În expunerile precedente, am arătat cum s-au format în mod succesiv elementele constitutive a ceea ce putem numi „natura inferioară a omului”: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Am descris, de asemenea, faptul că, de fiecare dată când un corp nou urma să se alăture celor precedente, trebuia ca acestea să se transforme în aşa fel, încât să poată servi drept suport şi instrument al celui nou. Concomitent cu acest progres, are loc un proces asemănător legat de conştienţa umană. Atât timp cât omul inferior era alcătuit numai din corp fizic, starea sa de conştienţă era profund obscură; aceasta nu se putea compara nici măcar cu starea de conştienţă a somnului lipsit de vise, pe care o avem astăzi, deşi pentru noi această stare o percepem propriu-zis ca „inconştientă”. Când, după un timp, apare corpul eteric, omul dispune de o conştienţă care se poate asemăna cu somnul fără vise. O dată cu formarea corpului astral se manifestă o conştienţă de imagini crepusculară asemănătoare, dar nu la fel cu cea care i se atribuie în prezent omului când visează. A patra stare de conştienţă, aceea pe care o avem acum, se poate descrie ca fiind starea de conştienţă a omului terestru. – Ea se fornnează în decursul celei de a patra ere cosmice, a Pământului, care urmează după celelalte trei precedente, Saturn, Soare, Luna.
Pe Saturn s-a format, în etape diferite, corpul fizic al omului. În acea perioadă, acest corp nu putea servi drept purtător al unui corp eteric. Acesta s-a alăturat corpului fizic numai în timpul ciclului cosmic solar. În decursul unor cicluri mai mici care s-au succedat unul după altul, pe Soare, corpul fizic a fost în aşa măsură transformat, încât a putut să devină purtător al corpului eteric, cu alte cuvinte, acesta a putut acţiona în corpul fizic. În timpul evoluţiei lunare, se alătură corpul astral şi acum, la rândul lor, corpul fizic şi cel eteric sunt astfel transformate, încât pot sluji ca purtătoare şi instrumente pentru corpul astral. Ca urmare a acestor evenimente, pe Lună omul este o fiinţă alcătuită din corp fizic, corp eteric şi corp astral. Prin corpul eteric el poate resimţi plăcere şi durere, prin corpul astral devine o fiinţă cu stări afective, mânie, ură, iubire şi aşa mai departe.
După cum am mai arătat, în diversele mădulare ale fiinţei sale acţionează spirite superioare. Astfel, pe Lună corpul eteric primeşte de la „Spiritele amurgului” facultatea de a resimţi plăcere şi durere; la rândul lor, „Spiritele focului” insuflă corpului astral stări emotive.
Totodată, în timpul celor trei mari cicluri, Saturn, Soare, Lună, mai are loc şi un alt eveniment. În ultimul ciclu mic pe Saturn, după cum am văzut, cu sprijinul „Spiritelor voinţei” (Tronuri) s-au pus bazele „Omului-spirit” (Atma). În penultimul ciclu mic solar, s-a alăturat „Spiritul vieţii” (Buddhi), cu asistenţa Heruvimilor, iar în timpul antepenultimului ciclu mic lunar, cu ajutorul Serafimilor, „Sinea spirituală” (Manas) se uneşte cu celelalte două. Prin urmare, în decursul celor trei mari cicluri s-au format două obârşii umane propriu-zise, un om inferior format din corp fizic, corp eteric şi corp astral şi un om superior alcătuit din „Omul-spirit” (Atma), „Spiritul vieţii” (Buddhi) şi „Sinea spirituală” (Manas). Cele două naturi ale omului, natura inferioară şi cea superioară, au mers, la început, pe drumuri diferite.
Evoluţia Pământului are ca scop ca cele două ramuri despărţite ale omului, având origini diferite, să se reunească.
Mai întâi, la sfârşitul celui de al şaptelea ciclu, întreaga existenţă lunară trece în starea de somn cosmic (Pralaya). Prin aceasta, totul se amestecă, prefăcându-se, ca să spunem aşa, într-o masă nediferenţiată. Soarele şi Luna, care fuseseră separate, după cum am văzut mai sus, se contopesc din nou, în ultimul ciclu lunar. Când totul reapare, apoi, din acea stare ca de somn, are loc, la început, neapărat în cursul primului ciclu mic, o repetare a stării de pe Saturn; în al doilea ciclu, o repetare a stării de pe Soare şi, în al treilea ciclu mic, o repetare a evoluţiei de pe Lună. În cursul acestui ultim (al treilea) ciclu, fiinţele care se află pe această nouă Lună, care se desparte din nou de Soare, reiau oarecum modul de existenţă pe care îl aveau pe vechea Lună. Omul inferior apare mai întâi ca o fiinţă intermediară, între omul de azi şi animal, plantele se situează între actualele naturi vegetale şi animale, iar mineralele nu au decât pe jumătate caracterul inert, lipsit de viaţa de astăzi; în cealaltă jumătate ele mai sunt încă vegetale.
În a doua jumătate a acestui al treilea ciclu începe pregătirea unui alt eveniment. Mineralele se solidifică, iar vegetalele îşi pierd puţin câte puţin caracterul animal al sensibilităţii lor; iar din acea categorie unitară de om-animal se dezvoltă două clase. Una rămâne la nivelul de animalitate, cealaltă, în schimb, suportă o scindare în două a corpului astral. O parte rămâne cu un caracter inferior, fiind mai departe purtătoare a emoţiilor şi stărilor afecte arătate, iar altă parte, superioară, dobândeşte o anumită independenţă, fapt care o face capabilă să exercite un fel de dominaţie asupra componentelor inferioare ale omului, asupra corpului fizic, a corpului eteric şi a corpului astral inferior. Urmează intervenţia „Spiritelor personalităţii” care preiau sub controlul lor partea superioară a corpului astral şi îi infuzează sentimentul de independenţă, dar, o dată cu acesta, şi egoismul. - Acum, numai în partea inferioară a corpului astral, se angajează acţiunea „Spiritelor focului”, în timp ce în corpul eteric sunt active „Spiritele amurgului”, iar în corpul fizic îşi începe acţiunea acea entitate-forţă pe care noi o putem considera ca fiind propriu-zis strămoşul omului. Aceeaşi entitate-forţa a construit, pe Saturn, „Omul-spirit” (Atma) cu ajutorul Tronurilor, pe Soare, „Spiritul vieţii” (Buddhi) cu asistenţa Heruvimilor iar pe Lună, „Sinea spirituală” (Manas), împreună cu Serafimii. – Acum însă totul se schimbă. Tronurile, Heruvimii şi Serafimii se retrag, înălţându-se spre sfere superioare, iar omul spiritual va fi asistat de „Spiritele înţelepciunii”, ale mişcării şi ale formei. Aceste înalte entităţi sunt, de acum înainte, unite cu „Sinea spirituală” cu „Spiritul vieţii” şi cu„Omul-spirit” (respectiv cu Manas-Buddhi-Atma). Sub îndrumarea acestor entităţi, în a doua jumătate a celui de al treilea ciclu terestru, fiinţa-forţă umană, pe care am amintit-o mai sus, elaborează corpul fizic. Aportul cel mai important îl au aici „Spiritele formei”. Ele au structurat corpul fizic uman în aşa măsură, încât acesta devine un fel de precursor al corpului uman de mai târziu, în al patrulea ciclu terestru (ciclul actual sau a patra rondă).
În corpul astral al fiinţelor-animale rămase în urmă, rămân active exclusiv „Spiritele focului”; în corpul eteric al vegetalelor acţionează „Spiritele amurgului”. „Spiritele formei” participă la transformarea regnului mineral, solidificându-l şi atribuindu-i forme precise şi rigide.
Nu trebuie însă să facem greşeala de a ne închipui că raza de acţiune a spiritelor menţionate s-ar limita doar la acţiunile arătate mai sus. Nu am arătat de fiecare dată decât direcţiile principale ale acestor activităţi. Pe un plan secundar, toate aceste entităţi spirituale conlucrează pretutindeni. Astfel, de exemplu, „Spiritele formei” au în acelaşi timp o anumită contribuţie la formarea corpului fizic al plantelor şi animalelor ş.a.m.d.
Când această fază de evoluţie este terminată, la sfârşitul celui de al treilea ciclu din evoluţia Pământului, toate entităţile – inclusiv Soarele şi Luna – se contopesc din nou şi intră într-o stare de somn, dar de o durată mai mică (Pralaya mică). Totul se transformă într-o masă nediferenţiată (un Haos), iar la terminarea acestei pauze, începe al patrulea ciclu terestru, în care ne aflăm şi în prezent.
Într-o primă fază, din masa aceea nediferenţiată (pe care am numit-o haos), încep să se separe, ca stări germinale, toate regnurile care se formaseră înainte, regnul mineral, regnul vegetal, cel animal, precum şi regnul uman. Mai întâi, apar, ca germeni diferenţiaţi de sine stătători, ceea ce putem considera ca fiind strămoşii omului actual, la al căror corp astral superior, în ciclul anterior, acţionaseră „Spiritele personalităţii”. Toate celelalte fiinţe, din regnul mineral, vegetal şi animal, nu au încă o existenţă proprie, independentă (căci în acel stadiu, totul este încă într-o stare de înaltă spiritualizare, pe care o putem numi „fără formă” sau „starea Arupa”. La nivelul actual al evoluţiei numai cele mai elevate gânduri ale omului – de exemplu, conceptele matematice sau idealurile morale – sunt ţesute din această substanţă, care atunci era comună tuturor fiinţelor aflate la acel stadiu). Tot ce se afla la un nivel inferior acestui strămoş al omului apare numai ca expresie a activităţii unor fiinţe superioare. Animalele de exemplu, apar doar ca stare de constienţă proprie „Spiritelor focului”, iar plantele ca stare de conştienţă a „Spiritelor amurgului”. În ceea ce priveşte regnul mineral, avea o dublă existenţă reflectată în gânduri. Mai întâi, mineralele existau ca germeni de gândire la strămoşul uman menţionat mai sus, apoi ca gânduri în conştienţa „Spiritelor formei”. Însuşi „omul superior” („Omul-spirit”, „Spiritul vieţii” şi „Sinea spirituală”) exista în conştienţa „Spiritelor formei”.
În mod treptat totul intră acum într-un proces general de densificare. Această densificare este însă, în etapa următoare, doar de o consistenţă care nu depăşea gradul de densificare a gândurilor. Fiinţele animale care se formaseră în cursul ciclului precedent pot să se manifeste acum şi ele. Ele se desprind din conştienţa „Spiritelor focului” şi devin fiinţe de gânduri independente. Această nouă etapă se numeşte „cu formă” sau Rupa*. În acelaşi timp, omul evoluează într-atât, încât corpul său independent format din gânduri lipsite de formă este îmbrăcat acum de „Spiritele formei” cu un corp alcătuit dintr-o substanţă de gânduri mai grosolană, având formă. Animalele sunt alcătuite în acest stadiu, ca fiinţe independente, numai din această substantă.
* În sanscrită, arupa înseamnă o stare „fără formă”, iar rupa, o stare „cu formă” (NT).
Urmează o nouă fază de densificare. Stadiul la care se ajunge acum se poate asemui cu reprezentările ţesute din conştienţa de imagini de vis. Este stadiul pe care îl numim „astral”. – Strămoşul omului îşi continuă mersul înainte. Fiinţa sa primeşte un nou corp, alcătuit din substanţa caracterizată mai sus, care se alătură celorlalte două componente ale sale. În felul acesta, el dispune de un nucleu interior fără formă, un corp de gânduri şi un corp astral. Animalele obţin un corp astral asemănător, iar plantele se desprind din conştienţa „Spiritelor amurgului” şi devin entităţi astrale de sine stătătoare.
Pasul următor al evoluţiei constă în aceea că procesul de densificare atinge stadiul pe care îl numim fizic. Mai întâi avem a face cu o stare fizică extrem de subtilă, cu eterul cel mai fin. Strămoşul omului primeşte de la „Spiritele formei” un corp eteric foarte fin, care vine să se alăture componentelor sale anterioare. El este alcătuit acum dintr-un nucleu de gânduri fără formă, dintr-un corp de gânduri structurat, dintr-un corp astral şi un corp eteric. Animalele au un corp de gânduri structurat, un corp astral şi un corp eteric; plantele au un corp astral şi un corp eteric; mineralele apar pentru prima dată ca structuri eterice de sine stătătoare. Pe această treaptă a evoluţiei terestre, avem a face cu patru regnuri: regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal şi regnul uman. În cursul evoluţiei trecute, s-au format alte trei regnuri. În perioada când animalele în stadiul de gânduri (starea rupa) s-au desprins de „Spiritele focului”, la rândul lor „Spiritele personalităţii” au eliberat din structura lor anumite entităţi. Acestea erau formate dintr-o substanţă nedeterminată de gânduri, care se conturează ca un fel de nor, apoi se destramă, apare şi dispare. Nu se poate vorbi despre ele ca despre entităţi de sine stătătoare, ci mai mult ca despre o masă globală nedeterminată. Ele reprezintă ceea ce numim primul regn elementar. În stadiul astral, ceva asemănător se desprinde din „Spiritele focului”. Sunt un fel de imagini sau plăsmuiri fantomatice asemănătoare cu reprezentările produse de conştienţa de vis. Ele formează al doilea regn elementar. În sfârşit, la începutul stării fizice, anumite entităţi cu caracter de imagini nedeterminate se desprind din „Spiritele amurgului”. Nici aceste apariţii nu sunt independente, dar au posibilitatea să exteriorizeze forţe asemănătoare cu pasiunile şi emoţiile fiinţelor umane sau animale. Aceste stări afective în continuă mişcare şi fără o existenţă independentă formează al treilea regn elementar. Creaturile care fac parte din al treilea regn elementar pot fi precepute de persoanele înzestrate cu o conştienţă de imagini de vis sau cu o conştienţă de imagini conştienţă sub aspectul de flux de lumină, fulgi coloraţi, miresme, gusturi, fel de fel de sunete şi zgomote. Toate asemenea percepţii au un caracter fantomatic*.
* Creaturile care constituie cele trei regnuri elementare sunt cunoscute şi ca „fiinţe elementare” (NT).
Pentru a ne face o imagine corectă a Pământului, în momentul când ieşind din starea sa anterioară astrală, se densifică şi apare sub forma unui corp de natură fin eterică, trebuie să ni-l închipuim ca un conglomerat format dintr-o masă minerală eterică, laolaltă cu fiinţe umane, animale şi vegetale sub formă eterică. Într-o oarecare măsură, creaturile celor trei regnuri elementare sunt prezente peste tot, în tot locul, pătrunzând nu numai în spaţiile intermediare, umplându-le, ci chiar şi în celelalte fiinţe.
Acest corp terestru este populat de entităţile spirituale superioare, care participă în cele mai felurite moduri la viaţa tuturor regnurilor menţionate. Ele formează, putem spune, o comunitate spirituală, un fel de stat spiritual, iar reşedinţa, ca şi atelierul lor, este corpul Pământului, pe care îl poartă aşa cum melcul îşi poartă căsuţa. Pentru acel stadiu, trebuie să luăm în considerare faptul că Soarele şi Luna - care în prezent sunt despărţite de Pământ - făceau atunci corp comun cu acesta. Ambele aceste corpuri cereşti s-au despărţit de Pământ abia mai târziu.
„Omul superior” (Omul spirit-Spiritul vieţii-Sinea spirituală, respectiv Atma-Buddhi-Manas) nu are încă, în acel moment, independenţă. El este încă un membru al statului spiritual, fiind legat, la început, de „Spiritele formei”, aşa cum mâna este legată de organismul omenesc, ca membru lipsit de independenţă.
Aşa se prezintă drumul de formare pe care îl urmează Pământul până la atingerea stadiului fizic. În continuare, urmează să arătăm cum, în interiorul acestui stadiu, evoluţia merge înainte. Se va vedea că descrierea acestui drum al dezvoltării se va lega de ceea ce am expus deja în capitolele precedente din Cronica Akasha, privind evoluţia Pământului.
Stările de evoluţie parcurse, pe care le-am caracterizat ca fiind starea „fără formă”, „cu formă”, „astrală” şi, „fizică”, stări care se diferenţiază în cadrul unui ciclu mic (rondă), poartă în manualele teosofice denumirea de „globuri”. În acest sens, se poate vorbi de un glob „arupa”, de un glob, „rupa” de un glob „astral” şi de unul „fizic”. Sunt păreri care consideră aceste denumiri ca fiind inadecvate, necorespunzătoare. Nu este însă cazul să angajăm acum o discuţie asupra acestei teme, căci singurul lucru care are importanţă sunt faptele ca atare, nu denumirile lor. În loc de a ne ocupa de denumiri, este mai bine să descriem lucrurile cât mai clar cu putinţă. În orice caz, terminologia va fi întotdeauna mai mult sau mai puţin nepotrivită. Căci, fiind vorba să aplicăm faptelor petrecute în lumea spirituală denumiri luate din lumea noastră sensibilă, nu vom face niciodată decât să vorbim prin parabole*.
* În lucrările ulterioare, Rudolf Steiner va folosi termenul de „stare de viaţă” sau „regn de viaţă” pentru „rondă” şi „stare de formă” pentru „glob”. A se vedea şi ciclul de conferinţe Apocalipsa lui Ioan (Nürnberg, 1909), (GA 104), apărut în traducere la editura Univers Enciclopedic, 1996 (NT).
Relatarea pe care am făcut-o asupra evoluţiei cosmice a omenirii a ajuns până la momentul care reprezintă începutul procesului de solidificare fizică a Pământului. Să încercăm să evocăm în minte stadiul de evoluţie a omenirii la această etapă. Ceea ce mai târziu vor apărea ca Soare, Lună şi Pământ formau, în acel moment, un singur corp cosmic. El era compus dintr-o substanţă eterică şi numai în sânul acesteia îşi aveau existenţa fiinţele care ulterior vor exista ca oameni, animale, vegetale şi minerale. Pentru ca un nou progres să fie posibil, acest corp comun trebuie să se scindeze mai întâi în două părţi, din care una va deveni mai târziu Soarele, iar cealaltă va conţine încă, laolaltă, ceea ce mai târziu, printr-o nouă separare, va deveni Pământul şi Luna. Încă şi mai târziu va avea loc această a doua scindare: Luna se va desprinde, iar Pâmântul va rămâne ca reşedintă pentru om şi pentru celelalte creaturi aflate împreună cu el.
Cine este familiarizat cu literatura teosofică trebuie să fie lămurit asupra acestor lucruri şi să ştie că prima scindare a corpului cosmic în două are loc într-o perioadă pe care această literatură o situează în timpul aşa-zisei a doua rase-rădăcină (sau rasă principală) a omenirii. Strămoşii omului din această rasă sunt descrişi ca structuri având un corp format din eter fin. Dar nu trebuie să ne închipuim că asemenea fiinţe ar fi putut evolua pe actualul Pământ, chiar şi după ce acesta s-a desprins de Soare şi, mai târziu, s-a separat de Lună. După aceste separări planetare, asemenea corpuri eterice nu au mai fost posibile. – Dacă urmărim evoluţia omenirii în acest ciclu la care a ajuns expunerea noastră, ciclu care continuă şi în prezent, vom putea distinge în cadrul lui o serie de perioade principale, dintre care cea prezentă, în care ne aflăm, este a cincea. – Relatările precedente preluate din Cronica Akasha au vorbit despre aceste perioade. Deocamdată să amintim încă o dată ceea ce este necesar pentru o aprofundare a celor expuse. – Prima stare principală ne prezintă pe strămoşul omului ca pe o entitate alcătuită din eter foarte fin. Literatura curentă teosofică săvârseste o anumită eroare considerând această entitate ca alcătuind prima rasă principală. În linii generale, această stare se menţine şi în a doua perioadă, în care aceeaşi literatură plasează a doua rasă principală*. Până la această etapă a evoluţiei, reamintim că Soarele, Luna şi Pământul formau un singur corp ceresc. Apoi, Soarele se desprinde ca un corp de sine stătător şi, prin aceasta, lipseşte Pământul, care este încă unit cu Luna, de toate forţele prin care strămoşii omului ar fi putut să se menţină într-o stare eterică, deoarece îndată după desprinderea Soarelui începe un proces intens de densificare a formelor umane, ca şi a acelora ale celorlalte făpturi care convieţuiau cu omul. Toate aceste fiinţe sunt silite să se adapteze, într-o oarecare măsură, condiţiilor de la noul lor loc de viaţă.
* Această primă „rasă” corespunde perioadei „polare”, iar a doua corespunde perioadei „hiperboreene” (NT).
Nu numai forţele materiale părăsesc acest domeniu de viaţă, dar şi entităţile spirituale despre care am spus că formau, în corpul cosmic unic pe care l-am evocat, acea comunitate spirituală îl părăsesc. Existenţa lor rămâne, de acum înainte, legată de Soare, într-un mod mai intim decât era mai înainte, în corpul cosmic pe care Soarele l-a părăsit. Dacă aceste entităţi ar fi rămas ataşate de forţele care mai târziu s-au dezvoltat pe Pământ şi pe Lună, evoluţia lor proprie ar fi avut de suferit, căci nu ar mai fi putut evolua până la treptele corespunzătoare lor. Pentru continuarea evoluţiei lor, ele aveau nevoie de o nouă reşedinţă, şi ea le-a fost oferită de Soare, după ce acesta s-a purificat – ca să spunem aşa – de forţele terestre şi lunare. La nivelul la care aceste forţe se află acum, ele nu mai pot să acţioneze decât din exterior, adică din Soare, asupra fortelor terestre si lunare.
Vedem, deci, care este semnificaţia separării menţionate. Anumite entităţi, superioare omului, şi-au realizat evoluţia, până în acel moment, pe corpul cosmic unic, aşa cum am văzut; acum aceste entităţi pretind şi preiau pentru sine o parte din corpul comun şi cedează omului şi celorlalte creaturi restul.
Consecinţa separării de Soare a fost o revoluţie radicală în evoluţia omului şi a celorlalte creaturi. Într-o anumită privintă, aceasta a fost o decădere, pentru că a însemnat o trecere de la o treaptă de evoluţie superioară la una inferioară. Dar a fost necesară, deoarece trebuia să se piardă contactul nemijlocit cu entităţile superioare. Evoluţia omului şi a celorlalte făpturi ar fi intrat într-o fundătură, dacă nu ar fi survenit alte evenimente cosmice datorită cărora au fost posibile progresul şi dirijarea evoluţiei pe alte căi. – Forţele care, la vremea aceea, se aflau în sânul Pământului, dar care apoi s-au desprins o dată cu Luna şi au rămas unite cu ea, ar fi făcut imposibil orice progres, dacă ar mai fi rămas legate de Pământ. Prezenţa acestor forţe ar fi împiedicat pentru totdeauna ca lumea să arate aşa cum este astăzi şi ar fi condus la apariţia unor fiinţe în care sentimentele de ură, de mânie, emoţiile etc. dezvoltate - după cum am văzut - în timpul celui de al treilea mare ciclu, adică în timpul existenţei lunare, ar fi atins un grad excesiv de animalitate feroce. – De altfel, un anumit timp, aceasta s-a şi întâmplat. Consecinţa directă a separării Soarelui a fost formarea unei a treia stări principale de evoluţie la strămoşul omului, stare care în literatura teosofică este caracterizată ca fiind a treia rasă principală, rasa lemuriană. Din nou trebuie să spunem că termenul de „rasă” pentru acel stadiu al evoluţiei nu este prea fericit ales. Într-adevăr, ceea ce înţelegem astăzi prin „rasă” nu s-ar putea compara cu acei strămoşi ai noştri de atunci, decât într-un sens foarte impropriu. Trebuie să fie foarte clar că formele create în cursul evoluţiei în trecutul îndepărtat, ca şi cele pe care le va dezvolta în viitor, se deosebesc în mod atât de profund de forma corpurilor pe care le cunoaştem şi le avem astăzi, încât denumirile, pe care le utilizăm în prezent, nu pot servi decât ca nişte expediente, care de altfel, pentru epoci atât de îndepărtate îşi pierd propriu-zis orice semnificaţie, orice sens. – De fapt, nu se poate vorbi de „rasă” decât în perioada când evoluţia a ajuns la a doua treime a celei de a treia stări principale (a perioadei lemuriene). Atunci abia se formează pentru prima dată ceea ce numim acum „rase”. Acest caracter de rasă se menţine apoi, în continuare, în timpul evoluţiei atlanteene, adică în cea de a patra stare principală, şi chiar mai departe, până în vremurile noastre, adică în a cincea stare principală. Dar către sfârşitul acestei a cincea perioade, a noastră, noţiunea de „rasă” îşi va pierde, din nou, orice semnificaţie. În viitor, omenirea va fi divizată în grupuri care, în nici un caz, nu vor mai fi considerate drept „rase”. În această privinţă, literatura curentă teosofică a creat multe confuzii. În special, aceasta se datorează cărţii lui Sinnett Budismul esoteric [Nota 15], carte care are, pe de altă parte, meritul de a fi prima lucrare ce a popularizat, în timpul nostru, concepţia teosofică despre lume. În această lucrare, evoluţia cosmică este prezentată ca şi cum, în decursul ciclurilor cosmice, „rasele” se succedau neschimbate. Ceea ce nu a fost niciodată cazul. Chiar şi grupul, care merită să fie considerat „rasă”, se naşte şi apoi dispare. De aceea, expresia „rasă” ar trebui aplicată pentru a caracteriza numai un anumit segment din evoluţia omenirii. Înainte sau după acest „segment”, există forme de evoluţie care sunt cu totul altceva decât „rasă”. – Ne-am luat riscul să facem o asemenea observaţie absolut îndreptăţită, de altfel, numai pentru că dorim să facem o descifrare corectă a Cronicii Akasha. Cel care face această descifrare se simte în perfectă concordanţă cu adevărata cercetare spirituală ocultă. Altminteri, niciodată nu ar fi avut intenţia să aducă asemenea obiecţii împotriva unor cărţi meritorii din literatura teosofică. Autorul îşi mai îngăduie să facă şi alte observaţii – chiar dacă numai în mod superficial –, şi anume că inspiraţiile marelui maestru mentionat în Budismul esoteric nu sunt în contradicţie cu tot ce am expus noi aici, ci doar că neînţelegerea provine din faptul că autorul acelei lucrări a transpus în felul său, prin limbajul nostru uman actual, înţelepciunea atât de greu de exprimat a acelor inspiraţii.
A treia stare din evoluţia omenirii (lemuriană) reprezintă tocmai momentul când au apărut „rasele”. Acest eveniment a fost provocat de desprinderea Lunii de Pământ. Această desprindere a Lunii a fost urmată imediat de apariţia celor două sexe. Acest stadiu din evoluţia omenirii este menţionat frecvent în relatările extrase din Cronica Akasha. Când Pământul, încă unit cu Luna, s-a desprins de Soare, oamenii nu erau separaţi pe sexe, masculin si feminin. Înainte de acest eveniment, fiecare fiinţă umană reunea în corpul său, într-un mod încă foarte subtil, ambele sexe. – Trebuie să precizăm că acest strămoş bisexuat al omului se afla, în comparaţie cu omul actual, pe o treaptă de evoluţie inferioară. Instinctele inferioare acţionau cu o intensitate extraordinară şi nu putea fi vorba nici de cea mai mică urmă de progres spiritual. Tendinţa spre o evoluţie spirituală, concomitentă cu o ponderare a instinctelor inferioare, este legată şi apare în momentul când Luna şi Pământul s-au despărţit şi Pământul a intrat în zona de influenţă a altor corpuri cosmice. Această acţiune comună a Pământului cu alte corpuri cereşti, întâlnirea sa cu planete străine, are o importanţă extraordinară şi se situează într-un timp pe care literatura teosofică îl numeşte perioada lemuriană. Despre aceasta, se va relata în alt capitol din Cronica Akasha.
Este nevoie să evocăm acum, încă o dată, acelaşi mers al evoluţiei, dar dintr-o altă perspectivă. Există un motiv bine întemeiat pentru acest demers, căci nu am putea, într-adevăr, niciodată să pătrundem suficient adevărurile referitoare la lumile superioare atacând aspecte din cele mai diferite. Trebuie să fim bine lămuriţi asupra faptului că fiecare latură pe care o abordăm nu duce, în final, decât la ceva foarte sumar, abia schiţat şi, numai în mod treptat, încetul cu încetul, când aceeaşi problemă o vom cerceta din cele mai diferite laturi, impresiile culese se vor completa şi vor forma o imagine întreagă, din ce în ce mai vie. Numai asemenea imagini pot ajuta pe omul care doreşte să pătrundă în lumile superioare, şi nu nişte concepte schematice şi rigide. Cu cât imaginile sunt mai vii, mai colorate, cu atât putem spera mai mult să ne apropiem de realităţile superioare. – Este foarte clar că tocmai imaginile din lumile superioare sunt cele care provoacă, în prezent, la mulţi contemporani, o oarecare neîncredere. Lumea acceptă, cu multă uşurinţă, fel de fel de concepte prezentate schematic, fel de fel de clasificări – cu cât mai multe denumiri – despre Devachan, despre evoluţia planetelor şi aşa mai departe, dar devine dintr-o dată pur şi simplu cârcotaşă când cineva îşi permite să descrie lumile suprasensibile ca un călător care descrie peisaje din America de Sud. Şi totuşi, trebuie să o spunem că numai prin asemenea imagini pline de viaţă se poate înţelege ceva util, şi nu prin diverse denumiri şi scheme lipsite de viaţă.
