Pentru conținutul acestei cărți este folosită o expresie veche: „știința ocultă”. Această expresie poate fi prilejul pentru a trezi în diferiți oameni ai prezentului sentimentele cele mai contrastante. Pentru mulți ea are ceva respingător; provoacă ironie, zâmbet de milă, poate dispreț. Ei își imaginează că un mod de reprezentare care are această denumire nu s-ar putea baza decât pe reverie inutilă, pe himere, că dincolo de această „pretinsă” știință nu s-ar putea ascunde decât impulsul de a reînnoi tot felul de superstiții pe care cu drept cuvânt le evită oricine a făcut cunoștință cu „adevăratul spirit științific” și cu „strădania adevărată pentru cunoaștere”. Asupra unora expresia acționează ca și cum ceea ce cred ei că înseamnă ea ar trebui să aducă ceva ce nu poate fi obținut pe nici o altă cale și spre care, în funcție de predispoziția lor, îi atrage un dor de cunoaștere interior sau o curiozitate sufletească rafinată. Între aceste păreri net opuse există toate treptele intermediare posibile ale respingerii sau acceptării condiționate a ceea ce-și închipuie fiecare atunci când aude expresia „știința ocultă”. Nu se poate contesta că pentru unii această expresie sună ca o vrajă pentru că pare să satisfacă propria lor căutare funestă referitoare la o cale naturală spre cunoașterea unui „necunoscut” tainic, ba chiar tulbure. Căci numeroși oameni vor să-și satisfacă cele mai profunde doruri ale sufletului lor nu prin ceea ce poate fi recunoscut cu claritate. Convingerea lor se îndreaptă spre aceea că în afară de ceea ce s-ar putea cunoaște în lume ar trebui să mai existe ceva care se sustrage cunoașterii. Cu un straniu spirit de contradicție, pe care-l ignoră, ei resping, pentru dorurile de cunoaștere cele mai profunde, tot ce „este cunoscut” și vor să valorifice ceva despre care nu s-ar putea spune că ar fi cunoscut prin cercetarea potrivită lumii naturale. Cine vorbește de „știința ocultă” va face bine să aibă în atenție că i se opun înțelegeri greșite care vin din partea unor apărători ai unei științe de acest fel; de la apărători care nu aspiră, de fapt, la cunoaștere, ci la opusul acesteia.
Aceste expuneri se adresează unor cititori care nu-și pierd imparțialitatea datorită faptului că o expresie face să apară în diferite împrejurări prejudecăți. Despre o știință care într-un sens oarecare trebuie socotită ca fiind „ocultă” (secretă) și care ar trebui să fie accesibilă numai printr-un dar special al destinului nu va fi vorba aici. Vom fi drepți față de utilizarea expresiei urmărită aici, dacă ne vom gândi la ceea ce are Goethe în vedere când vorbește de „taine evidente” existente în fenomenele din natură [ 1 ]. Ceea ce rămâne „tainic” în aceste fenomene, neevident atunci când ele sunt percepute numai prin simțuri și cu rațiunea legată de simțuri, este privit drept conținut al unui fel de cunoștere suprasensibilă*. Pentru cel care valorifică drept „știință” numai ceea ce i se revelează prin simțuri și rațiunii pusă în slujba acestora, este de la sine înțeles că ceea ce se înțelege aici prin „știința ocultă” nu poate fi știință. Un astfel de om, dacă ar vrea să se înteleagă pe el însusi, ar trebui să recunoască faptul că el nu respinge o „știință ocultă” datorită unei aprofundări motivate a acesteia, ci dintr-un sentiment pur personal. Pentru a recunoaște aceasta este necesar numai să reflectezi la felul în care ia naștere o știință și ce importanță are ea în viața umană. Nașterea unei științe nu o recunoști datorită obiectului pe care-l are, ci după felul de activitate a sufletului uman care apare în strădania științifică. Ceea ce trebuie urmărit este comportametul sufletului în timp ce își elaborează știința. Dacă îți însușești obiceiul de a pune în funcțiune acest fel de activitate numai când se iau în considerare revelațiile simțurilor, atunci ajungi ușor la părerea că această revelație senzorială ar fi esențialul. În acest caz nu îți îndrepți privirea asupra faptului că un anume comportament al sufletului uman a fost utilizat numai pentru revelația senzorială. Dar se poate trece peste această autolimitare arbitrară și, făcând abstracție de cazul special al utilizării, să prinzi în colimator activitatea științifică. Acest lucru îl avem în vedere când vorbim aici despre cunoașterea conținuturilor nesenzoriale ale lumii ca despre o cunoaștere „științifică”. Asupra acestor conținuturi ale lumii vrea să acționeze modul de reprezentare umană în același fel în care acționează în celălalt caz asupra conținuturilor științific-naturaliste ale lumii. Ştiința ocultă vrea să se elibereze de modul și de mentalitatea de cercetare științific-naturalistă care se menține, în domeniul ei, în limitele contextului și desfășurării faptelor senzoriale, de această aplicare specială, dar ea vrea să se mențină în modul ei specific de gândire. Ea vrea să vorbească despre nesenzorial în acelasi mod în care știința naturii vorbește despre lucrurile sensibile. În timp ce știința naturii rămâne fixată cu acest mod de cercetare și gândire în domeniul senzorial, știința ocultă vrea să privească activitatea sufletească desfășurată în legătură cu natura ca pe un fel de autoeducare a sufletului și să aplice ceea ce și-a însușit prin această autoeducare la domeniul nesenzorial. Ea vrea să procedeze în așa fel încât să nu vorbască de fapt despre fenomenele sensibile ca atare, ci despre conținuturile nesenzoriale ale lumii așa cum cercetătorul naturii vorbește despre cele ce cad sub simțuri. Ea păstrează dispoziția sufletească a comportamentului naturalist-științific în cadrul acestui procedeu, adică tocmai ceea ce face din cunoașterea naturii o știință. Din această cauză ea își poate îngădui să se numească știință.
* Admitem că expresia „știință ocultă” – așa cum a fost utilizată de autorul acestei cărți și în edițiile anterioare – a fost respinsă tocmai pentru motivul că o știință nu ar putea avea pentru nimeni ceva „ocult”, „tainic”. Dacă lucrurile ar fi astfel înțelese, ar fi corect. Numai că nu acesta este cazul. Pe cât de puțin știința naturii ar putea fi numită o știință naturală în sensul că ea este proprie oricui „de la natură”, tot atât de puțin înțelege autorul prin expresia „știința ocultă” o știință „ocultă”, ci o știință care se referă la fenomene ale lumii care sunt neevidente pentru modul de cunoaștere obișnuit, o știință a ceea ce este neevident, a „tainelor evidente”. Totuși această știință nu trebuie să fie un secret pentru cei care îi caută cunoștințele pe o cale corespunzătoare.
Cine meditează asupra importanței științei naturii în viața umană va înțelege că această importanță nu se poate epuiza prin însușirea cunoștințelor despre natură. Căci aceste cunoștințe nu pot conduce decât la o trăire a ceea ce sufletul uman nu este. Sufletul nu trăieste prin ceea ce omul cunoaște despre natură, ci în procesul cunoașterii. Sufletul se viețuiește în preocuparea sa cu privire la natură. Ceea ce el elaborează prin această preocupare este altceva decât însăși știința despre natură. Este autodezvoltarea realizată prin cunoașterea naturii. Rolul acestei autodezvoltări, știința ocultă vrea să îl facă activ în domenii care se află pur și simplu dincolo de natură. Cel ce se ocupă de știința ocultă nu vrea să ignore valoarea științei naturii, ci vrea s-o cunoască mai bine decât cel ce se ocupă de știința naturii. El știe că nu poate fonda o știință fără precizia reprezentării care există în știința naturii. Dar mai știe și că, dacă această rigoare se obține printr-o pătrundere corectă în spiritul gândirii naturalist-științifice, ea poate fi păstrată, prin forța sufletului, pentru alte domenii.
Apare un lucru care poate pune pe gânduri. În observarea naturii, sufletul este condus în măsură mult mai mare de obiectul studiat decât în cazul conținuturilor lumii ce nu cad sub simțuri. În cazul celor din urmă el trebuie să aibă în măsură mult mai mare capacitatea de a menține prin impulsuri pur interioare esența modului științific de reprezentare. Pentru că foarte mulți oameni cred – în mod inconștient – că această esență nu poate fi menținută decât cu ajutorul firului conducător al fenomenelor naturii, ei sunt înclinați să se decidă în acest sens printr-o declarație voluntaristă; de îndată ce se părăsește acest fir conducător, sufletul bâjbâie, cu procedeele sale științifice, în gol. Astfel de oameni nu au conștientizat specificul acestui mod de a proceda; ei își formează judecata din rătăcirile care trebuie să ia naștere când atitudinea științifică nu a fost suficient întărită în contactul cu fenomenele naturii și când totuși sufletul vrea să se ocupe de contemplarea domeniului nesenzorial al lumii. Atunci apare, bineînțeles, multă vorbărie neștiințifică despre conținuturile nesenzoriale ale lumii. Dar nu din cauză că o astfel de vorbărie nu poate fi prin esența ei științifică, ci pentru că, în cazul dat, a neglijat o autoeducare științifică prin observarea naturii.
Cine vrea să vorbească despre știința ocultă trebuie, în orice caz, pe lângă atenția acordată celor spuse mai sus să aibă și un simț treaz pentru orice rătăcire care ia naștere când se contestă unele lucruri despre tainele revelate ale lumii în lipsa unei atitudini științifice. Cu toate acestea, nu s-ar ajunge la ceva util, dacă aici, chiar la începutul expunerilor de știință ocultă, s-ar vorbi despre toate rătăcirile posibile care aduc în sufletul unor persoane pline de prejudecăți disprețul pentru orice fel de cercetare în această direcție, pentru că astfel de persoane, datorită unui număr cu adevărat foarte mare de rătăciri, conchid că întreaga strădanie este nejustificată. Întrucât însă la oamenii de știință sau la critici cu preocupări științifice respingerea științei oculte nu se bazează decât pe amintita vorbire voluntaristă iar referirea la rătăciri nu este decât un pretext (adeseori inconștient), o discuție cu astfel de adversari ar fi aproape sterilă. Nimic nu-i oprește de a face obiecția, desigur, cu totul îndreptățită, că nu se poate stabili în nici un fel dinainte dacă cel care crede că alții greșesc posedă cu adevărat baza solidă descrisă mai sus. Din această cauză, cel care năzuiește să ajungă la o știință ocultă poate doar să prezinte simplu ceea ce crede că-i este îngăduit să spună. Judecata asupra îndreptățirii lui și-o pot forma numai alții, dar numai persoane care pot, evitând orice vorbire voluntaristă, să se ocupe de natura comunicărilor sale referitoare la tainele evidente ale mersului lumii. Oricum, îi incumbă obligația de a arăta în ce raport se află cele expuse de el cu alte cuceriri ale științei și ale vieții, ce adversități sunt posibile și în ce măsură adevărul exterior direct al vieții, perceptibil prin simțuri, aduce confirmări ale observațiilor sale. Dar nu ar trebui niciodată să se străduiască să-și facă prezentările în așa fel încât ele să acționeze nu prin conținutul lor, ci prin arta sa de a convinge.
Împotriva expunerilor științei oculte se poate auzi adeseori obiecția: acestea nu dovedesc ceea ce conțin; ele prezintă numai diferite aspecte și spun că știința ocultă stabilește acest lucru. Expunerile următoare vor fi greșit interpretate dacă se va crede că în ele s-ar găsi ceva prezentat astfel. Ceea ce se urmărește aici este ca tot ce s-a dezvoltat în suflet prin preocuparea pentru cunoașterea naturii să fie lăsat să evolueze în continuare, pentru a atrage apoi atenția că printr-o astfel de evoluție sufletul întâlnește faptele suprasensibile. Prin aceasta se pune ca premisă că fiecare cititor care dorește să pătrundă în cele expuse se va întâlni în mod necesar cu asemenea fapte. În orice caz, apare o deosebire față de observarea lucrurilor care aparțin exclusiv domeniului științei naturii, în momentul în care se pășește în domeniul științei spiritului. În știința naturii, faptele se află în domeniul sensibilului; prezentatorul științific consideră că activitatea sufletească se retrage în fața contextului și a desfășurării faptelor sensibile. Prezentatorul științei spiritului trebuie să aducă această activitate sufletească în prim-plan; pentru că cititorul ajunge la fapte numai dacă își însușește în mod corect această activitate sufletească care devine astfel a sa proprie. Asemenea fapte nu sunt prezente înaintea percepției umane, ca în știința naturală, fără activitatea sufletească; dimpotrivă, ele pătrund în acestea prin activitate sufletească. Prezentatorul de știință ocultă pune, așadar, ca premisă ca cititorul să caute faptele împreună cu el. Prezentarea lui se va face în așa fel încât să povestească despre găsirea acestor fapte, iar în felul cum povestește să nu predomine arbitrarul, subiectivul, ci simțul științific educat în cadrul știintei naturii. Din această cauză, el va fi nevoit să vorbească despre mijloacele prin care se ajunge la o contemplare a nesenzorialului – a suprasensibilului. Cine întreprinde o prezentare în domeniul științei oculte va recunoaște repede că prin aceasta se obțin reprezentări și idei pe care mai înainte nu le-a avut. În felul acesta se ajunge la gânduri noi și cu privire la ceea ce am spus mai înainte cu privire la esența „dovedirii”. Ajungi să cunoști că pentru expunerea naturalistă „dovedirea este ceva adus spre aceasta, într-o oarecare măsură, din afară. Activitatea pe care în gândirea naturalistă sufletul o aplică dovezii, în gândirea din cadrul științei spiritului este deja implicată în căutarea faptelor. Acestea nu pot fi găsite dacă însăși calea spre ele nu este o cale doveditoare. Cel ce merge cu adevărat pe această cale a trăit implicit și ceea ce este doveditor; nimic nu poate fi obținut printr-o dovadă adăugată din afară. Ignorarea acestui caracter al științei oculte face să se nască multe înțelegeri eronate.
Orice știință ocultă trebuie să încolțească din două gânduri care pot prinde rădăcină în fiecare om. Pentru cunoscătorul științei oculte, așa cum este el înțeles aici, aceste două gânduri exprimă fapte pe care le poți trăi, dacă te slujești de mijloacele corecte pentru aceasta. Pentru mulți oameni, chiar și aceste gânduri înseamnă afirmații extrem de vulnerabile, asupra cărora se poate discuta mult în contradictoriu, dacă nu chiar ceva a cărui imposibilitate poate fi „dovedită”.
Aceste două gânduri sunt că dincolo de lumea vizibilă există o lume ascunsă mai întâi pentru simțuri și pentru gândirea legată de aceste simțuri și că omului îi este posibil să pătrundă în această lume ascunsă prin dezvoltarea unor facultăți care dormitează în el. O astfel de lume ascunsă nu există, spun unii. Lumea pe care o percepe omul prin simțurile sale ar fi singura. Enigmele ei pot fi rezolvate din ea însăși. Chiar dacă omul, în prezent, este încă departe de aceasta, va veni și timpul, când se va putea da răspuns tuturor problemelor existenței, va veni timpul când experiența senzorială și știința ce se sprijină pe aceasta vor putea da aceste raspunsuri.
Nu s-ar putea afirma că nu există o lume ascunsă dincolo de cea vizibilă, spun alții; dar forțele cunoașterii umane nu pot pătrunde în această lume. Ele au limite pe care nu le pot depăși. Poate că nevoia de „credință” să poată căuta un refugiu într-o asemenea lume, dar o știință adevărată care să se sprijine pe fapte sigure nu s-ar putea ocupa de o astfel de lume.
O a treia categorie este aceea care consideră că este un fel de aroganță ca omul să vrea să pătrundă prin munca sa de cunoaștere într-un domeniu în care trebuie să renunti la „a sti” și să te mulțumești cu „a crede”. Apartenenții la această părere resimt ca un fel de nedreptate când omul slab vrea să pătrundă într-o lume care nu ar putea aparține decât vieții religioase.
Se mai invocă și faptul că tuturor oamenilor le este posibilă o cunoaștere comună a faptelor lumii sensibile, dar cu privire la lucrurile suprasensibile nu intră în discuție decât părerea personală a fiecăruia și că nu ar trebui vorbit despre o certitudine valabilă în general în legătură cu aceste probleme.
Alții susțin alte lucruri.
Poți ajunge să-ți fie clar că observarea lumii vizibile pune în fața omului enigme care nu pot fi rezolvate niciodată din înseși faptele acestei lumi. Ele nu vor putea fi rezolvate în acest mod nici când știința acestor fapte va fi progresat la cel mai înalt nivel. Căci faptele vizibile te trimit prin esența lor interioară la o lume ascunsă. Cine nu recunoaște asemenea lucruri se închide față de enigmele care se ivesc cu claritate din toate faptele lumii sensibile. El nici nu vrea să vadă anumite probleme și enigme; din această cauză crede că toate problemele pot primi răspuns din faptele care cad sub simțuri. Acele probleme pe care vrea să le pună sunt și cele care, toate, pot primi răspuns de la faptele despre care el promite că vor fi descoperite în cursul timpului. Acest lucru poate fi acceptat fără rezerve. Dar de ce ar trebui să aștepte răspuns cu privire la anumite lucruri cel care nu pune întrebări? Cine năzuiește spre știința ocultă nu spune nimic altceva decât că, pentru el, aceste întrebări sunt de la sine înțelese și că ar trebui recunoscute ca o expresie deplin justificată a sufletului omenesc. Ştiința nu poate fi totuși înghesuită din această cauză în anumite limite pentru a interzice omului să pună întrebări libere de prejudecăți.
Părerii că omul ar avea limite ale puterii de cunoaștere pe care nu le-ar putea depăși și care-l obligă să se oprească în fața unei lumi invizibile trebuie totuși să i se replice: Nu poate exista nici un dubiu că prin modul de cunoaștere pe care-l înțelege această părere nu se poate pătrunde într-o lume invizibilă. Cel care consideră acest fel de cunoaștere ca fiind singurul posibil nu poate ajunge la o altă părere decât la aceea că omului îi este interzis să pătrundă într-o lume superioară eventual existentă. Dar se poate spune: Dacă este posibil să dezvolți și un alt mod de cunoaștere, acesta poate totuși conduce în lumea suprasensibilă. Dacă se consideră că acest mod de cunoaștere este imposibil, se ajunge la un punct de vedere din care, orice vorbire despre o lume suprasensibilă pare pură absurditate. Față de o judecată liberă de prejudecăți nu poate exista însă ca motiv pentru o astfel de părere decât acela că pentru cel ce a aderat la ea nu există celălalt fel de cunoaștere. Dar cum poți să judeci un lucru despre care afirmi că nu-l cunoști? O gândire liberă de prejudecăți trebuie să adere la principiul care spune să nu vorbești decât despre ceea ce cunoști și să nu stabilești nimic despre ceea ce nu cunoști. O astfel de gândire nu poate vorbi decât despre dreptul cuiva de a comunica un lucru pe care l-a aflat, dar nu despre un drept ca cineva să poată declara imposibil un lucru pe care nu-l știe sau nu vrea să-l știe. Nu poți contesta nimănui dreptul de a se ocupa de suprasensibil, dar nu poate exista un motiv ca cineva să facă declarații hotărâtoare nu numai asupra a ceea ce el poate ști, ci și asupra a tot ceea ce „un om” nu poate ști.
Celor care declară că este o aroganță să pătrunzi în domeniul suprasensibil o cercetare de ștință ocultă trebuie să le dea de gândit asupra faptului că acest lucru este posibil și că ar comite un păcat împotriva facultăților date omului dacă acesta le-ar lăsa să se piardă în loc de a le dezvolta și de a se sluji de ele.
Cine crede însă că părerile despre lumea suprasensibilă trebuie să aparțină numai simțirii și opiniei personale contestă generalul în toate ființele umane. Este desigur clar că pătrunderea în aceste lucruri ar trebui s-o găsească fiecare pentru el însuși, este un fapt și acela că toți acei oameni care înaintează suficient ajung nu la înțelegeri diferite, ci la un același mod de a vedea. Diferența există numai atâta timp cât oamenii vor să se apropie de adevărurile supreme nu pe o cale științifică, ci prin bunul lor plac. Mai trebuie să acceptăm fără dubii și faptul că numai acela care vrea să se adapteze specificului acesteia ar putea recunoaște justețea căii ocult-științifice.
Calea spre știința ocultă o poate găsi fiecare om la momentul potrivit pentru el, dacă recunoaște prezența a ceva ascuns din ceea ce este manifestat sau dacă numai bănuiește sau presupune că forțele de cunoaștere ar fi capabile de dezvoltare, fiind mânat din propria sa conștiență la sentimentul că ceea ce este ascuns i s-ar putea dezvălui. Unui om care este condus prin aceste trăiri sufletești spre știința ocultă i se deschide nu numai perspectiva de a găsi răspuns la anumite probleme ale nevoilor sale de cunoaștere, ci și cu totul altele, astfel încât să devină un învingător a tot ceea ce frânează și slăbește viața. Într-un sens superior, când omul se vede constrâns să se întoarcă de la suprasensibil sau să-l conteste, aceasta înseamnă o slăbire a vieții, ba chiar o moarte sufletească. În anumite condiții, când un om pierde speranța că ceea ce este ascuns i s-ar putea revela, el poate ajunge la disperare. Această moarte și această disperare sunt, în formele lor cele mai variate, în același timp adversari interiori, sufletești ai strădaniilor de a ajunge la știința ocultă. Ele survin când forța interioară a omului dispare. Atunci, întreaga forță a vieții trebuie să-i fie procurată din afară, în cazul când aceasta trebuie să ajungă în stăpânirea sa. El conștientizează atunci lucrurile, entitățile și procesele care ajung la simțurile sale; el le dezmembrează în rațiunea sa. Ele îi provoacă bucurie și suferință; îl mână spre acțiunile pe care le poate înfăptui. Un timp, el o poate duce astfel, totuși trebuie să ajungă o dată la un moment în care, interior, moare. Căci ceea ce poate să fie extras astfel din lume pentru om se epuizează. Aceasta nu este o afirmație care să-și aibă originea într-o experiență personală, individuală, ci un lucru care rezultă dintr-o examinare liberă de prejudecăți a oricărei vieți omenești. Ceea ce te apără de această epuizare este ceea ce este ascuns, ceea ce se află în adâncul lucrurilor. Dacă în om moare forța de a coborî în aceste adâncuri, atunci și exteriorul lucrurilor nu se mai dovedește a fi stimulator pentru viață.
Lucrurile nu stau în nici un caz așa, în sensul că ele ar privi numai omul individual, numai binele și suferința personală. Tocmai prin observații adevărate ale științei oculte omul ajunge la certitudinea că, dintr-un punct de vedere superior, binele și suferința individuală sunt intim legate de binele și suferința întregii lumi. Există aici o cale pe care omul ajunge la înțelegerea că el adaugă întregii lumi și tuturor ființelor un prejudiciu dacă nu-și desfășoară forțele sale în mod corect. Dacă omul își pustiește viața prin aceea că pierde legătura cu suprasensibilul, atunci el nu distruge numai în interiorul său ceva, a cărui moarte îl poate aduce în final la disperare, ci creează prin slăbiciunea sa o frână pentru dezvoltarea întregii lumi în care trăiește.
Omul se poate înșela. El se poate dărui credinței că nu există ceva ascuns, că în ceea ce ajunge la simțurile sale și la rațiunea sa ar fi cuprins tot ce poate fi prezent de fapt. Dar această amăgire este posibilă numai pentru suprafața conștienței, nu și pentru profunzirnea acesteia. Sentimentul și dorința nu se asociază acestei credințe înșelătoare. Ele vor avea nevoie mereu, într-un fel oarecare, de ceva ascuns. Şi când acesta le este sustras, ele îl vor împinge pe om în îndoială, în nesiguranța vieții și chiar în disperare. O cunoaștere care revelează ascunsul este capabilă să învingă orice lipsă de speranță, orice nesiguranță în viață, orice disperare, pe scurt, tot ceea ce slăbește viața individului și-l împiedică să-și joace rolul în evoluția generală.
Acesta este rodul frumos al cunoștințelor științei oculte, că poate da satisfacție forței și solidității vieții și nu numai dorinței de a ști. Izvorul din care astfel de cunoștințe iau forță pentru muncă, siguranță pentru viață este inepuizabil. Nimeni dintre cei care au ajuns o dată cu adevărat la acest izvor nu va pleca, în cazul refugierii repetate în acesta, fără a fi întărit.
Există oameni care nu vor să știe nimic despre astfel de cunoștințe deoarece văd în cele spuse ceva nesănătos . Pentru suprafața și exteriorul vieții astfel de oameni au întru totul dreptate. Ei nu vor să știe știrbit ceea ce oferă viața în așa-numitul ei adevăr. Ei văd o slăbiciune în faptul că omul se întoarce de la adevăr și își caută mântuirea într-o lume ascunsă care pentru ei este totuna cu o lume fantastică, produs al visului. Dacă vrei să nu cazi printr-o astfel de căutare în domeniul știintei oculte într-o reverie și slăbiciune bolnăvicioasă, trebuie să recunoaști ceea ce este parțial justificat în astfel de obiecții. Căci ele se bazează pe o judecată sănătoasă care însă nu conduce la un adevăr întreg, ci la o jumătate de adevăr datorită faptului că nu pătrunde în adâncul lucrurilor, ci se oprește la suprafața lor. Dacă o strădanie spre cunoașterea suprasensibilă ar fi de așa natură încât să slăbească viața și să-l aducă pe om la renunțarea la adevărul adevărat, atunci astfel de obiecții ar fi desigur destul de puternice pentru a sustrage direcției spirituale baza de sprijin.
Dar și împotriva acestor păreri strădaniile științei oculte nu ar merge pe calea corectă, dacă ar vrea să se „apere” în sensul obișnuit al cuvântului. Şi aici ele nu pot să vorbească decât prin valoarea ce poate fi recunoscută de orice om liber de prejudecăți, când ele fac să devină sensibil modul în care intensifică forța de viață a celui care li se adaptează în sensul corect. Aceste strădanii nu pot înstrăina omul de lume, nu-l pot transforma într-un visător; ele întăresc omul prin acele izvoare de viață în care el își are originea în ceea ce privește partea sa sufletesc-spirituală.
Omului i se mai pun în cale și alte piedici pentru înțelegere când se apropie de năzuințele științei oculte. Este, de fapt, principial adevărat că cititorul găsește în prezentările științei oculte o descriere a trăirilor sufletești prin urmărirea cărora el se poate mișca spre conținuturile suprasensibile ale lumii. Numai că, în practică, aceasta trebuie să fie viețuită totuși ca un fel de ideal. Cititorul trebuie să preia la început un număr mai mare de experiențe suprasensibile pe calea unor comunicări pe care el însuși încă nu le trăiește. Acest lucru nu poate fi altfel, și așa va fi și cu această carte. Se va descrie ceea ce autorul crede a ști despre esența omului, despre comportamentul acestuia la naștere și moarte și, în starea lipsită de corp, în lumea spirituală; apoi se prezintă evoluția Pământului și a umanității. Ar putea părea astfel că s-ar impune premisa că un număr de pretinse cunoștințe ar fi prezentate ca dogme pentru care s-ar cere credință bazată pe autoritate. Totuși nu așa stau lucrurile. Ceea ce poate fi cunoscut din conținuturile suprasensibile ale lumii trăiește în prezentator ca un conținut sufletesc viu; și dacă începi să trăiești în acest conținut sufletesc, această trăire aprinde în sufletul propriu impulsurile care conduc la faptele suprasensibile corespunzătoare. Citirea cunoștințelor științei oculte determină o altfel de trăire decât aceea care însoteste comunicarea unor fapte din domeniul sensibilului. Dacă citești comunicări despre lumea sensibilă citești, de fapt, despre aceasta. Dacă citești comunicări despre lucruri suprasensibile în sensul corect, atunci pătrunzi în ele, trăind în curentul existenței spirituale. O dată cu preluarea rezultatelor se preia și propria cale interioară. Este adevărat că ceea ce vrem să spunem aici nu este observat de cititor la început. Intrarea în lumea spirituală este imaginată mult prea asemănător cu o trăire sensibilă și astfel se află că este prea asemănător procesului gândirii ceea ce se viețuiește la citirea despre această lume. Dar în adevărata preluare prin intermediul gândirii te afli deja în această lume și trebuie doar să te lămurești asupra faptului că ai trăit deja în mod neobservat ceea ce ai considerat că ai obținut numai prin intermediul gândurilor. Vei obține claritate deplină asupra naturii reale a acestei trăiri atunci când vei realiza practic ceea ce este descris în partea a doua (ultima) a acestei cărți, drept „calea” spre cunoștințele suprasensibile. S-ar putea crede că exact opusul este corect: ar trebui descrisă mai întâi „calea”. Dar lucrurile nu stau astfel. Pentru cel care urmărește să pătrundă în lumea suprasensibilă numai prin „exerciții”, fără a-și îndrepta privirea sufletească asupra anumitor fapte ale lumii suprasensibile, această lume rămâne ceva nedeterminat, un haos care se amplifică. El învață să se adapteze acestei lumi într-un mod oarecum naiv, în timp ce se instruiește asupra anumitor fapte ale acesteia și apoi își dă seama pe deplin conștient, părăsind atitudinea naivă, cum ajunge el însuși la trăiri asupra cărora a obținut comunicări. Când pătrunzi în prezentări ale științei oculte, te convingi că o cale sigură spre cunoașterea suprasensibilă nu poate fi decât aceasta. De asemenea, vei recunoaște și faptul că toate părerile despre o acționare a cunoștințelor suprasensibile, la început ca dogme prin forța sugestiei, sunt nefondate. Căci conținutul acestor cunoștințe se obține în cadrul unei vieți sufletești de așa natură încât îi suprimă orice forță pur sugestivă și-i dă doar posibilitatea de a vorbi pe aceeași cale celuilalt, cale pe care îi vorbesc toate adevărurile care se adresează judecății sale ponderate. Faptul că, la început, celălalt nu observă cum trăiește în lumea spirituală nu se datorează unei preluări prin sugestie neprecaută, ci fineții și neobișnuitului trăirii din timpul lecturii. În felul acesta, prin prima preluare a comunicărilor așa cum sunt date în prima parte a acestei cărți, devii mai întâi un cunoscător asociat al lumii suprasensibile; prin expunerea practică a structurilor sufletești, cuprinse în partea a doua, devii cunoscător independent al acestei lumi.
Potrivit spiritului și a sensului adevărat, nici un om de știință veritabil nu va putea găsi o contradicție între știința sa construită pe faptele lumii sensibile și modul cum se cercetează lumea suprasensibilă. Acel om de știință se foloseste de anumite instrumente și metode. El își construiește uneltele prin prelucrarea materialului oferit de „natură” . Modul de cunoaștere suprasensibilă se folosește și el de un instrument. Numai că acesta este însuși omul. Dar și acest instrument trebuie mai întâi ajustat pentru cercetarea superioară. În el trebuie transformate capacitățile și forțele date de „natură” fără colaborarea omului în altele, superioare. Prin aceasta însuși omul se poate face instrument pentru cercetarea lumii suprasensibile.
NOTE
1. „Există tot atâtea taine evidente pentru că sentimentul acestora intră în conștiența puținor oameni, iar aceștia, temându-se să nu-și dăuneze lor sau altora, nu lasă să ajungă o explicație a acestora până la expresia verbală”. Scrisoare către Ch.L.F. Schultz din 20 noiembrie 1821; Operele lui Goethe, ediție Weimar, 1906.
