Este imposibil să se facă un progres real în procesul pătrunderii în lumile spirituale fără a trece prin stadiul cunoaşterii imaginative. Aceasta nu înseamnă că în timpul antrenamentului ocult omul este obligat să rămână pentru un anume răstimp la stadiul imaginativ, ca şi când ar fi o clasă care trebuie absolvită. În anumite circumstanţe, acest lucru ar putea fi necesar, dar în niciun caz ca regulă generală. Depinde în întregime de ceea ce a trăit discipolul înaintea intrării pe calea antrenamentului ocult. În cursul discuţiilor se va arăta că mediul spiritual al discipolului ocult este important în această privinţă şi faptul că, depinzând de orientarea sa faţă de acest mediu spiritual, au fost instituite diverse metode pentru a păşi pe calea cunoaşterii.
Poate fi de cea mai mare importanţă să se ştie ce urmează, când cineva se pregăteşte să treacă prin antrenamentul ocult, pentru a reuşi pe „drumul către cunoaşterea superioară”.
Adesea, cel care se străduie să ajungă la o dezvoltare superioară spune: Doresc să mă perfecţionez în plan spiritual, doresc să dezvolt „omul superior” din mine, dar nu am niciun interes pentru manifestările „lumii astrale”. Asta e de înţeles când se iau în considerare descrierile lumii astrale găsite în cărţi care tratează asemenea subiecte. Fenomenele şi entităţile despre care se vorbeşte în aceste cărţi provoacă oamenilor tot felul de neajunsuri. Se spune că sub influenţa unor asemenea entităţi un om poate să sufere modificări în rău ale dispoziţiei sale morale şi ale sănătăţii mentale. Trebuie făcut cunoscut cititorului că zidul care desparte „calea bună de cea rea” este de grosimea „unei pânze de păianjen” şi că plonjarea în abisuri adânci, căderea în cea mai totală depravare sunt foarte posibile. – Este pur şi simplu imposibil să se contrazică asemenea afirmaţii. Totuşi, în multe cazuri, punctul de plecare pe calea ocultă nu este nicidecum corect. Singurul punct de vedere rezonabil este acela care spune că nimeni nu trebuie reţinut de a urma calea cunoaşterii superioare din cauza pericolelor, dar că trebuie luate măsuri stricte de precauţie pentru a preveni aceste pericole. Se poate întâmpla ca acela care cere să fie călăuzit de un maestru ocult să fie sfătuit să amâne antrenamentul pentru un timp şi să treacă mai întâi prin nişte experienţe ale vieţii obişnuite sau să înveţe lucruri care pot fi asimilate în lumea fizică. Va fi atunci sarcina învățătorului ocult să dea căutătorului instrucţiunile potrivite pentru acumularea unei asemenea experienţe şi învățarea unor asemenea lucruri. Se va vedea că învăţătorul ocult procedează de obicei în acest mod. Dacă studentul este suficient de atent la ceea ce i se întâmplă după ce a venit în contact cu învăţătorul ocult, va fi în stare să observe multe lucruri. El va vedea că de aici încolo totul se petrece ca „din întâmplare” şi că poate observa lucruri la care nu ar fi avut acces fără această legătură cu învăţătorul ocult. Dacă studentul nu observă asta şi devine nerăbdător, este pentru că nu a acordat suficientă atenţie la ceea ce i s-a întâmplat. Influenţa învăţătorului asupra studentului nu se va produce prin „trucuri magice” vizibile în mod clar. Această influență este mai degrabă o chestiune intimă, iar acela care şi-ar explora natura şi esenţa fără a fi atins înainte un anumit stadiu al cunoaşterii oculte va greşi. Studentul îşi face un deserviciu dacă devine neliniştit în timpul perioadei de aşteptare. Progresul lui va fi încetinit dacă începe prea devreme antrenamentul pe care îl aşteaptă cu nerăbdare.
Dacă studentul acceptă acest timp de aşteptare sau alte sfaturi corecte date de către învăţătorul ocult, el va fi pregătit să facă faţa încercărilor şi pericolelor care îl întâmpină când ajunge la stadiul imaginației. – Acest stadiu este inevitabil. Cel care caută comunicarea cu lumile superioare fără a trece prin acest stadiu este condamnat să bâjbâie prin întuneric. Fără imaginaţie se poate dobândi o anume idee despre această lume superioară, fără ea se poate atinge şi o stare de uniune cu „Dumnezeul său” sau cu „Sinea superioară”, dar nu se poate ajunge la o adevărată şi luminoasă cunoaştere în deplină conştienţă. De aceea toate discuţiile despre faptul că obişnuirea cu „lumile spirituale inferioare” (cea astrală şi cea devachanică) nu este necesară, că singurul lucru deplin necesar pentru om este să trezească pe „Dumnezeul din el” nu este altceva decât iluzie. – Nu ar trebui să ne amestecăm în străduinţele celui care este satisfăcut cu această abordare, iar ocultistul nu se va amesteca în acest fel. Adevăratul ocultism nu are de-a face cu asemenea străduinţe. Nu pretinde nimănui să devină un învăţăcel. Dar celui care caută disciplina, ea îi va trezi nu numai o percepţie palidă despre el însuşi ca „divin”, ci va încerca să-i deschidă ochii spirituali către ceea ce există cu adevărat în lumile superioare.
Sinea divină este prezentă în fiecare om. Există în fiecare fiinţă creată. În piatră, în plantă şi animal, Sinea divină este, de asemenea, prezentă şi activă. Dar nu contează atât să simţi şi să ştii asta în general, cât să intri într-o legătura vie cu manifestările Sinei divine. Aşa cum cineva poate repeta la nesfârşit că această lume conţine Sinea divină acoperită de un văl, fără să ştie, de aceea, nimic despre lumea fizică, tot astfel şi acela care caută „lumea divină a spiritelor” în generalităţi neclare nu ştie nimic despre lumile superioare. Ar trebui să deschidă ochii şi să privească revelaţia Divinităţii în lucrurile lumii fizice, în piatră, în plantă şi nu să-şi imagineze toate acestea doar ca „aparenţe” în spatele cărora este cumva „ascunsă” adevărata formă a lui Dumnezeu. Nu, Dumnezeu se revelează pe Sine în creaţiile Sale şi oricine Îl cunoaşte pe Dumnezeu trebuie să înveţe să înțeleagă adevărata esenţă a acestor creaţii. De aceea, dacă se doreşte să se cunoască „divinul”, trebuie să se înveţe să se privească ce se întâmplă cu adevărat şi trăieşte în lumile superioare. Conştienţa că Dumnezeul-om locuieşte în sine poate cel mult oferi un început. Dar acest început vieţuit în mod corect reprezintă o adevărată ridicare în lumile superioare. Acest lucru este însă posibil numai pentru acela în care au fost dezvoltate „simţurile spirituale”. Orice altă concepţie se naşte din preceptul „Voi rămâne aşa cum sunt şi voi dobândi numai ceea ce este posibil să dobândesc în acest fel”. Dar punctul de vedere al ocultistului este să devină un alt om, pentru a vedea şi a vieţui altceva decât lucrurile obişnuite.
Din acest motiv este necesară cunoaşterea imaginativă. S-a spus deja că acest stadiu al imaginaţiei nu trebuie să fie conceput ca o clasă care trebuie trecută. Este de înțeles că, în mod special în viaţa de zi cu zi actuală, există persoane care prezintă condiţii preliminare ce permit învăţătorului ocult să dezvolte în ele cunoaşterea inspirată şi intuitivă, simultan sau aproape simultan cu cea imaginativă. Dar nu trebuie înleles că ar putea fi cineva scutit de trecerea prin stadiul imaginativ.
Cauza pericolului inerent cunoaşterii imaginative a fost indicată în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Cauza e aceea că la intrarea în această lume fiinţa umană pierde într-un anumit sens pământul de sub picioare. Pare că sursa siguranţei în lumea fizică este pentru moment complet pierdută. Când se percepe ceva din lumea fizică se pune întrebarea: De unde vine această percepţie? Asta se face de cele mai multe ori în mod inconştient. Dar nu se conştientizează că obiectele de afară, din spaţiu, sunt cauzele percepţiilor. Culorile, sunetele, mirosurile ies din aceste obiecte. Culorile nu ar putea fi văzute plutind liber în spaţiu şi nici sunetele nu ar putea fi auzite fără a apărea conştienţa despre obiectele cărora le aparţin aceste culori şi calităţi şi de la care vin aceste tonuri. Conştienţa că obiectele şi entităţile cauzează percepţii fizice le dă lor, şi prin asta însuşi omului, siguranţa şi echilibrul. Oricine are percepţii fără cauze exterioare este considerat anormal şi morbid. Asemenea percepţii fără cauze sunt numite iluzii, halucinaţii, viziuni.
La început, văzută din afară, întreaga lume imaginativă constă din asemenea halucinaţii, viziuni şi iluzii. Am indicat, în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, cum, prin antrenament ocult, sunt create artificial asemenea viziuni etc. Prin concentrarea conştienţei asupra unei seminţe sau a unei plante care moare, anumite forme, care la început nu sunt altceva decât halucinaţii, sunt conjurate să apară în faţa sufletului. „Formațiunea flăcării” despre care se vorbeşte că apare în suflet prin observarea unei plante este considerată, privită din punct de vedere exterior, ca o halucinaţie. La fel se întâmplă în antrenamentul ocult, când se intră în lumea imaginativă. Ceea ce a fost considerat ca ieşind din lucrurile aflate „afară, în spaţiu”, sau „agăţându-se de ele” – culori, sunete, mirosuri etc. – pluteşte acum liber în spaţiu. Percepţiile se desprind de toate lucrurile exterioare şi înoată liber în spaţiu, sau zboară în jur. Și totuşi este cunoscut cu acurateţe că lucrurile din faţa noastră nu au produs aceste percepţii, ci mai degrabă că ele sunt induse de fiinţa umană. Aşa încât se crede că s-a pierdut terenul de sub picioare. În viaţa obişnuită, în lumea fizică trebuie să ne ferim de acele imagini interioare care nu provin de la lucruri şi care sunt fără temei sau fundaţie. Dar în provocarea cunoaşterii imaginative este esenţial să avem culori, sunete, mirosuri etc. complet libere de toate lucrurile, „plutind liber în spaţiu”.
Următorul pas către cunoaşterea imaginativă este de a găsi un nou fundament pentru imaginile care sunt în derivă. Asta trebuie să se întâmple în cealaltă lume, care e acum pe cale de a se revela. Noi lucruri şi noi entităţi iau în posesie aceste imagini interioare. În lumea fizică, de exemplu, culoarea albastră stă pe o albăstrea. Nici în lumea imaginativă nu trebuie să rămână „plutind liber”. Curge oarecum spre o fiinţă şi, pe când la început plutea în derivă, devine acum expresia unei fiinţe. Ceva spune prin ea că observatorul percepe în lumea imaginativă, aşa încât aceste imagini liber-plutitoare se adună în jurul unor anumite centre. Devine clar că prin ele ne vorbesc fiinţe. Aşa cum în lumea fizică există lucruri corporale şi fiinţe de care culorile, sunetele, mirosurile etc. sunt ataşate sau din care derivă, tot astfel fiinţele spirituale vorbesc prin ele. Aceste „fiinţe spirituale” plutesc întotdeauna în jurul fiinţelor umane. Dar nu se pot revela dacă nu le este oferită ocazia. Le este dată această posibilitate când cineva lasă sunetele, culorile etc. să apară înaintea sufletului chiar dacă nu sunt legate de niciun obiect material.
Aceste „fapte şi entităţi spirituale” sunt diferite de obiectele şi entităţile lumii fizice. În vorbirea obişnuită nu este uşor să se găsească o expresie care să descrie chiar şi vag această diferenţă. Eventual problema poate fi cel mai bine abordată spunând că în lumea imaginativă totul vorbeşte omului, ca şi când ea ar fi în mod direct inteligentă, în timp ce în lumea fizică inteligenţa poate să se reveleze ocolit, prin corporalitate. Faptul că mediul obiectelor exterioare lipseşte şi că spiritualul trăieşte direct şi complet în aceste tonuri, culori etc. liber-plutitoare produce mobilitatea şi libertatea în lumea imaginativă.
Pericolul care ameninţă omul în această lume constă în faptul că el percepe manifestările entităţilor spirituale dar nu entităţile spirituale însele. Aşa stau lucrurile atâta vreme cât el rămâne în lumea imaginativă şi nu se ridică în lumea spirituală. Numai inspiraţia şi intuiţia îl pot conduce treptat în această lume. – Dacă învăţătorul ocult nu l-ar introduce pe elev în tărâmul imaginaţiei, lumea spirituală ar avea pentru el doar o existenţă de umbră. Plenitudinea imaginilor care trebuie să se reveleze când cineva intră cu adevărat în această lume ar fi pierdută. Acesta este motivul pentru care studentul ocult are nevoie de un „ghid”.
Pentru student lumea imaginativă este la început doar o lume a imaginilor căreia, în cele mai multe cazuri, nu-i cunoaşte înţelesul. Dar învăţătorul ocult ştie căror lucruri şi entităţi le aparţin aceste imagini într-o lume superioară. Dacă studentul are încredere în el, ştie că i se vor dezvălui mai târziu conexiuni pe care nu le poate întrevedea. În lumea fizică, obiectele din spaţiu erau ele însele ghizi. El era în postura de a verifica corectitudinea reprezentărilor sale. Realitatea corporală este „stânca” de care trebuie să se sfărâme toate halucinaţiile şi iluziile. Această stâncă dispare într-un abis când se intră în lumea imaginativă. De aceea învăţătorul trebuie să joace rolul unei alte „stânci”. Din ceea ce este el în stare să ofere, studentul trebuie să simtă realitatea lumii noi. De aici rezultă ce mare încredere trebuie să aibă el în învăţător, în orice educaţie ocultă care îşi merită numele. Când nu mai poate crede în învăţător, în această lume superioară, este ca şi cum ar fi în lumea fizică, dacă aici i s-ar lua brusc toate lucrurile pe care şi-a clădit credinţa în realitatea percepţiilor sale.
În afară de acest fapt mai există ceva prin care omul ar putea fi aruncat în confuzie dacă ar intra în lumea imaginativă fără călăuzire. Discipolul trebuie să înveţe să se deosebească pe sine de toate celelalte entităţi spirituale, să se cunoască pe sine însuşi. În viaţa fizică, omul are sentimente, dorinţe, pasiuni, reprezentări etc. Fireşte, toate acestea sunt prilejuite de lucruri şi fiinţe ale lumii exterioare, dar omul ştie foarte clar că ele formează lumea sa interioară şi le deosebeşte de obiectele lumii exterioare ca ceva care se petrece în sufletul său. Dar de îndată ce simţul imaginativ este trezit, uşurinţa diferenţierii încetează complet. Propriile sale sentimente, reprezentări şi păreri păşesc literalmente în afara sa şi se transformă în formă, culoare şi sunet. El stă în faţa lor cum stătea înainte în faţa obiectelor şi fiinţelor străine din lumea fizică. Este de înțeles că confuzia poate deveni completă dacă reamintim ceea ce s-a spus în capitolul „Unele efecte ale iniţierii”, din cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Este descris modul în care lumea imaginativă apare observatorului. Totul apare inversat, ca într-o imagine reflectată. Ceea ce emană din om pare că se apropie de el din afară. O dorinţă pe care o nutreşte se schimbă într-o formă, de exemplu, în forma unui animal care arată fantastic, sau într-o entitate asemănătoare cu o fiinţă umană. Acestea par a-l asalta, par a-l ataca sau par a-l impulsiona să facă un anumit lucru. Aşa că se poate întâmpla ca omul să pară a fi înconjurat de o lume complet fantastică, uneori fermecătoare şi seducătoare, alteori oribilă, de forme ademenitoare. În realitate, acestea nu sunt altceva decât gândurile, dorinţele şi poftele transformate în imagini. – Ar fi o mare eroare să se creadă că deosebirea dintre Sinea transformată din imagini, pe de o parte, şi lumea spirituală, pe de altă parte, s-ar putea face uşor. La început este aproape imposibil pentru discipol să facă aceasta distincţie, pentru că o imagine identică ar putea veni de la o entitate spirituală care vorbeşte oamenilor sau de la ceva din interiorul sufletului, iar dacă dezvoltarea este în mod nejustificat grăbită în acest moment, există pericolul de a nu ajunge niciodată să se facă deosebirea între ele într-o manieră corectă. Regula de aur în această privinţă este precauția. – Acum confuzia va fi încă şi mai mare, deoarece dorinţele sufletului se îmbracă ele însele în imagini cu totul opuse faţă de adevărata lor realitate. Să admitem că, de exemplu, vanitatea se îmbracă în acest fel. Poate apărea ca o formă fermecătoare, promiţând cele mai minunate lucruri, dacă ordinele ei sunt duse la îndeplinire. Declaraţiile ei par să stabilească ţeluri nobile, care merită efortul; însă dacă sunt urmate se plonjează în ruină morală şi în alte tipuri de ruină. Reciproc, o însuşire bună a sufletului se poate înveli într-un veşmânt antipatic. În acest punct numai o persoană care nu e susceptibilă de a avea slăbiciuni în drumul spre scopul corect este neclintită în faţa unor imagini seducătoare ale propriului suflet. – Din cele spuse, se înțelege cât de necesară este conducerea unui învăţător care, cu un simţ sigur, face discipolul atent în deosebirea dintre ceea ce este fantasmă şi ceea ce este adevăr. Nu trebuie să se creadă că învăţătorul trebuie să stea mereu în spatele elevului. A fi spațial împreună cu învăţătorului nu este absolut deloc lucrul care contează întotdeauna pentru elev. Desigur, există momente când o astfel de reuniune în spațiu este de dorit, și de asemenea unele în care este absolut necesară. Dar pe de altă parte învăţătorul găseşte și mijloacele de a rămâne în legătură cu elevul chiar şi când spațial este departe. Și în plus intră în considerare faptul că unele lucruri care se petrec între învăţător şi elev în acest domeniu la o reuniune, poate continua să aibă efect luni de zile, poate chiar ani. Dar există un lucru care trebuie cu siguranță să distrugă legătura necesară dintre învăţător şi elev. Aceasta intervine atunci când elevul îşi pierde încrederea în învăţător. – Și este rău în special dacă legătura de încredere este ruptă înainte ca elevul să fi învățat să facă distincţie între reflexiile iluzorii ale propriului suflet şi adevărata realitate.
S-ar putea să se spună că dacă se stabileşte în acest fel o legătură prea puternică cu învăţătorul discipolul îşi pierde libertatea şi independenţa; el se lasă cu totul în mâinile învățătorului său. Dar nu aceasta este situaţia. Metodele de educaţie ocultă diferă în ceea ce priveşte dependenţa de învăţător [Nota 10]. Această dependenţă poate fi mai mare sau mai mică. Este mai mare în metoda folosită de ocultiştii orientali (chiar şi astăzi este aşa) şi este mai mica în aşa-numita iniţiere creştină. Dispariţia sa completă s-a semnalat în secolul al XIV-lea în aşa-numitele şcoli oculte rosicruciene. În abordarea rosicruciană învăţătorul nu poate fi desființat, asta nu este posibil. Dar încetează cu adevărat orice dependenţă de el. Cum este posibil acest lucru se va vedea din prezentările ce urmează. Se va descrie exact prin ce diferă cele trei „căi de cunoaştere”: cea orientală, cea creştină şi cea rosicruciană. La ultima nu există nimic care să deranjeze simţul omului modern pentru libertate. Se va descrie cum o persoană, ca elev ocult, chiar şi în Europa prezentului, poate merge nu pe calea rosicruciană ci pe cea orientală sau pe cea veche, creştină, deşi cea rosicruciană actualmente este cea mai naturală. Un om poate merge pe această cale fără să-şi pună în pericol creştinismul său, chiar dacă presupune despre sine că se află pe culmea concepţiei ştiinţifice moderne despre lume.
Un altul ar avea, probabil, nevoie de o explicaţie. Cineva s-ar putea simţi tentat să întrebe dacă elevul n-ar putea să fie cruţat de deziluziile propriului său suflet. Dacă s-ar întâmpla asta, el nu ar dobândi niciodată discernământul atât de necesar pentru sine. Pentru că nu poate surprinde prin niciun alt mijloc natura specifică lumii imaginative decât prin observaţia propriului său suflet. La început, omul cunoaşte viaţa interioară a sufletului său doar dintr-o perspectivă. El este cufundat în sufletul său, şi asta este exact ceea ce trebuie să învețe elevul ocult – nu doar să se uite la lucruri din afară, ci să le observe ca şi când ar fi în interiorul lor. Dacă propria sa lume de gânduri o întâlneşte ca pe ceva străin, atunci el învață, prin aceasta, să observe un lucru pe care îl cunoscuse înainte dintr-o perspectivă şi din cealaltă perspectivă.Trebuie să-şi devină sieşi primul exemplu al unei astfel de cunoaşteri. Aici, în lumea fizică, el este obişnuit cu ceva foarte diferit. El se uită la lucruri numai din afară, dar se experimentează pe sine numai dinăuntru. Atâta vreme cât rămâne în lumea fizică, el nu poate vedea niciodată dincolo de suprafaţa lucrurilor, nu poate ieşi în afara lui însuşi, „să se furişeze în afara pielii sale”, ca să se poată observa pe sine din afară. Aceasta observaţie obiectivă de sine este literalmente prima sa obligaţie în educaţia ocultă, care îl ajută să privească dincolo de suprafaţa faptelor şi fiinţelor exterioare.
