de „luptă pentru existență” utilizate pentru explicarea apariției speciilor. Dar curând, lumea şi-a dat seama că totul era o iluzie. Sub direcția lui Weismann, s-a creat o şcoală care nu mai voia să ştie nimic din toate acestea şi refuza ideea că o ființă vie ar fi putut să dobândească anumite calități transmise ereditar, printr-o simplă „adaptare” la mediu, care să antreneze o modificare a acestora. S-a scris şi s-a spus totul despre „lupta pentru existență” şi despre o „atotputernicie a selecției naturale”. Alții însă, invocând fapte incontestabile, se postau pe o poziție diametral opusă şi declarau că se făcuse prea de multe ori referire la „lupta pentru existență” chiar şi în cazuri în care aceasta nu exista. Ei voiau să demonstreze că în acest mod nu se putea explica nimic. Ei vorbeau chiar despre o „impotență a selecției naturale”. Mai mult, în ultimii ani, de Vries [Nota 9] a putut, de altfel, să aducă dovadă că modificările anumitor forme de viață se pot face prin salturi (mutații). În felul acesta, s-a dărâmat acel articol de credință al darwinismului care susținea că formele animale şi vegetale nu se modifică decât în mod treptat, progresiv. Iată cum, tot mai mult, terenul pe care se clădiseră teoriile elaborate în ultimele decenii devenea din ce în ce mai şubred. Unii cercetători au găsit de cuviință, încă mai de mult, să părăsească acest teren, ca de exemplu acel tânăr, mort atât de timpuriu, W.H. Rolphl [Nota 10] care, în lucrarea sa Probleme biologice şi totodată încercare pentru o dezvoltare a unei etici raționale, spunea încă în 1884: „Principiul darwinist al luptei pentru existență nu devine acceptabil decât după o prealabilă introducere a conceptului de lăcomie, de insațiabilitate. Căci numai acest concept ar putea explica faptul că, de fiecare dată când are posibilitatea, o creatură acaparează mai mult decât îi este necesar pentru a-şi menține statu quo-ul pe care, însă, îl crede fără măsură atunci când condițiile îl îngăduie... În timp ce pentru darwinişti lupta pentru existență nu se manifestă când existența ființelor nu este în pericol, pentru mine această luptă apare peste tot şi întotdeauna. Este mai întâi vorba de o luptă pentru viață, pentru perpetuare, mai degrabă decât o luptă pentru existență!”
Este natural ca această situație de fapt să conducă pe cei avizați la o mărturisire: Filosofia materialistă nu este capabilă să ducă la edificarea unei concepții despre lume şi viață. Ea nu oferă o explicație a fenomenelor psihice şi spirituale. În prezent, numeroşi oameni de ştiință se referă deja la idei foarte diferite în încercarea de a elabora un sistem cosmic. Este suficient să mentionăm lucrarea botanistului Reinekel [Nota 11] Lumea ca faptă. Evident că asemenea oameni de ştiință nu au fost formați în marasmul concepțiilor materialiste fără a fi lăsat urme. Ceea ce ei încearcă acum să apere, pornind de la noul lor punct de vedere idealist, nu are forță; la nevoie ar putea să-i satisfacă, dar nu va mulțumi pe cei a căror privire pătrunde mai adânc în enigmele universului. Ei nu se pot hotărî încă să aplice în cercetările lor metodele care izvorăsc dintr-o adevărată contemplare spirituală. Aceşti oameni sunt cuprinşi de o teribilă teamă numai când aud cuvinte ca „mistică”, „gnoză”, sau „teosofie”. Faptul apare cert într-o lucrare deja menționată a lui Verworn, în care el spune: „Există, în sânul ştiințelor naturale, lucruri care apăruseră şi până acum clare şi transparente pentru toată lumea, dar care, în prezent, au devenit tulburi. Simboluri şi concepte care durau de multă vreme şi de care, până de curând, mulți se mai foloseau în toate ocazile fără nici o ezitare, sunt acum nesigure şi privite cu neîncredere. Concepte elementare, de bază, precum acela de „materie”, par destrămate şi temeiurile cele mai sigure se sfărâmă acum sub paşii savanților. Numai anumite probleme rămân încă ferme ca o stâncă; sunt cele în fața cărora toate încercările şi eforturile ştiinței s-au dovedit neputincioase. Şi acum cine se simte descurajat se mai aruncă plin de resemnare în brațele misticii, ultimul refugiu, în toate timpurile, al celor a căror ratiune nu mai vede nici o altă iesire. Dar omul rezonabil, dimpotrivă, încearcă să găsească noi simboluri, să creeze noi baze pe care să poată construi mai departe”. Din acest citat putem vedea că un naturalist modern păstrează încă idei tradiționale care nu-i îngăduie să conceapă mistica în alt mod decât sub acea formă confuză care nu se adresează decât unei inteligențe obscure. – Şi la ce reprezentări şi idei poate ajunge psihologia unui om care gândeşte în acest fel? Este suficient să citim mai departe concluziile acestei lucrări pe care am citat-o: „Omul preistoric ajunsese la ideea unei separări a corpului şi a sufletului în momentul morții. Sufletul s-ar desprinde de corp şi ar trece la o existență independentă. Dar nu-şi găseşte pace şi odihnă şi revine ca spirit, dacă nu este alungat prin diferite ceremonii sepulcrale. Oamenii erau dominați de frică şi superstiții. Amintirea acestor concepții dăinuie până în zilele noastre. Frica de moarte, adică de ceea ce urmează după moarte, este încă şi astăzi larg răspândită. – Cât de diferită este imaginea pe care ne-o oferă punctul de vedere al psihomanismului! Pentru ca experiențele psihice să se concretizeze la un individ, trebuie să existe relații conforme cu anumite reguli; aceste experiențe dispar îndată ce asemenea relații sunt perturbate, aşa cum se întâmplă în mod continuu în cursul unei zile. Cu modificările pe care le suferă corpul în momentul morții, aceste relații încetează complet. În momentul acela, nu mai există nici o senzație sau reprezentare, nici gândire şi nici sentiment la individ. Sufletul individual a murit. Dar senzațiile, gândurile şi sentimentele continuă să trăiască; ele se perpetuează, dincolo de individul muritor şi perisabil, în alți indivizi, de fiecare dată când apare un ansamblu de condiții proprii. Ele se transmit de la individ la individ, din generație în generație, de la popor la popor, acționează şi formează eterna urzeală a sufletului, sunt active şi contribuie la istoria spiritului uman. Noi continuăm, deci, cu toții să trăim după moarte şi formăm unul din inelele acestui lanț perpetum care nu este altceva decât evoluția spirituală”. – Dar este oare aceasta altceva decât continuitatea valurilor mării care se continuă unul într-altul pe care el însuşi l-a provocat, în timp ce, la rândul său, dispare? Continuăm cu adevărat să trăim mentinându-ne doar în efectele acțiunilor noastre? Acest gen de supraviețuire nu îl legăm oare şi cu toate celelalte manifestări de natură fizică? Apare că filosofia materialistă îşi surpă propriul fundament. Ea nu are capacitatea să elaboreze un alt fundament nou. Numai o înțelegere corectă a misticii, a teosofiei şi a gnozei i-ar permite acest lucru. Deja, cu mai mulți ani în urmă, chimistul Ostwaldl [Nota 12] vorbise la un congres ştiințific ținut la Lübech despre „victoria repurtată asupra materialismului” şi lansase o nouă revistă filosofică ce trebuia să susțină scopul propus. Ştiințele naturale au acum o suficientă maturitate pentru a putea prelua fructele unei viziuni superioare asupra lumii. Orice împotrivire nu îi este de nici un folos; ştiința va trebui să țină seama de aspirațiile sufletului omenesc.
