Această expunere are ca punct final omul. Aşa cum trăieşte în prezent pe Pământ, el este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, unul astral şi „eul”. Această natură cvadruplă a omului poartă în sine germenii unei evoluţii ulterioare superioare. „Eul” acţionează prin forţa sa proprie asupra corpurilor „inferioare”, transformându-le şi imprimându-le elementele superioare ale naturii umane. Înnobilarea şi purificarea corpului astral prin acţiunea „eului” provoacă naşterea „Sinei spirituale” (Manas); transformarea corpului eteric sau vital creează „Spiritul vieţii” (Buddhi), iar prefacerea corpului fizic este propriu-zis „Omul-spirit” (Atma). Transformarea corpului astral este în plină desfăşurare în actuala perioadă de evoluţie a Pământului; transformarea conştientă a corpului eteric şi a corpului fizic aparţine viitorului; ea a început acum numai la cei iniţiaţi, la cei care aprofundează ştiinţa ocultă şi la discipolii lor. – Această triplă transformare a omului este conştientă, dar ei i-a premers o alta, mai mult sau mai puţin inconştientă, şi anume în evoluţia terestră de până acum. În această prelucrare inconştientă de transformare a corpului astral, a corpului eteric şi a corpului fizic trebuie să găsim crearea sufletului senzaţiei, a sufletului raţiunii şi a sufletului conştienţei*.
* O expunere mai temeinică asupra acestei chestiuni se găseşte în lucrarea mea Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, precum şi în lucrarea Teosofia. Introducere în cunoaşterea suprasensibilă a lumii şi menirea omului (Nota ediţiei germane).
Este cazul să lămurim care dintre cele trei corpuri ale omului (fizic, eteric, astral) este, în felul său, cel mai desăvârşit. Am fi foarte uşor înclinaţi să considerăm corpul fizic ca fiind inferior şi să-l privim, în consecinţă, ca fiind cel mai imperfect. Ar însemna, în cazul acesta, să ne facem vinovaţi de o eroare. Este foarte adevărat că în viitor corpul astral şi cel eteric vor atinge o înaltă perfecţiune, dar în prezent corpul fizic, în felul său, este cel mai perfecţionat dintre toate trei. Numai faptul că omul are acest corp fizic în comun cu regnul natural terestru cel mai de jos, cu regnul mineral, ar putea să explice eroarea amintită. Omul are în comun corpul eteric cu regnul vegetal, iar corpul astral cu regnul animal, considerate a fi superioare celui mineral. – Este adevărat că în ceea ce priveşte corpul fizic uman acesta este alcătuit din aceleaşi substanţe şi forţe care se găsesc şi în vastul regn mineral, dar modul cum aceste substante şi forţe acţionează în corpul uman este expresia însăşi a înţelepciunii şi perfecţiunii care au stat la baza acestui edificiu. Ne putem convinge de faptul că este aşa numai dacă ne vom strădui să studiem acest edificiu nu numai cu sobrietatea inteligenţei, ci şi cu căldura noastră sufletească. Să luăm orice componentă a corpului fizic şi să o cercetăm; să luăm, de exemplu, partea superioară a femurului. Acest os nu este o simplă aglomerare masivă de substanţă dură, ci o construcţie de mici bastonaşe (trabecule osoase) – ca să spunem aşa – dispuse, cu o deosebită artă, în diverse direcţii. Nici o tehnică inginerească actuală nu ar putea să construiască un pod sau ceva asemănător cu o asemenea înţelepciune. Osul femural depăşeşte chiar şi astăzi tot ce poate fi mai desăvârşit făcut de mintea omului. Pentru ca să se poată obţine, cu cea mai mică masă de substante, prin orientarea acelor bastonaşe, forţa necesară de tracţiune şi susţinere a părţii superioare a corpului, s-a construit osul în mod atât de înţelept. Cu cantitatea cea mai mică de substanţă materială, se obţine cel mai mare efect posibil. Nu putem decât să cădem în admiraţie faţă de o asemenea „capodoperă” a arhitecturii naturale. Şi, de asemenea, nu putem avea o mai mică admiraţie în faţa minunatei alcătuiri a creierului uman, sau a inimii, de fapt în faţa structurii de ansamblu a corpului fizic uman. Să comparăm acum cu acesta gradul de perfecţiune pe care l-a atins corpul astral în actuala etapă a evoluţiei umane. El este purtător al sentimentelor de plăcere şi de neplăcere, al pasiunilor, al impulsurilor, al poftelor nestăpânite etc. Şi câte atacuri nu îndreaptă acest corp împotriva înţeleptei organizări a corpului fizic! O mare parte din alimentele îmbietoare pe care omul le consumă sunt pur şi simplu otrăvuri pentru inimă. Ce rezultă de aici? Că activtatea care a dus la formarea fizică a inimii acţionează mai înţelept decât corpul astral, care acţionează chiar împotriva acestei înţelepciuni. Nu încape nici o îndoială că în viitor corpul astral se va ridica pe o treaptă superioară de înţelepciune, dar în prezent nu este, în felul său, atât de desăvârşit precum este corpul fizic, în ceea ce îi este propriu. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte corpul eteric; ceva mai mult, chiar şi „eul”, această fiinţă care clipă de clipă încearcă să ajungă la înţelepciune, trecând prin rătăciri şi iluzii.
Comparând, aşadar, gradele de perfecţiune pe care le-a atins fiecare din elementele care compun fiinţa umană, vom constata fără greutate că, în felul său, corpul fizic este, în prezent, cel mai evoluat, că pe o treaptă mai jos de dezvoltare se află corpul eteric, că pe o treaptă şi mai jos se află corpul astral şi că partea cea mai imperfectă din om este, în prezent, în felul său, „eul”. Această situaţie provine din faptul că, în cadrul evoluţiei planetare a Pământului, cel mai mult s-a lucrat la corpul fizic al omului. Ceea ce poartă astăzi omul ca fiind corpul său fizic, a trecut prin toate etapele de evoluţie de până acum, de la Saturn, apoi Soare, Lună şi Pământ (până la nivelul atins de acesta în prezent). Toate forţele acestor corpuri planetare au prelucrat rând pe rând, unele după altele acest corp, astfel că el a putut, încetul cu încetul, să dobândească actualul grad de perfecţiune. El este, deci, cel mai vechi element al fiinţei umane. – Corpul eteric, aşa cum se manifestă astăzi în om, nu exista în timpul evoluţiei planetare a lui Saturn.. El a apărut abia în timpul evoluţiei planetare a Soarelui. Asupra lui nu au acţionat toate forţele din cele patru corpuri planetare, aşa cum a fost cazul pentru corpul fizic, ci numai trei, şi anume ale Soarelui, ale Lunii şi ale Pământului. El nu va putea, decât într-o perioadă viitoare a evoluţiei, să ajungă, în felul său, la perfecţiunea pe care o are acum corpul fizic. Corpul astral, la rândul său, s-a alăturat corpului fizic şi celui eteric în timpul evoluţiei lunare, iar „eul” abia acum, în timpul evoluţiei terestre.
În legătură cu evoluţia corpului fizic uman, trebuie să ne reprezentăm următorul tablou: pe Saturn, acest corp a realizat prima treaptă a evoluţiei sale, continuată pe Soare în aşa fel, încât poate deveni purtător al corpului eteric. Dar încă pe Saturn, corpul fizic progresase şi devenise un mecanism extrem de complicat, fără însă a avea viaţă în el. Complexitatea acestui mecanism a dus, până la urmă, la o stare de decădere, căci această complexitate atinsese un asemenea nivel de dezvoltare, încât doar forţele minerale, care îl dirijau şi acţionau în el, nu au mai putut să-l mentină integru. Dezmembrarea şi distrugerea corpului fizic uman a provocat chiar decadenţa lui Saturn. – Dintre regnurile naturale actuale, mineral, vegetal, animal şi uman, pe Saturn se afla numai ultimul, regnul uman. Ceea ce în prezent numim regn animal, vegetal şi mineral nu exista pe Saturn. Pe această planetă, dintre cele patru regnuri naturale exista numai omul, cu corpul său fizic, care era, de fapt, un fel de mineral complicat. Celelalte regnuri s-au format ca urmare a faptului că, în decursul evoluţiei următoarelor planete care s-au succedat, nu toate fiinţele au reuşit să urce la gradul de evoluţie necesar planetei pe care evoluau. Aceasta face că numai o parte din corpurile umane formate pe Saturn au atins o maturitate deplină conformă cu scopul etapei Saturn. Corpurile care atinseseră acest scop au fost trezite, în perioada următoare, solară, oarecum la o nouă existenţă, dar în forma lor veche, iar această formă a fost pătrunsă de corpul eteric. În felul acesta, ele au putut evolua către o treaptă superioară de perfecţiune. Au devenit un fel de oameni-plante. Partea cealaltă, care nu fusese capabilă să atingă, pe Saturn, nivelul normal al evoluţiei, a fost obligată, pe Soare, să repare această „neglijenţă”, dar în condiţii mai puţin favorabile decât cele pe care le avusese pe Saturn. Acest grup a rămas, deci, în urma celor care reuşiseră, pe Saturn, să atingă ţelul fixat. În felul acesta, pe Soare, se formează un al doilea regn natural, pe lângă regnul uman.
Ar fi o greşeală să credem că în corpul uman format pe Saturn s-ar fi aflat toate organele pe care le avem în prezent. Lucrurile nu stau nicidecum aşa. În acea epocă extrem de îndepărtată, îşi află originea mai ales organele senzoriale ale corpului uman. Ele au apărut atunci ca germeni ai ochiului, ai urechii etc., dar în structură minerală, aşa cum astăzi, pe Pământ, se formează „cristale lipsite de viaţă”; originea acestor organe este, deci, deosebit de veche, iar forma lor actuală o datorează faptului că în fiecare epocă planetară care s-a succedat după Saturn au suferit transformări care le-au adus perfecţiunea de acum. Pe Saturn, ele nu erau decât simple „aparate” fizice; pe Soare, au fost transformate prin acţiunea de pătrundere a corpului eteric sau vital. Au fost astfel integrate într-un proces biologic şi au devenit aparate fizice vii. Li s-au alăturat apoi celelalte elemente ale corpului fizic uman, care nu se puteau dezvolta decât sub acţiunea directă a unui corp eteric, şi anume organele de creştere, de nutriţie şi de reproducere. Bineînţeles, primii germeni ai acestor noi organe, aşa cum s-au format pe Soare, nu aveau nici o asemănare cu formele perfecţionate pe care le au în prezent. – Organele cele mai avansate pe care corpul uman le-a încorporat atunci sub acţiunea comună a corpului fizic şi a celui eteric au fost acelea care, între timp, s-au transformat în glande.
Putem spune că pe Soare corpul fizic uman era un sistem glandular căruia i s-au imprimat organele de simț care se aflau pe o treaptă de evoluție corespunzătoare. – Procesul evolutiv se continuă pe Lună. Corpului fizic şi celui eteric li se alătură corpul astral. În felul acesta, în corpul alcătuit din glande şi organe senzoriale se imprimă primii germeni ai unui sistem nervos. Se observă cum la fiecare stadiu succesiv al evoluţiei planetare corpul fizic uman devine tot mai complex. Pe Lună, el se compune din nervi, glande şi organe senzoriale. Simţurile au suferit un dublu proces de transformare şi perfecționare, în timp ce sistemul nervos se află încă la prima sa fază. Privit în ansamblu, omul, pe Lună, este alcătuit din trei elemente: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Corpul fizic are în natura sa o triplă structură, care reflectă în sine lucrarea executată asupra sa de forţele saturniene, solare şi lunare. Corpul eteric are, la rândul său, numai o dublă configuraţie; el poartă în sine doar influenţa acţiunii Soarelui şi a Lunii. Corpul astral nu are decât o singură influenţă, aceea exercitată de forţele lunare. – Prin îmbogăţirea sa cu un corp astral, pe Lună, omul a devenit capabil pentru o viaţă interioară de sentimente. El este în măsură să-şi formeze, în corpul astral, imagini din cele ce se petrec în jurul său. Aceste imagini pot fi, într-o anumită măsură, comparate cu imaginile de vis pe care le are omul în prezent, cu deosebire că acelea erau mai vii şi mai colorate; şi, ceea ce este cel mai important, ele se raportau la evenimente reale ce aveau loc în lumea înconjurătoare, în timp ce imaginile actuale pe care le avem în vis sunt doar ecouri din viaţa de toate zilele sau, cel mult, oglindiri confuze ale unor fenomene interioare sau exterioare. Imaginile care se formau în conştienţa omului pe Lună corespundeau perfect cu realităţile lumii exterioare pe care le oglindeau, dar într-un mod aparte. Să luăm un exemplu: un om, pe Lună, compus din corp fizic, corp eteric şi corp astral, aşa cum le-am descris, întâlneşte în calea sa o altă fiinţă lunară. El nu o percepe ca pe ceva aflat în spaţiu. Acest lucru nu va fi posibil decât mai târziu, când se va ridica la nivelul unei stări de conştienţă proprie stadiului Pământ. Dar apărea în corpul său astral o imagine care, prin forma şi culorile sale, exprima foarte exact dacă cealaltă finţă, din faţa sa, îi poartă simpatie sau antipatie, dacă îi este binevoitoare sau reprezintă o primejdie pentru el. Aşadar, omul lunar putea foarte bine să se călăuzească în viaţă după aceste imagini care apăreau în conştienţa sa de imagini. Ele constituiau un mijloc perfect de orientare. Instrumentul fizic de care avea nevoie corpul astral pentru a intra în relaţie cu regnurile naturale inferioare era sistemul nervos încorporat corpului fizic.
Pentru ca această evoluţie a omului în timpul stadiului lunar, aşa cum am înfăţişat-o, să poată avea loc, a fost necesară influenta produsă de un mare eveniment cosmic. Faptul că omul dispunea de un corp astral şi de un sistem nervos corespunzător format în corpul fizic a fost posibil numai pentru că Soarele care era un corp unic s-a scindat în două, în Soare şi Lună*. Soarele urcă pe o treaptă superioară şi devine stea fixă, Luna rămâne planetă - aşa cum fusese şi Soarele înainte - şi începe să se rotească în jurul Soarelui, din care se desprinsese. Acest eveniment provoacă o transformare cu consecinţe din cele mai importante pentru tot ceea ce trăia pe Soare şi pe Lună. Vom urmări acest proces de transformare, deocamdată, numai în ceea ce priveşte viaţa pe Lună. Omul, alcătuit din corp fizic şi eteric, rămâne legat de Lună, după ce aceasta se desprinde de Soare. Prin aceasta, el intră în condiţii de existenţă cu totul noi, căci Luna a preluat cu sine din Soare numai o parte din forţele de care acesta dispunea şi numai această parte acţiona acum asupra fiinţelor umane, partea rămasă pe propria sa planetă; partea cealaltă a forţelor fusese reţinută de Soare şi era dirijată, de acum înainte, din afară către Lună şi, implicit, către om, ca locuitor pe Lună. Dacă ar fi rămas situaţia anterioară, totalitatea forţelor solare ar fi continuat să se reverse asupra omului din propriul său habitat, iar viaţa interioară a acestuia, care se manifesta prin imaginile ce apăreau în corpul astral, nu ar fi putut lua naştere. Forţele solare rămân şi acum active, aşa cum fuseseră şi înainte, în corpul fizic şi în cel eteric, dar acum acţiunea lor era venită din afară. Dar o parte a acestor două corpuri este eliberată de influenţa solară şi i se permite să primească şi influenţele noului corp cosmic care se formase prin desprinderea de Soare, adică influenţele Lunii. În consecinţă, omul era supus pe Lună unei duble influenţe, aceea a Soarelui şi aceea a Lunii. Influenţa lunară a determinat formarea acelor organe ale corpului fizic şi ale corpului eteric prin care se recepţionau impresiile din corpul astral. Pe de altă parte, corpul astral nu putea crea imagini decât sub influenţa forţelor solare venite din exterior şi nu de pe propria planetă. Influenţa forţelor lunare a transformat germenii senzoriali şi organele glandulare în aşa măsură, încât li s-a putut alătura şi un sistem nervos; totodată, datorită influenţelor solare, s-a reuşit ca imaginile corpului astral, cărora sistemul nervos le servea drept instrument, să corespundă proceselor desfăşurate în mediul lunar, aşa cum s-a arătat mai sus.
* Pentru a preîntâmpina o eventuală neînţelegere, trebuie arătat că acest „corp unitar” este vechiul Soare care după cum ştim, la terminarea ciclului său evolutiv intră în starea de repaus cosmic (Pralaya). La sfârşitul acestuia, din tenebre apare vechiul Soare, dar încărcat acum şi cu forţe noi, cu fortele lunare. El este încă un glob unitar, dar compus din două elemente. Acest corp se scindează în două, în Soare, care acum, din vechea planetă, devine stea fixă, şi din Lună, care reprezintă evoluţia în continuare, ca al treilea ciclu, a Pământului (NT).
Dar, în aceste condiţii, evoluţia nu putea continua decât până la un anumit punct. Dacă s-ar fi depăşit acest punct, omul lunar s-ar fi înţepenit în viaţa sa interioară de imagini; prin aceasta, el ar fi trebuit să piardă orice legătură cu Soarele. Când lucrurile au ajuns aici, Soarele a preluat din nou corpul Lunii şi o anumită perioadă au format, ca la început, un singur corp cosmic. Această reunificare durează până când omul atinge nivelul necesar evitării unei noi perioade de dezvoltare a durificării la care ar fi ajuns pe Lună. Când acest nivel a fost realizat, are loc o nouă despărţire, dar de data aceasta Luna antrenează cu sine şi unele forţe solare, pe care înainte nu le preluase. Acest fapt provoacă, după un anumit timp, o altă separare. Ceea ce se detaşase de Soare, în ultima parte, era un corp cosmic care conţinea toate forţele şi entităţile care trăiesc, în prezent, pe Pământ şi pe Lună. Pământul purta deci, în acel moment, în propriul său corp şi Luna. Ulterior, ea se desprinde şi acum se roteşte în jurul său. Dacă Luna ar fi rămas înglobată în corpul Pământului, acesta nu ar mai fi putut deveni niciodată scena pe care se desfăşoară evoluţia omului, aşa cum o cunoaştem în prezent. Era necesar ca forţele lunare actuale să fie eliminate mai întâi din corpul Pământului, iar omul trebuia să rămână pe scena terestră astfel purificată pentru a-şi continua evoluţia. În acest fel, din vechiul Soare s-au format trei corpuri cosmice. Două dintre aceste corpuri cosmice, noul Soare şi noua Lună, îşi trimit acum forţele către Pământ şi, implicit, către om, din exterior. – Datorită acestor evenimente în evoluţia corpurilor cosmice, a devenit posobil ca natura tripartită a omului, aşa cum fusese pe vechea Lună (corp fizic, eteric şi astral) să mai primească al patrulea mădular, „eul”. Această nouă împlinire era condiţionată de o perfecţionare a corpului fizic, a corpului eteric şi a celui astral. Perfecţionarea corpului fizic consta din inserarea sistemului inimii, ca element pregătitor al sângelui cald. Bineînţeles, sistemul senzorial, sistemul glandular şi cel nervos au trebuit să fie astfel transformate, încât să fie compatibile cu noul sistem circulator al sângelui cald din organismul uman. Organele senzoriale au fost atât de profund transformate, încât de la simpla conştienţă de imagini – pe care o aveau pe vechea Lună – să treacă la treapta superioară a conştienţei de obiecte, capabilă să mijlocească perceperea lucrurilor exterioare. Această conştienţă o avem astăzi din momentul când ne trezim dimineaţa din somn până seara, la culcare. Pe vechea Lună, simţurile nu erau receptive către lumea din afară, imaginile conştienţei apăreau din interior. Tocmai această deschidere a simţurilor către lumea exterioară este o cucerire a evoluţiei terestre.
S-a amintit mai sus că nu toate corpurile umane create pe Saturn şi-au atins nivelul care le era destinat şi, în felul acesta, pe Soare, alături de regnul uman, aşa cum arăta la vremea aceea, a luat fiinţă un al doilea regn natural. Este firesc să ne imaginăm că, la fiecare nouă etapă din evoluţie, pe Soare, pe Lună şi chiar pe Pământ, au rămas în urmă mereu alte fiinţe faţă de scopul perioadei respective şi, datorită acestui fapt, au luat naştere regnurile naturale inferioare. Regnul animal, care se află cel mai apropiat de om, este de exemplu, acela care încă de pe Saturn a fost primul grup care a rămas în urmă, dar apoi, parţial, în condiţii nefavorabile, pe Soare şi pe Lună, a recuperat din mersul evoluţiei, astfel că pe Pământ, deşi nu a atins nivelul uman, totuşi, în parte, a fost apt să primească în structura sa sânge cald. Sângele cald nu a existat în nici un regn natural înainte de stadiul terestru. Acele animale care, în prezent, au sânge rece (sau temperatură variabilă), precum şi anumite plante, s-au format datorită faptului că unele fiinţe din regnurile inferioare de pe Soare au rămas, în continuare, în urma stadiului la care ajunseseră celelalte fiinţe din acelaşi regn. Regnul mineral de astăzi s-a format cel mai târziu şi, în bună parte, chiar în timpul actualului stadiu terestru.
Omul terestru, alcătuit acum din cele patru elemente, primeşte de la Soare şi Lună influenţa forţelor care au rămas legate de aceste două corpuri cosmice. De la Soare primeşte forţele care servesc progresului, dezvoltării şi devenirii, iar de la Lună, forţele care duc la densificare şi la formă. Dacă omul ar fi rămas numai sub influenţa forţelor solare, el ar fi fost atras într-un vârtej de creştere rapidă, fără măsură. De aceea a fost necesar ca, la un anumit moment, să părăsească Soarele, primind în felul acesta, pe vechea Lună, care se desprinsese de Soare, forţa care să împiedice acea dezvoltare prea rapidă. Dacă însă, pe de altă parte, ar fi rămas legat constant de Lună, forţele contrare dezvoltării l-ar fi împietrit într-o formă rigidă. Pentru a se stabili un echilibru, procesul s-a desfăşurat în aşa fel, încât a permis formarea Pământului propriu-zis, în sânul căruia ambele influenţe s-au echilibrat în mod corespunzător. Această echilibrare corespunde cu un alt moment important, când la cele patru mădulare care alcătuiau fiinţa umană se adaugă un element superior, sufletul, ca esenţă interioară.
Corpul fizic al omului este, în ceea ce priveşte forma, funcţiile sale, mişcarea etc., expresia şi rezultatul a ceea ce se petrece în celelalte mădulare, în corpul eteric, în corpul astral şi în „eu”. În expunerile pe care le-am făcut mai înainte referitor la Cronica Akasha, s-a văzut cum, în decursul evoluţiei, aceste mădulare au intervenit, unul după altul, în formarea corpului fizic. În timpul evoluţiei saturniene, nici unul din celelalte mădulare nu era ataşat de corpul fizic. Atunci însă, s-au pus primele temeiuri ale structurii sale de mai târziu. Este bine să avem o reprezentare corectă asupra acestei probleme şi să nu credem că forţele corpului eteric, ale corpului astral şi ale „eului”, care au acţionat mai târziu direct asupra corpului fizic, nu ar fi fost prezente pe Saturn. Dimpotrivă, ele au acţionat şi atunci, dar acţiunea lor venea, într-un anumit sens, din afară, nu din interior. Aceste mădulare nu erau încă formate, nu erau legate în mod precis de corpul fizic al omului, dar forţele care ulterior – pe Soare, pe Lună şi pe Pământ – s-au legat cu acesta acţionau totuşi, dar din mediul exterior al lui Saturn, din, „atmosfera” acestuia, şi au pus bazele primului germen al corpului fizic. Ulterior, pe Soare, acest germen a fost transformat şi perfecţionat, pentru că unele din aceste forţe au constituit corpul eteric specific al omului şi nu mai acţionau din exterior, ci s-au legat de corpul fizic, acţionând din interiorul acestuia. Aceeaşi lucrare s-a făcut şi pe Lună, în ceea ce priveşte corpul astral, iar pe Pământ, corpul fizic a suferit a patra transformare şi a putut deveni purtător al „eului”. De acum înainte, acţiunea acestor mădulare se desfăsoară din interior.
După cum se vede, pentru cercetătorul din domeniul ştiinţei spirituale, corpul fizic uman nu are absolut deloc un caracter rigid, nimic definitiv în ceea ce priveşte forma sau modul de acţiune. El este în curs de transformare continuă. Această transformare are loc şi în prezent, în actuala perioadă, terestră, a evoluţiei sale. Putem înţelege viaţa umană numai dacă reuşim să avem o reprezentare despre această prefacere.
Dacă cercetăm organele omului din prespectiva ştiinţei spirituale, constatăm că acestea se află pe trepte de evoluţie foarte diferite. Există în corpul omului unele organe care, în structura lor actuală, se găsesc pe o treaptă descendentă, altele pe o treaptă ascendentă. Primele îşi vor pierde tot mai mult, în viitor, importanţa pe care o au acum. Apogeul misiunii lor a trecut, ele degenerează şi, în cele din urmă, vor dispărea din corpul uman. Alte organe sunt în plină evoluţie ascendentă; ele au în natura lor ceva ce astăzi există numai ca germen, dar vor căpăta în viitor o structură perfectionată şi vor juca un rol major. Din prima categorie fac parte, între altele, organele de reproducere, de procreare de fiinţe asemănătoare. Ele îşi vor ceda rolul altor organe, pierzându-şi chiar orice importanţă. Va veni un timp când aceste organe se vor afla într-o stare de completă degenerescenţă în corpul uman şi nu vor mai servi decât ca un fel de mărturie a unui stadiu de mult trecut din evoluţia noastră.
Alte organe, cum ar fi, de exemplu, inima şi anumite structuri învecinate, se află, într-o anumită privinţă, la începutul evoluţiei lor. Ele vor aduce la o deplină dezvoltare ceea ce în prezent conţine doar germeni potenţiali. Din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, inima şi în legătură cu ea, ceea ce numim aparatul circulator şi circulaţia sângelui, reprezintă cu totul altceva decât consideră în prezent fiziologia, care în această privintă, este total dependentă de concepţii materialist-mecaniciste. Ştiinţa spirituală reuşeşte să facă lumină asupra unor fapte care pentru ştiinţa contemporană sunt absolut curente, dar pe care, cu mijloacele pe care le are la dispoziţie, aceasta nu le poate explica într-un mod cât de cât satisfăcător. Anatomia ne arată că muşchii din corpul uman sunt de două feluri, în ceea ce priveşte structura lor. Unii prezintă în structurile lor cele mai mici fibre netede, alţii striuri transversale regulate. Muşchii netezi sunt, în general, aceia ale căror mişcări sunt independente de voinţa omului. De exemplu, muşchii intestinului au ţesut neted şi, prin mişcările lor regulate, evacuează bolul alimentar, fără ca voinţa noastră să poată influenţa această mişcare. Şi muşchii care se află în iris sunt netezi; ei comandă mişcarea prin care pupila se dilată când primeşte mai puţină lumină şi se contractă dacă primeşte prea multă. Aceste mişcări sunt independente de voinţa omului. Muşchii care, sub influenţa voinţei noastre, comandă anumite mişcări, au o structură striată, cum sunt, de exemplu, muşchii de la braţe şi picioare. Inima este şi ea un muşchi din aceeaşi categorie, dar constituie o excepţie. Voinţa noastră nu poate influenţa cu nimic mişcările sale ritmice, în actualul stadiu de evoluţie a omului, deşi este un muşchi „cu striuri transversale”. Ştiinţa spirituală este în măsură să explice cauza acestui fenomen. Inima nu va rămâne pentru totdeauna aşa cum este astăzi. În viitor, ea va lua o formă cu totul alta şi nici chiar funcţia ei nu va mai fi aceeaşi, fiind pe cale să devină un muşchi care să asculte de voinţa omului. Ea va putea executa mişcări care să fie efectul impulsurilor sufleteşti, intime, ale omului. Încă de acum, inima prezintă, în structura sa, potenţialităţi ale importantului rol pe care îl va avea în viitor, când ritmul cardiac va deveni expresia voinţei umane, aşa cum este, în prezent, ridicarea mâinii sau mişcarea picioarelor în mers. – Această perspectivă a inimii este strâns legată de o cunoaştere profundă pe care ştiinţa spirituală o are asupra raporturilor care există între inimă şi aparatul circulator sanguin. Concepţia materialist-mecanicistă consideră inima ca pe un fel de instrument care pompează sângele cu regularitate prin corp. Inima ar fi, deci, cauza circulaţiei sanguine. Ştiinţa spirituală ne arată, însă, cu totul altceva. În concepţia sa, pulsaţia sângelui, întreaga sa mobilitate interioară, este expresia proceselor sufleteşti exercitate asupra sângelui. Tot ce este legat de sânge este de natură sufletească. Paloarea datorită unui sentiment de frică, sau înroşirea obrazului ca efect al unui sentiment de ruşine sunt manifestări materiale ale unor procese sufleteşti reflectate în sânge. Tot ce se manifestă prin sânge este numai şi numai expresia a ceea ce are loc în viaţa noastră sufletească. Relaţia strânsă care există între pulsaţia sângelui şi impulsurile sufletului reprezintă în sine un profund mister. Bătăile inimii sunt nu cauza, ci consecinţa pulsaţiei sângelui. – În viitor, datorită faptului că bătăile sale vor fi dirijate prin voinţa omului, inima va deveni mijlocul de exprimare în exterior a tot ce se ţese în sufletul omului.
Alte organe, care de asemenea se află în cursul unei evoluţii ascendente, sunt cele ale aparatului respirator şi, mai ales, în rolul lor de instrumente ale vorbirii. În prezent, omul are capacitatea să-şi transforme gândurile în mişcări ondulatorii ale aerului cu ajutorul acestora. Ceea ce el trăieşte în interioritatea sa, transmite prin vorbire lumii exterioare. Trăirile sufleteşti pe care le are le transformă în mişcări ondulatorii ale aerului. Această mişcare ondulatorie a aerului este o reproducere a experienţelor care au loc în interioritatea noastră. În viitor, va fi posibil să se exteriorizeze din ce în ce mai mult natura interioară a fiinţei. Rezultatul final, în această privinţă, va fi că, o dată ce organele vorbirii îşi vor fi atins perfecţiunea maximă, ele vor servi ca organe de reproducere, pentru a procrea fiinţe asemănătoare. Organele vorbirii contin încă de pe acum germenul viitoarelor organe de reproducere. Şi faptul că la bărbat, în timpul pubertăţii, se produce o schimbare a vocii (la animalele mascule, năpârlirea) este consecinţa relaţiei secrete care există între instrumentul vorbirii şi funcţia de reproducere a omului.
Întregul corp fizic al omului, cu toate organele sale, poate fi studiat în sensul acesta din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Deocamdată nu putem da decât câteva exemple. Există o anatomie şi o fiziologie aparţinând ştiinţei spirituale. Şi nu este prea departe timpul când ştiinţa curentă va trebui să se lase fecundată de ştiinţa spirituală, în sensul de a se transforma şi a se adapta la ea.
În această privinţă, devine evident că asemenea rezultate ca cele arătate mai sus nu se întemeiază pe simple concluzii sau pe speculaţii logice (sau pe analogii), ci, dimpotrivă, trebuie ca ele să rezulte dintr-o cercetare temeinică în cadrul ştiinţei spirituale. Este absolut necesar să subliniem acest lucru, pentru că apar foarte uşor prozeliţi zeloşi ai ştiinţei spirituale care, după ce au prins câteva noţiuni, vorbesc vrute şi nevrute, răspândind idei dintre cele mai fantastice. Aşa că nu este deloc surprinzător că se trezesc în faţa unei himere, cum se întâmplă foarte adesea.
Din cele spuse mai sus, s-ar putea trage concluzia următoare: deoarece organele de reproducere ale omului, în forma lor actuală, sunt primele care îşi vor pierde importanţa, ar însemna că tot ele au fost, fără îndoială, şi primele care au dobândit-o şi, deci, ar fi organele cele mai vechi din corpul omului. Realitatea este însă alta: aceste organe sunt cele din urmă care au primit forma actuală şi vor fi primele care o vor pierde.
Iată ce apare în faţa ochilor unui cercetător pe tărâmul ştiinţei spirituale. Pe Soare, corpul fizic uman s-a dezvoltat, într-o anumită privinţă, până la nivelul existenţei vegetale. El a fost întrepătruns atunci de un corp eteric. Pe Lună, acest corp ia un caracter de corp animal, fiind întrepătruns de un corp astral. Dar nu toate organele au luat parte la transformarea spre un caracter animal. Anumite părţi au rămas la nivelul vegetalului. Chiar şi mai târziu, când pe Pământ, după încorporarea „eului”, corpul uman a luat forma pe care o are în prezent, alte organe au păstrat mai departe un pronunţat caracter vegetal. Dar să nu ne imaginăm neapărat că aceste organe arătau ca plantele din ziua de astăzi. Printre aceste organe putem enumera pe cele de reproducere. Încă de la începutul evoluţiei terestre, ele erau marcate deja de acest caracter vegetal. Înţelepciunea vechilor Misterii cunoştea acest adevăr. Operele de artă foarte vechi, care au păstrat multe tradiţii transmise de Misterii, reprezentau, de exemplu, omul hermafrodit cu organe de reproducere asemănătoare cu frunzele de plante. Este vorba, după cum aţi înţeles, de precursorii omului, care aveau încă vechiul tip de organe de reproducere (erau bisexuaţi). Putem observa foarte bine aceasta la tipul hermafroditului din colecţia Capitoliului, la Roma. Când vom reuşi să înţelegem temeinic toate acestea, ne vom da seama, printre altele, şi de adevăratul sens al frunzei de smochin pe care o purta Eva. În felul acesta, vom descoperi pentru numeroase reprezentări vechi explicaţii reale, în timp ce interpretările actuale nu reflectă decât rezultatul unor demersuri intelectuale care, însă, nu au fost duse până la capăt. Trebuie să mai adăugăm că tipul hermafroditului, de care am amintit mai sus, prezintă şi alte caractere vegetale. Când a fost sculptat mai exista tradiţia că, într-un trecut extrem de îndepărtat, anumite organe ale omului suferiseră transformarea în sensul trecerii de la o natură vegetală la una animală.
Toate aceste transformări ale corpului uman sunt expresia forţelor de formare din corpul eteric, din corpul astral şi din „eu”. Metamorfozele corpului fizic uman merg împreună cu faptele săvârşite de mădularele superioare ale omului. De aceea, nu putem înţelege structura şi funcţiile corpului uman decât dacă studiem Cronica Akasha, care ne arată modul în care are loc alcătuirea, la nivel superior, a mădularelor mai mult sufleteşti şi spirituale ale omului. Tot ce este fizic şi material îşi găseşte explicaţia şi rostul în fapte de ordin spiritual. Acest lucru devine evident chiar si atunci când ne vom referi la viitorul elementului fizic.
Dar despre viitorul Pământului şi al omenirii vom discuta în articole următoare.
