Din descrierea imaginaţiei a devenit evident modul în care prin ea elevul ocult părăseşte terenul vieţuirilor exterioare ale simţurilor. Acest aspect este mult amplificat în cazul inspiraței. La aceasta reprezentarea (formarea de imagini) este bazată mult mai puţin pe ceea ce se poate numi un impuls extern. Omul trebuie să găsească înăuntrul său puterea de a-şi face reprezentări despre ceva. El trebuie să fie lăuntric activ într-un grad mult mai înalt decât în cazul cunoaşterii exterioare. Acolo el se dăruieşte impresiilor exterioare, iar acestea determină reprezentările sale. Tipul acesta de dăruire încetează când se ajunge la inspiraţie. Niciun ochi nu poate oferi culori, nicio ureche nu poate oferi sunete etc. Întregul conţinut al reprezentărilor trebuie să fie format, aşa-zicând, prin propria activitate lăuntrică, prin procese pur sufletesc-spirituale, iar manifestarea lumii superioare trebuie să se impregneze în ceea ce a creat omul prin propria sa activitate lăuntrică. Într-o asemenea descriere a lumii cunoaşterii superioare pare că există o contradicţie stranie. Individul trebuie să fie, într-un anumit mod, creatorul propriilor sale reprezentări; totuşi ele nu trebuie să fie propria lui creaţie, ci prin ele trebuie să fie exprimate procesele lumii superioare, aşa cum procesele lumii inferioare sunt exprimate prin percepţiile ochilor, urechilor etc. Contradicţia este însă inevitabilă, pentru că elevul ocult trebuie să dobândească pe calea inspiraţiei, prin propria sa activitate lăuntrică, un rezultat care în viaţa exterioară este impus din afară. – De ce nu o iau razna, în viaţa obişnuită, imaginile care reprezintă lumea exterioară? Pentru că omul trebuie să-şi construiască imaginile conform cu obiectele exterioare. Orice arbitrar al Eului se diminuează pentru că obiectele hotărăsc: Noi suntem asta sau asta. Obiectele însele ne spun cum trebuie ele gândite; Eul nu are nimic de spus despre asta. Cine nu se adaptează obiectelor are gânduri eronate şi va deveni curând conştient de cât de puţin succes ar avea cu ele în lume. Această atitudine necesară a oamenilor faţă de lucrurile lumii exterioare în cunoaştere, poate fi desemnată prin expresia „altruist”. Omul trebuie să se comporte dezinteresat faţă de lucruri. Iar lumea exterioară este instructorul său în acest altruism. Ea îi îndepărtează toate iluziile, toate noţiunile fantastice, toate judecăţile ilogice, toată subiectivitatea, prin faptul că ea pur şi simplu îi aşează în faţa simţurilor imaginea lor corectă.
Dacă omul vrea să se pregătească pentru inspiraţie, el trebuie să-şi dezvolte interiorul său aşa încât altruismul să-i fie propriu, chiar dacă nimic din afară nu-l constrânge în acest sens. El trebuie să învețe să creeze lăuntric, dar în aşa fel încât Eul său să nu joace niciun rol în activitatea sa creativă. Dificultăţile care apar în procesul dobândirii unui asemenea caracter altruist devin cu atât mai vizibile cu cât se acordă mai multă importanță tipului de forţe sufleteşti care sunt necesare pentru inspiraţie. – Cele trei forţe fundamentale ale vieţii sufletului sunt: reprezentarea, simţirea şi voinţa. În cunoaşterea senzorială cotidiană, reprezentările sunt stimulate de obiectele exterioare şi prin aceste reprezentări impulsionate din afară îşi obţin orientarea, simţirea şi voinţa. De exemplu, omul vede un obiect; acesta îi procură plăcere şi, în consecinţă, el doreşte lucrul respectiv. Plăcerea este înrădăcinată în sentiment, şi prin plăcere apare voinţa, aşa cum sentimentul şi-a primit pecetea de la gândire. Dar fundamentul gândirii, sentimentului şi voinţei este obiectul exterior. – Un alt exemplu ar fi următorul. Un om este martorul unui eveniment. Acesta îl sperie, şi fuge. Şi în acest caz întâmplările exterioare sunt cauza iniţială; ele sunt percepute prin simţuri, devin reprezentări, apare sentimentul de frică; şi rezultatul – exprimat prin fugă – este voinţa. În inspiraţie lipseşte orice obiect exterior. Simţurile nu mai intră în joc pentru percepţie. De aceea ele nu mai dau naştere la reprezentări. Din această cauză nu mai este exercitată nicio influenţă asupra sentimentelor şi voinţei. – Şi totuşi, exact din acestea, ca dintr-un substrat-mamă, iau naştere şi se dezvoltă reprezentările în inspiraţie. Dacă substratul-mamă este sănătos, vor rezulta reprezentări adevărate; dacă e nesănătos vor apărea erori şi iluzii.
Pe cât e de sigur faptul că inspiraţiile, care îşi au originea în sentimente şi voinţa sănătoase, pot fi revelaţii ale lumii superioare, tot astfel anumite erori, amăgiri şi noţiuni fantastice privitoare la o lume superioară izvorăsc din sentimente şi voinţă confuze.
De aceea antrenamentul ocult are sarcina de a indica cum poate omul să facă productive pentru inspiraţie sentimentele şi impulsurile sale de voinţă. Ca în toate chestiunile de antrenament ocult, se simte nevoia unei regularizări şi structurări intime a vieţii sufleteşti. Înainte de toate trebuie să fie dezvoltate sentimente cunoscute într-o mică măsură în viaţa obişnuită. Printre cele mai importante este sensibilitatea la „adevăr” şi „falsitate”, la „corect” şi „fals”. Sigur, şi omul obişnuit are sentimente similare, dar ele trebuie dezvoltate de elevul ocult într-o măsură mult mai mare. Să presupunem că cineva a făcut o eroare logică. Un altul vede această greşeală şi o corectează. Rolul judecaţii şi al intelectului este foarte mare într-o asemenea corecţie, iar cel al sentimentului de plăcere asociat cu corectitudinea şi cel de neplăcere asociat cu incorectitudinea este slab. Desigur asta nu înseamnă că plăcerea corectitudinii şi neplăcerea incorectitudinii nu există. Dar intensitatea cu care se manfiestă ele în viaţa obişnuită trebuie să fie crescută în antrenamentul ocult. Elevul ocult trebuie să-şi îndrepte atenţia asupra vieţii sale sufleteşti şi să o aducă la nivelul la care o eroare logică devine o sursă de durere pentru el, cu nimic mai puţin chinuitoare decât durerea fizică, şi reciproc, pentru ca „corectitudinea” să-i provoace o adevărată bucurie şi satisfacţie. Astfel, acolo unde cineva îşi pune în mişcare doar intelectul, puterea sa de judecată, elevul ocult trebuie să înveţe să trăiască întreaga gamă de emoţii, de la supărare la entuziasm, de la tensiune dezolantă la încântarea de a poseda adevărul. De fapt, el trebuie să învețe să simtă un fel de ură împotriva a ceea ce omul „normal” experimentează într-un mod rece şi moderat ca fiind „incorect”; trebuie să simtă în el însuşi o dragoste faţă de adevăr care să aibă un caracter personal; la fel de personal, de cald, ca ceea ce simte îndrăgostitul faţă de fiinţa iubită. – Se vorbeşte mult în cercurile noastre „culturale” despre „dragostea de adevăr”, totuşi ceea ce se înțelege prin asta nu poate fi comparat cu ceea ce elevul ocult trebuie să experimenteze prin munca lăuntrică liniştită. Ca un test, el trebuie să-şi pună în faţă un lucru „adevărat” şi un lucru „fals” şi să li se dedice nu numai pentru a-şi antrena puterea de judecată pentru un discernământ treaz între „adevărat” şi „fals”, ci şi pentru a câştiga o relaţie personală cu toate acestea. – Este de înțeles că la începutul unui asemenea antrenament omul poate cădea în ceea ce se numeşte „suprasensibilitate”. O judecată incorectă, o inconsistenţă etc. pot să-i cauzeze o durere aproape insuportabilă. – Din această cauză, acestui aspect trebuie să i se acorde atenţie în timpul antrenamentului. Altfel pot rezulta cu adevărat mari pericole pentru echilibrul elevului. Dacă se urmăreşte obţinerea unui caracter stabil, furtunile pot apărea în suflet, dar omul poate să aibă puterea de a se conduce pe sine către lumea exterioară cu o înfățişare şi comportare armonioase. În cazul în care elevul ocult este pus în opoziţie cu lumea exterioară astfel încât o găseşte de nesuportat sau doreşte să fugă de ea, se săvârşeşte o greşeală. Lumea sentimentelor superioare nu trebuie să se dezvolte în detrimentul unei activităţi şi munci echilibrate în lumea exterioară; de aceea, înălțării lăuntrice a vieţii de sentiment trebuie să-i corespundă o întărire a forţei de rezistenţă la impresiile exterioare. De aceea, antrenamentul ocult avertizează omul să nu practice niciodată exerciţiile pentru dezvoltarea lumii sentimentelor fără a dezvolta în acelaşi timp sentimentul toleranţei. El trebuie în același timp să poată simți în sine cea mai vie durere, atunci când, de exemplu, cineva are o opinie incorectă, şi să poată fi pe deplin tolerant faţă de persoana în cauză, pentru că în suflet este la fel de viu gândul: acest om trebuie să judece așa, şi judecata lui trebuie să fie socotită ca un fapt. – Este drept ca interiorul ocultistului se va transforma tot mai mult într-o viaţă dublă. Procese tot mai complexe se petrec în sufletul său, în pelerinajul său prin viaţă, şi o a doua lume a sa devine mereu mai independente față de ceea ce oferă lumea exterioară. Dar exact această viaţă dublă va deveni cea rodnică pentru autentica practică a vieţii. Ceea ce rezultă din asta este promptitudine a judecații, precizie în privința deciziilor. În timp ce cel care stă departe de o asemenea şcolire trebuie să treacă printr-un lung şir de gânduri, purtat încoace şi încolo între hotărâre şi perplexitate, ocultistul va trece rapid în revistă situaţii de viaţă şi va discerne relaţii ascunse privirii obişnuite. Ocultistul are nevoie adesea de multă răbdare pentru a se sincroniza cu ritmul lent de înțelegere al altei persoane, în timp ce la el această înțelegere are loc cu iuţeala săgeţii.
Până acum am vorbit numai despre calităţile care trebuie dezvoltate în viaţa de sentiment pentru ca inspiraţia să se poată naşte. Următoarea întrebare este: Cum devin sentimentele fertile, aşa încât să poată da naştere din ele însele unor reprezentări adevărate aparţinând lumii inspiraţiei? Dacă cineva doreşte să înțeleagă ceea ce are de oferit ştiinţa spiritului ca răspuns la această întrebare, este necesar să ştie faptul că viaţa sufletească a omului are întotdeauna un anumit tezaur de sentimente care depăşesc sfera a ceea ce este stimulat de percepţiile senzoriale. Omul simte parcă mai mult decât este obligat să simtă prin lucruri. Numai că în viaţa obişnuită acest surplus este angajat într-o direcţie pe care antrenamentul ocult trebuie să-l transforme în altceva. Luaţi, spre exemplu, sentimentul anxietăţii sau fricii. Poate fi uşor observat că adesea frica sau anxietatea sunt mai mari decât le-ar justifica evenimentul exterior. Imaginaţi-vă că elevul ocult lucrează asupra lui însuşi cu scopul de a nu simţi mai multă frică şi anxietate decât este justificat de evenimentele externe. O anumită cantitate de frică sau anxietate determină o cheltuială de forţă sufletească. Studentul îşi conservă această forţă sufletească când îşi interzice frica sau anxietatea, şi aceasta îi rămâne pentru alte scopuri. Dacă repetă des asemenea experienţe, el îşi va construi un tezaur interior din forţele sufleteşti continuu economisite, iar elevul ocult va afla curând că din asemenea economii vor apărea germenii acelor imagini care vor da expresie revelaţiilor unei vieţi superioare. Asemenea lucruri nu pot fi „dovedite” în mod obişnuit; elevul ocult poate fi sfătuit să facă un lucru sau altul, şi dacă se va conforma va vedea că apar rezultate infailibile.
O examinare superficială a ceea ce am spus acum ar putea să facă să pară ca fiind o contradicţie faptul că, pe de o parte, este impulsionată o îmbogăţire a lumii sentimentelor, în timp ce prin ceea ce altminteri trezeşte numai judecata raţională trebuie să fie stimulate numai sentimente de plăcere şi durere, iar pe de altă parte, se vorbeşte de economisirea sentimentelor. Această contradicţie dispare imediat dacă ne gândim că economisirile trebuie făcute numai în cazul sentimentelor născute de simţurile exterioare. Ceea ce este conservat apare ca o îmbogățire a experienţei spirituale; sentimentele conservate în lumea percepţiilor senzoriale nu devin numai libere în altă sferă, ci se dovedesc şi creative. – Ele creează materialul pentru reprezentările în care se revelează lumea spirituală.
Dar nu s-ar ajunge prea departe dacă ne-am opri la economii ca cele indicate mai sus. Pentru rezultate mai bune este nevoie de mai mult. Sufletului trebuie să-i fie adăugat un tezaur de forţă creatoare de sentiment cu mult mai mare decât este posibil pe această cale. Ca test, un om trebuie să se expună anumitor impresii exterioare, apoi să-şi interzică complet sentimentele care apar ca rezultat în mod „normal”. De exemplu, trebuie să stai în faţa unui eveniment care, „în mod normal”, excită sufletul şi să îţi interzici cu totul această excitaţie. Acest lucru poate fi realizat sau prin confruntarea cu o asemenea experienţă sau prin reprezentare. Metoda imaginativă este chiar mai bună pentru un antrenament ocult fertil. Întrucât elevul este iniţiat în imaginaţie, fie înainte de pregătirea sa pentru inspiraţie, fie simultan cu ea, el ar trebui să fie apt de a aşeza imaginativ în faţa sufletului său o întâmplare cu aceeaşi forţă ca şi când aceasta ar avea loc cu adevărat. – Dacă în cursul unei îndelungate munci interioare elevul se expune mereu unor asemenea lucruri şi procese şi îşi interzice să aibă sentimente „normale”, în sufletul său va fi creat solul-mamă pentru inspiraţie. – Intercalăm aici observaţia că cel care descrie un asemenea antrenament pentru inspiraţie poate aprecia pe deplin posibilele obiecţii împotriva unei asemenea descrieri din punctul de vedere al culturii actuale. Nu numai că pot fi făcute obiecţii, dar oamenii pot să zâmbească cu aroganţă şi să spună: „Inspirația nu poate fi prezentată pedant; este darul natural al geniului.” Într-adevăr, din punctul de vedere al culturii moderne ar putea părea aproape comic să se vorbească de un proces despre care această cultură nu admite nicio explicaţie; dar această cultură nu este conştientă de cât de puţin este ea în stare să-şi gândească până la capăt propriile procese de gândire. Cel care ar atribui unui adept al acestei culturi faptul că el poate să creadă că vreun animal superior dezvoltat nu a evoluat treptat, ci a apărut dintr-odată, ar afla că o persoană cultă în sensul modern nu ar crede într-un asemenea „miracol”. Un asemenea miracol ar fi o „superstiţie”. În sfera vieţii sufleteşti, cineva cu o educaţie modernă este el însuşi victima unei crase superstiţii întru totul în stilul propriilor opinii. El nu va recunoaşte că un suflet superior a evoluat, nu a putut apărea dintr-odată, ca un dar al naturii. Desigur, din punct de vedere exterior, multe genii par a fi fost născute dintr-odată, „din nimic”, într-un fel misterios; dar pare aşa numai pentru superstiţia materialistă; ocultistul ştie că evaluarea unui geniu ca fiind născut din nimic este rezultatul pregătirii sale pentru inspiraţie într-o viaţă trecută trăită pe Pământ. – În sfera teoretică, superstiţia materialistă este dăunătoare, dar este încă şi mai dăunătoare în sfera practică aflată aici în discuţie. Cel care presupune că geniul trebuie să cadă din cer în viitor nu se va sinchisi cu privire la acest „nonsens ocult” sau „misticism fantastic” care vorbeşte despre pregătirea inspiraţiei. În acest mod, superstiţia materialiştilor împiedică adevăratul progres al umanităţii. Nu vede ce facultăţi latente sunt dezvoltate în om. În realitate, chiar aceia care se numesc pe sine progresişti şi liber-cugetători sunt adesea inamicii adevăratului progres. Dar asta nu este decât o remarcă intercalară, care este necesară ținând seama de relaţia ştiinţei oculte cu formarea actuală a omului.
Puterile sufleteşti care prin refuzul descris mai înainte al sentimentelor „normale” se înmagazinează ca tezaur în interiorul elevului, s-ar transforma neîndoielnic în inspiraţii, chiar și fără ca altceva să le vină în ajutor. Și elevul ocult ar vieţui cum în sufletul său apar reprezentări adevărate care înfăţişează trăiri în lumile superioare. Treaba ar începe cu cele mai simple experienţe ale proceselor suprasensibile, şi încet s-ar dezvălui mai complicate şi mai înalte, dacă elevul continuă să trăiască lăuntric în direcţia indicată. – Dar în realitate un asemenea antrenament ocult ar fi astăzi total nepractic şi prin urmare nu e aplicat nicăieri, unde se efectuează o muncă serioasă. Anume, dacă elevul ar dori să dezvolte în acest fel „din el însuşi” tot ceea ce poate da inspiraţia, el ar ajunge cu siguranță să scoată afară din sine tot ceea ce a fost spus aici, de exemplu despre natura omului, viaţa omului după moarte, evoluţia umanităţii şi planetelor etc. Însă un asemenea elev ar avea nevoie de un timp nemăsurat de mare pentru a realiza asta. Ar fi ca şi când, de exemplu, cineva ar vrea să conceapă din sine însuşi întreaga geometrie fără a lua în considerare tot ceea ce oameni dinaintea lui au realizat deja în acest domeniu. Desigur, în teorie este întru totul posibil. Dar în practică ar fi o nebunie. Nici în ştiinţa ocultă nu se procedează așa, ci printr-un învăţător se transmit acele lucruri care au fost dobândite pentru umanitate prin predecesori inspiraţi. Această transmitere trebuie să ofere în prezent baza pentru inspiraţia proprie. Ceea ce este oferit astăzi în literatura corespunzătoare şi în conferinţe în domeniul ştiinţei oculte poate într-adevăr să constituie o bază pentru inspiraţie. Există, de exemplu, învăţături despre diverse părţi componente de bază ale omului (corp fizic, corp eteric, corp astral etc.), cunoaşterea privitoare la viaţa după moarte până la o nouă încarnare, apoi de exemplu tot ceea ce a fost editat sub titlul Din Cronica Akasha. Cu privire la inspiraţie, trebuie reţinut că ea este necesară pentru descoperirea şi vieţuirea personală a adevărurilor superioare, dar nu pentru a le înțelege. Ceea ce este comunicat sub titlul Din Cronica Akasha nu poate fi descoperit pentru prima dată fără inspiraţie. Dar apoi când ceilalți oamenii o recepționează prin comunicare, o pot înţelege prin judecata logică obişnuită. Nimeni n-ar trebui să pretindă că acolo sunt afirmate lucruri care nu se pot înţelege logic fără inspiraţie. Oamenii le găsesc de neînțeles, nu pentru că nu sunt inspiraţi, ci pentru că nu vor să reflecteze suficient asupra lor. – Dacă omul întreține asemenea adevăruri primite prin comunicare, atunci ele trezesc în suflet prin propria lor forță inspiraţia. Dacă vrei să devii părtaş la o astfel de inspiraţie, trebuie să cauți să nu receptezi această cunoaştere într-un mod searbăd şi rece rațional, ci să te laşi transpus prin înaltul avânt al ideilor în toate posibilele vieţuiri afective. Și cum să nu se poată acest lucru? Poate simţirea să rămână insensibilă când lași să-ți treacă prin față în spirit evenimente cosmice copleşitoare – cum s-a dezvoltat Pământul din Lună, Soare şi Saturn, sau când pătrunzi cu privirea prin adâncimi infinite ale naturii umane printr-o cunoaştere a corpurilor eteric şi astral ale omului etc.? S-ar putea spune: destul de rău pentru o persoană care poate vieţui în mod prozaic asemenea edificii de gânduri. Pentru că, dacă el nu le-ar vieţui într-un mod prozaic, ci le-ar vieţui pe toate prin tensiunile şi relaxările afective posibile, prin intensificările, prin toate crizele, tot progresul şi regresul, toate catastrofele şi prevestirile, atunci ar pregăti în sine solul-mamă pentru inspiraţia insăși. Firește, viaţa în sentiment necesară faţă de asemenea comunicări dintr-o lume superioară poate fi dezvoltată numai făcând exerciţii de felul celor indicate mai sus. Cel ce îşi îndreaptă toate forţele sale de simţire către lumea simţurilor, va vedea descrierile din lumea superioară drept „concepte aride”, „o teorie cenuşie”. El nu va fi niciodată în stare să înţeleagă de ce altuia i se încălzeşte inima când află comunicările ştiinţei oculte în timp ce el însuşi rămâne rece în inima sa. El va spune chiar: „Dar asta e toată doar pentru rațiune; asta este pentru intelect; eu aş dori ceva pentru simțire.” Dar nu îşi spune că este propria lui vină dacă inima îi rămâne rece.
Mulți încă subestimează mereu puterea a ceea ce deja se află ascuns în doar aceste comunicări din lumea superioară. Și în legătură cu asta ei supraestimează tot felul de alte exerciţii şi proceduri. La ce îmi este de folos, spun ei, să învăț de la alţii cum arată lumile superioare? Vreau să privesc eu singur în acestea. Unor asemenea persoane le lipseşte răbdarea să se adâncească tot mereu și mereu în asemenea relatări din lumile superioare. Dacă ar face astfel, ar vedea ce forţe însuflețitoare au aceste „simple istorisiri” şi cum cu adevărat propria inspiraţie este stimulată atunci când primești prin comunicări inspiraţiile altora. – Desigur, la „studiu” vor trebui să se adauge şi alte exerciţii, dacă elevul doreşte să progreseze rapid în experimentarea lumilor superioare; dar nimeni nu ar trebui să subestimeze marea importanţă a „studiului”. În orice caz, nu poate fi dată nimănui speranța că va obţine rezultate rapide prin oarecari exerciţii, dacă nu s-a obişnuit, în acelaşi timp, să se cufunde fără încetare în comunicările pur narative care sunt făcute de învăţători competenţi, despre evenimentele şi fiinţele lumilor superioare. – Prin faptul că asemenea comunicări sunt prezentate în literatură, în conferinţe etc. şi că sunt date şi primele indicalii despre exerciţiile care conduc la cunoaşterea lumilor superioare (ca, de exemplu, cele prezentate în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?), a devenit posibil să învăţăm ceva despre ceea ce mai demult a fost comunicat doar în şcoli oculte păzite strict. Aşa cum a fost frecvent menționat, o astfel de publicare decurge din condiţiile din timpul şi trebuie să se facă. Însă trebuie pe de altă parte subliniat mereu și faptul că prin aceasta s-a facilitat într-adevăr însușirea cunoaşterii oculte, dar ghidarea sigură de către un învăţător ocult experimentat totuși nu poate fi încă complet înlocuită.
Cunoaşterea prin inspirație conduce oamenii la experimentarea proceselor din lumile invizibile, cum ar fi evoluţia omului şi aceea a Pământului şi a întrupărilor sale planetare. Dar, când în aceste lumi superioare nu numai procesele, ci şi fiinţele ajung să fie luate în considerare, este necesară intuiţia ca mod de cunoaştere. Ceea ce se petrece prin asemenea fiinţe este recunoscut în imagine prin imaginaţie, în legi şi relaţii prin inspiraţie; dacă vrem să ajungem faţă în faţă cu înseşi fiinţele este necesară intuiţia. – Despre modul în care se integrează inspiraţia în lumea imaginaţiilor, despre modul cum ea le penetrează pe acestea ca fiind o „muzică spirituală”, devenind astfel mijloc de expresie pentru fiinţele care pot fi cunoscute prin intuiţie, vom vorbi mai târziu. Atunci vom aborda şi intuiţia. Aici vom menţiona doar că ceea ce este numit „intuiţie” în ştiinţa ocultă nu are nimic de-a face cu folosirea cuvântului „intuiţie” în limbajul popular curent. Prin această se înţelege o idee mai mult sau mai puţin sigură, spre deosebire de o cunoştinţă raţională, la care se ajunge logic prin intelect şi raţionament. În ştiința ocultă, intuiţia nu este ceva vag şi nesigur, ci un mod înalt de cunoaştere, pătruns de cea mai luminoasă claritate şi de cea mai neîndoielnică certitudine.
