Nu se poate pătrunde esența stării de veghe fără a observa starea pe care o parcurge omul în timpul somnului; și nici de enigma vieții nu te poți apropia fără a cerceta moartea. La un om în care nu trăiește sentimentul importanței cunoașterii suprasensibile pot apărea îndoieli față de aceasta chiar din felul cum el ia în considerare somnul și moartea. O asemenea cunoaștere poate evalua motivele care dau nastere acestor îndoieli. Căci nu este nimic de neînțeles când cineva spune că omul s-ar afla aici pentru viața activă, eficientă, iar activitatea sa creatoare s-ar baza pe dăruirea pentru acest scop. Iar aprofundarea unor stări ca somnul și moartea nu ar putea conduce decât la lucruri fantastice, fără conținut. Oamenii pot vedea cu multă ușurință în respingerea unor astfel de „lucruri fantastice” expresia unui suflet sănătos, iar în dăruirea către astfel de „reverii inutile” ceva maladiv care nu convine decât unor persoane lipsite de forță vitală și de bucuria vieții și care sunt incapabile de „creație adevărată”. Nu trebuie să considerăm fără rezerve un astfel de raționament ca fiind greșit. Căci el conține un anumit sâmbure de adevăr; este un sfert de adevăr care trebuie completat cu celelalte trei sferturi de adevăr care îi aparțin. Și dacă combatem sfertul corect pe care l-a înțeles dar care nu presimte celelalte trei sferturi îl vom face cu totul neîncrezător. Așadar, trebuie să admitem în mod obligatoriu că o abordare a ceea ce învăluie somnul și moartea este bolnăvicioasă dacă ne conduce la o slăbire, la o întoarcere de la viața adevărată. Și putem fi de acord că multe lucruri tinând de ceea ce dintotdeauna s-a numit știință ocultă și care se face și în prezent sub acest nume are un caracter nesănătos, dușmănos vieții. Dar acest aspect nesănătos nu este în nici un fel produs al adevăratei cunoașteri suprasensibile. Adevărata situație este de fapt următoarea. Așa cum omul nu poate fi în permanență treaz, tot astfel el nu poate s-o scoată la capăt în situațiile reale ale vieții, în toată amploarea ei, fără ceea ce-i poate da suprasensibilul. Viața se continuă și în timpul somnului și forțele care lucrează și creează în starea de veghe își iau puterea și vigoarea din ceea ce le dă somnul. Așa stau lucrurile cu ceea ce poate observa omul în lumea manifestată. Domeniul lumii este mai larg decât câmpul acestei observații. Iar ceea ce omul cunoaște în planul sensibil trebuie să fie completat și fecundat prin ceea ce el poate afla despre lumile invizibile. Un om care nu și-ar obține mereu, în mod repetat, întărirea forțelor slăbite prin somn și-ar conduce în mod obligatoriu viața spre distrugere; de asemenea, o observare a lumii care n-ar fi fecundată de cunoașterea a ceea ce este ascuns ar conduce la devastare. La fel stau lucrurile și cu „moartea”. Ființele vii sunt supuse morții pentru a se putea naște o viață nouă. Cunoașterea suprasensibilului este cea care răspândește o lumină clară peste frumoasa sintagmă a lui Goethe: Natura a inventat moartea, pentru a avea mai multă viață [ 1 ]. Așa cum nu ar putea exista viață în sensul obișnuit fără moarte, tot astfel nu poate exista o cunoaștere adevărată a lumii vizibile fără o înțelegere de ansamblu a celei suprasensibile. Orice cunoaștere a ceea ce este vizibil trebuie să se afunde mereu în invizibil pentru a se putea dezvolta. Astfel devine evident că abia știința suprasensibilului face posibilă viața cunoștințelor revelate; ea nu slăbește niciodată viața când apare în forma ei adevărată; ea o întărește și o face mereu proaspătă și sănătoasă când, lăsată în voia ei, aceasta a ajuns să fie slabă și bolnavă.
Când omul se cufundă în somn, se modifică ansamblul relațiilor dintre mădularele sale. Ceea ce se află din omul adormit pe locul său de odihnă reprezintă corpul fizic și corpul eteric, dar nu și corpul astral și eul. Întrucât în timpul somnului corpul eteric rămâne legat de corpul fizic, efectele vieții continuă. În momentul în care corpul fizic ar fi lăsat în voia lui el ar trebui să se descompună. Dar ceea ce se stinge în somn sunt reprezentările, suferința și plăcerea, bucuria și îngrijorarea, este capacitatea de a exterioriza o voință conștientă și lucruri asemănătoare ale existenței. Dar purtătorul tuturor acestor lucruri este corpul astral. Este de la sine înțeles că pentru o judecată lipsită de prejudecăți nici nu ar putea fi luată în considerare părerea că în timpul somnului corpul astral împreună cu orice plăcere și orice suferință ar fi distruse, împreună cu întreaga lume de reprezentări și a voinței. El este prezent într-o altă stare. Faptul că eul uman și corpul astral nu ar fi alcătuite numai din plăcere și suferință și toate celelalte amintite, ci că ar avea și o percepție conștientă despre ele ar presupune ca acesta să fie legat de corpul fizic și de corpul eteric. În starea de veghe el este în această situație, în timpul somnului nu mai este. El s-a retras din ele. El a preluat un alt fel de existență decât cea care îi revine în timpul când este legat de corpul fizic și de cel eteric. Acum, este sarcina cunoașterii planului suprasensibil de a observa acest fel diferit de existență a corpului astral. Pentru observarea lumii exterioare, corpul astral dispare în timpul somnului; vederea în suprasensibil trebuie să-l urmărească acum în viața sa, până la preluarea în posesie a corpului fizic și a celui eteric. Ca în toate cazurile în care este vorba de cunoașterea lucrurilor ascunse și a proceselor ascunse ale lumii, pentru descoperirea adevăratelor fapte ale stării de somn este necesară observarea suprasensibilă în forma ei proprie; dar o dată ce a fost exprimat ceea ce se poate afla prin această observare, atunci indiscutabil acest lucru este inteligibil pentru o gândire lipsită de prejudecăți. Căci fenomenele lumii ascunse se arată prin efectele produse în lumea manifestată. O dată ce se conștientizează felul în care ceea ce este comunicat de observarea suprasensibilă face inteligibile fenomenele sensibile, o astfel de confirmare este dovada care poate fi cerută pentru aceste lucruri. Cine nu vrea să folosească mijloacele pentru obținerea observării suprasensibile care vor fi menționate mai departe poate face următoarea experiență: poate accepta mai întâi indicațiile observației suprasensibile și apoi să le aplice lucrurilor sensibile pe care le deține din propria sa experiență. El poate afla astfel că, prin aceasta, viața devine inteligibilă. Și va ajunge la o asemenea convingere cu atât mai mult cu cât va observa mai clar și mai pătrunzător viața obișnuită.
Chiar dacă în timpul somnului corpul astral nu trăiește reprezentări, chiar dacă nu resimte nici plăcere nici suferință sau alte lucruri asemănătoare, el nu rămâne inactiv. El are chiar în timpul somnului o activitate foarte vie. Este o activitate în care el trebuie să intre într-o succesiune ritmică mereu repetată, după ce a fost activ un timp în comun cu corpul fizic și cu cel eteric. Ca un pendul care după ce a executat bătaia spre stânga și a revenit în poziția mediană prin forța acumulată astfel trebuie să execute o bătaie la dreapta, așa trebuie să-și manifeste mobilitatea corpul astral și eul care se află în sânul acestuia, după ce un timp au fost active în corpul fizic și în cel eteric, ca urmare a acestei activități trebuind să petreacă un timp în afara trupului într-o ambianță spiritual-sufletească. Pentru constituția normală a vieții omului se instalează, în cadrul acestei stări netrupești a corpului astral și a eului, o stare de inconștiență, întrucât aceasta reprezintă opusul față de starea de conștiență dezvoltată prin coexistența cu corpul fizic și cu cel eteric, așa cum bătaia spre dreapta a pendulului creează contrastul cu bătaia spre stânga. Necesitatea de a intra în această stare de inconștiență este resimțită de spiritual-sufletescul omului ca oboseală.[ Obs.1 ] Dar această oboseală este expresia faptului că eul și corpul astral se pregătesc în timpul somnului pentru a forma din nou în corpurile fizic și eteric, în starea de veghe următoare, ceea ce a luat naștere în timpul cât ele au fost libere de elementul spiritual-sufletesc, printr-o activitate formatoare pur organică, inconștientă. Această activitate inconștientă și activitatea care are loc în ființa omului în timpul conștienței și prin aceasta sunt opoziții; opoziții care trebuie să alterneze într-o succesiune ritmică. Forma și silueta corpului fizic, caracteristice pentru om, nu pot fi menținute decât prin corpul eteric uman. Dar această formă umană a corpului fizic nu poate fi păstrată decât printr-un corp eteric căruia îi sunt furnizate la rândul lui faptele corespunzătoare de către corpul astral. Corpul eteric este formatorul, arhitectul corpului fizic. Dar el poate construi în mod corect numai dacă obține de la corpul astral imboldul de a face un lucru temeinic. În acesta se află modelele după care corpul eteric îi conferă corpului fizic forma sa. În starea de veghe, corpul astral nu este încărcat cu aceste modele pentru corpul fizic sau este numai până la un anumit nivel. Căci în starea de veghe sufletul le înlocuiește cu propriile sale imagini. Când omul își îndreaptă simțurile spre ambianța sa, el își formează prin percepție imagini în reprezentările sale care sunt copiile lumii lui înconjurătoare. Aceste copii sunt la început elemente deranjante pentru imaginile care incită corpul eteric la menținerea corpului fizic. Numai dacă omul ar putea să transmită prin activitate proprie corpului său astral acele imagini care ar putea da corpului eteric imboldul corect nu ar exista un astfel de deranj. În existența umană însă tocmai acest deranj joacă un rol important. Și el se exprimă prin aceea că în timpul stării de veghe modelele pentru corpul eteric nu acționează cu toată forța. Corpul astral își aduce contribuția din starea de veghe în cadrul corpului fizic, în timpul somnului el lucrează asupra corpului fizic din afară*.
* Privitor la esența oboselii, a se vedea „Aspecte particulare din domeniul știintei spiritului” din cartea de față.
Așa cum corpul fizic are nevoie, de exemplu, în aportul de alimente de lumea exterioară, cu care el este de același fel, ceva asemănător se întâmplă și cu corpul astral. Să ne gândim la un corp uman fizic îndepărtat de lumea lui înconjurătoare. El ar trebui să dispară. Aceasta arată că el nu poate exista fără întreaga sa ambianță fizică. În fapt, întregul Pământ trebuie să fie așa cum este pentru ca trupurile fizice umane să poată exista. În realitate, întregul trup uman este numai o parte a Pământului, ba, într-un sens mai larg, a întregului Univers fizic. El se comportă în această privință ca degetul de la o mână față de întregul corp uman. Dacă separăm degetul de mână, el nu mai poate exista ca deget. La fel ar trebui să se întâmple și cu corpul uman, dacă este despărțit de acel corp căruia el îi este un membru, de condițiile pe care i le furnizează Pământul. Să-l ridicăm la o înăltime de suficiente mile deasupra suprafeței Pământului și el se va distruge, cum se distruge degetul tăiat de la o mână. Dacă omul ia mai puțin în considerare acest fapt în cazul corpului său fizic decât în cazul degetului și al trupului, aceasta se datorează faptului că degetul nu se poate plimba pe trupul său așa cum umblă el pe Pământ, și că dependența degetului este mai evidentă.
Așa cum corpul fizic este cuibărit în lumea fizică de care ține, la fel și corpul astral este apartenent la lumea lui. Numai că prin viața în stare de veghe el este smuls din această lume. Putem ilustra printr-o comparație ce se întâmplă. Imaginați-vă un vas cu apă. În această masă de apă, o picătură nu este ceva izolat în sine. Dar luați un burete mic și absorbiți cu el o picătură din această masă de apă. Așa ceva se întâmplă cu corpul astral la trezire. În timpul somnului el se află într-o lume asemănătoare. El aparține într-un anumit sens acesteia. La trezire, corpul fizic și corpul eteric îl absorb. Ele se umplu cu el. Ele conțin organele prin care el conștientizează lumea exterioară. Pentru a ajunge însă la această conștientizare, el trebuie să se separe din lumea sa. El poate obține din lumea sa numai modelele de care are nevoie pentru corpul eteric. După cum corpului fizic, de exemplu, alimentele îi parvin din ambianța sa, la fel și corpului astral îi parvin în timpul somnului imagini din lumea sa înconjurătoare. Aici, el trăiește, de fapt, în Cosmos, în afara corpurilor fizic și eteric. În același Cosmos din care s-a născut întregul om. În acest Cosmos există sursa imaginilor prin care omul își primește forma. El este integrat în mod armonios în acest Cosmos. Și el se ridică din această armonie cuprinzătoare, în timpul stării de veghe, pentru a ajunge la percepția exterioară. În somn, corpul său astral se reîntoarce în armonia Cosmosului. La trezire el introduce în corpurile sale atâta forță preluată din această armonie încât se poate lipsi pentru un timp de sejurul în armonie. În timpul somnului corpul astral se întoarce în patria sa și la trezire aduce cu sine în viață forțe întărite. Expresia exterioară a achiziției adusă de corpul astral la trezire constă în prospețimea pe care o produce un somn sănătos. Expunerile ulterioare ale științei oculte vor arăta că această patrie a corpului astral este mai cuprinzătoare decât ceea ce aparține corpului fizic, în sens mai restrâns, din ambianța fizică. În timp ce omul este, ca ființă fizică, un mădular al Pământului, corpul său astral aparține unor lumi în care mai sunt incluse și alte corpuri cerești decât Pământul nostru. Din această cauză el pătrunde în timpul somnului într-o lume căreia îi aparțin alte lumi decât Pământul nostru, ceea ce, așa cum am spus, va putea deveni clar abia în expunerile ulterioare.
Ar trebui să fie de prisos să indicăm o înțelegere eronată care poate apărea ușor cu privire la aceste fapte. Dar nu este inutil pentru timpul nostru în care sunt prezente anumite reprezentări materialiste. Din direcții în care domină astfel de reprezentări se poate spune, bineînțeles, că singura atitudine științifică este aceea de a cerceta un fenomen cum este somnul numai prin prisma condițiilor sale fizice. Chiar dacă savanții nu sunt încă de acord cu privire la cauza fizică a somnului un lucru este indiscutabil, și anume că ar trebui să se accepte existența anumitor procese fizice care se află la baza acestui fenomen. Totuși ar fi bine să se recunoască cel puțin faptul că nu există nici o contradicție între această afirmație și cunoașterea suprasensibilă! Ea admite tot ceea ce vine din această direcție, așa cum se acceptă că pentru apariția fizică a unei case trebuie să se așeze cărămidă peste cărămidă și că, atunci când casa este gata, se pot explica forma și coeziunea ei prin legi pur mecanice. Dar ca să ia naștere casa este necesar gândul constructorului. Pe acesta nu-l găsim dacă cercetăm numai legile fizice. Așa cum dincolo de legile fizice care fac explicabilă apariția casei se află gândurile creatorului ei, tot așa dincolo de ceea ce aduce știința fizică într-un mod foarte corect se găsește ce este revelat de cunoașterea suprasensibilă. Desigur, această comparație este invocată adeseori când este vorba de un fundal spiritual al lumii. Și ea poate fi considerată banală. Dar în astfel de situații nu este vorba de a face cunoscute anumite notiuni ci de a da fundamentării unui lucru greutatea ei corectă. Poți fi împiedicat să faci aceasta pur și simplu datorită faptului că reprezentări opuse au o putere prea mare asupra forței de judecată, pentru a putea resimți în modul corect această greutate.
O stare intermediară între starea de veghe și de somn o reprezintă visarea. Ceea ce oferă trăirile din vis unei observări sensibile este vălmășagul pestriț al unei lumi de imagini care ascunde totuși în sine ceva cu caracter de regulă și de lege. Această lume pare să arate mai întâi un flux și un reflux adeseori într-o succesiune încâlcită. În viața sa de vis omul este descătușat de legea conștienței treze, care-l înlănțuie de percepția prin simțuri și de regulile gândirii raționale. Cu toate acestea visul are ceva care sugerează legi tainice pline de farmec și de atracție pentru presimțirea umană și care sunt cauzele mai profunde pentru care frumosul joc al fanteziei, așa cum stă la baza simțirii artistice, este ușor comparat cu „visarea”. Este suficient să-ți amintești unele vise semnificative și vei găsi confirmarea acestui lucru. Un om visează, de pildă, că gonește un câine care se repede la el. El se trezește și își dă seama că împinge în mod inconștient o parte a cuverturii care se îngrămădise sub corpul său, incomodându-l. Ce face aici viața de vis din fenomenul perceptibil prin simțuri? Ceea ce simțurile ar percepe în stare de veghe; lasă mai întâi viața din timpul somnului în totală inconștiență. Dar este reținut ceva esențial, și anume faptul că omul vrea să se apere, să respingă ceva. Și în jurul acestui fapt țese un proces în imagini. Imaginile ca atare sunt ecouri ale vieții din starea de veghe a zilei. Modul în care acestea sunt preluate din starea de veghe are ceva arbitrar. Oricine are sentimentul că pentru aceeași împrejurare exterioară visul i-ar putea crea, ca prin scamatorie, și alte imagini. Dar senzația că trebuie să respingă ceva toți o exprimă în imagini. Visul creează simboluri. Și procese interioare se pot transforma în astfel de simboluri de vis. Un om visează că lângă el trosnește un foc; în vis vede flăcări. El se trezeșe și simte că s-a învelit prea tare și i s-a făcut prea cald. Sentimentul unei călduri prea mari se exprimă în mod simbolic în imagine. În vis se pot desfășura trăiri cu totul dramatice. Cineva visează, de exemplu, că stă pe marginea unei prăpăstii. El vede un copil care se apropie în fugă. Visul îl face să treacă prin toate chinurile unui gând: numai de n-ar fi neatent copilul și n-ar cădea în prăpastie. El îl vede căzând și aude lovirea surdă a corpului. Se trezește și își dă seama că un obiect care era atârnat de un perete al camerei s-a desprins și în căderea sa a produs un zgomot înfundat. Această întâmplare simplă, viața de vis o exprimă printr-un proces care se desfășoară în imagini tensionate. Deocamdată nu trebuie să medităm asupra modului cum se face că, după cum am văzut în ultimul exemplu, clipa căderii unui obiect se descompune într-o serie de fapte care par să se întindă pe un anumit interval de timp; trebuie doar să focalizăm felul în care visul transformă într-o imagine ceea ce ar oferi o percepție senzorială trează.
Vedem că îndată ce simțurile își încetează activitatea pentru om se impune ceva creator. Este același element creator care este prezent în plin somn profund, fără vise, și care reprezintă acea stare sufletească care apare ca polar opusă structurii sufletului treaz. Ca să se producă acest somn fără vise corpul astral trebuie să fie extras din corpul eteric și din corpul fizic. El este separat de corpul fizic în timpul visării în măsura în care nu mai are legătură cu organele sale de simț dar încă mai menține o legătură cu corpul eteric. Faptul că procesele corpului astral sunt percepute în imagini vine de la această legătură a sa cu corpul eteric. În clipa în care încetează această legătură, imaginile se afundă în întunericul inconștienței și se instalează somnul fără vise. Arbitrarul și adeseori absurdul imaginilor de vis își au originea în faptul că datorită separării sale de organele de simț ale corpului fizic corpul astral nu-și poate raporta imaginile la obiectele și procesele corespunzătoare ale ambianței exterioare. Deosebit de lămuritor pentru această stare de fapte este observarea unui vis în care eul se scindează într-o oarecare măsură. De exemplu, când cineva visează că el, ca elev, nu este în stare să răspundă la o întrebare pusă de profesor, iar imediat după aceasta profesorul dă el însuși răspunsul. Pentru că cel care visează nu se poate folosi de organele de percepție ale corpului său fizic, el nu este în stare să raporteze la sine cele două procese. Așadar, și pentru a se recunoaște pe sine ca eu remanent este mai întâi necesară înzestrarea omului cu organe de percepție exterioare. Numai când omul obține capacitatea de a deveni conștient de eul său pe altă cale decât prin aceea a unor astfel de organe de percepție, eul remanent rămâne pentru el perceptibil și în afara corpului său fizic. Asemenea facultăti trebuie să achiziționeze conștiența sa suprasensibilă, iar în scrierea de față va mai fi vorba despre mijloacele de a dobândi aceasta.
Și moartea survine printr-o modificare a legăturii dintre mădularele ființei umane. Și ceea ce ne furnizează în această privință observația suprasensibilă poate fi văzut prin efectele sale în lumea manifestată; iar puterea de judecată lipsită de prejudecăți va găsi confirmate și aici, prin observarea vieții exterioare, comunicările cunoașterii suprasensibile. Totuși, pentru aceste fapte, exprimarea invizibilului în vizibil este mai puțin evidentă și se întâmpină dificultăți mari pentru a resimți deplin ponderea a ceea ce este confirmare în fenomenele vieții exterioare pentru comunicările cunoașterii suprasensibile în acest domeniu. Încă mai putemică este înclinația de a declara unele lucruri deja discutate în această lucrare ca fiind formațiuni fanteziste, atunci când cineva vrea să se închidă față de cunoașterea modului în care în planul sensibil este conținută trimiterea clară la suprasensibil.
În timp ce la trecerea în starea de somn corpul astral se desprinde numai din legătura sa cu corpul eteric și cu corpul fizic, acestea din urmă rămânând totuși legate, o dată cu moartea survine și separarea corpului fizic de corpul eteric. Corpul fizic este lăsat în voia propriilor sale forțe, din care cauză, în starea de cadavru, el se descompune. Pentru corpul eteric, o dată cu moartea s-a instalat o stare în care el nu a mai fost niciodată între naștere și moarte – făcând abstracție de anumite cazuri excepționale, despre care trebuie să mai vorbim. El este acum legat de corpul său astral fără să fie prezent și corpul fizic. Căci corpurile eteric și astral nu se separă imediat după survenirea morții. Un timp ele se mențin reunite printr-o forță despre care este lesne de înțeles că trebuie să fie prezentă. Dacă ea nu ar fi prezentă, corpul eteric nici nu s-ar putea desprinde de corpul fizic. Căci el este ținut laolaltă cu acesta; aceasta o arată somnul, când corpul astral nu are capacitatea de a separa cele două mădulare ale omului. Această forță intră în activitate prin moarte. Ea scoate corpul eteric din corpul fizic, astfel încât primul este acum legat de corpul astral. Observația suprasensibilă arată că la oameni această legătură diferă după moarte. Durata ei se măsoară în zile. Menționăm această durată deocamdată numai ca pe o informație. Mai târziu, corpul astral se desprinde și de corpul său eteric și-și urmează căile sale fără acesta. În timpul menținerii legăturii dintre aceste două corpuri, omul este într-o stare în care poate percepe trăirile corpului său astral. Cât timp corpul fizic este prezent, trebuie ca o dată cu desprinderea corpului astral de el să înceapă imediat lucrarea din afară pentru a împrospăta organele uzate. Dacă corpul fizic este separat această lucrare nu mai are loc. Totuși, forța folosită pentru această lucrare când omul doarme se păstrează după moarte și poate fi folosită acum la altceva, și anume la a face perceptibile procesele proprii ale corpului astral.
O observație legată de partea exterioară a vieții poate spune: Toate acestea sunt afirmații care îl iluminează pe cel înzestrat cu vederea suprasensibilă; pentru un alt om însă nu ar fi la îndemână nici o posibilitate să se apropie de adevărul lor. Totuși problema nu se prezintă așa. Cele observate prin cunoașterea suprasensibilă în acest domeniu, îndepărtat pentru vederea obișnuită, pot fi cuprinse cu forța de judecată obișnuită, după ce acestea au fost găsite. Este necesar însă ca forța de judecată obișnuită să-și pună în mod corect în fată contextele vieții care se află în lumea manifestată. Reprezentarea, simțirea și voința se află între ele și cu trăirile avute de om în cadrul lumii exterioare într-o astfel de relație, încât rămân de neînțeles dacă felul activității lor manifestate nu este considerat ca o expresie a ceva nemanifestat. Această eficiență manifestată se luminează pentru judecată abia când, în cursul vieții umane în plan fizic, ea este privită ca rezultat a ceea ce stabilește cunoașterea suprasensibilă pentru ceea ce este nefizic. Față de această eficiență, în lipsa cunoașterii suprasensibile te găsești ca într-o cameră întunecată. Asa cum vezi obiectele fizice ale ambianței doar când este lumină, tot astfel ceea ce se desfășoară prin viața sufletească a omului devine explicabil numai prin cunoașterea suprasensibilă.
Cât timp omul este legat de corpul său fizic lumea exterioară pătrunde prin conștiență în imagini; după părăsirea acestui corp devine perceptibil ceea ce trăiește corpul astral când nu este legat prin nici un fel de organe senzoriale fizice de lumea exterioară. Noi trăiri lipsesc la început. Legătura cu corpul eteric îl împiedică să trăiască ceva nou. Ceea ce are însă este amintirea vieții trecute. Pe aceasta, corpul eteric încă prezent o face să apară ca o pictură plină de viață. Aceasta este prima trăire după moarte. Omul conștientizează viața dintre naștere și moarte ca pe o serie de imagini desfășurată în fața lui. În timpul vieții, amintirea este prezentă numai în starea de veghe, când omul este încă legat de corpul său fizic. Ea este prezentă numai în măsura în care acest corp o permite. Sufletul nu pierde nimic din ceea ce-l impresionează în viață. Dacă ar fi o unealtă desăvârșită, corpul fizic ar trebui să fie capabil să aducă în fiecare clipă a vieții, ca printr-o vrajă, întregul trecut în fața sufletului. O dată cu moartea, acest obstacol dispare. Atât timp cât corpul eteric al omului este păstrat, există o anumită desăvârșire a amintirii. Ea dispare însă în măsura în care corpul eteric pierde forma pe care a avut-o în corpul fizic și care este asemănătoare corpului fizic. Acesta este și motivul pentru care, după un timp, corpul astral se desparte de corpul eteric. El poate rămâne legat de acesta numai atât timp cât durează asemănarea acestuia cu corpul fizic. – În timpul dintre naștere și moarte, o separare a corpului eteric de cel fizic se produce numai în cazuri de excepție și numai pentru un timp scurt. Când omul își încarcă, de exemplu, unul dintre membre cu o greutate poate exista o separare a unei părți a corpului eteric din cel fizic. Într-un astfel de caz, spunem că membrul respectiv „a adormit” (cuvântul se traduce în l. română cu expresia „a amorțit”, care sugerează poate mai corect legătura cu moartea – n.tr.). Senzația specială pe care o avem în acest caz este rezultatul separării de corpul eteric. (Evident, un mod de reprezentare materialist ar putea contesta și aici invizibilul în vizibil și să spună: Toate acestea sunt cauzate numai de stânjenirea fizică produsă de apăsare.) Observarea suprasensibilă poate vedea într-un asemenea caz cum partea corespunzătoare a corpului eteric iese din corpul fizic. Dacă omul trece printr-o spaimă cu totul neobișnuită sau ceva asemănător, atunci pentru o mare parte a corpului poate avea loc pentru un timp foarte scurt o astfel de separare a corpului eteric. Acest caz survine când omul se vede, datorită unui eveniment ce survine brusc, aproape de moarte, de exemplu, când este gata să se înece sau când într-o drumeție, pe munte, se află în fața amenințării de a cădea într-o prăpastie. Ceea ce povestesc oamenii care au trecut prin astfel de situații se apropie, de fapt, foarte mult de adevăr și poate fi confirmat prin observație suprasensibilă. Ei spun că în asemenea clipe întreaga lor viață le-a apărut în fața sufletului ca într-o mare panoramă-amintire. Din multele exemple ce ar putea fi date aici nu vom aminti decât unul, pentru că a fost comunicat de un om pentru al cărui mod de reprezentare tot ce spunem aici despre astfel de lucruri trebuie să-i apară ca pură fantezie. Este întotdeauna foarte util pentru cel care face primii pași în observarea suprasensibilă să facă cunoștință cu declarații ale celor care tratează această știință ca pe o fantezie. Unor astfel de declarații nu li se pot atribui atât de ușor prejudecăți ale observatorului. (Ocultiștii pot învăța foarte multe lucruri de la cei care le consideră strădaniile ca niște absurdităti. Ei nu trebuie să se lase indusi în eroare atunci când cei din urmă nu le oferă simpatia lor. În observarea suprasensibilă, în orice caz, asemenea fapte nu sunt o necesitate pentru dovedirea rezultatelor ei. Ea nici nu urmărește cu aceste exemple să dovedească, ci numai să explice.) Excelentul antropolog criminalist și cercetător al naturii Moritz Benedikt [ 2 ] relatează în memoriile sale întâmplarea trăită de el, când, fiind o dată aproape de a se îneca în baie, a văzut în fața sa, într-o singură imagine, întreaga sa viață. Dacă alții descriu imaginile trăite în prilejuri similare ca și când ar avea aparent puțin de-a face cu fapte ale trecutului lor, aceasta nu contrazice cele spuse mai sus, căci imaginile care iau naștere în starea neobișnuită a separării de corpul fizic uneori nu sunt explicabile simplu în relația lor cu viața. O cercetare corectă va recunoaște însă întotdeauna această relație. Nici nu este de obiectat faptul că cineva a fost o dată, de exemplu, aproape de a se îneca și nu a avut această trăire. Trebuie gândit că aceasta nu poate avea loc decât atunci când corpul eteric este separat de corpul fizic, el rămânând însă legat de corpul astral. Dacă printr-o sperietură se produce și separarea corpului eteric de cel astral, lipsește trăirea, pentru că atunci este prezentă inconștiența deplină, ca în somnul fără vise.
În prima perioadă după moarte, trecutul trăit apare ca rezumat într-o panoramă-amintire. După separarea de corpul eteric, corpul astral se află singur pentru călătoria sa mai departe. Nu este greu de recunoscut că în corpul astral rămâne prezent tot ce acesta a agonisit prin propria sa activitate în timpul prezenței sale în corpul fizic. Eul a prelucrat aceasta, dând naștere într-un anume grad sinei spirituale, spiritului vieții și omului-spirit. În măsura în care acestea sunt dezvoltate, ele își obțin existența nu de la cele ce se află ca organe în corpuri, ci de la eu. Iar acest eu este tocmai acea ființă care nu are nevoie de organe exterioare pentru perceperea sa. Și nu are nevoie de acestea pentru a rămâne în posesia a ceea ce el a unit cu sine. S-ar putea obiecta: De ce nu există în somn nici o percepție a sinei spirituale, a spiritului vieții și a omului-spirit dezvoltate? Ea nu este prezentă din cauză că între naștere și moarte eul este înlănțuit de corpul fizic. Chiar dacă în timpul somnului se află împreună cu corpul astral în afara corpului fizic, el rămâne totuși strâns înlățuit de acesta. Căci activitatea corpului său astral este orientată spre corpul fizic. Prin acest fapt eul este îndreptat cu percepția sa spre lumea sensibilă exterioară, așadar nu poate recepta revelațiile lumii spirituale în forma sa nemijlocită. Abia prin moarte această revelație ajunge la eu, pentru că acesta devine liber de legătura sa cu corpul fizic și cu corpul eteric. În acel moment pentru suflet poate răsări o altă lume, în care el este scos din lumea fizică care în timpul vieții îi încătușează activitatea, legând-o de ea. Există motive pentru care și în acest moment pentru om nu încetează orice legătură cu lumea sensibilă exterioară. Și anume, mai rămân prezente unele dorințe care mențin această legătură. Sunt anumite dorințe pe care omul și le creează deoarece este conștient că eul este al patrulea mădular al entității sale. Poftele și dorintele care iau nastere din cele trei mădulare inferioare pot acționa numai în cadrul lumii exterioare; iar după ce aceste corpuri au fost depuse ele încetează de a mai fi simțite. Foamea este produsă de corpul exterior; ea trece de îndată ce acest corp nu mai este legat de eu. Dacă eul nu ar avea alte dorințe decât cele care își au sorgintea în propria sa entitate spirituală, o dată cu moartea el ar putea obține satisfacție totală din lumea spirituală în care se află transpus. Dar viața i-a mai dat și alte dorințe. Ea a aprins în el o nevoie de plăceri care pot fi satisfăcute numai prin organele fizice cu toate că ele nu provin din ființa acestor organe. Nu numai cele trei corpuri își cer satisfacția prin lumea fizică, ci și eul găsește desfătări în cadrul acestei lumi pentru care în lumea spirituală nu există nici un obiect care să le satisfacă. Două feluri de dorințe există în viață pentru eu: cele care își au originea în cele trei corpuri care, așadar, trebuie satisfăcute în cadrul acestora, care însă își găsesc și sfârșitul o dată cu descompunerea corpurilor, apoi cele care își au originea în natura spirituală a eului. Atât timp cât eul se află în corpuri și acestea sunt satisfăcute prin organele trupului, căci în manifestările organelor corpului acționează spiritualul ascuns. În tot ce percep, simțurile primesc în același timp și ceva spiritual. Acesta este prezent, chiar dacă sub altă formă, și după moarte. Tot ce caută eul din acest spiritual în lumea simțurilor continuă să caute și atunci când simțurile nu mai sunt prezente. Dacă la aceste două feluri de dorințe nu s-ar adăuga și o a treia categorie, moartea nu ar însemna decât o trecere de la dorințe care pot fi satisfăcute prin simțuri la dorințe care își găsesc împlinirea în manifestarea spirituală. Cel de al treilea fel de dorințe sunt cele pe care eul și le creează el însuși în timpul vieții în lumea simțurilor pentru că găsește o plăcere în ele și în măsura în care în acestea nu se manifestă spiritualul. – Savurările inferioare pot fi manifestări ale spiritului. Satisfacția pe care o oferă ființei înfometate ingerarea hranei este o manifestare a spiritului. Căci prin ingerarea hranei se realizează ceea ce, dacă ar lipsi, spiritualul nu și-ar putea găsi dezvoltarea. Eul însă poate trece dincolo de plăcerea oferită în mod necesar prin acest fapt. El poate simți nevoia unui aliment gustos în mod cu totul independent de serviciul pe care ingestia de hrană o face spiritului. La fel se întâmplă și cu alte lucruri ale lumii sensibile. Prin aceasta sunt produse acele dorințe care nu ar fi devenit niciodată aparente în lumea sensibilă dacă eul uman nu ar fi fost integrat în ea. Dar nici din esența spirituală a eului nu apar astfel de dorințe. Savurările senzoriale eul trebuie să le aibă atât timp cât trăiește în corp, și în măsura în care el este spiritual. Căci spiritul se manifestă în plan sensibil; iar eul nu savurează nimic altceva decât spiritul, când acesta se dăruiește în lumea simțurilor către ceea ce permite să fie străluminat de lumina spiritului. Și va rămâne în savurarea acestei lumini și atunci când senzualitatea nu mai este mijlocul prin care trec razele spiritului. Pentru astfel de dorințe nu există însă nici o împlinire în lumea spirituală, dorințe pentru care spiritul să nu trăiască deja în plan sensibil. Dacă survine moartea, dispare posibilitatea savurării pentru aceste dorințe. Savurarea unui gustos fel de mâncare poate fi determinată de faptul că sunt prezente organele fizice folosite la ingerarea alimentelor: cerul gurii, limba etc. Pe acestea omul nu le mai are după ce s-a despărțit de trupul fizic. Dacă însă eul mai simte nevoia unei astfel de savurări o asemenea dorintă trebuie să rămână nesatisfăcută. În măsura în care o astfel de savurare corespunde spiritului, ea este prezentă numai atât timp cât sunt prezente organele fizice. Dar în măsura în care eul i-a dat naștere fără ca prin aceasta să servească spiritul, ea rămâne după moarte ca dorință care însetează în zadar după satisfacere. Despre ceea ce se întâmplă acum în om ne putem forma o idee numai dacă ne reprezentăm că cineva îndură o sete arzătoare într-o regiune în care până la distanțe mari nu se găsește apă. La fel i se întâmplă eului în măsura în care păstrează după moarte dorințe nestinse pentru plăceri ale lumii exterioare și nu are organe pentru a le satisface. Bineînțeles, trebuie să gândim setea arzătoare care servește drept comparație cu starea eului după moarte ca fiind amplificată la infinit și trebuie să ne reprezentăm că ar fi extinsă peste toate acele dorințe încă existente pentru care lipsește orice posibilitate de a le satisface. Următoarea stare a eului constă în eliberarea de această legătură a atracției pentru lumea exterioară. Eul trebuie să promoveze în sine o clarificare și eliberare în această privință. Din el trebuie să fie eliminate cu desăvârșire dorințele pe care și le-a creat în corpul său și care nu au drept de existență în lumea spirituală. Așa cum un obiect este cuprins și mistuit de foc, tot astfel lumea dorințelor pe care am descris-o se risipește și este distrusă. Prin aceasta se deschide vederea în acea lume pe care cunoașterea suprasensibilă o poate numi „focul mistuitor al spiritului”. De acest „foc” este cuprinsă o dorință de natură sensibilă, dar aceasta este de așa natură încât senzorialul nu este expresie a spiritului. Astfel de reprezentări pe care trebuie să le ofere cunoașterea suprasensibilă cu privire la aceste fenomene pot părea dezolante și înspăimântătoare. Trebuie să apară înfricoșător faptul că o speranță pentru a cărei satisfacție sunt necesare organe senzoriale trebuie să se transforme după moarte în lipsă de speranță, că o dorință care poate fi împlinită numai în lumea fizică trebuie să devină o lipsă arzătoare. Poți avea o astfel de părere atât timp cât nu te gândești la faptul că toate dorințele și poftele care după moarte sunt cuprinse de „focul mistuitor”, în sens superior, nu se prezintă în viață ca forțe binefăcătoare, ci distructive. Prin astfel de forțe, eul creează o legătură cu lumea sensibilă, mai puternică decât este necesar, pentru a-și prelua din această lume tot ce i-ar fi util. Lumea sensibilă este o manifestare a spiritualului ce se ascunde în spatele ei. Eul nu ar putea savura niciodată spiritul în forma în care se poate manifesta numai prin simțurile corporale dacă nu ar vrea să folosească aceste simțuri pentru savurarea spiritualului în planul sensibil. Totuși, eul se retrage atât de mult și din realitatea adevăratului spiritual din lume pe cât dorește de la viața simțurilor fără ca spiritul să se manifeste în aceasta. Dacă savurarea senzorială, ca expresie a spiritului, înseamnă înălțare, dezvoltare a eului, cea care nu este o astfel de expresie înseamnă sărăcire, pustiire. Dacă o astfel de dorință este satisfăcută în lumea simțurilor, acțiunea ei pustiitoare asupra eului rămâne totuși prezentă. Numai că înainte de moarte acțiunea distructivă pentru eu nu este sesizabilă. Din această cauză, în cursul vieții dorința pentru astfel de savurări poate crea noi dorințe de același fel. Iar omul nu conștientizează că prin el însuși se învăluie într-un „foc mistuitor”. Numai după moarte devine vizibil ceea ce-l înconjoară în timpul vieții; prin faptul că devine vizibil acesta apare în același timp și în continuarea sa salutară, benefică. Cine iubește un om nu este atras spre acesta numai prin ceea ce poate fi simțit prin organele fizice. Dar numai despre aceasta se poate spune că o dată cu moartea se sustrage percepției. Tocmai acest lucru devine vizibil la omul iubit pentru a cărei percepție organele fizice au fost doar mijlocul. Singurul lucru care împiedică această vizibilitate deplină este prezența acelei dorințe care poate fi satisfăcută numai prin organele fizice. Dacă o asemenea dorință nu ar fi eliminată, percepția conștientă a omului iubit nu ar putea să existe după moarte. Privită astfel, reprezentarea înfricoșătorului și a neconsolării pe care ar putea-o avea pentru om evenimentele după moarte, așa cum trebuie să le descrie cunoașterea suprasensibilă, se transformă în trăirea satisfacției și a consolării depline.
Primele trăiri după moarte se deosebesc integral de cele din timpul vieții. În timpul clarificării, omul trăiește într-o anumită măsură retrospectiv. El mai parcurge încă o dată tot ceea ce a trăit în timpul vieții, de la naștere. Începe cu fenomenele care au precedat nemijlocit moartea și retrăiește apoi în mod retrospectiv încă o dată totul, până în copilărie. Și în acest timp îi apare în fața ochilor în mod spiritual tot ceea ce nu s-a ivit în timpul vieții din natura spirituală a eului. Numai că toate aceste lucruri le trăiește în mod invers. Un om care a murit, de exemplu, la șaizeci de ani și care dintr-un acces de furie a produs cuiva la vârsta de patruzeci de ani o suferință corporală sau sufletească va retrăi acest eveniment atunci când, în drumeția retrospectivă a existenței sale de după moarte, va ajunge la momentul celui de al patruzecilea an al său. Numai că aici nu trăiește satisfacția pe care a avut-o în viață prin agresarea celuilalt. Din cele de mai sus se poate vedea în același timp că dintr-o astfel de întâmplare poate fi perceput ca fiind dureros numai ceea ce este rezultatul unei dorințe a eului care-și are originea în lumea fizică exterioară. În realitate, eul nu dăunează numai celuilalt prin satisfacerea unei astfel de dorințe, ci și lui însuși; numai că aceasta îi rămâne invizibilă în timpul vieții. După moarte însă toată această lume a dorintelor dăunătoare devine vizibilă pentru eu. Și atunci eul se simte atras de orice ființă și de orice lucru prin care s-a aprins o astfel de dorință, pentru a putea fi din nou eradicată în „focul mistuitor”, așa cum a luat naștere. Abia când în peregrinarea sa retrospectivă omul a ajuns la momentul nașterii toate dorințele de acest fel au fost trecute prin focul purificator și nimic nu-l mai împiedică de aici încolo în dăruirea sa către lumea spirituală. El pășește pe o nouă treaptă de existență. Așa cum a depus prin moarte corpul fizic, curând după aceea și corpul eteric, la fel se descompune acum acea parte a corpului astral care poate trăi numai în conștiența lumii fizice exterioare. Pentru cercetarea suprasensibilă există așadar trei cadavre, cel fizic, cel eteric și cel astral. Momentul în care cel din urmă este lepădat de om se produce după un timp egal cu o treime din timpul scurs între naștere și moarte. Mai târziu, după ce vom fi examinat circuitul vieții pe baza științei oculte, va deveni clară și cauza care determină durata acestui interval. Pentru observarea suprasensibilă sunt prezente în ambianța umană, permanent, cadavre astrale lepădate de oameni care trec din stadiul de clarificare într-o existență superioară. Lucrurile stau exact așa cum pentru percepția fizică se produc cadavre fizice acolo unde trăiesc oameni.
După clarificare, pentru eu apare o stare de conștiență cu totul nouă. În timp ce înainte de moarte percepțiile exterioare trebuiau să aflueze spre el, pentru ca asupra lor să poată cădea lumina conștienței, acum curge dinăuntru o lume care ajunge la conștiență. Eul trăiește în această lume între naștere și moarte. Numai că aici ea se înveșmântează în revelațiile simțurilor; și numai acolo unde eul, lăsând neluate în seamă toate percepțiile senzoriale, se retrage percepându-se pe sine în „cel mai interior sanctuar”, se face cunoscut în propria sa formă ceea ce altfel nu apare decât învăluit în senzorial. Așa cum, înainte de moarte, percepția eului se petrece în interior, după moarte și după clarificare lumea spirituală se revelează din interior, în deplinătatea ei. De fapt, această revelare este prezentă deja după lepădarea corpului eteric; totuși în fața ei se întinde ca un nor întunecos lumea dorintelor, care este încă orientată spre lumea exterioară. Ea se află aici ca și cum, într-o lume fericită de trăiri spirituale, s-ar amesteca umbre negre demonice, care iau naștere din dorințele ce se „mistuie în flăcări”. Da, acum aceste dorințe nu sunt simple umbre, ci adevărate entități; aceasta se arată de îndată ce organele fizice sunt îndepărtate de eu și el poate percepe datorită acestui fapt cele ce sunt de natură spirituală. Aceste ființe apar acum ca figuri schimonosite și caricaturi a ceea ce i-a devenit cunoscut omului mai înainte prin percepția senzorială. Observarea suprasensibilă spune despre această lume a focului mistuitor că este locuită de ființe a căror înfățișare poate fi înfricoșătoare și dureroasă, a căror plăcere pare să fie distrugerea și a căror pasiune se îndreaptă spre un rău împotriva căruia răul lumii senzoriale acționează nesemnificativ. Dorințele pe care omul le aduce cu sine în această lume le apar acestor ființe ca o hrană prin care forțele lor capătă continuu întăriri. Imaginea care este schițată astfel de o lume imperceptibilă pentru simțuri poate părea omului mai puțin incredibilă, când observă cu o privire lipsită de prejudecăți o parte a lumii animale. Ce este pentru privirea spirituală un lup înfricoșător care umblă de colo-colo? Ce se revelează în ceea ce percep simțurile cu privire la acesta? Nimic altceva decât un suflet care trăiește în pofte și care este activ în acestea. Putem numi forma exterioară a lupului o încarnare a acestor pofte. Dacă omul nu ar avea organe care să poată percepe această formă, el ar trebui totuși să recunoască existența ființei respective, atunci când poftele invizibile ale acesteia s-ar arăta în efectele lor, când o forță invizibilă pentru ochi ar da târcoale, forță prin care totul s-ar putea întâmpla datorită lupului vizibil. Ființele focului mistuitor nu sunt prezente pentru conștiența sensibilă, ci numai pentru cea suprasensibilă; efectele lor sunt însă prezente în mod evident: ele constau în distrugerea eului, când acesta le oferă hrană. Aceste efecte devin vizibile atunci când savurarea se intensifică până la lipsă de măsură și exces. Căci ceea ce este perceptibil pentru simțuri ar stimula eul numai în măsura în care savurarea este fundamentată în entitatea sa. Animalul este mânat în lumea exterioară spre nevoie numai pentru ceea ce este dorință a celor trei corpuri. Omul are savurări mai înalte pentru că la cele trei mădulare corporale se mai adaugă și cel de al patrulea, eul. Când eul cere o satisfacție care prin esența ei nu folosește conservării și stimulării, ci distrugerii, o asemenea cerință nu poate fi nici acțiunea celor trei corpuri ale sale, nici a propriei sale naturi. Ele pot fi atribuite numai acelor entități a căror formă rămâne ascunsă simțurilor, dar care își pot face drum spre natura superioară a eului și pot să-l stimuleze spre dorințe care nu sunt legate de senzualitate, dar care nu pot fi satisfăcute decât prin intermediul acesteia. Sunt prezente ființe care au drept hrană pasiuni și pofte care sunt mai rele decât toate cele animale pentru că nu se consumă în plan fizic, ci cuprind planul spiritual pe care-l trag în jos în domeniul fizic. Din această cauză formele unor astfel de fiinte sunt pentru privirea spirituală mai urâte, mai înfricoșătoare decât formele celor mai sălbatice animale, în care totuși nu se încorporează decât pasiuni care sunt fundamentate în domeniul sensibil; iar forțele devastatoare ale acestor ființe depășesc fără măsură orice furie distructivă prezentă în lumea animală sensibilă. Cunoașterea suprasensibilă trebuie să lărgească pe această cale privirea omului, extinzând-o la o lume de ființe care într-o anumită privință se află mai jos decât lumea animală distrugătoare vizibilă.
Când, după moarte, omul a trecut prin această lume, se găsește în fața unei lumi cu conținut spiritual și care provoacă apariția în el numai a unei cerințe care-și găsește satisfacția în spiritual. Dar și acum omul face deosebirea între ceea ce aparține eului său și ceea ce formează ambianța acestui eu – se poate spune și lumea sa spirituală exterioară. Numai că, de la aceasta, ceea ce el trăiește din partea acestei ambianțe afluează spre el ca un curent, la fel cum în timpul petrecut în trup primește ca pe un curent percepția propriului său eu. Așadar, în timp ce în viața dintre naștere și moarte ambianța omului îi vorbește prin organele corpurilor sale, după lepădarea tuturor corpurilor limbajul noii ambianțe pătrunde direct în „sanctuarul cel mai interior” al eului. Întreaga ambianță a omului este acum plină de entități de aceeași natură cu eul său, căci numai un eu are acces la un alt eu. Așa cum mineralele, plantele și animalele înconjoară omul în lumea sensibilă și îi alcătuiesc ambianța, tot astfel, după moarte, el este înconjurat de o lume alcătuită din entități de natură spirituală. Totuși, omul aduce în această lume ceva care în sine nu constituie ambianța sa; este ceea ce eul a trăit în cadrul lumii sensibile. Mai întâi, suma acestor trăiri a apărut nemijlocit după moarte, atât timp cât corpul eteric mai era legat de el, ca o panoramă-amintire cuprinzătoare. Corpul eteric este apoi lepădat, dar din panorama-amintire rămâne ceva ca proprietate netrecătoare a eului. Ceea ce rămâne astfel se prezintă ca și cum din toate trăirile și experiențele omului între naștere și moarte s-ar face un extract. Acesta este produsul spiritual al vieții, rodul acesteia. Acest produs este de natură spirituală. El conține tot ceea ce se revelează spiritual prin simțuri. Dar fără viața în lumea sensibilă nu s-ar fi putut constitui. Acest rod spiritual al lumii sensibile eul îl resimte după moarte ca ceea ce este lumea sa proprie, lumea sa interioară cu care pășește acum în lumea alcătuită din ființe care se revelează așa cum numai eul însusi se poate revela în cea mai profundă interioritate a sa. Așa cum germenele unei plante, care este un extract al plantei întregi, nu se dezvoltă decât atunci când este cufundat într-o altă lume, în sol, tot astfel și ceea ce eul aduce din lumea sensibilă se dezvoltă acum ca un germene asupra căruia acționează ambianța spirituală care l-a preluat. În orice caz, știința suprasensibilului nu poate oferi decât imagini, dacă trebuie să descrie ce se întâmplă în această „țară a spiritelor”; totuși aceste imagini pot fi de așa natură încât să se prezinte conștienței suprasensibile ca adevărul adevărat, când urmărește evenimentele corespunzătoare, invizibile pentru ochiul sensibil. Ceea ce trebuie descris aici poate deveni intuitiv prin comparație cu lumea sensibilă. Căci, deși este de natură pur spirituală, are asemănări într-o anumită privință cu lumea sensibilă. Așa cum, de exemplu, în aceasta apare o culoare când un anumit obiect acționează asupra ochiului, tot astfel în fața eului aflat în „țara spiritelor” se așază o trăire ca cea a unei culori când asupra lui acționează o ființă. Numai că această trăire este adusă la suprafață în felul în care în cadrul vieții dintre naștere și moarte poate fi provocată percepția eului în interior. Nu este ca și cum lumina ar cădea în om din afară, ci ca și cum o altă ființă ar acționa nemijlocit asupra eului și ar face ca această acțiune să apară într-o imagine colorată. În felul acesta, toate ființele ambianței spirituale a eului își găsesc expresia într-o lume de culori radiante. Întrucât ele au un mod diferit de a se produce, este lesne de înțeles că aceste trăiri ale culorilor lumii spirituale au ceva deosebit față de cele prilejuite de culorile sensibile. Și pentru alte impresii primite de om din lumea sensibilă trebuie spuse lucruri asemănătoare. Cele mai asemănătoare impresiilor acestei lumi a simțurilor sunt însă sunetele lumii spirituale. Și cu cât omul trăiește în această lume, cu atât mai mult ea devine pentru el o viață mișcată în sine care poate fi comparată cu sunetele, și armonia sa cu realitatea sensibilă. Acum el nu simte sunetele ca pe ceva care ajunge din afară la un organ, ci ca pe o forță care curge prin eul său în lume. El simte sunetul cum își simte în lumea simturilor vorbirea sau cântarea proprie; numai că în lumea spirituală el știe că aceste sunete care curg din el sunt în același timp și manifestarea altor entități care se revarsă în lume prin el. O manifestare și mai înaltă din „țara spiritelor” are loc când sunetul devine „cuvânt spiritual”. Atunci curge prin eu nu numai viața mișcată a altei ființe, ci o astfel de ființă își comunică interioritatea sa acestui eu. Și în lipsa a ceea ce desparte, pe care trebuie să-l aibă orice coexistență în lumea sensibilă, când eul este străbătut de un „cuvânt spiritual”, trăiesc două ființe îngemănate. În felul acesta are loc adevărata coexistență a eului cu alte ființe spirituale după moarte.
În fața conștienței suprasensibile apar trei domenii ale „țării spiritelor” care suportă comparația cu trei părți ale lumii sensibile fizice. Primul domeniu este „ținutul solid” al lumii spirituale, al doilea „ținutul mării și al râurilor” și al treilea, „ținutul aerian”. Ceea ce pe Pământ primește forme fizice astfel încât poate fi perceput de către organele fizice este perceput potrivit cu entitatea sa spirituală în primul ținut al „țării spiritelor”. De exemplu, aici poate fi percepută forța care dă naștere formei unui cristal. Numai că ceea ce se manifestă aici se comportă ca o opoziție față de ceea ce apare în lumea simțurilor. Spațiul care este umplut în lumea simțurilor cu masa rocii apare privirii spirituale ca un spațiu gol; dar de jur împrejurul acestui spațiu gol este văzută forța care determină forma pietrei. O culoare pe care o are piatra în lumea simțurilor apare în lumea spirituală ca trăirea culorii opuse; așadar, o piatră roșie privită din țara spiritelor este receptată ca verzuie, o piatră verde ca roșcată etc. Și celelalte proprietăți apar în aspectul opus lor. Așa cum pietrele, masele de pământ și alte lucruri asemănătoare ale uscatului – domeniul continental – constituie lumea sensibilă, tot astfel formațiunile prezentate alcătuiesc împreună „țara solidă” a lumii spirituale. Tot ce este viață în cadrul lumii sensibile este în lumea spirituală ținutul mării. Privirii sensibile viața îi apare în efectele sale la plante, animale și om. Pentru ochiul spritual viața este o esență curgătoare care împânzește țara spiritelor ca mări și râuri... Și mai potrivită este comparația cu circulația sângelui în corp. Căci în timp ce mările și fluviile din lumea sensibilă se prezintă ca fiind repartizate neregulat, în repartiția vieții curgătoare din țara spiritelor domnește o anumită regularitate, ca în sistemul circulator. Chiar această „viață curgătoare” este percepută concomitent și ca un răsunet spiritual. Cel de al treilea domeniu al țării spiritelor este „atmosfera”. Ceea ce în lumea simțurilor apare ca senzație în domeniul spritual este prezent ca un element care pătrunde totul, cum este prezent aerul pe Pământ. Trebuie să ne imaginăm o mare de simțiri curgătoare. Durere și suferintă, bucurie și încântare curg în acest ținut așa cum vântul și furtuna bântuie în atmosfera lumii sensibile. Să ne gândim la o bătălie care se dă pe Pământ. Aici nu se află numai forme umane care se opun unele altora, pe care le poate vedea ochiul sensibil, ci sentimente se opun sentimentelor, pasiuni pasiunilor; câmpul de luptă este plin de dureri ca și de siluete umane. Tot ce trăiește aici ca patimă, durere, bucurie a victoriei nu este prezent numai în măsura în care se manifestă în efecte perceptibile prin simțuri; simțului spritual îi ajunge la conștiență ca fenomen al atmosferei din țara spiritelor. Un asemenea eveniment este în spiritual ca o furtună în lumea fizică. Iar percepția acestor evenimente poate fi comparată cu auzul cuvintelor din lumea fizică. Din această cauză se spune: Așa cum aerul învăluie ființele Pământului și le pătrunde, la fel și „cuvintele spirituale adiinde” învăluie și pătrund ființele și evenimentele țării spiritelor.
În această țară a spiritelor mai sunt posibile și alte percepții. Aici sunt prezente și cele ce pot fi comparate cu căldura și lumina lumii fizice. Ceea ce pătrunde toate lucrurile din țara spiritelor în mod asemănător cu căldura care pătrunde toate lucrurile fizice este însăși lumea gândurilor. Numai că gândurile trebuie imaginate aici ca ființe vii, independente. Ceea ce cuprinde omul în lumea manifestată ca gânduri este ca o umbră a ceea ce trăiește în țara spiritelor ca esență a gândirii. Gândiți-vă la gând așa cum este el în om, ridicat din acesta, ca ființă activă, în acțiune, înzestrată cu o viață interioară proprie; atunci veți avea o slabă imagine a ceea ce umple al patrulea ținut al țării spritelor. Ceea ce percepe omul între naștere și moarte în lumea fizică este numai manifestarea lumii gândurilor, așa cum se poate ea obține prin uneltele corpurilor. Dar tot ceea ce prelucrează omul în jurul acestor gânduri, care înseamnă o îmbogățire în lumea fizică, își are originea în acest ținut. În legătură cu aceste gânduri nu trebuie să vă amintiți numai de ideile marilor descoperitori, ale persoanelor geniale; orice om are „inspirații”, pe care nu le datorează doar lumii exterioare, ci prin care el însuși remodelează sau transformă lumea exterioară. În măsura în care se iau în considerare sentimente, pasiuni care sunt prilejuite de lumea exterioară, aceste sentimente etc. trebuie transpuse în cel de al treilea ținut al țării spiritelor; dar tot ceea ce poate trăi în sufletul uman în felul acesta încât omul să poată deveni un creator, să poată acționa transformând și fecundându-și mediul înconjurător, aceasta se revelează în forma sa originară, esențială în cel de al patrulea ținut al lumii spirituale. Ceea ce este prezent în cea de a cincea regiune poate fi comparat cu lumina fizică. În forma sa originară proprie este înțelepciunea revelată. Ființe care revarsă în jurul lor înțelepciunea așa cum trimite Soarele lumina asupra ființelor fizice aparțin acestui domeniu. Ceea ce este luminat de această înțelepciune se arată în sensul său adevărat și în semnificația sa pentru lumea spirituală, așa cum o fiintă fizică își arată culoarea sa când este luminată de lumină. Există și zone mai înalte ale lumii spiritelor; veți găsi prezentarea lor într-un alt capitol al acestei scrieri.
În această lume este afundat eul împreună cu extractul pe care-l aduce din lumea sensibilă. Acest extract este încă unit cu acea parte a corpului astral care nu este lepădată la sfârșitul timpului purificării. Nu se desprinde decât acea parte care a fost orientată cu poftele și dorințele sale spre lumea fizică. Afundarea eului în lumea spirituală împreună cu ceea ce și-a însușit din lumea sensibilă poate fi comparată cu introducerea unei semințe în solul roditor. Așa cum această sămânță atrage la sine substanțele și forțele din mediul său înconjurător pentru a se dezvolta într-o plantă nouă, tot astfel are loc dezvoltarea și creșterea ființei eului afundat în lumea spirituală. În ceea ce percepe un organ este ascunsă și forța care a format ea însăși acest organ. Ochiul percepe lumina. Dar fără lumină nu ar exista ochi. Ființe care-și petrec viața în întuneric nu-și formează instrumente pentru vedere. Astfel este creat întregul om din forțele ascunse a ceea ce este perceput de organele corpurilor. Corpul fizic este construit de forțele lumii fizice, corpul eteric prin forțele lumii vieții, iar corpul astral este desprins din lumea astrală. Când, acum, eul este transpus în țara spiritelor, el întâmpină acele forțe care rămân ascunse pentru percepția fizică. Ceea ce devine vizibil în primul ținut al țării spiritului sunt entitățile spirituale care-l înconjoară întotdeauna pe om și care i-au și construit corpul fizic. În lumea fizică omul nu percepe, așadar, nimic altceva decât manifestările acelor forțe spirituale care au format și corpul său fizic. După moarte el se află în mijlocul acestor forțe formatoare care acum i se arată în formele lor proprii, anterior ascunse. De asemenea, în cea de a doua regiune el se află printre forțele din care este alcătuit corpul său eteric; în cea de a treia regiune afluează spre el forțele din care a fost asamblat corpul său astral. Și ținuturile superioare ale țării spiritelor lasă acum să se scurgă spre el ceea ce l-a constituit în viața dintre nastere și moarte.
Aceste entități ale lumii spirituale acționează de acum încolo împreună cu ceea ce omul a adus cu sine ca rod al vieții anterioare și care acum devine germene. Iar prin această coacționare omul devine mai întâi o ființă spirituală reconstruită. În timpul somnului rămân pe loc corpul fizic și corpul eteric; corpul astral și eul sunt în afara lor, dar sunt încă legate cu ele. Ceea ce acestea pot primi ca influențe din lumea spirituală folosește numai la restabilirea forțelor consumate în timpul stării de veghe. După lepădarea corpului fizic și a celui eteric însă, iar după timpul de clarificare și a acelor părți ale corpului astral care au mai rămas legate prin dorințele lor de lumea fizică, tot ceea ce afluează din lumea spirituală spre eu nu este numai ameliorator, ci devine un neoformator. După un timp, despre care vom vorbi ulterior, s-a alcătuit în jurul eului un corp astral care poate trăi din nou într-un corp eteric și într-un corp fizic cum le sunt proprii oamenilor între naștere și moarte. Omul poate trece din nou printr-o naștere și să apară într-o nouă existență pământeană care a integrat în sine rodul vieții anterioare. Până la remodelarea unui corp astral, omul este martorul unei reclădiri. Întrucât forțele țării spiritelor nu se revelează prin organe exterioare, ci dinăuntru, ca și eul în conștiența de sine, el poate conștientiza această revelație atât timp cât simțul său nu este încă orientat spre o lume exerioară de percepții. Din clipa în care corpul astral este format din nou, acest simț se întoarce însă spre afară. Corpul astral cere acum din nou un corp eteric și un corp fizic. Prin aceasta el se întoarce de la revelațiile interioare. Din această cauză există acum o stare intermediară în care omul cade în inconștiență. Conștiența poate reapărea în lumea fizică abia când organele necesare percepției fizice sunt formate. În acest timp, în care starea de conștiență luminată prin percepție interioară încetează, noul corp eteric începe să construiască legătura sa cu corpul astral, iar omul se poate muta din nou într-un corp fizic. În aceste două etape de asamblări s-ar putea implica în mod conștient numai un eu care a dat nastere din sine forțelor ascunse creatoare în corpul eteric și în corpul fizic, care adică a dat naștere spiritului vieții și omului-spirit. Cât timp omul nu a ajuns atât de departe, această asamblare trebuie să fie dirijată de entități care sunt mai evoluate decât el. Corpul astral este condus de aceste entități la o pereche de părinți, astfel încât el să poată fi înzestrat cu corpurile eteric și fizic corespunzătoare. – Înainte ca asamblarea corpului eteric să se împlinească, se întâmplă un lucru deosebit de important pentru omul care pășește din nou în existența fizică. Acesta a creat în existența trecută forțe distructive, care s-au arătat în călătoria inversă de după moarte. Să reluăm exemplul descris mai sus. Omul, în cel de al patruzecilea an al vieții trecute, într-un acces de furie, a cauzat cuiva o suferință. După moarte, această suferință a celuilalt îl întâmpină ca o forță deranjantă pentru evoluția propriului eu. La reîntoarcerea în viața fizică, aceste obstacole ale evoluției se prezintă din nou în fața eului. Așa cum la survenirea morții în fața eului uman s-a aflat un fel de panoramă-amintire, tot astfel acum are o viziune asupra vieții ce va veni. Îi apare tabloul tuturor obstacolelor pe care omul trebuie să le înlăture dacă evoluția trebuie să continue. Iar ceea ce vede el în acest fel devine punctul de plecare al unor forțe pe care omul trebuie să le ia cu el în noua viață. Imaginea durerii pe care a produs-o celuilalt devine forță care incită eul s-o anuleze când reintră în viață. În felul acesta viața anterioară lucrează în mod determinant asupra celei noi. Faptele acestei vieți noi sunt cauzate de cele trecute într-un anumit mod. Această legătură legică dintre o existență anterioară și una ulterioară trebuie privită ca lege a destinului; a intrat în obicei ca ea să fie denumită cu expresia preluată din înțelepciunea orientală, karma.
Construirea unui nou ansamblu corporal nu este totuși singura activitate care-i revine omului între moarte și o nouă naștere. În timpul în care are loc această construire, omul trăiește în afara lumii fizice. Aceasta însă își continuă în acest timp evoluția. La intervale relativ scurte Pământul își schimbă fața. Cum erau acum câteva mii de ani ținuturile ocupate în prezent de Germania? Când omul apare într-o existență nouă pe Pământ, acesta nu arată, de regulă, niciodată ca în timpul ultimei lui vieți. În timp ce el a fost absent s-au schimbat tot felul de lucruri. În această schimbare a feței Pământului acționează acum și forțe ascunse. Ele acționează din aceeași lume în care se găsește omul după moarte. Și el însuși trebuie să coacționeze la această transformare a Pământului. El poate face acest lucru numai sub conducerea unor entități superioare, atât timp cât nu și-a creat o conștiență clară cu privire la legătura dintre spiritual și expresia sa fizică prin producerea spiritului vieții și a omului-spirit. Dar el colaborează la transformarea condițiilor terestre. Se poate spune că oamenii transformă Pământul în perioada dintre moarte și o nouă naștere, în așa fel încât condițiile de pe acesta să se potrivească cu ceea ce s-a dezvoltat în ei înșiși. Dacă observăm o suprafață de pământ la un anumit moment și apoi după mult timp o găsim într-o stare complet nouă, forțele care au realizat modificarea aparțin oamenilor morți. În același fel aceștia se află în legătură, între moarte și o nouă naștere, cu Pământul. Conștiența suprasensibilă vede în orice existență fizică manifestarea unui spiritual ascuns. Pentru observarea fizică, pentru transformarea Pământului acționează lumina Soarelui, schimbările climatice etc. Pentru observarea suprasensibilului, în raza de lumină solară care cade asupra plantei lucrează forța oamenilor morți. Această observare permite conștientizarea modului în care sufletele umane plutesc în jurul plantelor, felul cum transformă suprafața Pământului și alte lucruri asemănătoare. După moarte, omul nu este orientat numai spre el însuși, numai spre pregătirea noii sale existențe terestre. Nu, el este chemat pentru a lucra la lumea exterioară, așa cum între naștere și moarte este chemat să creeze în planul fizic.
Dar asupra condițiilor din lumea fizică nu acționează numai viața omului din țara spiritelor, ci și invers, și activitatea din existența fizică produce efectele sale în lumea spirituală. Un exemplu poate ilustra ce se întâmplă în această relație. Există o legătură de iubire între mamă și copil. Această iubire pleacă din atracția dintre aceștia, care își are rădăcinile în forțe ale lumii simțurilor. Dar în cursul timpului ea se transformă. Din fizică, legătura devine una din ce în ce mai spirituală. Această legătură spirituală nu se țese numai pentru lumea sensibilă, ci și pentru țara spiritelor. La fel stau lucrurile și cu alte relații. Ceea ce se realizează în lumea fizică prin ființe spirituale rămâne în continuare în lumea spirituală. Prieteni care în viață s-au legat în mod intim vor fi împreună și în țara spiritelor; după lepădarea corpurilor, ei se află într-o comuniune mult mai intimă decât în lumea fizică. Căci în calitate de spirite ei sunt unul pentru altul așa cum am descris mai înainte că se întâmplă în revelațiile ființelor spirituale către altele, prin interiorul acestora. O legătură care a fost țesută între doi oameni îi conduce pe unul spre celălalt și într-o nouă viață. Din această cauză, se poate vorbi în sensul cel mai real despre regăsirea oamenilor după moarte.
Ceea ce s-a împlinit o dată cu omul între naștere și moarte și de la aceasta până la o nouă naștere se repetă. Omul se reîntoarce mereu pe Pământ când rodul pe care l-a obținut într-o viață fizică a ajuns la maturitate în țara spiritelor. Totuși nu există o repetare fără început și fără sfârșit, ci omul a trecut cândva din unele forme de existență în altele, care se desfășoară în modul pe care l-am descris și va trece, în viitor, în altele. Perspectiva acestor trepte ale tranziției va rezulta când se va vorbi despre dezvoltarea Cosmosului în legătură cu omul, în sensul conștienței suprasensibile.
Procesele dintre moarte și o nouă naștere sunt, bineînțeles, mai ascunse pentru observarea exterioară, sensibilă, decât realitățile spirituale, care sunt suportul existenței terestre. Pentru această parte a lumii ascunse, observarea sensibilă poate vedea efectele pe care le produce numai acolo unde ele se manifestă în existența fizică. Ea trebuie să-și pună problema dacă omul care pătrunde în existență prin naștere aduce cu sine ceva din cele descrise de cunoașterea suprasensibilă ca fiind fenomene dintre o moarte anterioară și naștere. Când cineva găseșe cochilia unui melc în care nu se poate observa nici un rest de animal, el va recunoaște totuși că această cochilie a luat naștere prin activitatea unui animal și nu poate crede că s-a adunat în forma sa numai prin forțe fizice. La fel, cel care observă un om și găsește ceva care nu-și poate avea originea în această viață trebuie să admită în mod rațional că este vorba despre ceea ce descrie știința suprasensibilului, dacă aceasta aruncă o lumină clară asupra unui aspect altfel inexplicabil. Astfel, și aici observarea sensibil-rațională ar putea sesiza cauzele invizibile din efectele vizibile. Iar aceste cauze îi vor apărea tot mai mult a fi însuși adevărul tuturor celor care observă manifestările vieții cu totul liber de prejudecăți. Numai că trebuie găsit punctul de vedere corect pentru a observa efectele vizibile. De exemplu, unde se găsesc efectele produse de cele descrise de clarvăzător ca procese ale timpului clarificării? Cum apar efectele experiențelor parcurse de om în lumea spirituală după timpul clarificării?
În acest domeniu se prezintă destule enigme oricărei observări serioase, profunde, a vieții. Vezi câte un om născut în mizerie și nevoi, înzestrat numai cu puține aptitudini, încât pare predestinat prin aceste fapte legate de nașterea sa unei existențe deplorabile. Un altul va fi crescut și îngrijit din primele clipe ale existenței sale de mâini și inimi grijulii; în el se dezvoltă aptitudini strălucite; el este predispus pentru o existență fertilă, plină de satisfacții. Două feluri de mentalități se pot pune în valoare în fața unor astfel de probleme. Una din ele va vrea să se țină numai de ceea ce percep simțurile și pe care le poate pricepe rațiunea legată de simțuri. Această mentalitate nu va vedea o problemă în faptul că un om s-a născut în fericire, iar altul în nefericire. Chiar dacă nu va dori să folosească cuvântul „întâmplare”, tot nu se va gândi să accepte o legătură logică oarecare care ar produce un astfel de efect. Iar în privința predispozițiilor, a aptitudinilor, un asemenea mod de reprezentare va rămâne la ceea ce a fost „moștenit” de la părinți, bunici și alți strămoși. El va refuza să caute cauzele în procese spirituale pe care le-a parcurs omul înainte de nașterea sa, în afara liniei ereditare a strămoșilor și prin care și-a modelat predispozițiile și aptitudinile sale. – O altă mentalitate se va simți nemulțumită de o astfel de concepție. Ea va spune: Nici în lumea manifestată nu se întâmplă nimic într-un anumit loc sau într-o anumită ambianță fără a trebui să presupui cauze care să explice de ce s-a produs acel lucru. Este posibil ca în multe cazuri omul să nu fi cercetat acele cauze; ele există totuși. O floare alpină nu crește într-o câmpie. Natura ei are ceva ce o pune în legătură cu zona alpină. La fel trebuie să existe și într-un om ceva care face ca el să se nască într-o anumită ambianță. Aceasta nu se întâmplă din cauze care există numai în lumea fizică. Pentru cel ce gândește mai adânc ele se prezintă ca și cum faptul că cineva i-a dat altuia o lovitură s-ar explica nu prin sentimentele primului, ci prin mecanismul fizic al mâinii sale. Această mentalitate va fi la fel de nesatisfăcută de orice explicație dată predispozițiilor și aptitudinilor prin simpla „ereditate”. Se poate spune despre ea: Priviți totuși cum anumite predispoziții se moștenesc în unele familii. În două secole și jumătate predispozițiile muzicale s-au moștenit la membrii familiei Bach. Din familia Bernoulli au apărut opt matematicieni, care în prima lor copilărie fuseseră desemnați pentru cu totul alte ocupații. Însă aptitudinile „moștenite” i-au readus la vocația familiei. Mai departe, se pot face referiri la felul în care o cercetare de precizie a seriei de înaintași ai unei personalități ar putea arăta că într-un fel sau în altul aptitudinea acestei personalități s-ar fi arătat și la părinți și strămoși și că ea nu este decât o însumare de predispoziții moștenite. Cine are al doilea fel de mentalitate, nu va neglija astfel de fapte; dar ele nu pot avea pentru el aceeași semnificație ca pentru cel care vrea să se sprijine în explicațiile sale numai pe procesele din lumea simțurilor. Primul se va referi la faptul că predispozițiile moștenite se pot însuma de la sine tot atât de puțin într-o personalitate totală, așa cum părțile metalice ale unui ceas nu pot alcătui ceasul de la sine. Și dacă obiectați că totuși coacționarea părinților ar putea produce combinarea predispozițiilor, adică aceasta ar lua locul celui care face ceasuri, el vă va replica: Priviți fără prejudecăți la ceea ce este complet nou în fiecare personalitate-copil; aceasta nu poate veni de la părinți, pur și simplu pentru că nu este prezent în ei. [ Obs.2 ]
O gândire neclară poate promova multă confuzie în acest domeniu. Cel mai rău este când reprezentanții primei mentalități îi prezintă pe reprezentanții celei de a doua mentalități ca pe adversarii lucrurilor care se sprijină pe „fapte sigure”. Aceștia însă nici nu au nevoie să conteste faptelor adevărul lor, valoarea lor. Și ei văd în mod indiscutabil, de exemplu, că o anumită predispoziție spirituală sau chiar o orientare spirituală se „continuă ereditar” și că anumite predispoziții se însumează și se combină, dând naștere unei personalități importante. Ei pot să admită întru totul că numele cel mai important se află în general la sfârșitul și numai rareori la începutul unei linii de înrudire prin sânge. Dar nu ar trebui să li se ia în nume de rău când sunt forțați să formuleze cu totul alte gânduri decât cele care vor să se bazeze numai pe fapte sensibile. Ultimilor li se poate replica: Cu siguranță un om prezintă caracteristicile ascendenților săi, căci ceea ce este spiritual-sufletescul care prin naștere intră în existența fizică își preia corporalitatea din ceea ce-i oferă ereditatea. Însă cu aceasta nu s-a spus altceva decât că o ființă poartă particularitățile mediului în care este cufundată. Este desigur o comparație ciudată (comună), dar omul lipsit de prejudecăți nu-i va contesta justificarea atunci când se spune: Faptul că o ființă umană se prezintă învăluită în trăsăturile ascendenților săi dovedește tot atât de puțin cu privire la originea caracteristicilor personale cât dovedește pentru natura interioară a unui om faptul că este ud pentru că a căzut în apă. Mai departe se mai poate spune: Când numele cel mai important se află la capătul final al unei linii de înrudire prin sânge, aceasta arată că purtătorul acestui nume a avut nevoie de capătul unei linii ereditare pentru a-și forma corpul care îi era necesar pentru desfășurarea personalității sale totale. Dar aceasta nu dovedește nimic în favoarea „moștenirii” a ceea ce este personal; ba, pentru o logică sănătoasă, acest fapt dovedește chiar contrarul. Dacă s-ar moșteni aptitudinile personale, ele ar trebui să se afle la începutul liniei ereditare și s-ar transmite de aici asupra urmașilor. Întrucât ei se află însă la sfârșitul liniei, tocmai aceasta este o dovadă că ele nu se transmit.
Nu trebuie să fie contestat că cei care vorbesc de o cauzalitate spirituală în viață contribuie adeseori și ei la confuzie. Aceștia vorbesc adeseori prea mult în generalități, în nedefinit. A spune că trăsături ereditare s-ar însuma, rezultând personalitatea unui om, poate fi comparat cu afirmații ca aceea că părțile metalice ale unui ceas s-au combinat singure și așa a rezultat ceasul. Dar trebuie admis si că nu altfel stau lucrurile cu multe afirmatii referitoare la o lume spirituală, ca și cum cineva ar spune că părțile metalice ale ceasului nu se pot combina singure în așa fel încât prin asamblarea lor limbile să fie împinse înainte, deci trebuie să fie ceva spiritual în joc care are grijă de această înaintare. Față de o astfel de afirmație, construiește, în orice caz, pe o bază mai bună, cel ce spune: Eu nu mă sinchisesc de asemenea ființe „mistice” care împing înainte arătătoarele ceasului; eu caut să cunosc angrenajele mecanice care au ca efect înaintarea arătătoarelor. Nu este suficient să știi numai că dincolo de un mecanism, de exemplu al ceasului, s-ar afla ceva spiritual (cel ce face ceasul), ci este important să cunoști gândurile care au premers în spiritul ceasornicarului confecționarea ceasului. Aceste gânduri pot fi regăsite în mecanism.
Orice simplă visare și imaginare fantezistă despre suprasensibil aduce confuzie. Căci nu este bine să se dea satisfacție adversarilor. Aceștia au dreptate când spun că asemenea referiri la ființe suprasensibile nu promovează, în general, cu nimic înțelegerea faptelor. Desigur, astfel de adversari pot spune același lucru și față de indicațiile precise ale științei spiritului. Atunci însă se poate face trimitere la modul în care arată în viața manifestată efectele cauzelor spirituale ascunse. Se poate spune: Să admitem că este corect ceea ce vrea să stabilească cercetarea spiritului prin observare, și anume că omul a parcurs după moartea sa un timp al clarificării și că în acel timp el a trăit sufletește obstacolul pe care-l reprezintă o anumită faptă în evoluția progresivă, faptă pe care el a comis-o într-o viață anterioară. În timp ce a avut o asemenea trăire, în el s-a creat impulsul de a îmbunătăți urmările acestei fapte. El aduce cu sine acest impuls pentru o nouă viață. Și prezența acestui impuls formează în ființa sa acea trăsătură care-l aduce într-o poziție, într-un loc de unde perfecționarea devine posibilă. Trebuie observat un total de astfel de impulsuri și se obține o cauză a ambianței de destin în care se naște omul. La fel pot sta lucrurile și cu o altă supoziție. Să presupunem din nou că ar fi corect ceea ce spune știința spiritului, că roadele unei vieți care a trecut sunt încorporate în germenele omului, iar țara spiritelor în care acesta se află între moarte și o nouă viață ar fi ținutul în care se maturizează aceste roade. Transformate în predispoziții și aptitudini ele apar apoi într-o viață nouă și modelează personalitatea în așa fel, încât aceasta se prezintă ca un efect a ceea ce s-a câștigat într-o viață anterioară. – Cel care acceptă aceste premise și observă viața fără prejudecăți vede că prin acestea toate faptele sensibile pot fi recunoscute în deplinătatea semnificației și adevărului lor; totodată îi va deveni clar că devine inteligibil tot ceea ce la o simplă angrenare pe baza exclusivă a faptelor sensibile trebuie să rămână de neînțeles pentru cel a cărui mentalitate este orientată spre lumea spirituală. Și mai presus de orice va dispărea orice lipsă de logică de felul celei la care ne-am referit mai înainte: pentru că numele cel mai important se află la sfârșitul unei linii ereditare, purtătorul lui trebuie să fi moștenit aptitudinea sa. Viața devine logic inteligibilă prin faptele suprasensibile mijlocite de știința spiritului.
Căutătorul conștiincios al adevărului care, fără experiență proprie în lumea suprasensibilă, vrea să se descurce în fapte va mai putea însă ridica o obiecție. Se poate pretinde că ar fi inadmisibil să se accepte existența unor fapte, din simplul motiv că în felul acesta se poate explica ceva ce altfel este inexplicabil. O asemenea obiecție este desigur lipsită de orice importanță pentru cel care cunoaște faptele respective din experiența suprasensibilă. În paginile următoare ale acestei scrieri este indicată calea care poate fi urmată pentru a putea cunoaște ca experiență proprie nu numai alte fapte spirituale descrise aici, ci și legea cauzalității spirituale. Dar pentru oricine nu vrea să urmeze această cale obiecția de mai sus poate avea o mare importanță. Iar ceea ce se poate spune împotriva ei este valabil și pentru unul care este hotărât să urmeze calea respectivă. Căci dacă cineva ia hotărârea în mod corect, atunci acesta este cel mai bun prim pas care poate fi făcut pe această cale. Este întru totul adevărat: faptul că poți să-ți explici ceva printr-un lucru care altfel ar rămâne inexplicabil nu trebuie să te facă să accepți ceva despre a cărui existență nu știi nimic. Dar în cazul faptelor spirituale amintite situația se prezintă totuși altfel. Dacă le accepți, aceasta nu are numai urmarea intelectuală că prin ele viața devine inteligibilă, ci și pe aceea că acceptând aceste premise mai trăiești în gândurile tale și cu totul altceva. Gândiți-vă la următorul caz: cuiva i se întâmplă ceva care-i provoacă senzații foarte neplăcute. Față de aceasta el poate adopta două feluri de atitudini. Poate trăi incidentul ca pe ceva care-l atinge în mod neplăcut și să se lase prins de o senzație corespunzătoare, poate chiar să se afunde în durere, dar poate lua și o altă atitudine. El poate spune: În realitate eu am generat în mine, într-o viață anterioară, forța care m-a pus în prezența acestui incident; în adevăr, eu singur mi-am produs aceasta. Și poate trezi în sine toate simțirile care pot fi consecința acestui gând. Bineînțeles, gândul trebuie trăit cu cea mai desăvârșită seriozitate și cu toată forța posibilă, dacă trebuie să aibă o astfel de consecință pentru viața de senzații și de sentimente. Pentru cine realizează aceasta, se va instaura o experiență care poate fi cel mai bine ilustrată printr-o comparație. Doi oameni primesc în mână câte un baton de ceară pentru sigilii. Unul din ei începe să dezvolte considerații intelectuale privind „natura interioară” a batonului. Aceste considerații pot fi foarte înțelepte; dacă această natură interioară nu se arată prin nimic cineva îi poate replica: Este o visare. Celălalt însă freacă ceara de sigiliu cu o cârpă și arată apoi că batonul atrage corpuri mici. Există o deosebire importantă între gândurile care au trecut prin capul primului și cele care l-au impulsionat spre considerațiile exprimate și gândurile celui de-al doilea. Gândurile primului nu produc efecte concrete; gândurile celuilalt au momit în manifestare o forță, deci ceva concret, din ascunzișul său. Așa stau lucrurile și cu gândurile unui om care-și imaginează că forța de a întâlni un anumit eveniment a implantat-o el însuși în sine într-o viață anterioară. Această simplă reprezentare trezește în el o forță adevărată prin care poate întâlni evenimentul într-un fel cu totul diferit decât ar face-o dacă nu ar cultiva un astfel de gând. Prin acest gând i se aprinde o lumină cu privire la entitatea necesară acestui eveniment pe care altfel l-ar putea recunoaște numai ca întâmplare. Și el va recunoaște în mod nemijlocit: Am avut gândul cel drept, căci el a avut forța să-mi dezvăluie faptul. Dacă cineva repetă astfel de procese interioare, ele vor deveni un mijloc de furnizare interioară de forță și își dovedesc astfel corectitudinea prin rodnicia lor. Iar această corectitudine se arată treptat a fi suficient de puternică. Sub aspect spiritual, sufletesc, de asemenea și fizic, asemenea procese acționează tămăduitor, ba chiar stimulator pentru viață în orice privință. Omul conștientizează faptul că se plasează prin acestea în mod corect în contextul vieții, în timp ce luând în considerare numai viața dintre naștere și moarte el este prizonierul unei prejudecăți. Omul devine mai puternic sufletește prin cunoașterea descrisă. În orice caz, o astfel de dovadă pur interioară a cauzalității spirituale nu și-o poate procura decât fiecare în viața sa interioară. Dar o poate avea fiecare dintre noi. Cine nu și-a procurat-o însă nu poate judeca forța ei doveditoare. Nu trebuie să ne mirăm că lucrurile stau așa, căci ceea ce este întru totul legat de entitatea cea mai interioară a omului, de personalitatea sa este natural că nu poate fi dovedit suficient decât în trăirea cea mai interioară. Oricum, nu se poate invoca nimic împotriva faptului că, fiind o trăire liberă, o asemenea experiență trebuie s-o facă orice om și că ea nu ar putea fi obiect al unei științe a spiritului. Cert este că fiecare trebuie să aibă această trăire, așa cum fiecare trebuie să înțeleagă dovada unei teoreme matematice. Dar calea pe care se poate ajunge la trăire este valabilă pentru toți oamenii, așa cum metoda de a demonstra o teoremă matematică este valabilă pentru toți.
Nu trebuie contestat că, făcând abstracție de observațiile suprasensibile, dovada amintită, prin puterea producătoare de forță a gândurilor corespunzătoare, este singura care rezistă în fața oricărei logici lipsite de prejudecăți. Toate celelalte evaluări sunt cu siguranță foarte importante, dar ele au totuși ceva prin care un adversar poate găsi puncte de atac. Oricum, cine și-a însușit o privire suficient de obiectivă va găsi în posibilitatea și realitatea educării omului un argument logic pentru a demonstra faptul că în învelișul corporal o ființă spirituală se luptă pentru existență. El va compara animalul cu omul și va spune: La primul trăsăturile și aptitudinile tipice apar o dată cu nașterea ca ceva determinat în sine, care arată clar cum este predispus prin ereditate și cum se desfășoară în legătură cu lumea exterioară. Vede cum puiul de găină își desfășoară de la naștere într-un mod specific activitățile vieții. La om însă, prin educație, ceva intră într-o relație cu viața sa interioară, care nu poate avea legătură cu ereditatea. Și el poate fi în situația de a-și apropria efectele unor astfel de influențe exterioare. Cine face educație știe că unor astfel de forțe trebuie să li se opună anumite forțe din interiorul omului; dacă aceasta nu se întâmplă, orice instrucție și educație sunt fără importanță. Pentru pedagogul lipsit de prejudecăți există chiar o graniță foarte netă între predispozițiile ereditare și acele forțe interioare ale omului care străluminează prin aceste predispoziții moștenite și care își au originea în vieți parcurse anterior. Este sigur că pentru astfel de lucruri nu se pot aduce dovezi atât de „grele” ca cele obținute cu balanta pentru anumite fapte fizice. În schimb, astfel de lucruri sunt intimitățile vieții. Iar pentru cel care are un simț pentru ele sunt doveditoare și aceste fapte neevidente; ba chiar mai doveditoare decât adevărul evident. Faptul că și animalele pot fi dresură, că ele își însușesc într-o oarecare măsură prin dresare unele trăsături și aptitudini nu este o obiecție pentru cel care poate vedea esențialul. Căci, făcând abstracție de faptul că în lume se întâlnesc pretutindeni tranziții, rezultatele dresării unui animal nu se contopesc în nici un caz în același fel cu ființa sa cum se întâmplă cu omul. Se pune chiar accentul asupra felului în care aptitudinile însușite de animalele de casă în conviețuirea cu omul se transmit ereditar, adică acționează în cadrul speciei și nu personal, ca la om. Darwin descrie cum aportează câinele fără a fi fost învățat sau fără să fi văzut acest lucru. Cine ar afirma același lucru despre educația umană?
Există și gânditori care prin observațiile lor ajung să depășească părerea că omul ar fi asamblat numai prin forțe pur ereditare, din afară. Ei se ridică la ideea că o ființă spirituală, o individualitate, ar premerge existenței corporale și că ar modela-o. Dar mulți dintre ei nu găsesc totuși posibilitatea de a înțelege că există vieți pământene repetate și că în existența dintre două vieți roadele vieții precedente sunt forțe care participă la modelare. Immanuel Hermann Fichte [ 3 ], fiul marelui Fichte, își face cunoscute în Antropologia sa observațiile care l-au condus (p. 528) la următorul raționament sintetic: „Părinții nu sunt genitori în sensul deplin al cuvântului. Ei oferă substanța organică și nu numai aceasta, ci concomitent și acel mijlocitor, totodată emoțional și senzorial reactiv, care se arată în temperament, în nuanța particulară a dispoziției, în specificarea proprie a dorințelor și altele asemănătoare, a căror sursă comună a reieșit a fi fantezia în acel sens larg, identificat de noi. În toate aceste elemente ale personalității nu poate fi ignorat amestecul și legătura sufletelor parentale; a le declara pe acestea, din această cauză, ca produs pur al reproducerii este deplin fundamentat dacă în plus reproducerea este concepută ca adevărat proces sufletesc, lucru asupra căruia va trebui să decidem. Dar tocmai aici lipsește punctul central propriu-zis al închegării personalității, căci la o observație mai pătrunzătoare rezultă că și acele particularități ale dispoziției sufletești sunt numai un înveliș și ceva cu caracter de instrument apt a cuprinde în sine predispozițiile spirituale ideale ale omului, potrivite pentru a le impulsiona sau a le frâna în dezvoltarea lor, dar în nici un caz apte să le dea naștere din sine”. Mai departe se spune: „Fiecare preexistă potrivit cu forma sa spirituală de bază, căci, considerat sub aspect spiritual, nici un individ nu se asemănă cu altul, după cum nu seamănă o specie animală cu altă specie” (p. 532). Aceste gânduri sunt valabile numai pentru că lasă să intre în corporalitatea fizică a omului o entitate spirituală. Întrucât însă forțele modelatoare ale acesteia nu sunt deduse din cauze aflate în vieți anterioare, ar trebui ca de fiecare dată când se naște o personalitate să apară o astfel de entitate spirituală dintr-un fundament divin originar. Cu astfel de premise nu ar exista însă nici o posibilitate de explicare a înrudirii care există între predispozițiile care se produc din interioritatea umană și ceea ce se impune din ambianța terestră exterioară acestei interiorități în cursul vieții. Interioritatea umană care și-ar avea sorgintea într-un fundament divin primordial pentru fiecare individ uman ar trebui să stea complet străină în fața a ceea ce îi opune viața. Numai atunci când această interioritate umană a fost deja legată cu ceea ce este exterior, când nu trăiește pentru prima oară lumea exterioară, așa cum și este în realitate, nu ar fi așa. Pedagogul lipsit de prejudecăți poate face în mod clar constatarea: Eu îndrept spre elevul meu, din rezultatele vieții terestre, ceva care este de fapt străin pentru trăsăturile sale moștenite, dar care totuși îi dă impresia că el a fost prezent la lucrarea care a generat aceste rezultate. Numai viețile terestre repetate împreună cu faptele prezentate de cercetarea în domeniul spiritului pentru intervalul dintre viețile pământești, numai toate acestea pot da o explicație satisfăcătoare vieții umanității actuale abordată omnilateral. În mod expres se spune aici: a umanității actuale, pentru că cercetarea spirituală arată că ciclul vieților pământene a început odată și că atunci au existat alte condiții decât cele de acum pentru ființa spirituală a omului care pătrundea în învelișul corporal. În capitolele următoare vom urmări retrospectiv această stare primordială a ființei umane. Când prin aceasta vom demonstra, din rezultatele științei spiritului, cum ființa omenească a obținut forma sa actuală în legătură cu evoluția Pământului, vom putea să facem referire și mai precis la felul cum nucleul ființial uman pătrunde din lumi suprasensibile în învelișurile corporale și cum în legătură cu acestea se formează legea cauzalității spirituale, „destinul uman”.
OBSERVAȚII IMPORTANTE
Obs.1 Legătura dintre somn și oboseală nu este privită în general într-un sens cerut de realitate. Se crede că somnul survine ca urmare a oboselii. Că această reprezentare este mult prea simplistă poate fi dovedit de faptul oricărei adormiri a unui om, adeseori deloc obosit, la ascultarea unui discurs care nu-l interesează sau cu o altă ocazie asemănătoare. Cine vrea să susțină că în asemenea ocazii omul ar obosi folosește o metodă căreia îi lipsește seriozitatea cunoașterii. Observarea nepărtinitoare trebuie să ajungă la concluzia că veghea și somnul reprezintă diferite relații ale sufletului cu corpul care în desfășurarea regulată a vieții trebuie să apară în alternanță ritmică, ca bătăile dreapta-stânga ale pendulului. La o astfel de observare nepărtinitoare rezultă că starea de umplere a sufletului cu impresiile lumii exterioare trezește în acesta dorința de a trece după această stare într-o altă stare, în timp ce el trece la desfătarea propriei corporalități. Alternează două stări sufletești: a fi dăruit impresiilor exterioare și a fi dăruit propriei corporalități. În prima stare se produce în mod inconștient dorința pentru cea de a doua, care apoi se desfășoară în inconștient. Expresia dorinței desfătării cu propria-ți corporalitate este oboseala. Ar trebui deci să spunem: Te simți obosit pentru că vrei să dormi și nu vrei să dormi pentru că te simți obosit. Întrucât însă sufletul uman poate provoca în mod voit apariția în sine a unor stări care apar în viața normală în mod necesar, este posibil ca atunci când își pierde interesul pentru o impresie exterioară dată să cheme în sine dorința desfătării cu propria-i corporalitate; aceasta înseamnă că el adoarme când prin starea interioară a omului nu există prilej pentru aceasta.
Obs.2 Că darurile omului, dacă ar asculta de legea simplei „eredități”, ar trebui să se arate nu la sfârșitul unei comunități sangvine, ci la începutul ei, ar putea fi, desigur, greșit înțeles. S-ar putea spune: Da, ele nu se pot arăta acum, căci trebuie mai întâi să se dezvolte. Aceasta însă nu este o obiecție; căci atunci când vrei să dovedești că un lucru este mai întâi moștenit de la un precursor trebuie să arăți cum se regăsește în urmaș ceea ce a existat mai înainte în timp. Dacă s-ar arăta că ceva ar exista la începutul unei comunități sangvine, ceva care în desfășurarea ulterioară s-ar regăsi, atunci s-ar putea vorbi despre ereditate. Acest lucru nu este cu putință când apare la sfârșit ceva ce mai înainte nu a existat. Inversarea propoziției de mai sus ar trebui să arate că gândul eredității este imposibil.
NOTE
1. Textual: „Viața este cea mai frumoasă invenție a ei, iar moartea este trucul ei pentru a avea multă viață”. Natura, fragment.
2. Moritz Benedikt, 1835-1920, Din viața mea. Amintiri și orientări, Viena, 1906.
3. Immanuel Hermann Fichte, 1796-1879, Anthropologie, Leipzig, 1860.
