Din cele spuse anterior a reieșit că entitatea omului este alcătuită din cele patru mădulare: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eul. Eul lucrează în cadrul celorlalte trei mădulare și le transformă. Prin aceste prelucrări iau naștere, pe o treaptă inferioară: sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Pe o treaptă superioară a existenței umane se formează: sinea spirituală, spiritul vieții și omul-spirit. Aceste mădulare ale naturii umane se află în cele mai variate relații cu întregul Cosmos. Şi evoluția ei este legată de evoluția Cosmosului. Prin studierea acestei evoluții se obține o pătrundere în tainele mai profunde ale entității umane.
Este limpede că viața omului are relații în cele mai variate direcții cu ambianța sa, cu locul unde își are reședința, unde el se dezvoltă. Şi știința exterioară a fost forțată să ajungă, prin faptele observate, la concluzia că Pământul însuși, acest loc de reședință al omului în sensul cel mai larg, a parcurs o evoluție. Ştiința se referă la stări din existență ale Pământului în care încă nu a trăit un om în forma sa actuală. Ea arată cum omenirea s-a dezvoltat încet și treptat de la stări culturale simple la relațiile contemporane. Așadar, și această știință ajunge la concluzia că ar exista o legătură între evoluția omului și aceea a astrului pe care-l ocupă Pământul.
Ştiința spiritului* urmărește această legătură prin acea cunoaștere care-și ia faptele din percepția mai extinsă, obținută prin organele spirituale. Ea urmărește omul în sens retrospectiv, în devenirea sa. Ei i se arată că ființa propriu-zis spirituală, interioară a omului a parcurs o serie de vieți pe acest Pământ. În felul acesta însă cercetarea spiritului ajunge la un moment foarte îndepărtat în trecut în care această ființă interioară a omului a pășit pentru prima oară într-o viață exerioară în sensul actual. În această primă încorporare terestră, eul a început să fie activ în cadrul celor trei corpuri, corpul astral, corpul eteric și corpul fizic. Şi apoi a luat cu sine rodul acestei lucrări în viața următoare.
* Ştiința spiritului este aici sinonimă cu „știința ocultă”, cu cunoașterea suprasensibilă, după cum reiese din context.
Dacă se înaintează cu contemplarea retrospectiv, în modul arătat până la acel moment, devii conștient că eul găsește în fața sa un stadiu final, în cadrul căruia cele trei corpuri, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, sunt deja dezvoltate și au o legătură coerentă. Eul se leagă pentru prima dată cu entitatea alcătuită din aceste trei corpuri. Din acest moment, eul participă la dezvoltarea în continuare a celor trei corpuri. Mai înainte, ele au evoluat fără un asemenea eu uman până la treapta când l-au întâlnit.
Ştiința spiritului trebuie să înainteze acum retrospectiv, dacă vrea să răspundă la următoarele întrebări: Cum au putut să ajungă cele trei corpuri până la acea treaptă a evoluției pe care să poată prelua în ele un eu?; Cum a devenit acest eu?; Cum a ajuns eul să poată acționa în cadrul acestor corpuri?
Se poate răspunde la aceste întrebări numai dacă se urmărește devenirea însăși a planetei Pământ în sensul științei spiritului. Printr-o astfel de cercetare se ajunge la originea planetei Pământ. Un mod de observare care construiește numai pe faptele percepute fizic nu poate ajunge până la concluziile care pot spune ceva despre originea Pământului. Cine se folosește de astfel de concluzii ajunge la rezultatul că tot ce este materie a Pământului s-ar fi format dintr-o nebuloasă primordială. Nu este sarcina acestei scrieri să intre în detaliul unor asemenea reprezentări. Căci cercetarea spiritului nu ia în considerare numai procesele materiale ale evoluției Pământului, ci înainte de orice cauzele spirituale care se află dincolo de ceea ce ține de materie. Când ai în fața ta un om care ridică o mână, acest gest te poate incita la două feluri de observații. Se poate cerceta mecanismul brațului și al organismului și să se urmărească descrierea procesului așa cum se desfășoară el fizic. Dar, privirea spirituală se poate îndrepta și asupra a ceea ce se petrece în sufletul omului și care formează determinanta sufletească care duce la ridicarea mâinii. Într-un mod asemănător, cercetătorul instruit prin percepția spirituală vede dincolo de toate fenomenele lumii fizic-sensibile fenomene spirituale. Pentru el, toate transformările ce au loc în materia planetei Pământ sunt manifestările unor forțe spirituale aflate dincolo de materie. Când însă o astfel de observare spirituală pătrunde tot mai adânc în viața Pământului, ea ajunge la un moment al evoluției în care tot ce este material abia începe să existe. Această materialitate se dezvoltă din spiritualitate. Mai înainte nu a existat decât spiritualul. Prin această observare se conștientizează spiritualul și se vede cum acesta se densifică parțial, devenind materie. Avem de-a face cu un proces care pe o treaptă superioară se desfășoară ca și cum am observa un vas cu apă în care treptat, datorită unei răciri dirijate cu mare grijă, se formează bucăți de gheață. Așa cum vedem formându-se, densificându-se din ceea ce până acum fusese numai apă, gheața, la fel se poate urmări cum din spiritualul anterior se densifică lucrurile, fenomenele și entitățile materiale. Așa s-a dezvoltat planeta Pământ dintr-o ființă universală spirituală; și tot ce este legat material de această planetă s-a densificat din ceea ce mai înainte era legat spiritual cu el. Dar nu trebuie să ne imaginăm că a existat un timp în care tot ce este spiritual s-a transformat în materie; în aceasta din urmă avem de-a face întotdeauna numai cu părți transformate ale spiritualului originar. Spiritualul rămâne și în timpul perioadei de evoluție materială principiul care dirijează și conduce.
Este clar că acel mod de reprezentare care vrea să țină seama numai de fenomenele fizice sensibile – și de ceea ce rațiunea poate desprinde din aceste fenomene – nu poate spune nimic despre spiritualul de care discutăm. Să admitem că ar exista o ființă înzestrată cu simțuri care nu poate percepe decât gheața, nu și starea mai fină a apei din care se formează gheața prin răcire. Pentru o astfel de ființă apa nu ar exista; pentru ea ar fi ceva de perceput cu privire la apă abia după ce părți din ea s-au transformat în gheață. Pentru un om, spiritualul aflat dincolo de fenomenele terestre ar rămâne ascuns dacă acesta nu vrea să valorizeze decât ceea ce este prezent pentru simțurile fizice. Şi dacă din faptele fizice pe care le percepe în prezent trage concluzii corecte cu privire la timpuri mai vechi ale planetei Pământ el ajunge numai până la acel moment al evoluției în care spiritualul existent anterior s-a densificat parțial în materie. Acest spiritual anterior este tot atât de puțin conștientizat de o astfel de abordare ca și spiritualul care, invizibil, acționează și în prezent dincolo de materie.
Abia în ultimele capitole ale acestei scrieri vom putea vorbi de căile prin care omul își însușește facultatea de a privi retrospectiv la acele stări ale Pământului de care este vorba aici. Pentru moment să spunem, tangențial, că pentru cercetarea spirituală faptele unui trecut extrem de îndepărtat nu au dispărut. Când o ființă ajunge la o existență corporală, o dată cu moartea sa corporală dispare ceea ce este material. Nu în același mod „dispar” forțele spirituale care au scos din sine acest lucru de natură corporală. Ele își lasă urmele, imaginile lor exacte în fundamentul spiritual al lumii. Iar cel care poate să-și ridice, prin lumea vizibilă, percepția până la cea invizibilă ajunge în final la ceva asemănător unei grandioase panorame spirituale în care sunt consemnate toate fenomenele trecute ale lumii. Aceste urme netrecătoare a tot ce este spiritual pot fi numite Cronica Akasha; desemnăm ca entitate Akasha ceea ce rămâne spiritual din curgerea evenimentelor în Univers, în opoziție cu formele trecătoare ale curgerii acelorași evenimente. Trebuie să spunem, din nou, că cercetările în planul suprasensibil al existenței nu pot fi întreprinse decât cu ajutorul percepției spirituale, așadar, în domeniul abordat aici, numai prin citirea Cronicii Akasha. Totuși și în acest caz este valabil ceea ce am mai spus în această scriere. Faptele suprasensibile pot fi cercetate numai prin percepție suprasensibilă; după ce au fost cercetate și după ce au fost comunicate de știința suprasensibilului, ele pot fi înțelese de gândirea obișnuită, dacă aceasta se vrea cu adevărat obiectivă. În cele ce urmează vom prezenta stările evolutive ale Pământului în sensul cunoașterii suprasensibile. Vom urmări transformările planetei noastre până la starea de viață în care se află în prezent. Dacă cineva studiază ce are în față în prezent numai prin percepția cu ajutorul simțurilor și apoi preia în sine ce spune cunoașterea suprasensibilă despre felul cum a evoluat acest prezent într-un trecut primordial foarte îndepărtat, își poate spune cu o gândire cu adevărat liberă de prejudecăți: În primul rând, ceea ce raportează această cunoaștere este perfect logic; în al doilea rând pot să înțeleg că lucrurile au devenit așa cum le văd în prezent, dacă admit că cele comunicate de cercetarea suprasensibilă sunt corecte. Prin „logic” nu înțelegem, bineînțeles, în acest context, că în cadrul unei expuneri oarecare a cercetării suprasensibile nu ar putea fi incluse erori în privința logicii. Şi aici trebuie vorbit despre „logic” în același fel în care se vorbește în viața obișnuită a lumii fizice. Așa cum în aceasta este valabilă cerința pentru o expunere logică cu toate că cei care prezintă un domeniu faptic pot comite erori logice, la fel se întâmplă și în cercetarea suprasensibilă. Se poate chiar întâmpla ca un cercetător apt a percepe în domenile suprasensibile să facă erori în expunerea logică și atunci cineva poate corecta un astfel de conferențiar, chiar dacă el nu percepe în plan suprasensibil, dar are facultatea unei gândiri sănătoase. Dar în esență nu poate fi obiectat împotriva logicii folosite în cercetarea suprasensibilă. Şi nu este nevoie să mai subliniem că împotriva faptelor înseși nu se poate aduce nici o obiecție din motive exclusiv logice. Așa cum în domeniul lumii fizice nu se poate dovedi niciodată în mod logic dacă există sau nu o balenă, ci numai cu simțul vederii, tot astfel și faptele suprasensibile pot fi recunoscute numai prin percepție spirituală. Dar nu poate fi subliniat îndeajuns că pentru cel ce cercetează domenii suprasensibile este o necesitate, înainte ca el să vrea să se apropie prin percepție proprie de lumile spirituale, să-și facă o părere cu ajutorul logicii și prin aceea că el recunoaște cum lumea manifestată, sensibilă apare ca fiind inteligibilă, când plecăm de la premisa corectitudinii comunicărilor științei oculte. Dacă se minimalizează calea pregătitoare descrisă, orice trăire în lumea suprasensibilă rămâne o tatonare nesigură, ba chiar periculoasă. Din acest considerent, în scrierea de față vor fi comunicate mai întâi faptele suprasensibile ale evoluției Pământului, înainte de a vorbi despre calea cunoașterii suprasensibile. Trebuie acordată toată atenția faptului că un om care își deschide accesul prin pură gândire la ceea ce cunoașterea suprasensibilă are de spus nu se află în nici un fel în situația celui care ascultă o poveste despre un fenomen fizic pe care el nu-l poate vedea. Căci gândirea pură este ea însăși o activitate suprasensibilă. Ca fapt sensibil, ea nu poate conduce prin ea însăși la fenomene suprasensibile. Când însă această gândire este aplicată fenomenelor suprasensibile redate prin concepția suprasensibilă, atunci ea se dezvoltă prin ea însăși în lumea suprasensibilă. Şi una din cele mai bune căi de a ajunge la percepție proprie în plan suprasensibil este chiar aceea de a te dezvolta în lumea superioară, prin aplicarea gândirii la cele comunicate de cunoașterea suprasensibilă. O astfel de pătrundere este legată de cea mai mare claritate. Din această cauză o anumită orientare în cercetare aparținând științei spiritului consideră această gândire ca fiind cea mai solidă primă treaptă dintre toate instruirile de știință a spiritului. – Trebuie să fie bine înțeles faptul că în această scriere nu vor fi făcute referințe la toate detaliile evoluției Terrei, care sunt percepute în spirit pentru a arăta punct cu punct cum sunt ele confirmate în manifestări. Nu aceasta a fost intenția noastră când am spus că ascunsul poate fi verificat pretutindeni în efectele sale manifestate. Există părerea că pentru om poate deveni inteligibil și luminos pas cu pas tot ce-i iese în întâmpinare când își plasează fenomenele revelate în lumina pe care i-o mijlocește știința ocultă. Numai în anumite locuri vom face, în expunerile următoare, pentru ilustrare, referiri la confirmări ale ascunsului prin ceea ce este revelat, pentru a arăta cum putem s-o facem, în urmărirea practică a vieții, pretutindeni.
*
În sensul cercetării de știință a spiritului de care am vorbit mai sus, prin urmărirea retrospectivă a evoluției Pământului se ajunge la o stare spirituală a planetei noastre. Dacă însă se continuă această cale, se află că acel spiritual fusese mai înainte într-un fel de încorporare fizică. Se ajunge, așadar, la o stare planetară fizică trecută, care mai târziu s-a spiritualizat și apoi, printr-o nouă materializare, s-a transformat în Pământul nostru. Pământul nostru se prezintă, așadar, ca o reîncorporare a unei planete străvechi. Dar știința spiritului poate merge și mai departe în trecut. Şi ea găsește atunci întregul proces repetat încă de două ori. Așadar, Pământul nostru a parcurs trei stări planetare premergătoare, separate între ele prin stări intermediare spiritualizate. Însă, când urmărim în mod retrospectiv încorporările, de fiecare dată constatăm că aspectul fizic este din ce în ce mai rafinat. Pentru expunerea care va urma, foarte la îndemână se află următoarea obiecție: Cum poate o forță de raționare sănătoasă să accepte stări ale Universului aflate într-un trecut atât de îndepărtat? În fața acestei obiecții trebuie spus că pentru cel care poate privi cu deplină înțelegere la spiritualul actualmente ascuns în ceea ce este manifestat în planul sensibil nici pătrunderea în stări evolutive anterioare, oricât ar fi ele de îndepărtate, nu poate reprezenta ceva imposibil. Numai pentru cei care nu recunosc acest spiritual ascuns discuția despre evoluție la care ne referim își pierde orice sens. Pentru cei care-l recunosc, în aspectul stării actuale este dat și ceea ce a fost anterior, după cum în aspectul omului de cincizeci de ani este inclus și acela al copilului de un an. Da, se poate spune, dar alături de oamenii de cincizeci de ani există și copii de un an precum și toate stadiile de tranziție. Acest lucru este adevărat, dar tot atât de adevărată este și evoluția spiritualului la care ne referim aici. Cine ajunge în acest domeniu la o judecată corespunzătoare, acela recunoaște și faptul că în observarea stadiului actual, care include și spiritualul pe lângă treptele existenței care s-au succedat până la perfecțiunea stadiului evolutiv al prezentului, s-au păstrat și stările evolutive ale trecutului, așa cum lângă oamenii de cincizeci de ani sunt prezenți și copiii de un an. În cadrul desfășurării evenimentelor prezentului se poate vedea desfășurarea primordială, dacă se vor separa diferitele stadii evolutive succesive.
Omul apare în forma în care se dezvoltă în prezent abia în cea de a patra încarnare planetară descrisă, pe Pământul propriu-zis. Esențialul este că omul este alcătuit din patru mădulare: corp fizic, corp al vieții, corp astral și eu. Totuși, această formă nu ar fi putut apărea dacă nu ar fi fost pregătită prin evenimentele evoluției anterioare. Această pregătire s-a făcut prin aceea că în cadrul încorporării anterioare s-au dezvoltat ființe care aveau trei din cele patru mădulare umane: corp fizic, corp eteric, corp astral. Aceste ființe, care într-o anumită privință pot fi numite strămoși ai omului, nu aveau încă un eu, dar celelalte trei mădulare și legăturile dintre ele s-au dezvoltat atât de mult, încât s-au maturizat pentru a prelua mai târziu eul. În felul acesta strămoșul omului a atins, în încarnarea planetară anterioară, o anumită maturitate a celor trei mădulare ale sale. Această stare a trecut într-un stadiu spiritual. Din starea spiritualizată s-a format apoi o nouă stare planetară fizică, cea a Pământului. În aceasta erau cuprinși, ca niște germeni, strămoșii maturizați ai omului. Prin faptul că întreaga planetă a trecut printr-o spiritualizare și a apărut într-o formă nouă, ea a oferit germenilor pe care-i conținea, având corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, nu numai ocazia de a se dezvolta până la nivelul atins anterior ci și o altă posibilitate, aceea ca, după ce au atins acel nivel, să ajungă și mai sus, prin preluarea eului. Dezvoltarea Pământului se realizează în două etape. Într-o primă perioadă Pământul însuși apare ca reîncarnare a stadiului planetar anterior. Această stare se datorează spiritualizării interpuse, o stare superioară celei a încarnării anterioare. Pământul conține în sine germenii strămoșilor omului din planeta anterioară. Aceștia se dezvoltă mai întâi până la nivelul pe care-l avuseseră deja. Când au atins acel nivel, prima perioadă se încheie. Însă datorită treptei proprii superioare de evoluție, Pământul poate aduce acum germenii la un nou stadiu, îi face apți pentru primirea eului. A doua etapă a evoluției Pământului este aceea a desfășurării eului în corpul fizic, în corpul eteric și în corpul astral.
Așa cum în acest fel omul este adus, prin evoluția Pământului, cu o treaptă mai sus, tot astfel s-a întâmplat și în încarnările planetare anterioare. Căci încă în prima dintre aceste încarnări a fost prezent ceva din om. Acest lucru aruncă o lumină asupra entității umane actuale, când se urmărește retrospectiv evoluția acesteia până în trecutul primei încarnări. În cercetarea suprasensibilă, această primă încarnare planetară poate fi numită Saturn; a doua Soare; a treia Lună; a patra este Pământul. Rețineți că aceste denumiri nu trebuie să fie asociate în nici un fel cu numele folosite pentru elementele sistemului solar actual. Saturn, Soare și Lună denumesc formele trecute de dezvoltare parcurse de Pământ. Despre legătura acestor lumi ale trecutului cu corpurile cerești care alcătuiesc sistemul solar actual vom vorbi în expunerile următoare. Tot atunci se va vedea și de ce au fost alese aceste nume. [ Obs.1 ]
Când se descriu condițiile din timpul celor patru reîncarnări planetare, aceasta nu se poate face decât în mod schematic. Căci procesele, entitățile și destinele lor sunt la fel de variate pe Saturn, Soare și Lună ca pe Pământ. Din această cauză, în descrieri nu pot fi redate, cu privire la aceste condiții, decât caracteristici izolate, ceea ce are ca scop ilustrarea felului în care stările Pământului s-au format din cele anterioare. Trebuie să ținem seama și că aceste stări devin cu atât mai diferite de cele actuale cu cât ne îndepărtăm mai mult în trecut. Totuși ele pot fi descrise numai pentru că se folosesc reprezentările preluate de la condițiile actuale ale Pământului. Astfel, când vorbim, de exemplu, despre lumină sau căldură sau despre alte lucruri asemănătoare pentru aceste stări timpurii nu trebuie ignorat că prin acestea nu sunt înțelese exact aceleași lucruri pe care le denumim azi cu termenii lumină și căldură. Cu toate acestea un asemenea mod de desemnare este corect deoarece pentru cel ce observă suprasensibilul pe primele trepte ale evoluției apare ceva din care a ieșit în prezent lumina și căldura. Cel care urmărește descrierile făcute astfel va putea prelua corect din contextul în care sunt plasate aceste lucruri ce reprezentări trebuie obținute pentru a avea imagini și analogii caracteristice ale faptelor care s-au desfășurat într-un trecut îndepărtat.
Această descriere este foarte importantă pentru a cunoaște acele stări planetare care au premers încorporării Luna. În timpul acesteia au predominat condiții care prezintă o anumită asemănare cu cea terestră. Cine vrea să facă o descriere a acestor condiții găsește anumite puncte de sprijin în asemănările cu prezentul, pentru a exprima percepțiile din suprasensibil în reprezentări clare. Altfel stau lucrurile când sunt descrise evoluțiile etapelor Saturn și Soare. Ceea ce se prezintă observației suprasensibile în acest caz este în cel mai înalt grad diferit de obiectele și entitățile care aparțin în prezent ambianței omului. Aceste deosebiri fac ca aducerea acestor fapte ale timpului străvechi în conștiența suprasensibilă să fie deosebit de greu de realizat. Întrucât însă entitatea umană actuală nu poate fi înțeleasă dacă nu se merge retrospectiv până la starea Saturn, descrierea trebuie totuși făcută. Desigur, o astfel de descriere nu va putea fi greșit înțeleasă de acela care are în atenția sa faptul că există o astfel de dificultate, ceea ce face ca unele din lucrurile spuse să fie în mod necesar mai mult un fel de aluzie și o trimitere la faptele corespunzătoare decât o descriere precisă.
S-ar putea totuși găsi o contradicție între cele spuse aici și în continuare și ceea ce am spus cu privire la existența stărilor anterioare în prezent. S-ar putea emite părerea că nicăieri nu ar putea fi găsit alături de starea Pământului actual o stare anterioară Saturn, Soare și Lună sau chiar o formă umană, așa cum a fost prezentă în cadrul acestor stări trecute. Desigur, alături de oamenii actuali nu aleargă oameni Saturn, Soare sau Lună așa cum în jurul oamenilor de cincizeci de ani aleargă copii de trei ani. Dar în componența oamenilor Terrei stările omenești anterioare sunt perceptibile în suprasensibil. Pentru a recunoaște acest lucru este suficient să-ți fi însușit aptitudinea de a extinde capacitatea de a deosebi la scara condițiilor vieții. Așa cum lângă omul de cincizeci de ani se află copii de trei ani, tot astfel sunt prezenti lângă omul viu cadavrul, omul adormit și omul care visează. Şi chiar dacă aceste forme ale entității umane nu arată nemijlocit așa cum sunt ele, ca diferitele trepte ale evoluției, o concepție corespunzătoare vede totuși în aceste forme treptele amintite.
*
Dintre cele patru mădulare actuale ale entității umane, corpul fizic este cel mai vechi. Este și cel care în felul lui a atins cea mai mare perfecțiune. Cercetarea suprasensibilă arată că acest mădular era deja prezent în timpul evoluției saturniene. Vom arăta că forma pe care o avea acest corp fizic pe Saturn era ceva cu totul diferit de corpul fizic uman actual. Corpul fizic uman terestru poate exista în natura sa numai pentru că este legat de corpul eteric, de corpul astral și de eu, așa cum am spus în primele părți ale acestei scrieri. Un asemenea ansamblu încă nu exista pe Saturn. Atunci corpul fizic parcurgea prima sa treaptă de evoluție fără a-i fi încorporate un corp eteric, un corp astral sau un eu. În cursul evoluției Saturn el s-a maturizat în vederea primirii unui corp eteric sau al vieții. Pentru aceasta Saturn a trebuit mai întâi să se spiritualizeze și să se reîncarneze ca Soare. În timpul acestei încarnări s-a desfășurat din nou, ca dintr-un germene rămas, ceea ce devenise pe Saturn corpul fizic; și abia aici el s-a putut pătrunde de un corp eteric. Prin integrarea unui corp eteric, corpul fizic și-a schimbat natura; el a fost ridicat la o a doua treaptă de perfecțiune. Ceva asemănător s-a întâmplat în timpul evoluției în stadiul Lună. Precursorul omului, așa cum a evoluat de la Soare la Lună, și-a încorporat în acest stadiu un corp astral. Prin aceasta corpul eteric a fost și el modificat; el se afla acum pe a doua treaptă de perfecționare. Pe Pământ precursorului uman, alcătuit din corp fizic, corp eteric și corp astral, i-a fost încorporat eul. Prin aceasta, corpul fizic a atins cel de al patrulea grad de perfecțiune, corpul eteric cel de al treilea, corpul astral cel de al doilea; eul se află abia pe prima sa treaptă de existență.
Dacă te dăruiești într-un mod obiectiv, lipsit de prejudecăți observării omului, nu vor rezulta dificultăți în a-ți reprezenta corect aceste grade diferite de perfecționare ale fiecărui mădular luat în parte. Este suficient să compari în această privință corpul fizic cu corpul astral. Cu siguranță corpul astral se află, ca element sufletesc, pe o treaptă de evoluție superioară dezvoltării corpului fizic. Când, în viitor, primul se va fi perfecționat, va însemna pentru totalitatea omului mult mai mult decât corpul fizic actual. Totuși, în felul său, acesta a atins un anumit grad de superioritate. Meditați asupra structurii inimii realizată în sensul celei mai mari înțelepciuni, la structura-minune a creierului etc., ba chiar și a unui fragment osos, de exemplu capătul superior al femurului. În acest capăt de os se găsește o construcție în rețea sau un schelet articulat legic din trabecule osoase fine. Totul este asamblat în așa fel încât, cu folosirea unui minimum de material, să se obțină efectul cel mai favorabil asupra suprafețelor articulației, de exemplu repartiția cea mai judicioasă a frecării și prin aceasta un mod de mobilitate corect. În felul acesta, în diferite părți ale corpului uman se găsesc cele mai chibzuite amenajări. Iar cine ia în considerare și armonia existentă în coacționarea părților la realizarea întregului, va înțelege cu siguranță că este corect să se vorbească despre perfecționarea acestui mădular al entității umane. Pe lângă aceasta, nu se ia în considerare faptul că în anumite părți pot apărea manifestări necorespunzătoare sau chiar anomalii în structuri și amenajări. Se va putea spune chiar și că astfel de anomalii sunt într-o anumită privință numai partea de umbră necesară a luminii plină de înțelepciune care este revărsată asupra întregului organism fizic. Iar acum să comparăm cu acesta corpul astral ca purtător al plăcerii și suferinței, al dorințelor și pasiunilor. Câtă nesiguranță domnește în el cu privire la plăcerea și suferința care sunt contrarii scopurilor superioare ale omului; câte dorințe și pasiuni adeseori fără sens nu se desfășoară aici. Corpul astral este, de fapt, pe cale de a obține armonia și fermitatea interioare care se întâlnesc deja în corpul fizic. Tot astfel s-ar putea arăta cum corpul eteric se arată mai perfect decât corpul astral, dar mai imperfect decât cel fizic. Şi, nu mai puțin, se va prezenta unei contemplări corespunzătoare faptul că nucleul propriu al entității umane, eul, se află în prezent abia la începutul evoluției. În ce măsură și-a realizat eul sarcina sa de a transforma celelalte mădulare ale entității umane pentru ca acestea să fie o revelație a propriei sale naturi? Ceea ce rezultă în felul acesta chiar și pentru o observare exterioară va fi întărit pentru cunoscătorul științei oculte și prin altceva. S-ar putea invoca posibilitatea îmbolnăvirilor corpului fizic. Ştiința spiritului este în măsură să arate că o mare parte din îmbolnăviri provin din faptul că inversiunile, rătăcirile din corpul astral se transmit corpului eteric și pe calea ocolită a acestuia ele distrug armonia, în sine perfectă, a corpului fizic. Legătura mai adâncă la care, în acest loc, putem face numai o referire și motivul adevărat al multor procese patologice se sustrag observării științifice care vrea să se limiteze numai la faptele sensibile fizice. În cele mai multe cazuri lucrurile se vădesc a fi de așa natură încât o vătămare a corpului astral nu atrage după sine fenomene patologice ale corpului fizic în aceeași viață în care s-a produs dauna, ci abia într-o viață ulterioară. Din această cauză, legile luate aici în considerare au importanță numai pentru cel care poate admite o repetare a vieții umane. Dar chiar dacă nu vrei să știi despre astfel de lucruri cu pătrunderi mai adânci în problemă, reiese totuși din observarea obișnuită a vieții că omul se dedă prea multor savurări și pofte care subminează armonia corpului fizic. Iar dorința, pofta, pasiunea ete. nu-și au sediul în corpul fizic, ci în cel astral. Acesta din urmă este, în multe privințe, încă atât de imperfect încât poate distruge armonia corpului fizic. – Să atragem și aici atenția că aceste expuneri nu au ca scop să dovedească cele afirmate de știința spiritului despre dezvoltarea celor patru mădulare ale entității umane. Dovezile se preiau din cercetarea spirituală care ne arată cum corpul fizic are în urma sa trecerea prin patru etape de transformări, spre grade superioare de perfecțiune, iar celelalte mădulare au, în felul arătat mai înainte, mai puține. Aici am vrut să facem numai o aluzie la faptul că aceste comunicări ale cercetării spirituale se referă la realități care se arată în efectele lor asupra gradelor de perfecțiune ale corpului fizic, ale corpului eteric etc., ce pot fi observate și în exterior.
*
Dacă vrem să ne facem o reprezentare ca imagine apropiată de realitate a condițiilor din etapa evoluției saturniene, trebuie luat în considerare faptul că în acea perioadă – în esență – nu exista încă nimic din lucrurile și creaturile care aparțin în prezent Pământului și care sunt repartizate regnurilor mineral, vegetal și animal. Ființele acestor trei regnuri s-au format abia în perioade mai târzii ale evoluției. Dintre ființele perceptibile fizic astăzi, numai omul era prezent pe atunci și din el numai corpul fizic, în felul descris de noi. Nici în prezent Pământului nu îi aparțin numai ființele regnurilor mineral, vegetal, animal și uman, ci și alte ființe care nu se manifestă într-o corporalitate fizică. Asemenea entități erau prezente și în evoluția Saturn. Iar activitatea lor pe scena Saturn a avut ca urmare evoluția ulterioară a omului.
Îndreptați-vă acum organele spirituale de percepție nu asupra începutului și sfârșitului, ci asupra perioadei mijlocii de evoluție a acestei încarnări Saturn: vi se va arăta o stare care în principal era alcătuită numai din căldură. Nimic gazos, nimic fluid sau chiar componente solide nu pot fi găsite. Toate aceste stări apar abia în încorporările ulterioare. Să admitem că o ființă umană având organele de simț actuale s-ar apropia ca observator de această stare Saturn. Nimic din toate impresiile senzoriale pe care le poate avea nu l-ar întâmpina aici în afara senzației de căldură. Să presupunem că o astfel de ființă s-ar apropia de acest Saturn. Ar percepe, atunci când ar ajunge în partea de spațiu pe care-l ocupă, că acesta are o altă stare calorică decât ambianța lui spațială. Dar ar vedea că această porțiune de spațiu cald nu este uniformă, ci alternează în modul cel mai variat părți mai calde și părți mai reci. Pe anumite linii ar fi percepută o căldură radiantă. Nu numai că astfel de linii ar fi pur și simplu extinse într-o direcție, dar prin diferențele de temperatură iau naștere anumite forme neregulate. Ar avea în fața sa niște ființe cosmice în stări schimbătoare, alcătuite numai din căldură.
Pentru omul actual trebuie să existe dificultăți în reprezentarea a ceva alcătuit numai din căldură, întrucât el nu este obișnuit să considere căldura ca fiind ceva în sine, ci s-o perceapă numai ca pe o calitate legată de corpuri gazoase, fluide sau solide; căldura desemnează însă numai o stare în care se află una dintre aceste trei forme corporale. Când cele mai mici părți ale unui gaz sunt în mișcare, aceasta este percepută drept căldură. Unde nu există gaz, nu poate exista o astfel de mișcare, așadar nici căldură. Pentru cercetătorul de știință a spiritului problema se pune în alt fel. Pentru el căldura este ceva despre care vorbește în același sens în care vorbește despre gaz, fluid sau despre corpul solid. Pentru el căldura este o substanță mai fină decât un gaz. Iar acesta nu este altceva decât căldura densificată în sensul în care fluidul este abur densificat sau solidul un lichid densificat. În felul acesta omul care a aderat la știința spiritului vorbește despre corpuri de căldură sau corpuri calorice la fel cum vorbește de corpuri gazoase și corpuri în formă de abur. Este însă necesar să se admită că există percepție sufletească, când se dorește urmărirea în acest domeniu a cercetătorului spiritului. În lumea dată simțurilor fizice, căldura este reprezentată exclusiv ca stare a solidului, lichidului sau gazosului; dar această stare este, în fapt, numai partea exterioară a căldurii sau și efectul ei. Fizicienii nu vorbesc decât despre acest efect al căldurii, nu despre natura interioară a acesteia. Să încercăm să facem abstracție de orice efect al căldurii pe care-l primim prin corpuri exterioare și să ne actualizăm trăirea interioară pe care o avem când auzim cuvintele: „Mă simt cald”, „Mă simt rece”. Doar această trăire interioară poate furniza o reprezentare a ceea ce era Saturn în perioada evolutivă descrisă mai sus. Am fi putut parcurge întreaga porțiune de spațiu ocupat de acesta dar nu am fi găsit nici un gaz care să fi exercitat vreo presiune, nici un fel de corpuri solide sau lichide de la care să fi putut primi o impresie luminoasă oarecare. Dar în orice punct al spațiului ar fi simțit interior (fără nici o impresie din afară): Aici este un anumit grad de căldură.
Într-un corp ceresc având o astfel de caracteristică nu există condiții pentru ființele animale, vegetale și minerale ale perioadei actuale. (Din această cauză este necesar să observăm că cele spuse mai sus nu ar putea, de fapt, să aibă loc niciodată. Un om actual nu se poate constitui în observator al vechiului Saturn. Discuția ar trebui folosită numai pentru clarificare.) Entitățile pe care le conștientizează cunoașterea suprasensibilă la contemplarea lui Saturn se aflau pe o cu totul altă treaptă de evoluție decât ființele actuale ale Pământului, perceptibile în plan sensibil. Cunoașterii suprasensibile i se înfățișează mai întâi ființe care nu aveau un corp fizic așa cum îl are omul actual. Trebuie să ne ferim să ne gândim la corporalitatea fizică actuală a omului, când este vorba de „corp fizic”. Trebuie făcută o deosebire între corpul fizic și corpul mineral. Un corp fizic este cel care este stăpânit de legile fizice care sunt observate în regnul mineral. Corpul uman al prezentului nu este stăpânit numai de astfel de legi fizice, ci în afară de aceasta este impregnat și cu substanțe minerale. Despre un astfel de corp fizic-mineral încă nu poate fi vorba pe Saturn. Aici există numai o corporalitate fizică, guvernată de legi fizice; dar aceste legi se exteriorizează numai prin căldură. Așadar, corpul fizic este un corp caloric fin, eteric. Întregul Saturn este alcătuit numai din astfel de corpuri calorice. Ele reprezintă prima structură a corpului uman fizic-mineral actual. Acesta s-a format din primul deoarece acestuia i-au fost înglobate substanțele gazoase, lichide și solide formate abia mai târziu. Printre ființele care se așază în fața conștienței suprasensibile în momentul în care aceasta focalizează starea Saturn și despre care se poate vorbi ca despre locuitori ai lui Saturn, în afara omului, sunt, de exemplu, cele care nici nu aveau nevoie de un corp fizic. Mădularul cel mai de jos al entității lor era un corp eteric. În schimb, ele aveau un mădular în plus față de mădularele ființiale umane. Omul are ca mădular superior omul-spirit. Aceste ființe au un mădular ce se situează și mai sus. Iar între corpul eteric și omul-spirit ele au toate mădularele care se găsesc la om: corp astral, eu, sine spirituală și Spiritul vieții. Asa cum Pământul nostru este înconjurat de o atmosferă, așa era și Saturn; numai că în cazul acestuia era o „atmosferă” de natură spirituală*. Ea era alcătuită din entitățile de care am vorbit mai sus și din alte entități. Exista o interacțiune continuă între corpurile calorice ale lui Saturn și ființele descrise. Acestea afundau mădularele lor ființiale în corpurile calorice ale lui Saturn. Şi deși în aceste corpuri calorice nu exista viață, se exprima în ele viața celor ce trăiau în ambianța lor. Ar putea fi comparate cu niște oglinzi; numai că din ele nu se oglindeau imaginile ființelor vii numite, ci stările lor vitale. Pe Saturn nu s-ar fi putut descoperi nimic, totuși el acționa în mod vitalizator asupra ambianței sale din spațiul ceresc, întrucât retrimitea în aceasta ca un ecou viața care îi era transmisă. Întregul Saturn apărea ca o oglindă a vieții cerești. Entități foarte înalte, a căror viață Saturn o reiradia, pot fi numite Spirite ale înțelepciunii (în știința spiritului creștin ele poartă numele Kiriotetes, adică Dominări). Activitatea lor pe Saturn nu începe cu epoca mediană a evoluției acestuia. Într-un anumit sens, acum ea este deja încheiată. Înainte de a ajunge conștiente de oglindirea propriei lor vieți în corpurile calorice ale lui Saturn, ele au trebuit să aducă aceste corpuri calorice la starea de a putea realiza reflectarea. Din această cauză, activitatea lor a demarat curând după începutul evoluției saturniene. Când s-a întâmplat aceasta, corporalitatea lui Saturn era încă o materialitate neorganizată care nu ar fi putut reflecta nimic. În timp ce contempli această materialitate neorganizată, te-ai transpus prin observarea spirituală la începutul evoluției saturniene. Ceea ce se poate observa nu are încă nimic din caracterul caloric de mai târziu. Putem vorbi numai despre o calitate care poate fi comparată cu voința umană. Nu este nimic altceva decât voință. Avem, așadar, de-a face cu o stare exclusiv sufletească. Dacă urmărim de unde provine această voință, o vedem cum se naște din efluviile unor entități înalte, care au evoluat în trepte ce pot fi numai bănuite, până la o astfel de înălțime, încât atunci când a început evoluția lui Saturn ele puteau să reverse din propria lor ființă voința. De această voință se leagă activitatea Spiritelor înțelepciunii descrise mai înainte. Prin aceasta, voința, lipsită mai înainte de orice calitate, capătă proprietatea de a reflecta în spațiul ceresc viața. Ființele care își simt fericirea de a revărsa voința la începutul evoluției lui Saturn le putem numi Spirite ale voinței (în știința esoterică creștină ele sunt numite Tronuri).
* Un mod de vorbire foarte precis ar trebui, pentru a exprima exact trăirea interioară existentă în cercetarea spirituală, să spună, în loc de: „Saturn era înconjurat de o atmosferă”, „În timp ce cunoașterea spirituală devine conștientă de Saturn, în fața ei se înfățișează și o atmosferă a lui Saturn” sau „se prezintă alte ființe cu diferite caracteristici”. Transpunerea în expresia: „aici există cutare sau cutare lucru” trebuie să fie permisă, deoarece aceeași transpunere se găsește și în modelarea exprimării verbale pentru adevărata trăire sufletească în percepțiile sensibile, dar va trebui să reținem acest lucru în legătură cu descrierea ce urmează. Acest lucru este aflat și din contextul expunerii.
După ce, prin coacționarea voinței și a vieții, a fost atinsă o anumită treaptă de evoluție a lui Saturn, începe acțiunea altor ființe care se găsesc și ele de asemenea în ambianța lui Saturn. Ele pot fi numite Spirite ale mișcării (denumirile creștine sunt: Dynamis, Virtuți). Ele nu au nici corp fizic nici corp al vieții sau eteric. Mădularul lor inferior este corpul astral. După ce corpurile saturniene au căpătat facultatea de a oglindi viața, această viață reflectată se poate pătrunde cu proprietățile care își au sediul în corpurile astrale ale Spiritelor mișcării. Consecința acestui fapt este că se creează percepția că exteriorizări de senzații, sentimente și alte forțe sufletești asemănătoare ar fi lansate de pe Saturn în spațiul ceresc. Întregul Saturn apare ca o ființă însuflețită care manifestă simpatii și antipatii. Dar aceste exteriorizări de sentimente nu sunt nicidecum ale lui, ci ale acțiunilor sufletești ale Spiritelor mișcării. După ce și această stare a durat un anumit timp începe activitatea altor ființe care sunt numite Spirite ale formei. Şi mădularul inferior al acestora este tot un corp astral, care însă se află la alt nivel de evoluție decât acela al Spiritelor mișcării. În timp ce acesta nu comunică vieții reflectate decât exteriorizarea unor senzații, corpul astral al Spiritelor formei (în terminologia creștină: Exusiai, Puteri) acționează astfel încât exteriorizarea senzațiilor este aruncată înapoi în spațiul cosmic ca și cum ar proveni de la ființe individuale. S-ar putea spune că Spiritele mișcării fac ca Saturn să apară ca o ființă însuflețită. Spiritele formei prezintă această viață ca fiind compusă din ființe vii individualizate, astfel încât Saturn apare acum ca un ansamblu de astfel de ființe. Pentru a ne forma o imagine, să ne închipuim o dudă sau o mură care este alcătuită din bobițe izolate. Pentru cel care cercetează în suprasensibil, așa este asamblat Saturn în epoca de evoluție descrisă, din ființe Saturn izolate care nu au viață proprie și nici suflet propriu, ci care reflectă viața și sufletul locuitorilor lor. În această stare saturniană intervin acum ființe care au ca mădular inferior corpul astral, pe care l-au ridicat însă la un astfel de grad de evoluție încât acționează ca un eu uman actual. Prin aceste ființe eul privește din ambianța lui Saturn în jos spre acesta. Şi el își comunică natura sa ființelor individualizate ale lui Saturn. În felul acesta ceva din Saturn este trimis în spațiul cosmic, care apare ca acțiunea personalității umane în biosfera actuală. Ființele care produc acest efect, să le numim Spirite ale personalității (termenul creștin este Archai, Începătorii). Ele conferă particulelor corporale saturniene înfățișarea caracterului de personalitate. Totuși, pe Saturn nu este prezentă personalitatea, ci numai un fel de imagine în oglindă a personalității, coaja personalității. Adevărata personalitate o au Spiritele personalității din ambianța lui Saturn. Prin faptul că Spiritele personalității fac să se reflecte ființa lor de către corpurile saturniene, li se comunică acestora acea materialitate fină care a fost descrisă mai înainte drept căldură. În întregul Saturn nu există nici o interioritate, dar Spiritele personalității recunosc imaginea interiorității proprii, în timp ce aceasta afluează sub formă de căldură dinspre Saturn.
Când toate acestea se realizează, Spiritele personalității se află pe treapta pe care se găsește omul în prezent. Ele parcurg stadiul uman. Dacă vrem să înțelegem acest fapt fără nici un fel de prejudecăți, trebuie să ne imaginăm că o ființă poate fi „om” nu numai în forma pe care o are omul în prezent. Spiritele personalității sunt „oameni” pe Saturn. Ele au ca mădular inferior nu corpul fizic, ci pe cel astral, împreună cu eul. Din această cauză, ele nu pot exprima trăirile acestui corp astral într-un corp fizic și într-unul eteric, ca omul actual, dar ele nu numai că au un eu, ci și știu despre acesta, întrucât căldura lui Saturn le aduce în conștiență acest eu prin reflectare. Ele sunt „oameni” în alte condiții decât cele oferite de Pământ.
În continuare, în evoluția lui Saturn urmează evenimente de altă natură decât cele de până acum. Până acum totul era reflectare a unei vieți și simțiri exterioare; de aici încolo începe un fel de viață interioară. În lumea saturniană începe o viață de lumină care țâșnește ca o flacără ici și colo, pentru a se stinge din nou. Apare o licărire tremurătoare în unele locuri, în altele un fel de fulgere, ca niște tresăriri. Corpurile de căldură ale lui Saturn încep să licărească, să strălucească, chiar să radieze. Prin faptul că s-a atins această treaptă a evoluției, apare din nou posibilitatea desfășurării unei activități pentru anumite ființe. Acestea sunt cele pe care le putem desemna cu numele de Spirite ale focului (termenul creștin: Arhangeloi, Arhangheli). Aceste entități au, de fapt, un corp astral, dar pe treapta evolutivă descrisă a existenței lor nu-i pot da nici un impuls acestuia; ele nu ar putea stârni nici un sentiment, nici o simțire, dacă n-ar putea acționa asupra corpurilor de căldură ajunse la treapta descrisă a lui Saturn. Această acțiune le dă posibilitatea să-și recunoască prin acțiunea exercitată propria lor existență. Ele nu pot să-și spună: „Eu sunt aici”, ci eventual: „Ambianța mea îmi conferă existența”. Ele percep, iar aceste percepții constau din efectele luminoase descrise pe Saturn. Într-un anumit sens, ele sunt eul lor. Acestea le conferă un anumit fel de conștiență. O putem numi conștiență de imagini. Ne-o putem reprezenta dacă o legăm de conștiența de vis umană; numai că trebuie s-o gândim ca având un grad la vivacitate mult mai mare decât în cazul visului uman și că nu avem de-a face cu imagini de vis fără ființă, care vin și trec, ci cu imagini care au o relație adevărată cu fenomenele luminoase de pe Saturn. În acest schimb dintre Spiritele de foc și corpurile de căldură saturniene se încorporează evoluției germenii organelor de simț umane produși prin schimbul amintit. Organele prin care omul percepe astăzi lumea fizică se aprind în primele lor forme eterice. Fantome ale oamenilor care încă nu prezintă nimic altceva decât imaginile primordiale luminoase ale organelor de simț devin recognoscibile pe Saturn pentru percepția clarvăzătoare. Așadar, aceste organe de simț sunt rodul activității Spiritelor de foc; dar la geneza lor nu sunt implicate numai aceste spirite. În același timp cu Spiritele focului apar și alte ființe pe scena lui Saturn, ființe care au ajuns atât de departe în evoluția lor încât se pot folosi de acei germeni senzoriali pentru a privi procesele cosmice din viața lui Saturn. Sunt ființe ce pot fi socotite Spirite ale iubirii (în creștinismul esoteric, Serafimi). Dacă ele nu ar exista aici, Spiritele de foc nu ar putea avea starea de conștiență descrisă mai sus. Ele privesc la procesele de pe Saturn cu o conștiență care le face apte să transmită aceste imagini Spiritelor focului. Ele însele renunță la toate avantajele pe care le-ar putea avea prin contemplarea proceselor de pe Saturn, la orice savurare, la orice bucurie; ele dăruiesc toate aceste lucruri pentru ca Spiritele focului să le poată avea.
Acestor evenimente le urmează o nouă perioadă a existenței saturniene. Fenomenelor luminoase li se adaugă altele, noi. Multora, când li se povestește ceea ce se oferă aici cunoașterii suprasensibile, li se pare că este o extravaganță. În interior, Saturn este ca un fel de întrețesere de senzații gustative care se intersectează unele cu altele. În cele mai diferite părți, se observă dulcele, amarul, acrul etc., iar spre exterior, pătrunzând în spațiul ceresc, toate acestea sunt percepute ca sunet, ca un fel de muzică. În cadrul acestor procese, anumite entități găsesc din nou posibilitatea de a desfășura o activitate pe Saturn. Să le numim Fiii amurgului sau ai vieții (în esoterismul creștin, Angeloi, Îngeri). Ele intră în interacțiune cu forțele gustative care tălăzuiesc, crescând și scăzând alternativ în interiorul lui Saturn. Prin aceasta, corpul lor eteric sau corpul vieții intră într-o activitate de așa natură încât am putea-o desemna ca pe un fel de metabolism. Ele aduc viață în interiorul lui Saturn. Datorită acestui fapt, pe Saturn au loc procese de asimilație și de excreție. Nu aceste entități produc nemijlocit aceste procese, ci prin felul cum ele acționează apar în mod mijlocit asemenea procese. Această viață interioară face posibil ca și alte ființe să pătrundă în corpul ceresc; ele pot fi desemnate drept Spirite ale armoniei (în esoterismul creștin, Heruvimi). Acestea mijlocesc „Fiilor vieții” un fel de conștiență mărginită, înnăbușită. Ea este mai confuză decât conștiența de vis a omului actual. Este de aceeași natură cu cea pe care o are omul în somnul lipsit de vise. Este de un nivel atât de coborât, încât „nici nu ajunge la conștient”. Totuși, este prezentă. Ea se deosebește de conștiența de zi, atât prin nivel cât și prin calitate. Această „lipsă de conștiență a conștienței de somn” o mai au în prezent numai plantele. Chiar dacă nu mijlocește percepții ale unei lumi exterioare în sensul uman, ea pune totuși ordine în fenomenele vieții și le armonizează cu procesele și fenomenele lumii exterioare. Pe treapta pe care se află Saturn în etapa de care vorbim, „Fiii vieții” nu pot percepe aceste reglementări; dar Spiritele armoniilor le percep și datorită acestui fapt ele sunt adevărații agenți ai reglărilor. Toată această viată se desfășoară în fantomele-oameni descrise. Din această cauză, privirii spirituale le apar ca având viață, dar viața lor nu este totuși decât aparentă. Este viața „Fiilor vieții”, care se folosește într-o oarecare măsură de fantomele umane pentru a se desfășura.
Să focalizăm acum fantomele umane cu viața lor aparentă. În timpul perioadei saturniene descrise, ele au o formă mereu schimbătoare. Când se aseamănă cu o formă când cu alta. În cursul evoluției ulterioare, formele devin mai precise; pentru un timp ele se păstrează, capătă o durată. Aceasta vine de la faptul că acum ele sunt pătrunse de acțiunea spiritelor care trebuie luate în considerare încă de la începutul evoluției saturniene, și anume Spiritele voinței (Tronurile). Consecința acestui fapt este că fantoma umană apare ca având cea mai simplă formă de conștiență. Trebuie să ne reprezentăm această formă de conștiență încă mai înnăbușită decât aceea a somnului lipsit de vise. În condițiile prezente, mineralele au această stare de conștiență. Ea pune de acord ființa interioară cu lumea exterioară fizică. Pe Saturn, Spiritele voinței sunt cele care ordonează acest acordaj. Iar omul apare prin aceasta ca o amprentă a însăși vieții saturniene. Ceea ce este viața saturniană în mare este, pe această treaptă, omul în mic. Şi cu aceasta apare primul element a ceea ce se află încă și în prezent în om abia cu natura de germene: omul-spirit (Atma). Spre interior (în planeta Saturn) această voință înăbușită a omului se face cunoscută capacității de percepție clarvăzătoare prin efecte care pot fi comparate cu „mirosurile”. Spre exterior, în spațiul ceresc este prezentă o manifestare asemănătoare aceleia a unei personalități care însă nu este condusă de un eu interior, ci este reglată din afară, ca o mașină. Cele care le reglează sunt Spiritele voinței.
Dacă trecem în revistă cele de mai sus, se poate vedea că, începând cu starea mediană a lui Saturn, care a fost descrisă, treptele sale evolutive au putut fi caracterizate prin compararea efectelor lor cu impresiile senzoriale ale prezentului. S-a putut spune: Evoluția saturniană se revelează sub formă de căldură, la aceasta se adaugă fenomene luminoase, apoi cele gustative și sonore; apoi apare ceva care, spre interiorul lui Saturn, se manifestă ca o senzație olfactivă, iar spre exterior ca un eu uman acționând în mod mecanic. Cum stau lucrurile cu revelațiile evoluției saturniene pentru timpul de dinaintea stării calorice? Acesta nu poate fi comparat cu nici o senzație senzorială exterioară. Stadiului caloric îi precede un altul, pe care omul îl trăiește, în prezent, numai în ființa sa interioară. Când se dăruiește unor reprezentări pe care și le făurește singur în suflet, fără a fi influențat de o impresie exterioară, el are în sine ceva ce nu poate fi perceput de nici un simț exterior și care nu este accesibil decât ca percepție a clarvederii. Stadiului caloric al lui Saturn îi premerg revelații care nu pot fi prezente decât pentru cel ce percepe în suprasensibil. Pot fi numite trei astfel de stări: căldură pur sufletească, imperceptibilă din exterior; lumină pur spirituală, care în exterior este întuneric; și, în sfârșit, ființialitate spirituală, care este desăvârșită în sine și nu necesită nici o ființă exterioară pentru a deveni conștientă de sine. Pura căldură interioară însoțește apariția Spiritelor mișcării; pura lumină interioară însoțește apariția Spiritelor înțelepciunii, pura ființă interioară este legată de prima revărsare a Spiritelor voinței.
O dată cu apariția căldurii saturniene, evoluția noastră iese pentru prima oară dintr-o viață interioară, dintr-o stare pur spirituală într-o existență ce se manifestă exterior. Pentru conștiența actuală va fi deosebit de greu să înțeleagă aceste lucruri, dacă mai trebuie spus că o dată cu starea calorică saturniană apare pentru prima oară și ceea ce se numește „timpul”. Stările anterioare sunt în afara timpului. Ele aparțin acelei regiuni care poate fi numită în știința spiritului „permanența”. Din această cauză, tot ceea ce este spus în această scriere despre stările din „regiunea permanenței” trebuie înțeles în sensul că expresii care se raportează la condiții temporale sunt folosite numai pentru comparație și pentru ușurarea înțelegerii. Pentru limbajul uman, ceea ce premerge într-un oarecare sens „timpului” poate fi caracterizat numai cu expresii care conțin reprezentarea timpului. Trebuie să fim totuși conștienți că, deși prima, a doua și a treia stare ale lui Saturn nu s-au desfășurat „succesiv” în sensul actual, nu se poate totuși evita de a le descrie una după alta. În ciuda „permanenței” sau a concomitenței lor, ele sunt condiționate reciproc în așa fel încât această dependență poate fi comparată cu o înșiruire temporală.
Cu această precizare privitoare la primele stări evolutive ale lui Saturn se aruncă o lumină și asupra oricăror căutări privind „originea” acestor stări. Pe cale pur rațională este, desigur, foarte posibil ca în fața oricărei obârșii să căutăm din nou o „obârșie a acestei obârșii”. Dar în domeniul faptelor acest lucru nu este posibil. Este suficient să ne actualizăm aceasta cu ajutorul unei comparații. Când, undeva pe un drum, găsești niște urme adâncite, poți întreba: De unde provin ele? Putem primi răspunsul: De la o căruță. Atunci putem întreba în continuare: De unde venea căruța, încotro se ducea? Sunt din nou posibile răspunsuri bazate pe fapte. Apoi putem întreba: Cine se afla în căruță? Ce intenții avea personalitatea care o folosea, ce a făcut ea? Se va ajunge, în sfârșit, la un punct în care interogarea prin fapte va găsi un sfârșit firesc. Cel care continuă să întrebe se abate de la intenția interogării inițiale. El pune întrebările în mod tipicar. În astfel de situații se observă cu ușurință unde condiționează faptele sfârșitul interogărilor. Cu privire la marile probleme ale lumii nu te lămurești atât de ușor în acest sens. Însă, la o examinare atentă, se va observa totuși că orice întrebare cu privire la „obârșie” trebuie să ia sfârșit la stările lui Saturn descrise mai sus. Căci se ajunge la un domeniu în care ființele și procesele nu se mai justifică prin ceea ce le-a dat naștere, ci prin ele însele.
Ca rezultat al evoluției saturniene apare faptul că germenele uman s-a format până la o anumită treaptă. El a obținut conștiența inferioară, înăbușită de care a fost vorba mai sus. Nu trebuie să ne reprezentăm că dezvoltarea acesteia se instalează abia în ultimul stadiu al lui Saturn. Spiritele voinței acționează în toate stadiile. Însă, pentru percepția suprasensibilă, în ultima perioadă succesul este cel mai evident. Mai cu seamă este imposibil să stabilești limite nete între activitățile diferitelor grupe de ființe. Când se spune: Mai întâi acționează Spiritele voinței, apoi Spiritele înțelepciunii etc. nu se subînțelege că ele acționează numai atunci. Ele acționează în toată evoluția saturniană; dar în perioadele indicate pot fi observate mai bine. Ființele individualizate conduc atunci, aparent, evoluția.
Întreaga evoluție saturniană apare astfel ca o prelucrare a ceea ce a fost revărsat de Spiritele voinței, de Spiritele înțelepciunii, ale mișcării, ale formei etc. Entitățile spirituale parcurg prin aceasta o evoluție. De exemplu, Spiritele înțelepciunii se află pe altă treaptă după ce și-au primit viața emisă de ele și reflectată de Saturn. Rodul acestei activități mărește capacitățile propriei lor ființe. Consecința acestui fapt este că după desfășurarea unei astfel de activități apare ceva asemănător cu somnul pentru om. Perioadelor de activitate legate de Saturn le urmează altele, în care ele trăiesc oarecum în alte lumi. Atunci activitatea lor este întoarsă de la Saturn. Din această cauză, percepția suprasensibilă vede evoluția lui Saturn ca un urcuș și un coborâș. Creșterea durează până la formarea unei stări calorice. Apoi, o dată cu fenomenele luminoase, începe scăderea vitalității. Iar când fantomele umane au primit formă prin activitatea Spiritelor voinței, ființele spirituale s-au retras treptat: evoluția saturniană moare în sine; ea dispare. Începe o perioadă de repaus. În acest timp germenele uman intră într-o stare de dizolvare; dar nu ca și cum ar dispărea, ci într-o stare asemănătoare seminței unei plante care se odihnește în sol, pentru a da apoi naștere unei noi plante. În felul acesta, germenele uman se odihnește în sânul lumii, așteptând o nouă trezire. Iar când sosește clipa trezirii, printre alte condiții ființele spirituale descrise mai sus și-au însușit capacitățile prin care pot continua să prelucreze germenele uman. Spiritele înțelepciunii nu au obținut în corpul lor eteric facultatea numai de a savura oglindirea vieții, ca pe Saturn; ele pot să reverse din ele viață și să înzestreze și alte ființe cu aceasta. Spiritele mișcării au ajuns la nivelul la care se aflaseră pe Saturn Spiritele înțelepciunii. Mădularul lor inferior fusese atunci corpul astral. Acum posedă un corp eteric sau corp al vieții. În mod corespunzător, și celelalte ființe spirituale au ajuns la noi trepte de evoluție. Din această cauză, toate ființele spirituale la care ne referim pot acționa altfel asupra evoluției germenului uman decât au acționat pe Saturn. Așadar, la sfârșitul evoluției saturniene germenele uman a fost dizolvat. Pentru ca ființele spirituale, acum mai evoluate, să poată relua lucrarea de unde se opriseră, germenele uman trebuie să repete pe scurt treptele pe care le-a parcurs pe Saturn. Aceasta se prezintă acum capacității de percepție suprasensibile. Germenele uman iese din ascunzișul său și începe să se dezvolte din propria sa capacitate prin forțele care i-au fost inoculate pe Saturn. El apare ca o ființă de voință, din întuneric, înaintează până la aparența vieții, a însuflețirii etc., până la acea revelare a sa ca personalitate automată pe care o avusese la sfârșitul evoluției saturniene.
*
Cea de a doua mare perioadă evolutivă la care am făcut referire, „treapta solară”, determină ridicarea ființei umane la o stare de conștiență superioară celei atinse pe Saturn. Totuși, dacă facem comparație cu starea de conștiență actuală a omului, starea solară ar putea fi desemnată ca „inconștiență”, căci ea este aproximativ identică cu cea în care se află omul în timpul somnului fără vise. Sau ar mai putea fi comparată cu gradul de conștiență redusă în care dormitează în prezent plantele. Pentru clarviziune nu există „inconștient”, ci numai diferite grade ale conștienței. Totul în lume este conștient. Ființa umană atinge în cursul evoluției solare gradul superior de conștiență prin aceea că îi este încorporat corpul eteric sau al vieții. Înainte ca acest lucru să devină posibil este necesar să fie repetate, în modul rezumativ descris mai sus, stările saturniene. Acest lucru are un sens foarte precis, și anume, când faza de resorbție spirituală despre care am vorbit în expunerile anterioare a luat sfârșit, ceea ce mai înainte a fost Saturn iese din „somnul cosmic” ca o nouă ființă cosmică, ca Soare. Cu aceasta, s-au schimbat însă condițiile evoluției. Ființele spirituale ale căror activități pe Saturn au fost descrise se găsesc acum în alte stări. Germenele uman apare însă pe Soarele nou format, mai întâi așa cum ajunsese pe Saturn. El trebuie să transforme diferitele stadii evolutive parcurse pe Saturn, în așa fel încât să fie adaptate condițiilor de pe Soare. Din această cauză, epoca solară începe cu o repetare a faptelor saturniene, dar adaptate la condițiile modificate ale vieții solare. Când ființa umană ajunge la adaptarea ultimului nivel evolutiv atins pe Saturn la condițiile de pe Soare, atunci Spiritele înțelepciunii încep prin a infuza un corp eteric în corpul său fizic. Treapta superioară pe care o atinge omul pe Soare poate fi caracterizată prin aceea că structura germenelui corpului fizic format pe Saturn este ridicată pe o a doua treaptă de perfecționare prin faptul că devine purtător al unui corp eteric. Acesta atinge în timpul evoluției solare primul său grad de perfecțioare. Pentru a se atinge însă aceste grade de perfecționare (al doilea pentru corpul fizic și primul pentru corpul eteric) este necesară intervenția altor ființe spirituale pe parcursul vieții solare, în mod asemănător cu ce s-a întâmplat pe treapta saturniană. Când Spiritele înțelepciunii încep să infuzeze corpul eteric, ființa mai înainte întunecată a Soarelui începe să lumineze. Concomitent, în germenele uman apar primele fenomene de mobilitate interioară; începe viața. Ceea ce pentru Saturn am numit o viață aparentă, devine acum viață adevărată. Infuzarea durează un anumit timp, după care pentru germenele uman apare o transformare importantă: el se articulează în două părți. În timp ce mai înainte corpul fizic și corpul vital alcătuiau într-o legătură intimă un întreg, acum corpul fizic începe să se separe, ca o parte deosebită. Totuși și acest corp fizic separat este pătruns de corpul eteric, rezultând, așadar, o ființă umană alcătuită din două mădulare. O parte este un corp fizic întrețesut cu un corp vital, cealaltă parte este corp vital (eteric) pur și simplu. Această separare se desfășoară însă în timpul unei pauze a vieții solare, timp în care lumina deja apărută se stinge din nou. Separarea se desfășoară în cursul unei „nopți cosmice”. Totuși, această pauză este mult mai scurtă decât cea dintre evoluția saturniană și cea solară. După pauză, un timp, Spiritele înțelepciunii lucrează la ființa umană alcătuită din două mădulare, așa cum mai înainte o făcuseră asupra celei ce nu avea decât un mădular. Apoi intervin Spiritele mișcării cu activitatea lor. Ele pătrund, cu propriul lor corp astral, corpul vital al ființei umane. Prin această interacțiune, corpul vital al omului obține facultatea de a executa în corpul fizic anumite mișcări interioare. Acestea pot fi comparate cu mișcările sucurilor într-o plantă actuală.
Corpul saturnian era alcătuit numai din substanță calorică. În cursul evoluției solare aceasta se densifică până la starea care poate fi comparată cu starea gazoasă sau de abur. Este acea stare care poate fi numită „aer”. Primele începuturi ale unei astfel de stări se arată după ce Spiritele mișcării își încep activitatea. Conștienței suprasensibile i se înfățișează următoarea situație: în cadrul substanței calorice apar formațiuni fine care execută mișcări regulate induse de forțele corpului vital. Aceste formațiuni reprezintă corpul fizic al ființei umane pe treapta evolutivă corespunzătoare acum. Ele sunt pătrunse de căldură și incluse, de asemenea, într-un înveliș caloric. Aceste ființe umane pot fi descrise din punct de vedere fizic ca formațiuni calorice cu forme aeriene încorporate – acestea din urmă în mișcare regulată. Dacă vrem să menținem din această cauză comparația cu planta actuală, trebuie să fim conștienți că nu avem de-a face cu o formațiune vegetală compactă, ci cu o formă de aer sau gazoasă*, ale cărei mișcări pot fi comparate cu mișcarea sucurilor plantelor actuale. – Evoluția continuă. După un anumit timp se ajunge la o nouă pauză; când aceasta ia sfârșit, Spiritele mișcării își continuă activitatea până intră în acțiune Spiritele formei. Efectul acesta constă în aceea că formațiunile gazoase, interior mereu schimbătoare, primesc acum contururi durabile. Şi acest lucru se întâmplă datorită faptului că Spiritele formei fac să pătrundă și să iasă forțele lor în corpul vital (eteric) al ființelor umane. Mai înainte, când acționau asupra lor numai Spiritele mișcării, formațiunile gazoase se aflau într-o mișcare neîncetată, își păstrau forma numai o clipă. Acum însă ele îmbracă forme distincte. Din nou, după un anumit timp survine o pauză; din nou, după aceasta, Spiritele formei își continuă activitatea. Apoi însă în cadrul evoluției solare apar condiții cu totul noi.
* Gazul apare conștienței suprasensibile prin acțiunea luminoasă pe care o emană din sine. Așadar, s-ar putea vorbi și despre forme luminoase care se prezintă vederii spirituale.
S-a atins prin aceasta punctul în care evoluția solară a ajuns la mijlocul său. Este timpul în care Spiritele personalității, care-și atinseseră pe Saturn treapta de om, au ajuns la un grad de perfecțioare superior. Ele depășesc stadiul de om și ating un grad de conștiență pe care în mod normal omul Pământului nostru actual încă nu-l are. El îl va obține când Pământul – adică cea de a patra treaptă a evoluției planetare – își va fi atins scopul și va fi trecut în următoarea perioadă planetară. Atunci, omul nu va percepe în jurul său numai ceea ce-i mijlocesc simțurile fizice actuale, ci va avea facultatea de a observa interior, în imagini, stări sufletești ale ființelor din ambianță. El va avea o conștiență de imagini, dar păstrându-și în același timp deplina conștiență de sine. În vederea de imagini nu va fi nimic de natura visului, nimic confuz, ci el va percepe sufletescul în imagini, dar așa încât aceste imagini vor fi expresia unor adevăruri așa cum sunt în prezent culorile și sunetele. În prezent, omul se poate ridica la o asemenea vedere numai printr-o instruire și educare conformă științei spiritului, așa cum vom arăta mai târziu în această carte. Această vedere, Spiritele personalității o obțin ca pe un dar al evoluției lor normale la mijlocul treptei solare. Tocmai prin aceasta ele devin apte să acționeze în cursul evoluției solare asupra corpului eteric nou format al ființei umane, în mod asemănător cu felul cum acționaseră pe Saturn asupra corpului fizic. Așa cum acolo căldura le-a reflectat propria lor personalitate, acum formațiunile gazoase reflectă în strălucire luminoasă imaginile conștienței lor clarvăzătoare. Ele văd în mod suprasensibil ce se petrece pe Soare. Această vedere nu este o simplă observare. Este ca și cum în imaginile care se revarsă din Soare ar fi valorificat ceva din forța pe care omul Pământului o numește iubire. Şi dacă privim sufletește mai exact la aceasta, aflăm care este motivul unei asemenea apariții. În lumina radiată de Soare s-au amestecat entități sublime cu activitățile lor. Sunt Spiritele iubirii (Serafimii, în limbajul creștin). De aici încolo, ele lucrează asupra corpului eteric împreună cu Spiritele personalității. Prin această activitate, corpul eteric progresează cu o treaptă în calea evoluției sale. El obține facultatea nu numai de a transforma formațiunile gazoase ce se întâlnesc în el, ci de a le prelucra în așa fel încât apar primele semne ale unei reproduceri a ființelor umane vii. Într-o oarecare măsură sunt eliminate (ca și cum ar fi transpirate) din formațiunile gazoase formate secreții care preiau forme asemănătoare formațiunilor mamă.
Pentru a caracteriza evoluția solară trebuie să punctăm un fapt al devenirii universale care este de cea mai mare importanță. El constă în aceea că în cursul unei epoci nu toate ființele ating țelul evoluției lor. Astfel, nu toate Spiritele personalității au atins, în timpul evoluției saturniene, treapta de om care le era hărăzită în modul descris mai sus. La fel, corpurile umane fizice formate pe Saturn nu atinseseră gradul de maturizare care să le dea capacitatea să devină pe Soare purtătoare ale unui corp eteric de sine stătător. Consecința acestui fapt este că pe Soare sunt prezente ființe și formațiuni nepotrivite pentru condițiile pe care le oferă acesta. Acum, ele trebuie să recupereze în cadrul evoluției solare ceea ce au neglijat pe Saturn. Din această cauză, pe treapta solară pot fi observate următoarele: când Spiritele întelepciunii încep să infuzeze corpul eteric, corpul solar se tulbură într-o anumită măsură. El este pătuns cu formațiuni care ar aparține, de fapt, lui Saturn. Sunt formațiuni calorice care nu sunt în stare să se densifice în mod corespunzător până la consistența aerului. Acestea sunt ființele umane rămase la nivelul de evoluție saturnian. Ele nu pot deveni purtătoare ale unui corp eteric format în mod reglementar. Ceea ce a rămas astfel în urmă ca substanță calorică saturniană se împarte pe Soare în două părți articulate între ele. Una din părți este resorbită de corpurile umane; de aici încolo aceasta formează un fel de natură inferioară a ființei umane. În felul acesta, ființele umane preiau în corporalitatea lor pe treapta solară ceva ce corespunde de fapt treptei saturniene. Așa cum corpul saturnian al omului a dat posibilitate Spiritelor personalității să se ridice la stadiul de om, acum această parte saturniană a omului îndeplinește aceeași funcție pentru Spiritele focului. Ele își lasă forțele să pătrundă și să iasă din această parte saturniană a ființei umane așa cum făcuseră pe Saturn Spiritele personalității. Şi aceasta se întâmplă în mijlocul evoluției solare. Acum, partea saturniană a ființelor umane este suficient maturizată pentru ca Spiritele focului (Arhanghelii) să poată parcurge cu ajutorul ei stadiul lor uman. O altă parte a substanței calorice a lui Saturn se separă și obține o existență independentă alături și printre ființele umane de pe Soare. Acesta formează un al doilea regn, alături de regnul uman. Un regn care, pe Soare, dă naștere unui corp caloric de sine stătător, dar numai un corp fizic. Consecința acestui fapt este că Spiritele personalității deplin dezvoltate nu-și pot îndrepta activitatea, în modul descris, asupra nici unui corp eteric independent. Dar unele Spirite ale personalității au rămas în urmă pe treapta Saturn. Ele nu au atins treapta de om. Între acestea și cel de al doilea regn solar devenit independent există o atracție. Ele trebuie să se comporte acum, pe Soare, față de regnul retardatar așa cum semenii lor avansați făcuseră deja pe Saturn față de ființele umane. Acestea au avut dezvoltat, la început, tot numai corpul fizic. Însă pe Soare Spiritele personalității retardatare nu au avut posibilitatea de a desfășura o astfel de activitate. Din această cauză, ele se separă de corpul solar alcătuind în afara acestuia un corp cosmic de sine stătător. Acesta părăsește Soarele, iar de pe el Spiritele personalității retardatare acționează asupra ființelor aparținând celui de al doilea regn solar. Din această cauză din ceea ce a fost cândva Saturn au rezultat două formațiuni cosmice. Soarele are acum în ambianța sa un al doilea corp cosmic, care reprezintă un fel de renaștere a lui Saturn, un nou Saturn. De pe acest Saturn, celui de al doilea regn solar îi este acordat caracterul personalității. Prin aceasta, în cadrul acestui regn avem de-a face cu ființe care pe Soare nu au personalitate. Totuși, ele reflectă spre spiritele personalității de pe noul Saturn propria lor personalitate. Conștiența suprasensibilă poate observa între ființele umane de pe Soare forțe calorice care participă la evoluția solară normală și în care trebuie să vedem activitatea Spiritelor noului Saturn. Cu privire la ființa umană, în perioada de mijloc a evoluției solare avem de consemnat următoarele. Ea este articulată dintr-un corp fizic și unul eteric. În ființa umană se desfășoară activitatea Spiritelor personalității avansate, în corelație cu aceea a Spiritelor iubirii. Corpul fizic se află acum în combinație cu o parte a naturii saturniene retardatare. În aceasta se desfășoară activitatea Spiritelor focului. În tot ceea ce efectuează acum Spiritele focului cu privire la natura saturniană retardatară trebuie văzuți precursorii organelor de simț actuale ale oamenilor Pământului. Am arătat cum pe Saturn Spiritele focului erau ocupate cu prelucrarea în substanța calorică a germenilor simțurilor. În ceea ce se realizează de către Spiritele personalității în colaborare cu Spiritele iubirii (Serafimii) trebuie recunoscută prima schemă de organizare a organelor ganglionare umane actuale. Lucrarea Spiritelor personalității care-și au sediul pe noul Saturn nu se epuizează însă cu cele spuse mai sus. Acestea nu își extind activitatea numai asupra așa-numitului al doilea regn solar, ci ele stabilesc un fel de legătură între acest regn și simțurile umane. Substanțele calorice ale acestui regn intră și ies prin germenii simțurilor umane. Prin aceasta, ființa umană ajunge pe Soare la un fel de percepție a regnului inferior ce se află în afara sa. În mod normal, această percepție este încețoșată, corespunzând întru totul conștienței saturniene încețoșate. Şi ea constă în esență din diferite efecte calorice.
Tot ce am spus în legătură cu evoluția solară mediană durează un anumit timp, după care urmează o pauză. După pauză se continuă un timp în același fel până la un moment în care corpul eteric uman a atins un nivel de maturitate suficient pentru ca Fiii vieții (Îngerii) și Spiritele armoniei (Heruvimii) să poată începe o activitate conjugată. Pentru conștiența suprasensibilă în cadrul ființei umane apar acum percepții comparabile cu cele gustative și care spre exterior se fac cunoscute și în cazul evoluției saturniene. Aici, pe Soare, toate sunt însă mai interiorizate în ființa umană, mai pline de viață independentă. Fiii vieții ajung prin aceasta la acea conștiență de imagini încețoșată pe care o atinseseră Spiritele focului pe Saturn. Ajutoarele lor în această lucrare sunt Spiritele armoniei (Heruvimii). De fapt, ei privesc în mod spiritual la ceea ce se petrece acum în cadrul evoluției solare. Numai că ele renunță la toate roadele acestei contemplări, la sentimentul de imagini pline de înțelepciune care iau naștere și lasă ca acestea să se infiltreze ca niște fenomene de vrajă în conștiența de vis a Fiilor vieții. La rândul lor, aceștia introduc asemenea formațiuni ale vederii lor spirituale în corpul eteric al omului, astfel încât el atinge trepte tot mai înalte ale evoluției. Survine o nouă pauză, din nou se ridică întregul din „somnul cosmic”, și după ce a mai durat un timp, ființa umană se maturizează într-atât încât își poate pune în mișcare forțe proprii. Acestea sunt aceleași care în ultimul timp al perioadei saturniene sunt infuzate de către Tronuri în această ființă umană. Acum aceasta se dezvoltă într-o viață interioară care, pentru conștiența clarvizionară, poate fi comparată în manifestarea sa cu o percepție olfactivă. Însă, în afară, spre spațiul ceresc, această ființă umană se face cunoscută ca o personalitate care nu este condusă de un eu interior. Ea apare mai mult ca o plantă acționând ca personalitate. Doar s-a arătat pentru sfârșitul evoluției saturniene că personalitatea se prezintă ca o mașină. Așa cum acolo primul germene s-a dezvoltat spre ceea ce este și actualmente de natură germinativă în om, adică omul-spirit (Atma), tot astfel aici este format un prim germene pentru Spiritul vieții (Buddhi). După ce un timp s-au desfășurat toate acestea, intervine o nouă pauză. Ca și anterior, după această pauză activitatea ființei umane a continuat un timp. Apoi se concretizează condiții care reprezintă o nouă intervenție a Spiritelor înțelepciunii. Prin acestea ființa umană devine aptă să resimtă primele urme de simpatie și antipatie pentru ambianța sa. În toate acestea nu este prezentă o simțire adevărată, ci numai un precursor al simțirii. Căci activitatea vitală interioară care ar putea fi caracterizată în manifestarea sa ca percepții olfactive se prezintă spre exterior ca un fel de limbaj primitiv. Dacă interior este perceput un miros plăcut – sau și gust, licărire etc., ființa umană îl face cunoscut spre exterior printr-un sunet. În mod corespunzător, se întâmplă același lucru și la o percepție interioară neplăcută. Pentru ființa umană, prin toate procesele descrise, sensul propriu-zis al evoluției solare a fost atins. Ea a obținut o treaptă de conștiență superioară conștienței saturniene.
După un timp, a sosit și momentul din evoluție în care ființele superioare legate de treapta solară trebuie să treacă în alte sfere, pentru a prelucra ceea ce au acumulat în ele prin activitatea desfășurată asupra ființei umane. Survine o pauză mare, așa cum a fost cea dintre evoluțiile saturniană și solară. Tot ce s-a format pe Soare trece într-o stare care poate fi comparată cu cea a plantei când forțele ei de creștere odihnesc în sămânță. Însă, așa cum aceste forțe de creștere apar la lumina zilei într-o plantă nouă, tot astfel reapare din sânul cosmic, după o pauză, tot ce a fost viață pe Soare și începe o nouă existență planetară. Se va înțelege rostul unei astfel de pauze, al unui „somn cosmic”, dacă ne îndreptăm numai o dată privirea spirituală spre una dintre ființele numite mai sus, de exemplu, spre Spiritele înțelepciunii. Ele nu ajunseseră încă pe Saturn la nivelul care să le permită să emane din ele un corp eteric. Abia după trăirile pe care le-au avut pe Saturn ele au fost pregătite pentru această activitate. În timpul pauzei, ele transformă ceea ce acum a fost pregătit într-o adevărată capacitate. Astfel, pe Soare ele au atins nivelul la care pot să emane din ele viața și să înzestreze ființa umană cu un corp eteric propriu.
*
După terminarea pauzei, ceea ce a fost mai înainte Soare reapare din „somnul cosmic”. Aceasta înseamnă că redevine perceptibil pentru forțele spiritual-văzătoare care mai înainte îl puteau observa dar pentru care dispăruse în timpul pauzei. Acum însă noua ființă planetară ce apare și care trebuie să fie numită Luna (care nu trebuie să fie confundată cu bucata din ea care în prezent este Luna Pământului) este de fapt o formațiune dublă. În primul rând, ceea ce în perioada Soare se separase ca un „nou Saturn” se află din nou inclus în noua ființă planetară. Așadar, acest Saturn s-a reunificat în timpul pauzei cu Soarele. Tot ce a fost în primul Saturn reapare ca o singură formațiune cosmică. În al doilea rând, corpurile eterice ale ființelor umane formate pe Soare au fost resorbite de ceea ce alcătuiește într-un fel învelișul spiritual al planetei. Așadar, în acest moment ele nu apar unite cu corpurile umane fizice corespunzătoare, ci acestea apar mai întâi singure, pe cont propriu. De fapt, prezintă tot ceea ce a fost prelucrat în ele pe Saturn și pe Soare, dar le lipsește corpul eteric. Ele nici nu pot prelua imediat corpul eteric deoarece în timpul pauzei acesta a evoluat, iar corpurile fizice nu sunt încă adaptate pentru o asemenea situație. Ceea ce apare acum la începutul evoluției lunare pentru ca această adaptare să aibă loc este o nouă repetare a faptelor de pe Saturn. Ființa umană fizică parcurge, repetând, treptele evoluției saturniene, însă în condiții total schimbate. Pe Saturn, în ea nu acționau decât forțele corpului caloric, acum sunt prezente și forțele corpului gazos prelucrat. Ultimele însă nu apar imediat după începerea evoluției lunare. Acum totul se prezintă ca și cum ființa umană ar fi alcătuită numai din substanță calorică în interiorul căreia ar dormita forțele gazelor. Vine apoi un timp în care acestea apar în primele lor schițe. La sfârșit, în ultima perioadă a repetării lui Saturn, ființa umană arată deja ca în timpul stării sale înzestrată cu viață de pe Soare. Totuși orice viață se vădește a fi încă o viață aparentă. Mai întâi intervine o pauză asemănătoare pauzelor scurte din cursul evoluției solare. După aceasta, începe din nou instilarea corpului eteric, pentru acceptarea căruia corpul fizic este acum suficient maturizat. Această instilare se repartizează, ca și repetițiile lui Saturn, în trei etape care se deosebesc unele de altele. În cursul celei de a doua epoci, ființa umană este atât de adaptată condițiilor de pe Lună, încât Spiritele mișcării pot transpune în faptă capacitatea pe care și-au însușit-o și care constă în aceea că pot revărsa, din propria lor entitate, corpul astral în ființa umană. Ele s-au pregătit pentru această lucrare în timpul evoluției solare și au transformat în timpul pauzei dintre etapele Soare și Lună ceea ce au pregătit în aptitudinea amintită. Această revărsare durează și ea un timp, apoi survine una din pauzele mai mici. După aceasta, se continuă revărsarea până își încep activitatea Spiritele formei. Prin faptul că Spiritele mișcării instilează corpul astral în ființa umană, aceasta ajunge la primele calități sufletești. Procesele care se desfășoară în el datorită faptului că are un corp eteric, care în timpul evoluției solare erau încă de natură vegetală, el începe să le urmărească cu senzații, și simte prin acestea plăcere și neplăcere. Până la intervenția Spiritelor formei lucrurile rămân însă la o alternanță interioară de creștere și diminuare a acestor plăceri și neplăceri. Acum, aceste sentimente se transformă în așa fel încât în ființa umană își face apariția ceea ce poate fi conceput ca prima urmă de dorință, de poftă. Ființa tinde spre repetarea a ceea ce a produs o dată plăcere și caută să evite ceea ce a fost resimțit ca fiind neplăcere. Cu toate acestea, întrucât Spiritele formei nu-și dăruiesc propria entitate omului, ci lasă doar să pătrundă și să iasă în și din acesta forțele lor, dorința este lipsită de interioritate și independență. Ea este dirijată de Spiritele formei. Apare ca fiind instinctivă.
Pe Saturn, corpul fizic al ființei umane era un corp caloric; pe Soare s-a produs o densificare a acestuia până la starea gazoasă sau „aer”. Acum, întrucât în timpul evoluției lunare afluează în om astralitatea, ceea ce este fizic atinge la un anumit moment un grad mai avansat de densificare, ajunge la o stare care poate fi comparată cu aceea a unui lichid actual. Putem desemna această stare ca „apă”. Totuși prin acest termen nu se înțelege apa noastră actuală, ci orice formă fluidă de existență. Treptat, corpul uman preia acum o formă alcătuită din trei feluri de formațiuni substanțiale. Cea mai densă este un „corp de apă”; acesta este străbătut de curenți aerieni și toate acestea sunt impregnate din nou de efecte calorice. Nici în perioada solară nu toate formațiunile ating gradul de maturitate corespunzător. Din această cauză pe Lună se găsesc formațiuni care se află abia pe treapta Saturn și altele care au atins numai treapta solară. Prin acest fapt iau naștere, alături de regnul uman evoluat în mod reglementar, și alte două regnuri. Unul dintre ele este alcătuit din ființe rămase pe treapta saturniană, fapt pentru care ele nu au decât un corp fizic și nu pot deveni nici pe Lună purtătoare ale unui corp eteric de sine stătător. Acesta este regnul inferior al Lunii. Un al doilea regn este alcătuit din ființe rămase pe treapta solară, care nu s-au maturizat și nu-și pot încorpora din această cauză un corp astral de sine stătător pe Lună. Acesta este un regn intermediar între cel anterior și regnul uman, care a progresat în mod reglementar. Dar mai are loc și un alt proces: substanțele care au numai forțe calorice și cele pătrunse numai cu forțe aeriene impregnează și ființele umane. Astfel se face că pe Lună acestea poartă în ele o natură saturniană și o natură solară. Prin aceasta, în natura umană s-a produs o scindare. Şi prin această scindare, după intrarea în acțiune a Spiritelor formei, în cadrul evoluției lunare a fost provocat un eveniment foarte important. Începe să se pregătească o sciziune în corpul cosmic lunar. O parte dintre subsanțele și entitățile sale se separă de celelalte. Dintr-un corp cosmic rezultă doi aștri. Anumite entități superioare, care erau legate încă dinainte mai intim cu corpul cosmic unic, își aleg ca reședință unul din acești aștri. Celălalt, dimpotrivă, este preluat de ființa umană, de cele două regnuri inferioare descrise mai sus și de acele entități superioare care nu trecuseră pe primul astru. Astrul cu ființe superioare apare ca un Soare renăscut, dar mai subtil; celălalt este de acum încolo formațiunea propriu-zis nouă, „vechea Lună”, cea de a treia încorporare a Pământului nostru după încorporările saturniană și solară. Dintre substanțele formate pe Lună, Soarele renăscut ia cu sine în momentul ieșirii din astrul unic numai căldura și aerul; pe ceea ce a rămas ca Lună, în afara acestor două feluri de substanțe se mai găsește și starea apoasă. Prin această separare se realizează mai întâi faptul că entitățile care s-au mutat o dată cu Soarele reconstituit nu sunt frânate în evoluția lor ulterioară de entitățile lunare mai dense. Ele pot astfel progresa nestânjenite în devenirea lor proprie. Aceasta le prilejuiește obținerea unei forțe mai mari, datorită cărora ele pot acționa acum din afară, de pe Soarele lor, asupra ființelor lunare. Şi acestea din urmă obțin datorită acestui fapt posibilități noi de evoluție. Legate de ele au rămas înainte de toate Spiritele formei. Acestea consolidează natura poftelor și a dorințelor, ceea ce se exprimă treptat printr-o densificare a corpului fizic al ființelor umane. Ceea ce mai înainte avusese în corpul fizic numai o consistență apoasă capătă o formă vâscos lichidă, și în mod corespunzător se densifică formațiunile calorice și aeriene. Fenomene asemănătoare au loc în ambele regnuri inferioare.
Separarea corpului lunar de cel solar are drept urmare faptul că primul se comportă față de al doilea așa cum odinioară Saturn se comportase față de întreaga evoluție cosmică ambientală. Corpul saturnian a fost format din corpurile Spiritelor voinței (ale Tronurilor). Din substanța sa se reflectă spre Cosmos tot ce trăiau entitățile spirituale aflate în ambianță și care au fost descrise mai înainte. Reflectarea s-a trezit treptat, prin procesele ulterioare, la viață independentă. Toată evoluția se bazează, de fapt, pe faptul că mai întâi din viața ambianței se separă entitatea independentă, ulterior, în ființa separată ambianța se impregnează ca prin oglindire, apoi ființa separată se dezvoltă independent. Asa s-a separat și astrul lunar de cel solar și a reflectat mai întâi viața acestuia. Dacă după aceea nu s-ar mai fi întâmplat nimic, am avea de-a face cu următorul proces cosmic: ar exista un astru solar în care entități adaptate la acesta și-ar avea trăirile lor în elementele caloric și aerian. Acestui astru solar i s-ar opune astrul lunar în care s-ar fi desfășurat alte ființe, cu viața lor calorică, aeriană și apoasă. Progresul de la încorporarea solară la cea lunară ar consta în aceea că ființele solare ar avea în fața lor propria viață, ca o reflectare a ei în fenomenele lunare, putând astfel savura spectacolul propriei lor existențe, ceea ce ar fi fost încă imposibil în timpul încorporării solare. Lucrurile însă nu s-au oprit la acest proces evolutiv. S-a întâmplat ceva de cea mai mare importanță pentru tot restul evoluției. Anumite entități care erau adaptate la corpul lunar au luat în stăpânire elementul voință care le stătea la dispoziție (moștenire a Tronurilor) și au dezvoltat prin aceasta o viață proprie, modelată independent de viața solară. Iau naștere pe lângă trăirile Lunii aflate sub influențe solare și trăiri lunare independente, ca stări de indignare sau de revoltă împotriva ființelor solare. Iar diferitele regnuri care au luat naștere pe Soare și pe Lună, înainte de toate regnul precursorilor oamenilor, au fost implicate în aceste stări. Datorită acestui fapt, corpul lunar include, spiritual și substanțial, două feluri de viață: una intim legată de viața solară și alta „disidentă”, care merge pe propriile ei căi. Această dualitate se exprimă acum în toate procesele și fenomenele următoare ale încorporării lunare.
Ceea ce se prezintă conștienței suprasensibile pentru acest interval de timp poate fi caracterizat prin următoarele imagini: întreaga masă de bază a Lunii este formată dintr-o substanță semivie aflată într-o mișcare când leneșă când alertă. Încă nu există o masă minerală în sensul rocilor și componentelor Pământului pe care umblă omul actual. S-ar putea vorbi de un regn al mineralelor vegetale. Însă trebuie să ne reprezentăm că întregul corp de bază al Lunii este alcătuit din această substanță mineral-vegetală, așa cum în prezent Pâmântul este alcătuit din roci, sol arabil etc. Așa cum în prezent se înalță mase stâncoase, în masa lunară se depuneau părți mai tari care pot fi comparate cu formațiuni lemnoase dure sau cu forme cornoase. Şi așa cum, în prezent, din solul mineral se ridică plante, tot astfel solul lunar era acoperit și pătruns de al doilea regn alcătuit dintr-un fel de animale-plante. Substanța lor era mai moale ca masa de bază și în sine mai mobilă. Acest regn se întindea peste celălalt ca o mare vâscoasă. Iar omul însuși poate fi desemnat ca om-animal. El avea în natura sa componentele celorlalte două regnuri. Dar entitatea sa era în întregime străbătută de un corp eteric și de un corp astral, asupra cărora acționau forțele entităților superioare venite de la Soarele care se separase. În felul acesta forma sa a fost înnobilată. În timp ce prin acțiunea Spiritelor formei îi dădeau un anumit contur prin care el era adaptat vieții lunare, Spiritele solare au devenit o entitate situată deasupra acestei vieți. El a avut forța să-și înnobileze natura proprie cu ajutorul capacităților dăruite lui de aceste Spirite, ridicând ceea ce în el era înrudit cu regnurile inferioare la o treaptă mai înaltă.
Privite spiritual, fenomenele de luat în considerare aici pot fi descrise în felul următor. Precursorul omului fusese înnobilat de entități disidente ale regnului solar. Această înnobilare s-a extins mai întâi la tot ce putea fi trăit în elementul apă. Ființele solare care erau stăpâne ale elementelor căldură și aer aveau o influență slabă asupra elementului apă. Pentru precursorii omului acest fapt a avut ca urmare faptul că în organizarea sa au fost puse în valoare două feluri de entități: o parte a acestei organizări era pătrunsă de acțiunile ființelor solare. În cealaltă parte acționau ființele lunare disidente. Prin aceasta, ultima parte era mai independentă decât prima. În prima puteau lua naștere numai stări de conștiență în care trăiau ființele solare; în cea de a doua trăia un fel de conștiență cosmică așa cum era caracteristică pentru starea saturniană, dar acum pe o treaptă superioară. Prin aceasta precursorul omului se vedea ca o „imagine a lumii”, în timp ce „partea solară” a sa se simțea numai o „imagine a Soarelui”. Acum, în natura umană aceste două entități au intrat într-un fel de luptă. Iar influența entităților solare a creat, pentru această luptă, un echilibru prin aceea că prin ele organizația substanțială care făcea posibilă conștiența cosmică independentă a devenit fragilă, trecătoare. Trebuia ca din timp în timp această parte a organizației să fie eliminată. În timpul eliminării și puțin după aceea, precursorul omului era o ființă dependentă numai de influența Soarelui. Conștiența sa a devenit mai puțin independentă; el trăia în aceasta total dăruit vieții solare. Apoi partea lunară independentă s-a înnoit. După un timp acest proces se repeta. Așa a trăit precursorul omului pe Lună, în stări alternative de conștiență mai clară și mai înăbușită; și schimbul era însoțit de o transformare a ființei sale din punct de vedere substanțial. El își depunea din timp în timp corpul său lunar și îl relua mai târziu.
Văzute fizic, în regnurile lunare menționate se vede o mare varietate. Mineralele-vegetale, planetele-animale și oamenii-animale se împart în diferite grupuri. Vom înțelege acest lucru dacă ne gândim că prin rămânerea în urmă a formațiunilor pe fiecare treaptă anterioară de evoluție au fost încorporate forme cu cele mai variate caracteristici. Există aici formațiuni care mai prezintă calitățile de început ale lui Saturn, altele ale epocii de mijloc a acestui corp cosmic, și altele ale sfârșitului acestuia. Același lucru este valabil pentru toate treptele de evoluție ale Soarelui.
Şi cum formațiunile legate de evoluția progresivă a unui corp cosmic rămân în urmă, același lucru se întâmplă și cu anumite entități care sunt legate de această evoluție. Prin înaintarea devenirii până la stadiul Luna au luat naștere mai multe entități. Aici există Spirite ale personalității care nu au atins nici pe Soare treapta de om, dar sunt prezente și unele care au recuperat, venind din urmă, urcarea la treapta de om. Au rămas în urmă și un număr de Spirite de foc care ar fi trebuit să devină oameni pe Soare. Așa cum în timpul evoluției solare anumite Spirite ale personalității s-au retras din corpul solar și au determinat reconstituirea lui Saturn ca un corp cosmic separat, tot astfel, acum, în cursul evoluției lunare entitățile caracterizate mai înainte se separă în corpuri cosmice distincte. Până aici am vorbit numai despre separarea în Soare și Lună, totuși din motivele expuse mai înainte, din corpul lunar apărut după marea pauză Soare-Lună se mai desprind și alte formațiuni cosmice. După un timp avem de-a face cu un sistem de corpuri cosmice, dintre care cel mai avansat trebuie considerat a fi, așa cum se poate ușor constata, noul Soare. Şi, așa cum s-a descris mai sus, pentru evoluția solară o forță de atracție între regnul saturnian retrograd și Spiritele personalității de pe noul Saturn se stabilesc forțe de atracție între fiecare corp cosmic și ființele lunare corespunzătoare. Întrucât urmărirea separată a tuturor corpurilor cosmice ne-ar duce prea departe, este suficient că am indicat motivul pentru care din formațiunea cosmică unitară care apare ca Saturn la începutul evoluției umanității s-au separat treptat o serie de corpuri cosmice.
După ce începe intervenția Spiritelor formei pe Lună, aceasta durează un timp în felul descris. Apoi survine iar o pauză, în timpul căreia părțile mai grosiere ale celor trei regnuri lunare rămân într-o stare de repaus; părțile mai fine însă, și anume corpurile astrale umane, se desprind de aceste formațiuni mai grosiere. Ele ajung într-o stare în care forțele superioare ale ființelor solare sublime pot acționa asupra lor cu o energie deosebită. După pauză ele străbat din nou acele părți ale ființei umane care sunt alcătuite din substanțe mai grosiere. Prin faptul că în cursul pauzei – în stare liberă – au preluat forțele puternice, ele pot maturiza substanțele mai grosiere în vederea acțiunii care după un anumit timp trebuie să fie exercitată asupra lor de Spiritele personalității reglementare și de Spiritele focului.
Aceste Spirite ale personalității s-au ridicat între timp la o treaptă pe care dispun de conștiența inspirației. Ele pot nu numai să perceapă în imagini stările interioare ale altor ființe – așa cum se întâmpla în cazul conștienței de imagini mai vechi –, ci interiorul însuși al unor astfel de ființe, ca într-un limbaj sonor. Spiritele de foc s-au ridicat însă la conștiența pe care o posedau Spiritele personalității pe Soare. Ambele feluri de spirite pot interveni prin aceasta în viața maturizată a ființei umane. Spiritele personalității acționează asupra corpului astral, Spiritele de foc asupra corpului eteric al ființei umane. Corpul astral primește prin acest fapt caracterul personalității. Acum el nu numai trăiește în sine plăcere și durere ci le și raportează la sine. El nu ajunge încă la o deplină conștiență de sine, ca să poată spune: Eu sunt aici, dar se simte purtat și ascuns de alte entități ale ambianței sale. Ridicând privirea spre acestea, el poate spune: Această ambianță a mea mă ține în existență. Spiritele de foc acționează acum asupra corpului eteric. Sub influența lor, mișcarea forțelor devine în acest corp tot mai mult o activitate vitală. Ceea ce ia naștere aici își găsește o expresie fizică într-o mișcare a umorilor și în fenomene de creștere. Substanțele gazoase s-au condensat într-o stare apoasă; se poate vorbi despre un fel de nutriție, în sensul că ceea ce este preluat din exterior este transformat și prelucrat în interior. Dacă ne imaginăm ceva intermediar între nutriție și respirație în sensul actual, putem obține o reprezentare a ceea ce se întâmpla atunci. Substanțele hrănitoare erau preluate de ființa umană din regnul plante-animale. Trebuie să ne închipuim aceste plante-animale ca fiind plutitoare – înotătoare – sau chiar ușor fixate într-un element ambiental, așa cum animalele inferioare actuale trăiesc în apă sau animalele de uscat în aer. Totuși, acest element nu este nici apă nici aer în sensul actual, ci o materie intermediară, un fel de abur dens în care cele mai variate substanțe se mișcă încolo și încoace ca dizolvate în cei mai diferiți curenți. Plantele-anmale apar ca forme densificate în mod reglementar ale acestui element, adeseori numai slab diferențiate de ambianța lor. Procesul respirator este prezent alături de procesul nutritiv. El nu are caracterul respirației actuale, ci este un fel de absorbție și eliminare de căldură. Pentru observația suprasensibilă, este ca și cum în aceste procese s-ar deschide și s-ar închide organe prin care ar pătrunde și ar ieși un curent cald și ar fi introduse și eliminate substanțe gazoase și lichide. Întrucât pe această treaptă ființa umană are deja un corp astral, respirația și hrănirea sunt însoțite de sentimente, astfel încât ia naștere un fel de plăcere când sunt preluate din afară substanțe care sunt stimulatoare pentru construirea ființei umane.
Apare neplăcere când pătrund în el substanțe nocive sau când acestea ajung în apropierea lui. Așa cum, în modul descris în timpul evoluției lunare, procesele respiratorii și nutritive erau apropiate, tot astfel și procesul reprezentării era apropiat de reproducere. De la lucrurile și ființele din ambianța omului lunar nu se exercita o influență directă asupra unor simțuri. Reprezentarea era organizată mai mult în sensul că prin prezența unor astfel de lucruri și ființe era provocată apariția de imagini în conștiența înăbușită, încețoșată. Aceste imagini se află într-o legătură mult mai intimă cu natura ambianței decât percepțiile senzoriale actuale, care nu arată în culori, sunete, mirosuri etc. decât partea exterioară a ființelor. Pentru a avea o noțiune mai clară despre conștiența oamenilor lunari, să ne imaginăm că aceștia ar fi inserați în ambianța de vapori descrisă mai înainte. În acest element se desfășoară numeroase procese. Se combină între ele și se despart unele de altele diferite substanțe. Unele părți se densifică, altele se subțiază. Totul se desfășoară astfel, încât ființele umane nu le văd și nu le aud nemijlocit, dar fac să se nască imagini în conștiența umană. Aceste imagini sunt comparabile cu cele ale conștienței de vis actuale. Ca atunci când căderea unui obiect pe Pământ este percepută de un om care doarme ca o împușcătură; el nu percepe fenomenul real, ci o imagine oarecare. Numai că imaginile conștienței lunare nu sunt la voia întâmplării ca aceste imagini de vis; ele sunt de fapt imagini simbolice, nu copii, dar corespund fenomenelor exterioare. Pentru un anumit fenomen exterior nu apare decât o anumită imagine. Prin acest fapt omul lunar este în situația de a-și elabora comportamentul în mod corespunzător cu aceste imagini, așa cum omul actual o face după percepțiile sale. Să nu uităm însă că un comportament bazat pe percepții este aleatoriu, în timp ce acționarea sub influența imaginilor descrise urmează ca unui impuls întunecat. Această conștiență de imagini nu permite să se facă simțite numai fenomene fizice exterioare, ci prin imagini sunt reprezentate și ființele spirituale care acționează dincolo de faptele fizice. Astfel, în fenomenologia regnului plantelor-animale sunt vizibile în același timp Spiritele personalității, dincolo și în ființele mineral-vegetale apar Spiritele de foc, iar ca ființe pe care omul le poate reprezenta fără legătură cu ceva fizic, pe care le vede ca formațiuni eteric-sufletești, apar Fiii vieții. Dacă aceste reprezentări ale conștienței lunare nu erau copii, ci numai simboluri ale exteriorului, ele aveau în schimb o influență mult mai importantă asupra interiorului ființei umane decât reprezentările mijlocite în prezent prin percepție. Ele aveau puterea de a pune în mișcare și în activitate întreaga interioritate a omului. Procesele interioare se modelau după acestea. Ele erau adevărate forțe formatoare. Ființa omenească a devenit așa cum au modelat-o aceste forțe formatoare. Ea a devenit, într-o anumită măsură, o copie a proceselor conștienței sale.
Cu cât progresul evolutiv are loc mai ales în acest sens, cu atât mai mult el are drept consecință o transformare esențială a ființei umane. Treptat, forța emanată de imaginile conștienței nu se mai poate extinde la întreaga corporalitate umană. Aceasta se împarte în două naturi. Se formează organe subordonate acțiunii formatoare a conștienței de imagini și care sunt în mare măsură o copie a vieții de reprezentare în sensul amintit. Alte organe se sustrag unei astfel de influențe. O parte a ființei umane este prea densă, prea mult determinată de alte legi, pentru a se orienta după imaginile conștienței. Acestea se sustrag influenței ființei umane, dar ele ajung sub altă influență, și anume a înseși ființelor solare sublime. Totuși acestei trepte evolutive îi premerge mai întâi o pauză. În cursul acesteia, Spiritele solare acumulează forța pentru a acționa în condiții cu totul noi asupra ființelor Lunii. După această pauză, ființa umană este net divizată în două naturi. Una este sustrasă acțiunii independente a conștienței de imagini, ea preia o formă mai precisă și ajunge sub influența unor forțe care pleacă de la corpul lunar, dar ele iau naștere în acesta prin influența ființelor solare. Această parte a ființei umane are o viață din ce în ce mai mult asociată vieții stimulate de către Soare. Cealaltă parte se ridică, asemănător unui cap, din prima. Este mobilă în sine, plastică și se modelează ca expresie și ca purtătoare a vieții conștienței încețoșate. Totuși, ambele părți sunt intim legate între ele; ele își trimit reciproc sucurile lor; organe trec din unul în celălalt.
O armonie plină de semnificație se realizează prin faptul că în cursul timpului în care s-au întâmplat toate acestea s-a instituit și o relație a Soarelui cu Luna care este în consonanță cu această evoluție. Am descris mai înainte cum ființele care ating un anumit grad de evoluție își separă din masa cosmică generală corpurile cerești proprii. Ele radiază forțe care guvernează substanțele. Soarele și Luna s-au separat după cum a fost necesar creării de reședințe potrivite ființelor corespunzătoare. Această determinare prin spirit a substanțelor și a forțelor sale merge însă mult mai departe. Ființele condiționează ele însele anumite mișcări ale aștrilor, anumite rotiri ale unuia în jurul celuilalt. Prin aceasta, aștrii ajung în poziții reciproc schimbătoare. Iar dacă se schimbă poziția unui astru față de celălalt se modifică și influențele reciproce ale ființelor corespunzătoare. Așa s-a întâmplat cu Soarele și cu Luna. Prin mișcarea Lunii în jurul Soarelui, ființele umane ajung, alternativ, când în domeniul influențelor solare, când se pot distanța de acestea fiind limitate mai mult la propriile lor forțe. Mișcarea este o urmare a „disidenței” anumitor ființe lunare și a echilibrării luptei care rezultă din această situație. Ea este expresia fizică pentru raportul de forțe spirituale creat prin „disidență”. Faptul că un corp se învârte în jurul celuilalt are drept consecință că în ființele care sălășluiesc pe aștri iau naștere stări de conștiență schimbătoare, așa cum le-am descris mai sus. Se poate vorbi despre faptul că Luna își expune și își întoarce alternativ viața sa către și de la Soare. Există un timp însorit și un timp planetar: în cursul ultimului, ființele lunare se dezvoltă pe o parte a Lunii care este întoarsă de la Soare. În orice caz, la mișcarea aștrilor, pentru Lună se mai adaugă ceva. Conștiența suprasensibilă observă cum la intervale foarte regulate ființele lunare migrează în jurul astrului lor. Ele caută astfel în anumite perioade locurile expuse influenței solare; în alte perioade caută locurile neexpuse acestei influențe și atunci se pot concentra asupra lor însele.
Pentru completarea tabloului care poate fi schițat cu ajutorul acestor fenomene mai trebuie observat că în această perioadă Fiii vieții își ating stadiul de om. Omul nu-și poate folosi nici pe Lună simțurile, ale căror scheme structurale au luat naștere pentru prima oară pe Saturn, pentru o percepție proprie a obiectelor exterioare. Dar aceste simțuri devin pe treapta lunară instrumente ale Fiilor vieții. Ei se folosesc de ele pentru a percepe prin ele. Aceste simțuri care aparțin corpului fizic al omului intră astfel în interacțiune cu Fiii vieții. Ei nu doar folosesc, ci le și perfecționează.
Prin raportul schimbător față de Soare, în însăși ființa umană se produce o modificare în condițiile vitale. Ca urmare, de fiecare dată când ființa umană este subordonată influenței solare ea este dăruită mai mult vieții solare și fenomenelor acesteia decât sie însăși. În asemenea perioade, ea resimte măreția și splendoarea Cosmosului, așa cum se exprimă acestea în existența solară. Este ca un fenomen de absorbție a acestora. Ființele sublime care locuiesc în Soare acționează în acest caz pe Lună. Iar acestea acționează la rândul lor asupra ființelor umane. Totuși, această acțiune nu cuprinde întregul om, ci, în mod preferențial, acele părți care se sustrăseseră influenței propriilor imagini ale conștienței. Corpul fizic și corpul eteric ajung acum la o anumită mărime și formă. În schimb, stările conștienței regresează. Când viața ființei umane este întoarsă de la Soare, atunci ea este ocupată cu propria ei natură. Începe atunci o mobilitate interioară, mai ales în corpul astral. Dimpotrivă, forma exterioară pierde din frumusețe și din perfecțiune. În felul acesta în timpul evoluției lunare există cele două stări alternative ale conștienței pe care le-am descris, care se deosebesc net. Există o stare mai încețoșată în timpul perioadei solare și una mai clară în perioada în care viața este dependentă mai mult de propriile ei forțe. Prima stare este mai crepusculară, în schimb, mai puțin egoistă: omul trăiește acum mai mult într-o dăruire către lumea exterioară, către Cosmosul oglindit în Soare. Este o alternativă a stărilor de conștiență care poate fi comparată atât cu alternanța veghe-somn a omului actual, cât și cu viața lui dintre naștere și moarte, pe de o parte, și existența mai mult spirituală dintre moarte și o nouă naștere, pe de altă parte. Trezirea pe Lună, atunci când treptat încetează timpul solar, ar fi ceva intermediar între trezirea omului actual în fiecare dimineață și nașterea sa. La fel, și încețoșarea treptată a conștienței la apropierea timpului solar ar fi o stare intermediară între adormire și moarte. Căci conștientizarea nașterii și a morții care este proprie omului actual nu există încă pe Lună. Omul se dăruia savurării acestei vieți ca într-un fel de viață solară. Pentru această perioadă el era îndepărtat de viața lui. Trăia mai mult spiritual. Nu se poate face decât o descriere comparată și aproximativă a ceea ce trăia omul în asemenea perioade. El simțea că forțele active ale Cosmosului afluau și pulsau în el. Se simțea ușor amețit de armoniile Universului la care participa. În asemenea perioade, corpul său astral era eliberat de corpul fizic. Chiar și o parte a corpului eteric era scoasă din corpul fizic. Şi această formațiune alcătuită din corpul astral și corpul eteric era ca un fel de instrument muzical minunat, pe ale cărui coarde răsunau tainele Cosmosului. Şi conform cu armoniile Cosmosului se modelau organele acelei părți ale ființei umane asupra căreia constiența nu avea decât o influentă slabă. Căci în aceste armonii acționau ființele Soarelui. Așa s-a făcut că această parte a omului și-a primit forma prin sunetele cosmice. În acest timp trecerile de la starea de conștientă mai clară la cea mai încetosată care corespundea perioadei solare nu erau atât de marcate ca trecerile de la veghe la somnul lipsit de vise al omului actual. În orice caz, conștiența de imagini nu era atât de clară cum este conștiența stării de veghe actuală; în schimb, cealaltă stare de conștiență nu era atât de atenuată ca somnul lipsit de vise al prezentului. Şi astfel ființa umană avea un fel de reprezentare, chiar dacă vagă, despre manifestarea armoniilor cosmice în corpul său fizic și în acea parte a corpului eteric care rămăsese legată de corpul fizic. În perioada în care Soarele nu lumina pentru ființa umană, în locul armoniilor, în conștiență pătrundeau reprezentările-imagini. Aici apăreau în corpul fizic și în cel eteric mai ales acele organe care se aflau sub directa influență a conștienței. Dimpotrivă, părțile ființei umane asupra cărora nu acționau forțele formatoare de pe Soare parcurgeau un proces de durificare și de uscare. Când revenea timpul Soarelui, vechile corpuri se degradau; ele se desprindeau de ființele umane și apărea, ca dintr-un mormânt al vechii sale corporalități, omul nou, format în interior, chiar dacă încă nearătos în această formă. Avusese loc o înnoire a procesului vital. Prin acțiunea ființelor solare și a armoniilor lor lua apoi formă din nou corpul nou-născut în perfecțiunea sa și se repeta procesul descris. Iar omul primea această înnoire ca îmbrăcarea unei haine noi. Nucleul său ființial nu fusese traversat de o naștere sau o moarte propriu-zise; el a trecut numai de la o conștiență spirituală în care era dăruit unei lumi exterioare la una care era orientată mai mult spre interior. El năpârlise. Vechiul corp devenise inutilizabil; el a fost lepădat și înnoit. Prin aceasta se caracterizează ceea ce am desemnat mai sus ca fiind reproducere, cu observația că este apropiată de viața de reprezentare. Ființa umană a creat o ființă asemănătoare cu ea cu privire la anumite părți ale corpului fizic și ale corpului eteric. Dar nu ia naștere o ființă fiică complet separată de ființa parentală pentru că nucleul ființial al ascendentului trece la descendent. Acesta nu produce o ființă nouă, ci se prezintă pe sine într-o formă nouă. În felul acesta omul lunar trăiește o schimbare a stării de conștiență. Când se apropie sezonul solar, reprezentările lui în imagini devin tot mai șterse, o dăruire fericită îl umple; în interiorul său liniștit răsună armoniile cosmice. Către sfârșitul acestui timp capătă viață imaginile din corpul astral; el începe să se simtă și să se resimtă mai mult pe sine. Omul trăiește ceva ca o trezire din fericirea și linistea în care fusese adâncit în cursul perioadei solare. Prin aceasta, el mai cunoaște încă o trăire importantă. Cu noua trezire a imaginilor conștienței, ființa umană se vede învăluită de un nor care a coborât asupra ei ca o entitate din Cosmos. Şi resimte această entitate ca pe ceva ce-i aparține, ca pe o completare a propriei sale naturi. O simte ca pe ceea ce-i dăruiește existența sa, ca pe eul său. Această entitate este unul din Fiii vieții. În fața acestuia omul spune: În acesta am trăit eu și când eram dăruit, în timpul perioadei solare, splendorii Cosmosului; numai că atunci el nu-mi era vizibil; acum însă el îmi devine vizibil. Şi este același Fiu al vieții de la care emană puterea pentru acea acțiune pe care o exercită omul asupra propriei sale corporalități în perioada lipsită de Soare. Când se apropie din nou timpul solar, omul simte că devine una cu Fiul vieții. Chiar dacă acum nu-l vede, se simte totuși intim legat de el.
Relatia cu Fiii vieții era de așa natură încât nu fiecare ființă umană avea pentru sine un Fiu al vieții, ci un întreg grup simțea că-i aparține o astfel de entitate. Astfel, oamenii trăiau pe Lună separați în grupuri și fiecare grup își percepea într-un Fiu al vieții eul-grup comun. Deosebirea dintre grupuri consta în aceea că mai ales corpurile eterice aveau la fiecare grup o formă diferită. Însă întrucât corpurile fizice se modelează după corpurile eterice, deosebirile dintre cele din urmă se imprimau și primelor, iar diferitele grupuri umane apăreau ca tot atâtea specii umane. Dacă Fiii omului coborau privirea spre grupurile de oameni care le aparțineau, ei se vedeau multiplicați în indivizii umani ai grupurilor corespunzătoare. În acest fapt își simțeau egoitatea lor. Ei păreau să se oglindească în oameni. Aceasta era și sarcina simțurilor umane în acea perioadă. Am arătat că ele nu mijloceau încă percepții ale obiectelor, dar oglindeau ființa Fiilor vieții. Ceea ce Fiii vieții percepeau prin această oglindire le conferea conștiența eului lor. Iar ceea ce era trezit în corpul astral uman erau imaginile conștienței lunare încețoșate crepusculare. Influența acestei activități a oamenilor în interacțiunile lor cu Fiii vieții s-a făcut simtită în structura sistemului nervos. Nervii se prezintă ca niște prelungiri ale organelor de simț spre interiorul corpului uman.
Din cele spuse se vede cum acționează cele trei feluri de spirite, ale personalității, de foc și Fiii vieții, asupra oamenilor lunari. Dacă focalizăm perioada principală a evoluției lunare, adică perioada mediană, se poate spune: Spiritele personalității implantează corpului astral uman independența, trăsătura personalității. Acestui fapt trebuie să-i atribuim capacitatea omului de a se întoarce în sine în perioadele în care Soarele nu luminează; el poate lucra atunci în mod formator asupra sa. Spiritele focului acționează asupra corpului eteric în măsura în care acesta își impregnează forma independentă a ființei umane. Prin ele ființa umană se simte în continuare aceeași după fiecare înnoire a corpului. Așadar, prin Spiritele focului este dat corpului eteric un fel de memorie. Fiii vieții acționează asupra corpului fizic pentru ca acesta să poată reprezenta expresia corpului astral devenit independent. Ei fac astfel posibil ca acest corp fizic să devină o copie a corpului său astral. Dimpotrivă, în corpul fizic și în corpul eteric, în măsura în care acestea se formează independent de corpul astral de sine stătător, în perioadele însorite intervin entități spirituale superioare, Spiritele formei și Spiritele mișcării. Intervenția lor are loc în modul descris mai sus.
Sub influența unor astfel de fapte ființa umană se maturizează pentru a forma treptat, în sine, germenele sinei spirituale, așa cum, în a doua jumătate a evoluției saturniene, formase germenul omului-spirit și pe Soare germenul spiritului vieții. Prin aceasta se modifică toate condițiile pe Lună. Prin transformările și înnoirile succesive ființele umane au devenit tot mai nobile și mai fine; dar ele au câștigat și forță mai multă. Datorită acestui fapt, conștiența de imagini s-a păstrat și în perioadele însorite. Ea a obținut prin aceasta o influență asupra formei corpului fizic și a celui eteric, ceea ce mai înainte se întâmpla prin acțiunea ființelor solare. Ceea ce se întâmpla pe Lună prin ființele umane și prin spiritele legate de acestea a devenit din ce în ce mai asemănător cu ceea ce mai înainte era determinat de Soare cu entitățile lui superioare. Urmarea acestui fapt a fost că entitățile solare au putut să-și folosească tot mai mult forțele în propria lor evoluție. Prin aceasta Luna s-a maturizat, pentru a se uni după un timp din nou cu Soarele. Privite din punct de vedere spiritual, procesele se prezintă astfel: ființele umane disidente au fost învinse treptat de ființele solare și trebuie să se acomodeze acestora de aici încolo în așa fel încât, în timp ce li se subordonează, angrenajul lor să se încorporeze angrenajului ființelor solare. Aceasta s-a întâmplat abia după trecerea unor epoci îndelungate, în care perioadele lunare s-au scurtat tot mai mult, iar cele solare s-au lungit progresiv. Urmează din nou o perioadă evolutivă în care Soarele și Luna alcătuiesc un singur corp cosmic. Nu trebuie să ne imaginăm însă că atunci când spunem despre corpul fizic că a devenit eteric nu mai putem vorbi pentru o astfel de stare de un corp fizic. Ceea ce a fost format drept corp fizic în timpul perioadelor Saturn, Soare și Lună rămâne prezent. Este vorba doar de a nu limita recunoașterea fizicului la fizicul exterior. Fizicul poate fi prezent și în așa fel încât să prezinte exterior forma etericului, ba chiar și a astralului. Trebuie făcută deosebirea între aparența exterioară și legitatea internă. Fizicul se poate eteriza și astraliza, menținând însă în sine legitatea fizică. Acest lucru se întâmplă când corpul fizic al omului atinge pe Lună un anumit grad de perfecțiune. El capătă o formă eterică. Când însă conștiența suprasensibilă poate să-l observe, el nu îi apare pătruns de legile etericului, ci de cele ale fizicului. Atunci fizicul este preluat în eteric, pentru a se odihni și a fi îngrijit în acesta ca într-un sân matern. Mai târziu, el reapare și în forma fizică, dar pe o treaptă superioară. Dacă ființele umane ale Lunii și-ar fi păstrat corpul fizic în forma fizică grosieră, Luna nu s-ar putea reuni niciodată cu Soarele. Prin adoptarea formei eterice, corpul fizic devine mai îndeaproape înrudit cu corpul eteric și prin aceasta el se poate impregna mai intim cu acele părți ale corpurilor eteric și astral care în epocile însorite ale evoluției lunare trebuiau să se retragă din el. Omul, care apărea ca o ființă dublă în timpul separării Soarelui și a Lunii, redevine o creatură dublă. Fizicul devine mai sufletesc și în mod reciproc sufletul se leagă mai mult cu el. Acum, Spiritele solare în al căror domeniu nemijlocit a ajuns această ființă umană unitară pot acționa cu totul altfel decât anterior, din afară spre Lună. Omul se află acum mai mult într-o ambianță spiritual-sufletească. Prin aceasta Spiritele înțelepciunii pot ajunge să aibă o influență importantă. Ele îi imprimă înțelepciunea, îl animă cu înțelepciune. Într-un anumit sens, el devine prin aceasta un suflet de sine stătător. La influența acestor entități se mai adaugă și aceea a Spiritelor mișcării. Acestea acționează cu predilecție asupra corpului astral, astfel încât sub influența lor el prelucrează în sine o mobilitate de natură sufletească și un corp eteric plin de înțelepciune. Corpul eteric plin de înțelepciune este prima structurare a ceea ce am descris la omul actual ca suflet al rațiunii, în timp ce corpul astral stimulat de Spiritele mișcării este structura-germen a sufletului senzației. Şi pentru că toate acestea sunt produse în ființa umană în starea sa de independență crescută, aceste structuri germinale ale sufletului rațiunii și ale sufletului senzației apar ca expresii ale sinei spirituale. În această privință trebuie evitată eroarea de a considera că în perioada evolutivă sinea spirituală ar fi ceva în plus pe lângă sufletele rațiunii și senzației. Acestea din urmă sunt numai expresia sinei spirituale, ceea ce înseamnă unitatea și armonia lor superioară.
O deosebită importanță o are în această epocă intervenția Spiritelor înțelepciunii în modul descris. Aceasta nu se adresează numai ființelor umane ci și celorlalte regnuri care s-au format pe Lună. La reunirea Soarelui și Lunii, aceste regnuri inferioare sunt antrenate în domeniul Soarelui. Tot ce fusese fizic în ele acum se eterizează. Așadar, de acum încolo plantele-minerale și animalele-plante se află în Soare, așa cum se găsește aici și ființa umană. Totuși, aceste alte ființe rămân înzestrate cu legitățile lor. Din această cauză se simt străine în ambianța lor. Ele apar având o natură cu care ambianța nu se potrivește decât foarte puțin. Însă întrucât ele sunt eterizate, influența Spiritelor înțelepciunii se poate extinde și asupra lor. Acum, tot ceea ce a venit de pe Lună pe Soare se impregnează cu forțele Spiritelor înțelepciunii. Din această cauză, ceea ce devine în această perioadă evolutivă din formațiunea Soare-Lună poate fi numit Cosmos al înțelepciunii. Când apoi, după o pauză, sistemul nostru Pământ apare ca urmaș al acestui Cosmos al înțelepciunii, toate ființele care reapar pe Pământ lăstărind din germenii lor lunari sunt alcătuite astfel încât sunt pline de înțelepciune. Apare aici motivul pentru care, atunci când omul privește, observând, lucrurile din jurul său, el poate cerceta înțelepciunea din natura ființei lor. Poți admira înțelepciunea în fiecare frunză, în fiecare os animal sau uman, în structura minunată a creierului și a inimii. Dacă omul are nevoie de înțelepciune pentru a înțelege lucrurile, așadar, dacă el extrage înțelepciune din ele, aceasta arată că înțelepciunea există în aceste lucruri. Căci oricât s-ar strădui omul să înțeleagă lucrurile prin reprezentări pline de înțelepciune el nu ar putea extrage din acestea înțelepciune, dacă aceasta nu ar fi introdusă mai întâi în ele. Cine vrea să cuprindă prin înțelepciune lucrurile despre care crede că nu au primit mai întâi înțelepciune poate considera și că el ar putea scoate apă dintr-un pahar în care nu s-a turnat mai întâi apă. Pământul este, așa cum vom arăta mai departe, „vechea Lună” reînnoită. Şi ea apare ca o formațiune plină de înțelepciune, pentru că în epoca descrisă a fost impregnată cu forțe de către Spiritele înțelepciunii.
Va apărea lesne de înțeles că în această descriere a condițiilor de pe Lună au putut fi menținute numai anumite forme temporare ale evoluției. Într-o anumită măsură, în curgerea progresivă a faptelor a trebuit să reținem anumite fenomene bine conturate și să le evidențiem pentru expunere. În orice caz, acest tip de descriere oferă numai imagini izolate; s-ar putea reproșa că descrierea făcută succesiunii de evenimente nu a fost încadrată într-un sistem de concepte riguroase. Ca răspuns la un astfel de reproș, vom atrage atenția că descrierea a fost făcută în mod cu totul intenționat în noțiuni mai puțin conturate. Căci nu am urmărit să dăm concepte și construcții de idei, ci mai degrabă o reprezentare a ceea ce apare de fapt în fața ochiului spiritual când vederea suprasensibilă focalizează aceste procese. Pentru evoluția lunară, spectacolul nu apare în contururi atât de nete și precise cum ne arată percepțiile terestre. În cazul epocii lunare avem de-a face chiar cu impresii schimbătoare, cu imagini oscilante, mobile și cu tranzițiile dintre acestea. În afară de aceasta, trebuie să ținem seama că o evoluție se desfășoară în perioade foarte lungi și că din acestea nu pot fi reținute, în descriere, decât imagini de o clipă, instantanee.
În perioada în care corpul astral implantat ființei umane a progresat atât încât corpul fizic al acesteia oferă Fiilor vieții posibilitatea de a atinge stadiul de om, s-a ajuns la punctul maxim al epocii lunare. Atunci a ajuns și ființa umană la ceea ce această epocă îi poate da pe drumul ce-l duce înainte, pentru el însuși, spre interioritatea sa. Ceea ce urmează, adică a doua jumătate a evoluției lunare, ar putea fi comparată din această cauză cu o maree în descreștere. Dar se vede cum tocmai în această epocă se întâmplă ceva de cea mai mare importanță cu privire la ambianța omului și chiar și pentru el însuși. Corpului Soare-Lună îi este implantată înțelepciunea. Am arătat că în cursul acestei descreșteri sunt semănați germenii sufletului rațiunii și ai sufletului senzației. Totuși, abia în epoca Pământului se vor dezvolta acești germeni, precum și cei ai sufletului conștienței și o dată cu aceștia și nașterea eului, a conștienței de sine libere. Pe treapta lunară, sufletul rațiunii și sufletul senzației nu apar ca și cum ființa umană însăși s-ar exprima deja prin ele, ci ca și cum ar fi instrumente ale ființei umane la îndemâna Fiilor vieții. Dacă am vrea să caracterizăm sentimentul pe care îl are omul pe Lună în acest sens, ar trebui să spunem că el simte: În mine și prin mine tăiește Fiul vieții; el vede prin mine ambianța lunară, el gândește în mine despre lucrurile și ființele din aceasta ambianță. Omul lunar se simte umbrit de Fiul vieții; el își apare ca unealtă a acestei ființe superioare. În timpul separării Soarelui și a Lunii el simțea, când era întors de la Soare, o independență crescută; totodată simțea însă că eul care-i aparținea și care în timpul perioadei însorite dispărea din conștiența sa de imagini i-ar deveni vizibil. Pentru omul lunar, ceea ce putem caracteriza ca fiind alternanță a stărilor de conștiență se întâmpla astfel încât el avea următorul sentiment: Eul meu plutește, ridicându-se o dată cu mine în perioadele însorite în regiuni mai înalte, la ființe sublime și coboară cu mine, când Soarele dispare, în lumi mai adânci.
Evoluția lunară propriu-zisă a fost precedată de o pregătire. A avut loc, într-un anume sens, o repetare a evoluțiilor saturniană și solară. După reunirea Soarelui cu Luna se pot de asemenea deosebi, în perioada pe care am comparat-o cu o maree descrescătoare, două epoci. În timpul acestui reflux au loc chiar unele densificări, alternând, așadar, stări spiritual-sufletești ale formațiunii Soare-Lună cu stări fizice. În asemenea perioade fizice, ființele umane și, de asemenea, ființele regnurilor inferioare apar în așa fel încât par că ar preforma în forme rigide, lipsite de independență, ceea ce trebuie să devină ele mai târziu, în epoca Pământului, în mod independent. Se poate vorbi, așadar, de două epoci pregătitoare ale evoluției lunare și de două altele în epoca refluxului. Asemenea epoci pot fi numite „cicluri”. În ceea ce premerge celor două epoci pregătitoare și celor ale refluxului se vor putea deosebi de asemenea trei epoci. Cea mijlocie corespunde umanizării Fiilor vieții. Ea este precedată de o alta, în timpul căreia toate condițiile sunt orientate spre acest eveniment principal; ea este urmată de o alta, în care este de consemnat o aclimatizare și o amplificare a noilor creații. Prin aceasta, evoluția lunară mediană se împarte din nou în trei epoci, ceea ce însumează, cu cele două epoci pregătitoare și cele două ale perioadei de reflux, șapte cicluri lunare. Se poate deci spune că întreaga evoluție lunară se petrece în șapte cicluri. Între aceste cicluri sunt inserate pauzele de care am vorbit în mod repetat până acum. Ne apropiem însă de adevăr numai dacă nu ne imaginăm tranziții bruște între perioadele de activitate și cele de repaus (pauze). De exemplu, ființele solare se retrag numai treptat din activitățile lor de pe Lună. Pentru ele începe un timp care în exterior apare ca pauza lor de odihnă, în timp ce pe Lună încă mai domnește o activitate independentă, vie. În felul acesta, epoca activă a unei categorii de ființe se întinde în mod variat în pauza de odihnă a altora. Dacă luăm în calcul asemenea fapte, putem vorbi despre un flux și un reflux ritmic al forțelor în cicluri. Astfel de compartimentări mai pot fi recunoscute și în cadrul celor șapte cicluri lunare amintite. Putem numi întreaga evoluție lunară un ciclu mare, cele șapte perioade din cadrul acestuia șapte „cicluri mici”, iar subdiviziunile acestora „cicluri mai mici”. Această articulare în de șapte ori câte șapte cicluri poate fi observată și în evoluția solară și este schițată în perioada Saturn. Totuși trebuie să luăm în considerare faptul că în cazul Soarelui și încă mai mult în acela al lui Saturn limitele dintre subdiviziuni sunt șterse. Aceste limite devin tot mai clare cu cât evoluția înaintează spre epoca Pământ.
*
După încheierea evoluției lunare schițată mai sus, toate entitățile și forțele implicate intră într-o formă de existență spirituală. Aceasta se află pe o cu totul altă treaptă decât aceea din timpul perioadei lunare și, de asemenea, și decât cea din timpul evoluției pământului care a urmat. O ființă care ar avea capacități de cunoaștere atât de dezvoltate încât ar putea percepe toate detaliile evoluțiilor lunară și a Pământului nu ar vedea în mod necesar și ce se întâmplă între cele două evoluții. Pentru o astfel de ființă, la sfârșitul epocii lunare ființele și forțele ar dispărea și ar reapărea după scurgerea unei perioade intermediare din întunericul crepuscular al lumii. Numai o ființă dotată cu aptitudini mult mai înalte ar putea urmări faptele spirituale care au loc în perioada intermediară.
La sfârșitul perioadei intermediare, entitățile implicate în procesele evolutive Saturn, Soare și Lună apar înzestrate cu capacități noi. Ființele ierarhic superioare omului au obținut, grație faptelor lor anterioare, aptitudinea să-l dezvolte pe om mai departe, astfel încât, în epoca Pământului, care succede epocii lunare, el să poată desfășura în sine un fel de conștiență care se situează cu o treaptă mai sus decât conștiența de imagini care-i era proprie în timpul epocii lunare. Trebuie însă ca omul să fie mai întâi pregătit să primească ceea ce trebuie să i se dea. El a integrat în ființa sa, în timpul evoluțiilor Saturn, Soare și Lună, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Dar aceste mădulare ale ființei sale au obținut doar aptitudinile și forțele care le fac apte să trăiască numai pentru o conștiență de imagini; lor le lipsesc încă organele și forma prin care să poată percepe o lume de obiecte sensibile, exterioare, așa cum corespunde treptei lor pământene. Așa cum planta nouă desfășoară numai ceea ce este structurat în germenul care provine de la planta anterioară, tot astfel, la începutul noii trepte evolutive apar cele trei mădulare ale naturii umane, având și organe apte să desfășoare numai o conștiență de imagini. Ele trebuie să fie mai întâi pregătite pentru desfășurarea unei trepte superioare de conștiență. Acest lucru se întâmplă în trei trepte premergătoare. În cadrul primeia, corpul fizic este ridicat la un nivel atât de înalt, încât ajunge să fie în stare să primească transformarea necesară pentru a putea constitui baza unei conștiențe a obiectelor. Aceasta este o treaptă premergătoare a evoluției Pământului care poate fi desemnată ca repetiție pe o treaptă superioară a perioadei Saturn. Căci în cursul acestei perioade entitățile superioare lucrează, ca și în epoca Saturn, numai asupra corpului fizic. Dacă acesta a progresat suficient, toate entitățile trebuie să treacă mai întâi într-o formă de existență superioară, înainte de a putea să facă și corpul eteric noi progrese. Corpul fizic trebuie să fie turnat din nou pentru ca, la o nouă desfășurare, el să poată prelua și corpul eteric într-o formă superioară. După acest timp intermediar dedicat unei forme de existență superioară se inseră un fel de repetare a evoluției solare pe o treaptă superioară pentru formarea corpului eteric. Şi din nou, după un timp intermediar, apare ceva asemănător pentru corpul astral într-o repetare a evoluției lunare.
Să ne îndreptăm acum atenția asupra evoluției care a urmat sfârșitului celei de a treia repetiții descrise. Toate entitățile și forțele s-au spiritualizat. În timpul acestei spiritualizări ele au urcat din nou în lumi înalte. Lumea cea mai de jos în care se mai poate percepe ceva despre ele în această epocă de spiritualizare este asemănătoare cu cea în care zăbovește omul actual între moarte și o nouă naștere. Sunt regiunile țării spiritelor. Apoi, ele coboară treptat, din nou, în lumile inferioare. Înainte de a începe evoluția fizică a Pământului, au coborât într-atât încât manifestările lor cele mai joase pot fi văzute în lumea astrală sau în lumea sufletelor.
Tot ce este prezent din om în acest interval mai are forma sa astrală. Pentru înțelegerea acestei stări a omului, o atenție deosebită ar trebui acordată faptului că omul are în sine corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, dar că atât corpul fizic cât și cel eteric nu se află în formă fizică și eterică, ci în formă astrală. Ceea ce face din corpul fizic ceva fizic nu este forma fizică, ci faptul că el, deși adoptă forma astrală, poartă în sine legile fizice. El este o ființă cu legitate fizică în formă sufletească. Același lucru este valabil și pentru corpul eteric.
În fața ochiului clarvăzător, Pământul se află pe această treaptă evolutivă mai întâi ca o ființă cosmică care este în întregime suflet și spirit, în care atât forțele fizice cât și cele ale vieții apar încă în înveliș sufletesc. În această formațiune cosmică, potrivit structurii, este conținut tot ce trebuie să se transforme mai târziu în creaturile Pământului fizic. Ea este luminoasă, dar lumina ei nu este încă de așa natură încât să poată fi percepută de ochii fizici, chiar dacă ar fi prezenți. Pentru ochiul deschis al clarvăzătorului ea luminează numai în lumina sufletească.
Acum în această ființă se întâmplă ceva ce am putea numi densificare. Rezultatul acestei densificări este că, după un timp, în mijlocul formațiunii sufletești apare o formă de foc, așa cum a fost Saturn în starea sa cea mai demnă. Această formă de foc este întreținută cu efectele produse de diferitele entități care participă la evoluție. Ceea ce se poate observa aici, ca interacțiuni între aceste entități și corpul ceresc, este o ridicare și o scufundare de la și în sfera de foc pământească. Din această cauză nu avem de-a face cu o substanță uniformă, ci cu un fel de organism pătruns de suflet și de spirit. Acele ființe care sunt determinate să devină pe Pământ oameni în forma actuală sunt încă într-o situație care face ca ei să participe foarte puțin la afundarea în corpul de foc. Ele se mențin încă aproape în întregime în ambianța nedensificată. Sunt încă în sânul ființelor spirituale superioare. Aflate pe această treaptă, ele ating numai cu un punct al formei lor sufletești Pământul de foc, acest contact densificând prin căldură o parte din corpul lor astral. Prin aceasta, în ele se aprinde viața pământească. Ele mai aparțin, așadar, cu cea mai mare parte a ființei lor, lumilor spiritual-sufletești; numai prin contactul cu focul pământean, ele sunt învăluite de căldură vitală. Dacă am vrea să ne facem o imagine sensibil-suprasensiblă despre acest om la începutul Pământului fizic, ar trebui să ne imaginăm o formă sufletească de ou conținută în ambianța terestră și care la partea inferioară ar fi cuprinsă într-o cupă ca o ghindă. Substanța cupei este alcătuită numai din căldură sau foc. Învăluirea în căldură nu produce numai aprinderea vieții în om ci concomitent are loc și o transformare în corpul astral. Acestuia îi este încorporată prima structură a ceea ce mai târziu va deveni sufletul senzației. Din această cauză, se poate spune că omul, pe această treaptă a existenței sale, este alcătuit din sufletul senzației, corp astral, corp eteric și corp fizic țesut din căldură. În corpul astral tălăzuiesc entitățile spirituale implicate în existența omului; prin sufletul senzației acesta se simte legat de corpul Pământului. Așadar, în această perioadă, el are dominantă o conștiență de imagini în care se revelează ființele spirituale care-l incubează în sânul lor; și numai ca un punct în cadrul acestei conștiențe apare sentimentul corpului propriu. El privește parcă din lumea spirituală spre o posesiune pământească despre care simte că îi aparține. Densificarea Pământului continuă să progreseze continuu; prin aceasta alcătuirea omului devine tot mai clară. De la un anumit moment al evoluției, Pământul s-a densificat atât de mult, încât numai o parte mai este alcătuită din foc. O altă parte a adoptat o formă substanțială care poate fi numită „gaz” sau „aer”. Se produce însă o schimbare și în om. El nu este atins acum numai de căldura pământească, ci în corpul său de foc se încorporează substanța aeriană. Şi cum căldura a aprins în el viața, acum aerul care vibrează în jurul lui produce în el un efect care ar putea fi numit „sunet” (spiritual). Corpul său vital (eteric) sună ca o harpă. Totodată, din corpul său astral se separă o parte care este prima structură a ceea ce va apărea mai târziu ca suflet al rațiunii. Pentru a aduce în fața ochilor ce se petrece în acest timp în sufletul omului trebuie să avem în atenție că în corpul de aer și de foc al Pământului tălăzuiesc ființe ierarhic superioare acestuia. În Pământul de foc sunt importante pentru om mai întâi Spiritele personalității. În timp ce omul este trezit la viață de căldura Pământului, sufletul senzației spune: Acestea sunt Spiritele personalității. Tot astfel în corpul său aerian se fac cunoscuți Arhanghelii (în sensul esotericii creștine). Acțiunile lor sunt cele pe care omul le resimte ca sunet, când aerul îl înconjoară. Iar sufletul rațiunii spune: Aceștia sunt Arhanghelii. Astfel, ceea ce omul percepe pe această treaptă de dezvoltare prin legătura sa cu Pământul nu este o sumă de obiecte fizice, ci trăiește în percepții calorice care urcă la el și în sunete; dar în acești curenți cosmici și în aceste tălăzuiri sonore el resimte Spiritele personalității și Arhanghelii. În orice caz, el nu poate percepe în mod direct aceste ființe, ci numai prin vălul căldurii și al sunetului. În timp ce aceste percepții pătrund dinspre Pământ în sufletul său, în el încă mai apar și dispar imaginile entităților superioare în mijlocul cărora se află.
Evoluția Pământului continuă, iar progresul se exprimă într-o nouă densificare. Corpului Pământului îi este încorporată acum și substanța apoasă, astfel încât el este alcătuit din trei elemente: focul, aerul și apa. Înainte ca aceasta să se întâmple are loc un proces important. Din Pământul de aer și foc se separă un corp cosmic independent, care în evoluția lui ulterioară devine Soarele nostru actual. Mai înainte Soarele și Pământul alcătuiau un singur corp. După separarea Soarelui, Pământul mai are încă în sine, la început, tot ceea ce există în și pe actuala Lună. Separarea Soarelui are loc pentru că entități superioare nu mai pot suporta materia densificată până la apă. Aceasta le împiedică atât în propria lor evoluție, cât și în ceea ce aveau de înfăptuit pentru Pământ. Ele separă din masa comună a Pământului numai substantele utile lor si se retrag din acesta pentru a-și forma în Soare o nouă reședință. Acum ele acționează de pe Soare, din afară, asupra Pământului. Pentru continuarea evoluției sale, omul are însă nevoie de un teatru al acțiunii pe care substanța să se densifice în continuare.
O dată cu încorporarea substanței apoase în corpul Pământului, are loc și o transformare a omului. De acum încolo în el nu pătrunde numai curentul de foc și în jurul lui nu se află numai aerul, ci în corpul său fizic este integrată și substanța apoasă. Concomitent se modifică și corpul său eteric; acesta este acum perceput de om ca un corp subtil de lumină. Înainte omul simțea curenți de căldură venind spre el dinspre Pământ, simțea cum aerul ajungea la el prin sunet; acum corpul său de aer și foc este străbătut și de elementul apos și el vede intrările și ieșirile acestuia ca o aprindere și o întunecare a luminii. Dar o transformare a avut loc și în sufletul său. La structurile sufletului senzației și ale sufletului rațiunii s-a adăugat și aceea a sufletului conștienței. În elementul apă acționează Îngerii; ei sunt de fapt cei care provoacă apariția luminii. Omul are impresia că aceștia i-ar apărea în lumină. Anumite entități superioare care mai înainte acționau în corpul Pământului acționează de acum înainte asupra acestuia, din Soare. Prin aceasta se modifică toate efectele produse pe Pământ. Omul încătușat de Pământ nu ar mai putea resimți în el acțiunile ființelor solare dacă sufletul său ar fi permanent orientat spre Pământ, din care este luat corpul său fizic. Are loc acum o schimbare în stările de conștiență ale omului. Ființele solare smulg în anumite perioade sufletul omului din corpul fizic, astfel încât omul este acum alternativ în stare pur sufletească printre ființele solare, iar în alte perioade într-o stare în care este legat de corpul fizic și atunci primește influențele Pământului. Când se află în corpul fizic, curenții de căldură urcă spre el. În jurul lui masele de aer îl înconjoară cu sunete; apele ies din el și pătrund în el. Când omul este în afara trupului propriu atunci în sufletul său tălăzuiesc imaginile ființelor superioare în mijlocul cărora se află. Pământul parcurge pe această treaptă de evoluție a sa doi timpi alternativi. Într-unul, el înconjoară sufletele omenești cu substanțele lui și le îmbracă cu corpuri; în celălalt, sufletele s-au îndepărtat de el; nu i-au mai rămas decât corpurile. El se află, împreună cu ființele umane, într-o stare de somn. Putem spune în mod precis că în aceste vremuri străvechi Pământul parcurge un timp de zi și un timp de noapte. (Din punct de vedere spațio-temporal aceasta se exprimă prin aceea că, prin acțiunea reciprocă a ființelor solare și pământene, Pământul ajunge la o mișcare prin raportare la Soare, ceea ce atrage după sine alternanța timpilor de zi și de noapte descriși. Timpul diurn are loc când suprafața Pământului pe care se dezvoltă omul este întoarsă spre Soare; timpul nocturn în care omul duce o existență pur sufletească are loc când această suprafață este întoarsă de la Soare. În nici un caz nu trebuie să ne imaginăm că în acea vreme străveche mișcarea Pământului în jurul Soarelui era asemănătoare celei din prezent. Circumstanțele erau cu totul diferite. Este însă util să amintim că mișcarea corpurilor cerești ia naștere ca urmare a relațiilor reciproce pe care le au ființele spirituale care le locuiesc. Corpurile cerești sunt aduse din cauze spiritual-sufletești în poziții și mișcări de așa natură încât stările spirituale să se poată desfășura.)
Dacă am îndrepta privirea asupra Pământului în timpul fazei lui nocturne, am vedea corpul său asemănător cu un cadavru. Căci el este alcătuit în mare parte din corpurile umane în curs de degradare ale căror suflete se găsesc într-o altă formă de existență. Se degradează formațiunile de foc, apoase și aeriene din care au fost formate corpurile umane și se dizolvă în restul masei terestre. Numai acea parte a corpului uman care s-a format la începutul evoluției Pământului prin coacțiunea focului cu sufletul omenesc, și care în continuare s-a densificat tot mai mult, continuă să existe ca un germene exterior cu aparență modestă. Așadar, ceea ce se înțelege aici prin fază nocturnă și fază diurnă nu trebuie imaginat ca fiind foarte asemănător cu denumirile aplicate Pământului actual. Când la începutul fazei diurne Pământul participă din nou la acțiunile solare directe, atunci sufletele omenești pătrund în domenul vieții fizice. Ele intră în contact cu acei germeni și determină încolțirea lor, astfel încât aceștia capătă o formă exterioară care apare ca o copie a ființei sufletești umane. Între sufletul uman și germenele corporal are loc un fel de fecundare delicată. Acum aceste suflete încorporate încep să atragă masele de aer și de apă și să le integreze în corpul lor. Din corpul astfel organizat aerul este expulzat, apoi reluat: este prima formă a procesului respirator de mai târziu. Şi apa este absorbită și eliminată: începe un mod original al procesului de nutriție. Aceste procese însă nu sunt încă percepute a fi exterioare. Un fel de percepție exterioară are loc prin intermediul sufletului numai în cazul procesului de fecundare descris mai înainte. Aici, sufletul simte în mod vag trezirea lui la existență fizică, în timp ce intră în contact cu germenul care îi este oferit de Pământ. El percepe ceva care s-ar putea exprima în cuvintele: Aceasta este forma mea. Un astfel de sentiment, care ar putea fi numit și sentimentul eului ce se trezește, rămâne în suflet tot timpul legăturii lui cu corpul fizic. Dar procesul preluării aerului sufletul îl resimte în întregime ca pe ceva spiritual-sufletesc, ca pe ceva încă de natura imaginii. El apare în forma de imagini sonore, care vin și trec și care dau formă germenului. Sufletul se simte înconjurat pretutindeni de unde sonore și simte cum își formează corpul după aceste forțe sonore. În felul acesta, pe acea treaptă evolutivă se formează siluete umane care nu pot fi observate în nici o lume exterioară de conștiența actuală. Ele se formează ca forme vegetale și animale fin substanțiale, care însă au o mobilitate interioară din care cauză apar ca niște flori pâlpâitoare. Iar omul trăiește în timpul perioadei sale terestre sentimentul fericit al modelării sale în astfel de forme. Preluarea părților apoase este resimțită în suflet ca aport de forță, ca o întărire interioară. La exterior, aceasta apare ca o creștere a formațiunii umane fizice. O dată cu scăderea acțiunii solare directe și sufletul omului pierde puterea de a stăpâni aceste procese. Ele sunt eliminate treptat. Nu rămân decât acele părți care fac să se maturizeze germenul descris. Omul își părăsește însă corpul și se reîntoarce la forma de existență spirituală. (Întrucât nu toate părțile corpului pământesc sunt utilizate la construirea corpurilor umane, nu trebuie să ne imaginăm că în perioada nocturnă Pământul ar fi fost constituit numai din cadavrele în descompunere și din germeni așteptându-și trezirea. Toate acestea sunt integrate în alte formațiuni care iau naștere din substanțele Pământului. Vom arăta mai departe cum stau lucrurile în legătură cu acestea.)
Acum însă continuă procesul densificării substanței Pământului. Elementului apos i se alătură elementul solid, ceea ce am putea numi „pământ” în sensul ocult. O dată cu aceasta, în timpul în care domină Pământul și omul începe să integreze în corpul său elementul solid. Imediat forțele pe care sufletul le aduce din perioada liberă de corp nu mai au aceeași putere ca înainte. Înainte, sufletul își modela trupul alcătuit din elementele de foc, de aer și de apă potrivit cu sunetele care îl învăluiau și cu imaginile de lumină care apăreau în ambianța lui. Sufletul nu mai poate face acest lucru în prezența siluetei consolidate. Acum, în modelare intervin alte forțe. Ceea ce rămâne din om când sufletul părăsește corpul nu constituie numai un germene, ci o formațiune care are în sine și forța acestei vitalizări. La plecare, sufletul nu lasă în urmă numai copia sa, ci el inoculează în această copie și o parte din forța sa vitalizatoare. La reapariția sa pe Pământ, el nu mai poate trezi singur copia sa la viață, ci vitalizarea trebuie să se petreacă în însăși copia sa. Ființele spirituale care acționează de pe Soare pe Pământ mențin forța vitalizatoare în corpul uman, chiar și când omul nu este pe Pământ. Astfel, sufletul nu simte acum, la încorporarea sa, numai sunetele și imaginile luminoase din ambianța în care el simte mai întâi ființele ce se află ierarhic mai sus, ci, prin primirea elementului pământ, el trăiește și influența ființelor și mai evoluate care-și au reședința pe Soare. Până acum simțea că aparține ființelor spiritual-sufletești cu care era unit atunci când se elibera de trup. Eul său se mai afla încă în mijlocul acestora. Acum, acest eu îl întâmpină, în timpul încorporării fizice, ca și celelalte lucruri fizice aflate în jurul său în acest timp. De acum încolo, pe Pământ se află copii independente ale ființei umane spiritual-sufletești. În comparație cu corpurile umane actuale, acestea erau formațiuni alcătuite dintr-o substanțialitate subtilă. Căci părțile solide se amestecau în ele doar în cea mai fină stare de dispersie, oarecum asemănător cu felul în care omul actual preia substanțele fin disperse ale unui obiect cu ajutorul organului său olfactiv. Corpurile umane erau ca niște umbre. Întrucât erau răspândite pe toată suprafața Pământului, ele au ajuns sub influențe ale Pământului care pe diverse zone ale suprafeței acestuia erau diferite. În timp ce mai demult copiile corporale corespundeau omului sufletesc care le dădea viață și din această cauză erau la fel pe tot Pământul, acum apare o diferență între formele umane. Prin aceasta s-a pregătit ceea ce mai târziu apare ca deosebiri între rase. Pe măsură ce crește independența omului corporal, legătura anterioară strânsă dintre omul pământean și lumea spirituală slăbește mult. Când sufletul părăsea trupul, acesta trăia mai departe un fel de continuare a vieții. Dacă evoluția ar fi continuat în acest fel, Pământul ar fi trebuit să se durifice sub influenta elementului său solid. Cunoașterea suprasensibilă arată cum corpurile oamenilor se consolidează tot mai mult când sunt părăsite de sufletele lor. După un timp sufletele omenești ce reveneau nu ar mai fi găsit un material utilizabil cu care s-ar fi putut lega. Toate materiile utilizabile pentru om ar fi fost folosite pentru a acoperi Pământul cu resturile lignificate ale încarnărilor trecute.
Atunci a survenit un eveniment care a dat întregii evoluții o altă orientare. Tot ceea ce ar fi putut contribui la durificarea totală a materiilor solide a fost eliminat. Luna noastră actuală a părăsit atunci Pământul. Ceea ce mai înainte contribuise direct la plăsmuirea unor forme durabile acționa acum în mod indirect, atenuat, de pe Lună. Ființele superioare de care depinde această plăsmuire de forme hotărâseră să nu-și mai exercite influențele din interiorul Pământului, ci din afară. Prin aceasta, în formațiunile umane corporale apare o diferențiere care poate fi desemnată ca începutul separării în sex masculin și feminin. Formele umane fin substanțiale care locuiau mai înainte pe Pământ făceau să apară noua formă umană, descendenții lor, prin aceea că în ele însele acționau împreună cele două forțe, a germenului și a forței vitalizatoare. Acum, acești descendenți s-au transformat. Într-un grup de descendenți acționa mai mult ceea ce era spiritual-sufletesc, într-altul mai mult forța germinativă vitalizatoare. Acest lucru s-a datorat faptului că o dată cu ieșirea Lunii din Pământ elementul pământ și-a slăbit forța sa. Acțiunea reciprocă a celor două forțe a devenit mai delicată decât înainte, întrucât se producea într-un singur corp. Drept urmare, și descendentul a devenit mai delicat. El a apărut pe Pământ într-un înveliș slab densificat și și-a încorporat abia treptat părțile mai solide. Prin aceasta, sufletului uman care se întorcea pe Pământ îi era dată din nou posibilitatea unirii cu trupul. Acum nu-l mai vitaliza din afară, căci vitalizarea se petrecea chiar pe Pământ. Dar el se unea cu acesta și-l determina să crească. Acestei creșteri îi era dată totuși o limită. Prin separarea Lunii de Pământ, corpul uman a devenit flexibil pentru un timp; dar cu cât creștea mai mult pe Pământ, cu atât forțele densificatoare deveneau mai dominante. În final, sufletul se putea implica din ce în ce mai puțin în organizarea corpului. Acesta s-a descompus, în timp ce sufletul a urcat spre moduri de existență spiritual-sufletească.
Se poate urmări cum forțele pe care omul și le-a însușit treptat în cursul evoluțiilor Saturn, Soare și Lună s-au implicat pe rând în timpul modelării terestre în evoluția omului. Mai întâi este aprins de focul terestru corpul astral, care mai conține dizolvate în sine corpul eteric și corpul fizic. Apoi, acest corp astral se divide într-o parte astrală, mai subtilă, sufletul senzației, și una mai grosieră, eterică, care intră de acum încolo în contact cu elementul pământ. În felul acesta își face apariția corpul eteric sau vital, deja preformat anterior. În timp ce în omul astral se diferențiază sufletul rațiunii și sufletul conștienței, în corpul eteric se separă părțile mai grosiere care sunt receptive la sunet și lumină. În momentul în care corpul eteric se densifică și mai mult, astfel încât dintr-un corp luminos el devine un corp de foc sau de căldură, a apărut și treapta evolutivă pe care părțile solide ale elementului pământ se încorporează omului. Întrucât corpul eteric s-a densificat până la foc, el nu se poate lega acum și cu ajutorul forțelor corpului fizic care-i fuseseră implantate anterior, cu substanțele pământului fizic, subțiate până la starea de foc. El nu ar mai putea însă să introducă de unul singur în corpul devenit între timp mai dens și substanțele gazoase. Aici intervin ființele superioare care locuiesc pe Soare și îi insuflă aerul vital. În timp ce, grație trecutului său, omul are astfel forța de a se pătrunde cu căldură, ființe superioare conduc aerul vital în corpul său. Înaintea solidificării, în calitate de receptor al sunetelor, corpul eteric uman era conductorul curentului de aer. El își pătrundea corpul fizic cu viață. Acum corpul său fizic primește o viață exterioară. Consecința acestui fapt este că această viață devine independentă de partea sufletească a omului. Aceasta, când părăsește Pământul, nu lasă în urmă numai germenul formei sale, ci și o copie vie a sa. Spiritele formei rămân acum legate de această copie; ele transmit viața conferită de ele și descendenților, atunci când sufletul uman a părăsit timpul. În acest fel se constituie ceea ce am putea numi ereditatea. Iar când omul reapare pe Pământ, el se simte într-un corp a cărui viață a fost adusă aici de la strămoși. El se simte îndeosebi atras spre un astfel de corp. Prin aceasta se constituie un fel de memorie a străbunilor la care participă și sufletul. Această memorie trece prin succesiunea descendenților ca o conștiență comună. Eul curge ca un râu de-a lungul generațiilor.
Pe această treaptă a evoluției terestre omul se simțea o ființă de sine stătătoare. El simțea focul interior al corpului său eteric ca fiind legat de focul exterior al Pământului. Putea simți căldura care-l străbătea ca pe eul său. În acești curenți calorici întrețesuți cu viață se găsește schema structurală a sistemului circulator. Însă omul nu simțea aerul ce pătrundea în el ca fiind în întregime ființa sa proprie. În acest aer se aflau forțele ființelor superioare pe care le-am caracterizat. Totuși îi rămăsese acea parte de forțe active din aerul care trecea prin el care îi era proprie datorită forțelor sale eterice formate anterior. El era stăpân pe un anumit domeniu al curenților de aer. În aceeași măsură, la modelarea lui nu acționau numai ființele superioare, ci și el însuși. El își modela în sine particulele de aer potrivit imaginilor din corpul său astral. Astfel, în timp ce din afară pătrundea în el aer, devenind baza respirației sale, o parte din aer s-a organizat în interior, rezultând un sistem impregnat omului, baza pentru sistemul său nervos de mai târziu. Așadar, omul se afla atunci în legătură cu lumea exterioară a Pământului prin intermediul căldurii și al aerului. El nu simțea introducerea elementului solid al Pământului; acesta coacționa la întruparea sa pe Pământ, dar el nu putea percepe nemijlocit aportul, ci numai într-o conștiență confuză, în imaginea entităților superioare care erau active în acest proces. Într-o astfel de imagine, expresie a unor ființe superioare lui, omul percepuse mai înainte aportul elementelor lichide ale Pământului. Prin densificarea formei pământești a omului aceste imagini au suferit o transformare în conștiența sa. Elementului lichid îi este adăugat prin amestecare elementul solid. Așadar, și acest aport trebuie să fie perceput ca realizat de entități care acționează din afară. Omul nu mai poate avea în sufletul său forța de a realiza el însuși acest aport, căci aceasta trebuie să servească acum corpului construit din exterior. El ar dăuna formei corpului dacă ar vrea să realizeze singur aportul. Astfel îi apare că ceea ce absoarbe este dirijat de legile de forță care emană de la ființele superioare care acționează la modelarea corpului său. Omul se simte ca un eu; el are în sine sufletul rațiunii ca parte a corpului astral, prin care trăiește interior în imagini ceea ce se întâmplă în exterior, pătrunzându-și cu acestea sistemul nervos subtil. El se simte descendent al unor strămoși prin intermediul vieții care curge prin generații. Respiră și simte aceasta ca un efect al activității unor ființe superioare care sunt Spiritele formei. El se contopește cu acestea și în ceea ce îi este adus prin impulsurile lor din exterior (pentru hrănirea sa). Cel mai obscur aspect este pentru el originea sa ca individ. El simte că a fost influențat de Spiritele formei care se manifestă în forțele Pământului. Omul a fost condus și dirijat în relația sa cu lumea exterioară. Acest lucru este vădit prin aceea că el are o conștiență a activităților spiritual-sufletești care se desfășoară dincolo de lumea sa fizică. El nu percepe, de fapt, ființele spirituale în forma lor proprie, dar trăiește în sufletul său sunete, culori etc. și știe că în acest mod de reprezentare trăiesc faptele ființelor spirituale. Sunetele îi aduc ceea ce aceste ființe îi comunică; îi apar revelațiile lor în imagini luminoase. Omul pământean își simte interioritatea cea mai profundă prin reprezentările pe care le primește prin intermediul elementului foc sau căldură. El deosebește deja căldura sa interioară și curenții calorici ai ambianței terestre. În aceștia se manifestă Spiritele personalității. Însă omul nu are decât o conștiență întunecată a ceea ce se află dincolo de curentii calorici exteriori. El simte în acești curenți influența Spiritelor formei. Când în ambianța omului se fac simțite efecte calorice importante, sufletul simte: Acum ființele spirituale de la care s-a desprins o scânteie și-mi încălzește sufletul pătrund cu incandescență ambianța Pământului. În efectele luminoase încă nu distinge în același fel un aspect interior și unul exterior. Când în ambianță apar imagini luminoase, ele nu stârnesc întotdeauna în sufletul omului pământean același sentiment. Au existat timpuri în care aceste imagini luminoase nu au fost resimțite ca imagini exterioare. Aceasta s-a întâmplat în vremea când el tocmai coborâse din starea acorporală în întrupare. Era perioada creșterii sale pe Pământ. Când a venit apoi vremea în care germenul s-a transformat în noul om al Pământului, aceste imagini s-au estompat. Iar omul nu a mai păstrat decât un fel de reprezentări-amintiri interioare ale lor. Aceste imagini luminoase conțineau faptele Spiritelor de foc (Arhangheli). Ele îi apăreau omului ca servitori ai ființelor de căldură care trimiteau o scânteie și în interiorul lui. După stingerea manifestărilor lor exterioare, omul le trăia ca reprezentări (amintiri) în interiorul său. El se simțea în legătură cu forțele lor, ceea ce era o realitate. Căci el putea acționa, prin ceea ce obținuse de la ele, asupra atmosferei înconjurătoare. Sub influența sa, aceasta începea să lumineze. Acela a fost un timp în care forțele naturii și cele ale omului nu erau încă atât de net separate ca mai târziu. Ceea ce se întâmpla pe Pământ era încă în mare măsură determinat de forțele umane. Cine ar fi observat procesele naturale de pe Pământ din afara acestuia nu ar fi văzut numai ceva independent de om, ci în ele ar fi perceput efectele acțiunilor umane. Altfel se prezentau pentru omul Pământului percepțiile sonore. Ele erau receptate încă de la începutul vieții terestre ca sunete exterioare. În timp ce imaginile aeriene erau percepute ca exterioare până spre mijlocul existenței umane terestre, sunetele exterioare mai puteau fi auzite și după aceasta. Omul devenea insensibil la ele abia spre sfârșitul vieții. Şi îi rămâneau reprezentările-amintiri ale acestor sunete în care erau continute manifestările Fiilor vieții (Îngerii). Când, spre sfârșitul vieții, omul se simțea legat interior cu aceste forțe, el putea să desfășoare prin imitarea lor activități importante în elementul apă al Pământului. Apele unduiau în și deasupra Pământului sub influența lui. Omul a avut reprezentări gustative doar în primul sfert al vieții terestre. Şi chiar și atunci ele îi păreau o amintire a întâmplărilor din starea acorporală. Atât timp cât omul le avea, dura și consolidarea trupului său prin aportul de substanțe exterioare. În a doua pătrime a vieții terestre creșterea continua, totuși forma era deja definitivată. Alte ființe vii de lângă el omul le putea percepe numai prin căldura lor și prin efectele luminoase și sonore. Căci el nu era încă apt să-și reprezinte elementul solid. Omul obținea în prima pătrime a vieții impresii gustative numai de la elementul apos.
O imagine a acestei stări sufletești a omului era forma exterioară a corpului său. Acele părți care conțineau schița formei ulterioare a capului erau cel mai bine dezvoltate. Celelalte organe apăreau numai ca anexe. Ele erau rudimentare și inconsistente. Totuși, în ceea ce privește forma, oamenii erau diferiți. Existau unii la care, în funcție de condițiile pământene în care trăiau în diferite regiuni, anexele erau mai mult sau mai puțin formate. Acolo unde oamenii erau mai întrețesuți cu lumea terestră anexele ieșeau mai mult în evidentă. Aceia care la începutul evoluției pământene fizice deveniseră cei mai maturi, datorită evoluției lor anterioare, astfel încât chiar de la început, înainte ca Pământul să fie densificat până la aer, trăiau contactul cu elementul foc, puteau dezvolta acum structurile capului în modul cel mai perfect. Aceștia erau oamenii cei mai armonioși. Unii erau pregătiți doar pentru contactul cu elementul foc, atunci când Pământul deja dezvoltase în sine starea de aer. Acești oameni erau mai dependenți de condițiile exterioare decât primii. Primii percepeau prin efluviile de căldură exterioară Spiritele formei și se simțeau în viața terestră ca și cum ar fi păstrat o amintire a faptului că erau legați de aceste Spirite în starea acorporală. A doua categorie de oameni nu resimțea decât în mod mai atenuat amintirea stării acorporale; apartenența lor la lumea spirituală o resimțeau cu precădere prin acțiunile luminoase ale Spiritelor focului (Arhangheli). O a treia categorie de oameni era și mai împlicată în existența terestră. Erau cei care au putut fi contactați de elementul foc abia după separarea Pământului de Soare și după ce Pământul preluase în sine elementul apos. Sentimentul apartenenței lor la lumea spirituală era redus, mai cu seamă la începutul existenței pământene. Abia după ce acțiunile Arhanghelilor și mai ales ale Îngerilor s-au făcut simțite în viața interioară de reprezentări, ei au simțit această legătură. Dimpotrivă, la începutul epocii Pământ ei erau plini de impulsuri pentru fapte care puteau fi realizate în condițiile terestre. La aceștia organele anexă erau deosebit de dezvoltate.
Când înainte de separarea Lunii de Pământ forțele lunare conduceau tot mai mult la solidificări în masa acestuia, s-a întâmplat ca datorită acestor forțe printre descendenții germenilor lăsați pe Pământ de oameni să fie unii în care sufletele umane care se întorceau din starea acorporală să nu se mai poată încorpora. Forma acestor descendenți se solidificase prea mult și devenise, datorită forțelor lunare, străină de forma umană pentru a putea primi un suflet. În aceste condiții, unele suflete umane nu au mai găsit posibilitatea de a se întoarce pe Pământ. Numai sufletele cele mai mature, cele mai puternice, se puteau simți apte să transforme corpul pământesc în timpul creșterii în așa fel încât acesta să se dezvolte, dând naștere unei forme umane. Numai o parte a descendenților umani corporali a devenit purtătoare a unor oameni ai Pământului. O altă parte, datorită formei consolidate, putea primi numai suflete aflate pe o treaptă inferioară omului. Dintre sufletele umane o parte a fost silită să nu participe atunci la evoluția Pământului. Prin acest fapt ele au fost aduse la un alt fel de curs al vieții. Au existat suflete care încă de la separarea Soarelui de Pământ nu și-au mai găsit locul pe acesta. Ele au fost îndepărtate, pentru evoluția lor, pe o planetă care sub conducerea unor entități cosmice s-au eliberat din substanța universală comună, care era legată cu Pământul la începutul evoluției fizice a acestuia și din care s-a separat și Soarele. Această planetă este cea a cărui expresie fizică știința exterioară o cunoaște sub numele de Jupiter. (Aici vorbim despre corpuri cerești, planete și despre numele lor exact cum o făcea o știință mai veche. Cum sunt înțelese aceste lucruri reiese din context. Așa cum Pământul fizic este doar expresia fizică a unui organism spiritual-sufletesc, la fel se întâmplă și cu celelalte corpuri cerești. Şi cum observatorul domeniului suprasensibil desemnează prin numele Pământ numai planeta fizică, prin numele Soare numai steaua fixă fizică, tot astfel el subînțelege conexiuni spirituale vaste când vorbește de Jupiter, Marte etc. Corpurile cerești și-au modificat desigur în mod fundamental forma și sarcina din timpurile de care vorbim aici – într-un anumit sens chiar și locul ocupat în spațiul ceresc. Numai cine urmărește retrospectiv cu privirea cunoașterii suprasensibile evoluția corpurilor cerești în trecutul foarte îndepărtat poate cunoaște legătura planetelor actuale cu precursorii lor.) Pe Jupiter, sufletele despre care am vorbit și-au continuat la început dezvoltarea iar mai târziu, în timp ce Pământul înclina tot mai mult spre solidificare, a trebuit să fie creată o nouă reședință pentru suflete care, de fapt, aveau posibilitatea să locuiască un timp pe corpurile solidificate, însă ulterior, când procesul densificării progresase mai mult, nu au mai putut rămâne. Astfel a luat naștere pe Marte un loc potrivit pentru continuarea evoluției lor. Încă din vremea când Pământul era legat de Soare și și-a apropriat elementele de aer s-a văzut că sufletele s-au dovedit inapte pentru a parcurge evoluția pământeană. Ele au fost prea brutal atinse de forma corporală terestră. Din această cauză au fost sustrase influenței forțelor solare nemijlocite. Acestea trebuiau să acționeze asupra lor din afară. Planeta Saturn a devenit locul unde urma să continue evoluția acestor suflete. În felul acesta, în cursul evoluției, numărul formelor umane s-a redus; au apărut forme în care nu s-au încorporat suflete omenești. Ele puteau prelua numai corpuri astrale, așa cum fuseseră preluate de corpurile fizice și de corpurile eterice ale omului pe vechea Lună. În timp ce Pământul se pustia din punct de vedere al locuitorilor ei, aceste ființe l-au populat. În final, ar fi trebuit ca toate sufletele umane să părăsească Pământul dacă prin despărțirea de Lună nu s-ar fi creat pentru formele umane care mai puteau fi animate de oameni posibilitatea să poată sustrage în timpul vieții lor terestre germenul uman de sub influența forțelor lunare venite nemijlocit din Pământ și să-l lase să se maturizeze în sine până la nivelul la care putea fi transferat acestor forțe. Atât timp cât germenele se forma în interiorul omului el era sub influența ființelor care, sub conducerea celei mai puternice dintre ele, extrăseseră Luna din Pământ pentru a putea conduce evoluția lor dincolo de un anumit punct critic.
După ce Pământul și-a format în sine elementul aer, au mai rămas ființe astrale – în sensul celor descrise mai sus – ca rămășițe ale Lunii vechi, care rămăseseră mult în urma sufletelor umane cel mai puțin evoluate. Ele au devenit sufletele acelor forme care înainte de separarea Soarelui au trebuit să fie părăsite de om. Aceste ființe sunt strămoșii regnului animal. Ele au dezvoltat în decursul timpului mai ales acele organe care la om erau prezente doar ca anexe. Corpul lor astral trebuia să acționeze asupra corpurilor fizic și eteric, așa cum se întâmplase cu omul pe Luna veche. Animalele care au luat naștere în acest fel aveau suflete care nu puteau să se cantoneze în animale izolate. Același suflet își extindea ființa și la urmașii formei strămoșești. Animalele care descindeau dintr-o singură formă aveau în comun un suflet. Numai când urmașul se îndepărta de forma strămoșilor datorită anumitor influențe se încorpora un nou suflet animal. În acest sens, se poate vorbi în știința spiritului, cu referire la animale, despre un suflet al speciei (sau al genului) sau chiar despre un suflet de grup.
Ceva asemănător a avut loc în timpul separării Soarelui de Pământ. Din elementul apos au apărut forme care în evoluția lor nu depășeau omul dinaintea evoluției pe vechea Lună. Ele puteau primi acțiunea astralului numai dacă aceasta venea din afară, ceea ce s-a putut produce numai după plecarea Soarelui din Pământ. De fiecare dată când începea perioada însorită a Pământului astralul din Soare stimula aceste forme, în așa fel încât ele își formau din eterul Pământului corpul lor eteric. Când Soarele se depărta de Pământ, acest corp eteric se redizolva în corpul general al Pământului. Ca urmare a coacționării astralului Soarelui și a eterului Pământului, din elementul apos apăreau formele fizice care au reprezentat primele rudimente ale regnului vegetal actual.
Pe Pământ, omul a devenit o ființă însuflețită individualizată. Corpul său astral, care i-a fost infiltrat pe Lună de Spiritele mișcării, s-a organizat pe Pământ în suflet al senzației, suflet al rațiunii și suflet al conștienței. Şi când sufletul conștienței a progresat suficient pentru a-și putea forma în viața terestră un corp viabil în acele condiții, Spiritele formei l-au înzestrat cu o scânteie țâșnită din focul lor. În el a fost aprins eul. De fiecare dată când omul părăsea corpul fizic, el se afla în lumea spirituală în care se întâlnea cu ființele care îi dăduseră în timpul evoluțiilor Saturn, Soare și Lună corpurile sale fizic, eteric și astral și le-au format până la nivelul perioadei Pământ. Din momentul în care scânteia eului s-a aprins în cursul vieții pământene, s-a produs și o modificare pentru viața liberă de trup. Înaintea acestui punct al evoluției ființei sale, omul era lipsit de independență față de lumea spirituală. El nu se simțea în cadrul acestei lumi spirituale ca o ființă izolată, ci ca un mădular al organismului sublim alcătuit dîn ființele ierarhic superioare lui. „Trăirea eului” pe Pământ acționează acum și în lumea spirituală. Omul se simte de aici încolo ca fiind o unitate în această lume, simte că este permanent legat de aceasta. El regăsește în starea acorporală Spiritele formei într-un stadiu evoluat, pe care l-a perceput în manifestarea lor pe Pământ prin scânteia eului său.
O dată cu despărțirea Lunii de Pământ s-au produs și în lumea spirituală trăiri ale sufletului lipsit de corp care aveau legătură cu această separare. Numai datorită transferului unei părți a forțelor modelatoare de pe Pământ pe Lună a devenit posibil să se continue zămislirea pe Pământ a unor forme umane apte de a prelua sufletele individualizate. Prin aceasta individualitatea umană a ajuns în domeniul ființelor lunare. Iar ecoul individualității terestre putea acționa în stare acorporală numai datorită faptului că sufletul rămânea și în această stare în domeniul puternicelor Spirite care realizaseră separarea Lunii. Procesul se constituie astfel, încât imediat ce părăsea corpul terestru sufletul putea vedea ca într-un luciu reflectat de ființele lunare înaltele Spirite solare. Abia după ce deveneau destul de pregătite prin vederea acestui luciu sufletul avea acces la contemplarea directă a înaltelor spirite solare.
Regnul mineral al Pământului a luat și el naștere prin expulzare din evoluția generală a umanității. Formațiunile sale reprezintă ceea ce a rămas solidificat atunci când Luna s-a despărțit de Pământ. Din ceea ce este de natură sufletească, se simțea atras de aceste formațiuni numai ce rămăsese la stadiul Saturn, ce era apt doar să plăsmuiască forme fizice. Toate evenimentele de care vom vorbi în cele ce urmează s-au desfășurat în decursul unor intervale de timp deosebit de lungi. Nu putem însă să le precizăm aici.
Procesele descrise prezintă evoluția umană din punct de vedere exterior; privite din perspectiva spiritului rezultă următoarele: entitățile spirituale care au extras Luna din Pământ și-au legat propria lor existență de Lună – devenind, așadar, ființe ale Lunii Pământului; ele au determinat, prin forțele pe care le trimiteau de pe Lună pe Pământ, o anumită modelare a organismului uman. Acțiunea lor se exercita asupra eului, având un rol important în interacțiunile acestuia cu corpurile astral, eteric și fizic. Prin aceasta, în om a luat naștere posibilitatea de a reflecta în sine în mod conștient organizarea plină de înțelepciune a Universului, de a o reproduce ca într-o oglindire a cunoașterii. Să ne amintim cum am descris faptul că în timpul Lunii vechi omul obținuse prin separarea de Soare o anumită independență a organismului său, un grad de libertate mai mare al conștienței decât cel ce putea fi emanat nemijlocit de ființele solare. Această conștiență liberă, independentă a reapărut – ca moștenitoare a vechii evoluții lunare – în perioada descrisă mai sus a evoluției terestre. Această conștiență a putut fi rearmonizată cu Cosmosul prin influența ființelor de pe Luna Pământului, devenind o oglindă a acestuia. Acest lucru s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi intervenit o altă influență. Fără aceasta, omul ar fi devenit o ființă cu o conștiență al cărei conținut ar fi oglindit lumea în imagini ale vieții de cunoaștere ca printr-o necesitate naturală și nu prin intervenția sa liberă. Lucrurile nu au decurs astfel. În evoluția omului au intervenit, chiar în perioada desprinderii Lunii, anumite entități spirituale care păstraseră din natura lor lunară atât de mult încât nu au putut participa la îndepărtarea Soarelui din corpul Pământului. De asemenea, aceste ființe au fost excluse din acțiunile entităților care s-au dovedit influente dinspre Luna terestră pe Pământ. Ele, având natura vechii Luni, erau surghiunite, cu o evoluție întru câtva nereglementară, pe Pământ. În natura lor lunară se afla tocmai ceea ce în cursul evolutiei vechii Luni se răsculase împotriva Spiritelor solare, ceea ce pentru om fusese atunci o binecuvântare, căci datorită acestei atitudini el a fost condus la o stare de conștiență independentă, liberă. Urmarea evoluției speciale a acestor ființe în cursul epocii Pământului actual a atras după sine faptul că, în aceeași epocă, ele au devenit adversarii acelor ființe care de pe Lună voiau să facă din conștiența umană o oglindă de cunoaștere a lumii; ceea ce pe vechea Lună a ajutat omul să atingă o stare superioară s-a arătat a fi contrar situației devenită posibilă prin intervenția Pământului. Forțele cu orientare opusă au adus din natura lor lunară forța de a acționa asupra corpului astral uman – și anume de a-l face de sine stătător, în sensul expunerii de mai sus. Ele și-au folosit forța prin aceea că au dat acestui corp astral o anumită independență (de aici încolo și pentru perioada Pământ), în opoziție cu starea de conștiență necesară (neliberă), așa cum o formaseră ființele de pe Luna terestră. Este greu să exprimi prin cuvinte uzuale natura acțiunilor entităților spirituale asupra omului în acea perioadă străveche. Aceste acțiuni nu trebuie nici gândite ca fiind asemănătoare influențelor naturii actuale nici comparate cu acțiunea unui om asupra altuia atunci când, prin cuvinte, el trezește în celălalt forțe interioare ale conștienței care-l fac să înțeleagă ceva sau care îl stimulează spre o virtute sau spre un viciu. În timpurile străvechi, acțiunea la care ne referim nu era o acțiune a naturii, ci o influență spirituală care și acționa în mod spiritual, care se transfera de la ființele spirituale superioare la om, potrivit cu starea de conștiență de atunci a acestuia. Dacă gândim acest lucru ca o acțiune a naturii, nu vom înțelege câtuși de puțin adevăratul său caracter. Dacă spunem, dimpotrivă, că entitățile care aveau natura lunară s-au îndreptat spre om pentru a-l câștiga „ademenindu-l” pentru scopurile lor, folosim o expresie simbolică care este bună atât timp cât rămânem conștienți de caracterul lor simbolic, fiindu-ne în același timp clar că dincolo de simbol se află un fapt spiritual.
Acțiunea ființelor spirituale rămase în starea lunară asupra omului a avut pentru acesta două urmări. Conștiența sa a fost dezbrăcată prin aceasta de caracterul unei simple oglinzi a Universului, pentru că în corpul astral uman a fost stimulată posibilitatea acestuia de a regla și a stăpâni imaginile conștienței. Omul a devenit stăpânul cunoștințelor sale. Pe de altă parte, punctul de plecare al acestei stăpâniri a devenit chiar corpul astral; iar eul care-i este superior a ajuns într-o permanentă dependență față de el. Astfel, omul a fost expus în viitor, în natura sa, influențelor continue ale unui element inferior. El a putut să coboare în viața sa sub nivelul pe care fusese plasat în mersul lumii prin ființele Lunii terestre. Influența ființelor lunare evoluate nereglementar asupra naturii sale s-a manifestat și în timpul care a urmat. Prin contrast cu celelalte, putem numi aceste ființe lunare care au format de pe Luna terestră conștiența ca oglindă a Universului, dar care nu i-au dat o voință liberă, Spirite luciferice. Acestea i-au conferit omului posibilitatea de a desfășura în conștiența sa o activitate liberă, însă prin aceasta și posibilitatea erorii, a răului.
Urmarea acestor procese a fost aceea că omul a ajuns în altă relație cu Spiritele solare decât îi fusese hărăzit prin spiritele Lunii terestre. Acestea intenționau să dezvolte oglinda conștienței sale în așa fel încât în întreaga viață sufletească umană influența Spiritelor solare ar fi fost atotputernică. Aceste procese au fost contracarate, iar în ființa umană s-a creat o opoziție între influența spirituală a Soarelui și aceea a spiritelor cu evoluție lunară nereglementară. Datorită acestei opoziții, în om a luat naștere incapacitatea de a recunoaște acțiunile solare fizice; ele au rămas ascunse în spatele impresiilor produse de lumea exterioară pământeană. Astralul din om, plin cu aceste impresii, a fost tras în domeniul eului. Acest eu, care altfel nu ar fi resimțit decât scânteia de foc oferită lui de către Spiritele formei și care s-ar fi subordonat poruncilor acestor spirite în tot ce privește focul exterior, a acționat de aici încolo și prin elementul care-i fusese inoculat asupra fenomenelor calorice exterioare. Aceasta a creat o atracție între sine și focul terestru, ceea ce l-a întrețesut pe om în materialitatea pământeană mai mult decât îi fusese predestinat. În timp ce mai înainte el avea un corp fizic alcătuit în părțile sale principale din foc, aer și apă, la care îi fusese adăugat numai ca o imagine de umbră ceva substanță solidă, acum corpul fizic (solid) devine mai dens. Şi în timp ce anterior se afla, ca ființă subtil organizată, într-un fel de mișcare plutitor-înotătoare deasupra substratului solid al Pământului, de aici încolo el trebuie să coboare din „ambientul Pământului” pe porțiuni ale acestuia care erau deja mai mult sau mai puțin consolidate.
Faptul că asemenea efecte fizice ale acțiunilor spirituale descrise au putut să aibă loc se explică prin natura acestor influențe. Ele nu erau nici influențe ale naturii și nici influențe care acționează sufletește de la om la om. Acestea din urmă nu pătrund atât de adânc în materia corporală ca forțele spirituale luate aici în considerare.
Datorită faptului că omul s-a expus influențelor lumii exterioare prin reprezentările sale supuse erorii, pentru că el trăia mânat de dorințe și pasiuni pe care nu le dirija după influențe spirituale superioare, a survenit posibilitatea îmbolnăvirilor. O acțiune specială a influențelor luciferice a fost însă aceea că, de aici încolo, omul nu-și mai putea simți viața sa pământeană izolată ca pe o continuare a existenței sale acorporale. El a preluat de aici încolo acele impresii pământene care puteau fi trăite prin intermediul elementului astral și care s-au legat cu forțele care distrug corpul fizic. Aceasta omul a simțit-o ca moarte a vieții sale terestre. Şi a apărut astfel „moartea” cauzată de însăși natura umană. Cu aceasta facem referire la o importantă taină a naturii umane, la legătura corpului astral uman cu bolile și cu moartea.
Pentru corpul eteric uman acum au apărut condiții speciale. El a fost integrat în așa fel între corpul fizic și corpul astral încât a fost sustras într-o anumită privință aptitudinilor pe care omul și le însușise prin influența luciferică. O parte a acestui corp eteric a rămas în afara corpului fizic, astfel că el nu mai putea fi stăpânit de eul uman, ci numai de entități superioare. Acestea erau entitățile superioare care părăsiseră Pământul o dată cu separarea Soarelui pentru a ocupa sub conducerea unuia dintre tovarășii lor sublimi o altă reședință. Dacă acea parte a corpului eteric de care am vorbit ar fi rămas unită cu corpul său astral, omul ar fi pus în serviciul său forțe suprasensibile care anterior fuseseră ale sale. El ar fi extins la aceste forțe influența luciferică. Prin aceasta, omul s-ar fi eliberat, treptat, în întregime de entitățile solare. Eul său ar fi devenit un eu în întregime terestru. Ar fi trebuit ca acest eu terestru să ocupe, după moartea corpului terestru (respectiv chiar la declinul acestuia), un alt corp fizic, un corp-urmaș, fără a parcurge într-o stare acorporală o legătură cu entități spirituale superioare. Omul ar fi ajuns astfel la conștiența eului său, dar numai ca eu terestru. Această evoluție a fost deviată prin acel proces al corpului eteric care a fost determinat de ființele Lunii terestre. Eul individual propriu-zis a fost eliberat în acest fel de eul terestru, pe care omul îl simțea în cursul vieții pământene numai parțial ca eu propriu; totodată el simțea cum eul său terestru era o continuare a eului terestru al strămoșilor lui de-a lungul generațiilor. Sufletul simțea în viața de pe Pământ un fel de eu-grup până la strămoșii îndepărtați, și omul se simțea membru al grupului. În starea acorporală eul individual se putea simți mai întâi ca o ființă izolată. Dar starea acestei izolări era deranjată de faptul că eul era impregnat de amintirea conștienței terestre (eul terestru). Aceasta tulbura privirea spre lumea spirituală care a început, între moarte și o nouă viață, să se acopere cu un văl, în mod asemănător cu privirea fizică pe Pământ.
Expresia fizică a tuturor schimbărilor care s-au petrecut în lumea spirituală, în timpul în care evoluția umană parcurgea relațiile descrise, a fost reglarea treptată a condiționărilor reciproce dintre Soare, Lună și Pământ (și în sens mai larg și cu alte corpuri cerești). Dintre aceste intercondiționări să subliniem alternanța zi-noapte. Mișcările corpurilor cerești sunt reglate de ființele care locuiesc pe acestea. Mișcarea Pământului care dă naștere zilei și nopții a fost cauzată de interacțiunea dintre diferitele spirite aflate pe o treaptă mai înaltă decât omul. La fel a luat naștere și mișcarea Lunii, pentru ca după separarea Lunii de Pământ Spiritele formei să poată acționa în mod corect, în ritmul adecvat, asupra corpului fizic uman. Ziua lucrau eul și corpul astral în corpul fizic și în corpul eteric. Noaptea această activitate înceta, iar eul și corpul astral ieșeau din corpurile fizic și eteric, intrând în domeniul Fiilor vieții (Îngeri), al Spiritelor de foc (Arhangheli) și al Spiritelor formei. Corpurile fizic și eteric erau preluate în acest timp în afara domeniilor de activitate ale Spiritelor formei și în acelea ale Spiritelor înțelepciunii și ale Tronurilor. În felul acesta, influențele eronate care erau exercitate în cursul zilei de corpul astral asupra omului puteau fi din nou corectate.
În timp ce oamenii se înmulțeau acum din nou pe Pământ, nu mai exista nici un motiv ca sufletele umane să nu se mai poată întrupa în aceștia. Așa cum acționau acum forțele Lunii terestre, corpurile umane se modelau sub influența lor cu totul corespunzător pentru încorporarea sufletelor umane. A fost momentul când sufletele plecate anterior pe Marte, Jupiter etc. au fost îndrumate spre Pământ. Prin aceasta, pentru fiecare urmaș care s-a născut în succesiunea generațiilor era disponibil un suflet. Aceasta a continuat mult timp, astfel încât imigrarea sufletelor pe Pământ a corespuns înmulțirii oamenilor. Acele suflete care părăseau acum corpul prin moartea terestră păstrau pentru starea acorporală ecoul individualității terestre ca pe o amintire. Această amintire acționa în așa fel încât, atunci când pe Pământ se năștea un corp care-i corespundea, sufletul se încorpora din nou. În cadrul urmașilor umani au existat, în consecință, oameni care aveau suflete venite din afară și care apăreau pentru prima oară pe Pământ, dar și alții cu suflete pământene reîncorporate. Totuși, neamul omenesc a fost alcătuit mult timp din ambele feluri de oameni, condiționate de fapte. Pe Pământ omul se simțea legat de strămoși prin eul-grup comun. Trăirea eului individual era, în schimb, cu atât mai intensă în starea acorporală dintre moarte și o nouă naștere. Sufletele care, venind din spațiul ceresc, se încarnau în trupuri umane erau într-o situație diferită față de cele care aveau în urma lor una sau mai multe vieți pământene. Primele aduceau cu ele, pentru viața fizică pe Pământ, numai condițiile cărora le fuseseră supuse de lumea spirituală superioară și de trăirile pe care le avuseseră în afara Pământului. Celelalte adăugaseră condițiile din vieți anterioare. Destinul primelor era determinat doar de fapte care se aflau în afara condițiilor noi ale Pământului. Acela al sufletelor reîncarnate este determinat și de ceea ce ele au făcut în vieți anterioare în condiții terestre. O dată cu reîntruparea a apărut și karma individuală. Prin sustragerea corpului eteric uman de sub influența corpului astral în modul descris mai sus relația de reproducere nu a intrat în ambianta conștienței umane, ci s-a aflat sub conducerea lumii spirituale. Când un suflet trebuia să coboare pe Pământ, apăreau impulsurile de reproducere la omul de pe Pământ. Pentru conștiența terestră, întregul proces era învăluit în întuneric tainic. Dar și în cursul vieții terestre s-au manifestat consecințele acestei separări parțiale a corpului eteric de corpul fizic. Capacitățile acestui corp eteric puteau fi mult amplificate prin influența spirituală. Pentru viața sufletească aceasta s-a manifestat în perfecționarea memoriei. Gândirea logică independentă era în acel timp abia la începuturile sale. În schimb, aptitudinea de a-și aminti era aproape nelimitată. Spre exterior se arăta că omul avea o cunoaștere nemijlocită a forțelor active a tot ce era viu. El putea folosi în beneficiul său forțele vieții și ale reproducerii de natură animală și mai cu seamă vegetală. Omul putea extrage, de exemplu, forța care impulsionează plantele la creștere și o putea folosi așa cum în prezent extrage forțele naturii nevii, de pildă, forța latentă din huilă pentru a pune în mișcare mașini. (Detalii în această privință se găsesc în scrierea mea Precursorii noștri atlanți.) Şi viața sufletească a omului s-a modificat în variate sensuri prin influența luciferică. Am putea descrie multe feluri de sentimente și simțiri care au luat astfel naștere. Putem aminti unele dintre ele. Până la producerea acestei influențe sufletul uman acționa în ceea ce avea de plăsmuit și de făcut înscriindu-se în intențiile entităților spirituale superioare. Planul tuturor lucrurilor ce trebuiau realizate era predeterminat. În măsura în care era dezvoltată, conștiența umană putea prevedea și ea modul în care trebuia să se dezvolte lucrurile în viitor, conform planului preconceput. Această conștiență înainte văzătoare a fost pierdută când înaintea revelației entităților spirituale superioare s-a țesut vălul percepțiilor terestre și în acestea s-au ascuns forțele propriu-zise ale ființelor solare. Viitorul a devenit de-acum încolo nesigur. Şi prin aceasta sufletului i-a fost implantată posibilitatea sentimentului fricii. Frica este urmarea nemijlocită a erorii. Se vede însă cum o dată cu influența luciferică omul și-a căpătat independența față de anumite forțe cărora anterior le era dăruit fără voință. El putea să ia acum singur decizii. Libertatea este rezultatul acestei influențe. Iar frica și sentimentele asemănătoare sunt doar fenomene însoțitoare ale evoluției omului spre libertate.
Din perspectivă spirituală, apariția fricii este o consecință a faptului că în cadrul forțelor terestre, sub a căror influență a ajuns omul prin puterea luciferică, erau active alte forțe care deveniseră nereglementare mult mai devreme în cursul evoluției decât cele luciferice. O dată cu forțele terestre omul a preluat în interiorul ființei sale și influența acestor forțe. Ele i-au inoculat sentimentul fricii. Aceste entități sunt numite ahrimanice; în sensul lui Goethe, mefistofelice.
Chiar dacă la început influența luciferică s-a făcut simțită numai la oamenii cei mai evoluați, ea s-a extins curând și la toți ceilalți. Urmașii celor mai evoluați se amestecau cu urmașii celor mai puțin evoluați. În felul acesta, forța luciferică a pătruns și la cei din urmă. Dar corpul eteric al sufletelor ce reveneau de pe planete nu putea fi protejat în același grad ca cel al urmașilor celor rămași pe Pământ. Protecția celor din urmă venea de la o ființă superioară care avea atunci conducerea în Cosmos, când Soarele s-a separat de Pământ. Această ființă apare, în domeniul pe care-l luăm aici în considerare, ca Stăpânitor în imperiul solar. Împreună cu el au plecat să preia noua reședință solară și acele spirite sublime care prin evoluția lor cosmică atinseseră maturitatea necesară pentru aceasta. Existau însă și ființe care în momentul separării Soarelui nu atinseseră acel nivel. Ele trebuiau să-și găsească alt teatru de acțiune. Astfel s-au desprins din acea substanță universală comună care a fost la început în organismul terestru fizic Jupiter și alte planete. Jupiter a devenit reședința unor astfel de ființe nematurizate care nu au ajuns până la nivelul solar. Cea mai avansată a devenit conducătorul lui Jupiter. Așa cum conducătorul evoluției solare a devenit „eul superior” care acționa asupra oamenilor rămași pe Pământ, tot astfel și acest conducător al lui Jupiter a devenit eul superior, care pătrundea ca o conștiență comună în toți oamenii care descindeau dintr-un amestec de lăstari ai oamenilor rămași pe Pământ și de oameni care au apărut pe Pământ abia în perioada elementului aer și au migrat pe Jupiter. În sensul științei spiritului, astfel de oameni pot fi numiți „oameni jupiterieni”. Aceștia erau urmași umani care mai preluaseră în acele timpuri vechi suflete omenești; ei aparțineau acelei categorii care la începutul evoluției terestre încă nu erau destul de avansați pentru a avea primul contact cu focul. Erau suflete intermediare între regnul uman și regnul animal. Existau și ființe care sub conducerea celei mai evoluate dintre ele își separaseră din substanța cosmică generală planeta Marte, pe care o aleseseră ca loc de reședință. Prin influența lor a apărut o a treia categorie de oameni, „oamenii marțieni”. (Aceste cunoștințe aruncă o lumină asupra cauzelor primordiale ale apariției planetelor sistemului nostru solar. Căci toate corpurile cerești ale sistemului nostru solar au luat naștere prin diferitele grade de maturizare a ființelor rezidente pe ele. Este de la sine înțeles că nu putem intra aici în toate detaliile structurării cosmice.) Acei oameni care percepeau înalta ființă solară în însuși corpul lor eteric pot fi numiți „oameni solari”. Ființa care trăia în ei ca eu superior – desigur numai în ansamblul generațiilor nu și individual – este cea care, mai târziu, când oamenii au avut o cunoaștere conștientă a ei, a primit diferite nume și care pentru omul actual este cea în care se revelează relația lui Christos cu Cosmosul. Apoi se mai pot deosebi și „oamenii saturnieni”. Pentru aceștia apărea ca eu superior o ființă care a trebuit să părăsească, înainte de separarea Soarelui, împreună cu tovarășii săi, substanța cosmică generală. Acești oameni aveau nu numai în corpul eteric ci și în corpul fizic o parte care a rămas în afara influenței luciferice.
La oamenii mai puțin evoluați, corpul eteric era prea puțin protejat pentru a putea rezista acțiunilor ființelor luciferice. Ei puteau extinde bunul plac al scânteii de foc a eului ce se găsea în ei atât de departe încât provocau în ambianța lor puternice efecte calorice de natură dăunătoare. Consecința a fost o catastrofă telurică de mari proporții. Prin furtunile de foc, o mare parte a Pământului locuit în acea vreme a fost distrusă și o dată cu ea și oamenii căzuți în eroare. Numai o parte mică, care rămăsese până atunci neatinsă de rătăcire, s-a putut salva într-o anumită regiune a Pământului care fusese ferită de influențele dăunătoare ale oamenilor. O astfel de regiune care putea fi locuită și se prezenta favorabil pentru noua umanitate s-a dovedit a fi ținutul aflat într-o zonă care în prezent este complet acoperită de Oceanul Atlantic. Aici s-au retras oamenii rămași cei mai curați din punctul de vedere al rătăcirii. Numai membrii risipiți ai umanității mai locuiau în alte ținuturi după aceste evenimente. Din perspectiva științei spiritului, tinutul cuprins între Europa, Africa și America actuale, care a existat cândva, poate fi numit Atlantida. (În literatura corespunzătoare se face referire la epoca de evoluție a omenirii premergătoare epocii atlanteene. Ea este numită aici era lemuriană a Pământului, care a fost urmată de cea atlanteană. Dimpotrivă, timpul în care forțele lunare nu își desfășuraseră încă acțiunile principale poate fi numită era hiperboreană. Aceasta este precedată de o alta, care coincide cu primul timp al evoluției Pământului. În tradiția biblică perioada anterioară acțiunilor ființelor luciferice este descrisă ca perioada paradisiacă, iar coborârea pe Pământ, întrețeserea omului în lumea simțurilor, ca izgonirea din Paradis.)
Evoluția în regiunea atlanteană a fost timpul separării propriu-zise în oameni saturnieni, solari, jupiterieni și marțieni. Mai înainte s-au pus doar bazele acestei separări. Acum separarea stărilor de veghe și de somn a avut și alte urmări pentru ființa umană, care s-au evidențiat mai ales la omenirea atlanteană. În timpul nopții, corpul astral și eul oamenilor urcau în domeniul ființelor care le erau superioare, la Spiritele personalității. Prin acea parte a corpului său eteric care nu era legat de corpul fizic, omul putea avea percepția Fiilor vieții (Îngeri) și a Spiritelor de foc (Arhangheli), căci el putea rămâne unit în timpul somnului cu partea de corp eteric nepătruns de corpul fizic. În orice caz, percepția Spiritelor personalității rămânea neclară, tocmai din cauza influenței luciferice. Dar, în starea descrisă, o dată cu Îngerii și cu Arhanghelii, pentru om au devenit vizibile pe calea aceasta și acele ființe care, fiind rămase în urmă pe Soare și pe Lună, nu aveau acces la existența terestră. Din această cauză, ele trebuiau să rămână în lumea spiritual-sufletească. Prin ființele luciferice, omul le-a atras însă în domeniul sufletului său despărțit de corpul fizic. Prin aceasta, el a venit în contact cu ființe care au avut asupra lui o influență, în mare parte, de ispitire. Ele au făcut să crească în suflet impulsul spre rătăcire, și anume spre folosirea eronată a forțelor de creștere și de reproducere care se aflau sub stăpânirea sa prin separarea corpului fizic de corpul eteric.
Pentru puțini oameni ai erei atlanteene era dată posibilitatea de a se întrețese cu lumea sensibilă. Datorită acestora, influența luciferică a devenit din piedică în calea evoluției umane mijloc pentru progres. Prin aceasta ei au ajuns mai devreme decât s-ar fi putut altfel în situația de a dezvolta cunoașterea lucrurilor Pământului. În cadrul acestei activități, ei încercau să elimine eroarea din reprezentările lor și să fundamenteze intențiile primordiale ale entităților spirituale din fenomenele lumii. Ei se țineau departe de dorințele și poftele corpului astral orientate spre simpla lume a simturilor. Aceasta îi elibera din ce în ce mai mult de erorile acestuia și le inducea stări în care ei percepeau pur și simplu în acea parte a corpului eteric separat de corpul fizic. Atunci erau cu totul legați, prin corpul eteric, de domeniul Spiritelor formei și puteau afla de la acestea modul în care ele sunt conduse și dirijate de acea ființă foarte evoluată care avusese conducerea la separarea Soarelui de Pământ și prin care, mai târziu, li s-a deschis oamenilor înțelegerea lui Christos. Astfel de oameni erau inițiați. Întrucât însă individualitatea umană a ajuns, în modul descris, în domeniul ființelor lunare, nici acești inițiați nu puteau fi atinși direct de ființa solară, ci putea să le fie arătată numai ca o oglindire de către ființele lunare. Ei nu vedeau în mod nemijlocit ființa solară, ci o reflectare a acesteia. Ei au devenit conducătorii celorlalți oameni cărora le comunicau tainele văzute. Ei își atrăgeau elevi cărora le indicau căile pentru obținerea stării care duce la inițiere. La cunoașterea celui ce se revela drept Christos puteau ajunge numai oameni care aparțineau grupului oamenilor solari. Ştiința lor tainică și procedeele care conduceau la aceasta erau practicate într-un loc special, pe care-l vom numi Oracolul lui Christos sau solar. (Oracol în sensul unui loc unde erau percepute gândurile unor ființe spirituale.) Cele spuse aici cu privire la Christos nu va fi înțeles greșit dacă vom reflecta la faptul că, în cunoașterea suprasensibilă, în apariția lui Christos pe Pământ trebuie văzut un eveniment viitor spre care arătau cei care erau familiarizați, înainte de acest eveniment, cu sensul evoluției Pământului. Ar fi o greșeală să considerăm că acești inițiați au avut o relație cu Christos care a devenit posibilă abia prin acest eveniment. Dar ei puteau întelege acest lucru în mod profetic și-l puteau face inteligibil pentru elevii lor: „Cel ce este atins de forța ființei solare vede pe Christos venind spre Pământ”.
Alte oracole au fost întemeiate de cei ce aparțineau umanității saturniene, marțiene și jupiteriene. Inițiatul acestor oracole își dezvolta vederea numai până la entitățile care puteau deveni euri superioare corespunzătoare în corpurile lor eterice. În felul acesta au luat naștere aderenți ai înțelepciunii saturniene, jupiteriene, marțiene. În afara acestor metode de inițiere existau și altele pentru cei care preluaseră prea mult din ființa luciferică pentru a menține separată o parte atât de importantă a corpului lor eteric de corpul fizic ca oamenii solari; în cazul lor corpul astral reținea o parte mai mare a corpului eteric în corpul fizic. De asemenea, ei nu puteau fi aduși prin stările menționate până la revelația profetică a lui Christos. Din cauza corpului lor astral, influențat mai mult de principiul luciferic, trebuiau să parcurgă pregătiri mai dificile și atunci puteau să obțină, într-o stare mai puțin acorporală decât ceilalți, nu revelarea lui Christos însuși, ci pe aceea a celorlalte entități superiore. Au existat ființe care au părăsit, de fapt, Pământul în momentul separării Soarelui, dar care nu se aflau totuși la nivelul necesar pentru a putea parcurge evoluția solară timp mai îndelungat. După separarea Soarelui de Pământ ele și-au delimitat o reședință într-o parte a Soarelui, planeta Venus. Conducător al acesteia a devenit ființa care acum este eul superior pentru inițiați și discipolii lor. Ceva asemănător s-a întâmplat cu spiritul diriguitor al lui Mercur pentru altă categorie de oameni. Așa au luat naștere oracolele lui Venus și Mercur. O anumită categorie de oameni care preluase cel mai mult din esența luciferică, putea ajunge numai la o ființă care a fost eliminată mai devreme împreună cu tovarășii săi din evoluția solară. Aceasta nu are o anumită planetă în spatiul cosmic, ci trăiește în ambianța Pământului, cu care s-a reunit după întoarcerea de pe Soare. Oamenii cărora această ființă li s-a revelat ca eu superior pot fi numiți discipoli ai oracolului lui Vulcan. Privirea lor era îndreptată spre fenomenele terestre mai mult decât aceea a altor inițiați. Ei au pus fundamentul a ceea ce a luat naștere ca științe și arte. Inițiații lui Mercur, dimpotrivă, au fundamentat știința despre lucrurile suprasensibile, iar inițiații venusieni făceau acest lucru într-o măsură și mai mare. Inițiații lui Vulcan, Mercur și Venus se deosebeau de inițiații lui Saturn, Jupiter și Marte prin aceea că cei din urmă își primeau tainele ca revelație de sus, într-o stare finită; primii își primeau cunoștințele îmbrăcate de gânduri, de idei personale. Între aceste două categorii de inițiați se aflau inițiații în Christos. Ei obțineau o dată cu revelația nemijlocită și aptitudinea de a-și îmbrăca tainele în forme conceptuale umane. Inițiații lui Saturn, Jupiter și Marte trebuiau să se exprime mai mult în simboluri; inițiații în Christos, Venus, Mercur și Vulcan foloseau concepte inteligibile.
Ceea ce ajungea pe această cale la omenirea atlantă venea în mod ocolit, prin inițiați. Dar și restul omenirii obținea, grație principiului luciferic, aptitudini deosebite prin faptul că, datorită entităților cosmice superioare, ceea ce ar fi putut deveni distructiv era transformat în ceva vindecător. O astfel de aptitudine este vorbirea. Ea a fost acordată omului prin densificarea sa în materialitatea fizică și prin separarea unei părți a corpului său eteric de corpul fizic. În vremurile care au urmat separării Lunii, omul s-a simțit mai întâi legat de ascendenți prin eul-grup. Totuși, această conștiență comună care-i lega pe strămoși de urmași s-a pierdut treptat în decursul generațiilor. Urmașii mai păstrau doar amintirea unuia dintre precursorii nu prea îndepărtați; cei care-l precedaseră erau uitați. În stările care erau doar asemănătoare somnului în care oamenii intrau în contact cu lumea spirituală apărea din nou amintirea unuia sau unora dintre strămoși. Atunci, omul se simțea din nou contopit cu aceștia, despre care credea că au apărut din nou în el. Aceasta era o idee eronată despre reîncarnare, care și-a făcut apariția mai ales în ultima perioadă atlanteană. Adevărata învățătură despre reîncarnare nu putea fi aflată decât în școlile inițiaților. Aceștia vedeau cum în stare acorporală sufletul uman trece de la încarnare la încarnare. Şi numai ei puteau comunica elevilor lor adevărul despre aceasta.
Forma fizică a omului era, în acest trecut foarte îndepărtat la care ne referim, încă foarte diferită de cea actuală. Ea era în mare măsură expresia calităților sufletești. Omul era alcătuit dintr-o materie mai subtilă, mai moale decât ulterior. Ceea ce este în prezent consolidat era în membrele sale moale, flexibil și plastic. Un om mai spiritual avea o construcție delicată, mobilă, expresivă. Unul mai puțin evoluat spiritual prezenta forme grosolane, greoaie, puțin plastice. Progresul evolutiv scurta membrele, iar statura rămânea mică; întârzierea sufletească și întrețeserea în lumea simțurilor se exprima prin gigantism. În timpul perioadei de creștere, corpul se forma, într-un mod care conform reprezentărilor actuale ar putea părea fantastic, în funcție de ceea ce se petrecea în suflet. Pervertirea pasională, a dorințelor și instinctelor atrăgea după sine o creștere a ceea ce era material în om până la forme gigantice. Forma umană fizică actuală a luat naștere prin contractarea, densificarea și consolidarea omului atlantean. Şi în timp ce înaintea perioadei atlanteene el era o copie fidelă a entității sale sufletești, tocmai procesele evoluției atlanteene purtau în sine cauzele care au condus la omul postatlantean, având o formă mai net conturată și relativ puțin dependentă de calitățile sufletești. (Formele regnului animal s-au densificat pe Pământ mult înaintea omului.) Legile care se află în prezent la baza dezvoltării formelor în regnurile naturale nu trebuie aplicate evoluțiilor trecute.
Spre mijlocul perioadei de evoluție atlanteană ceva dăunător s-a insinuat în omenire. Tainele inițiaților ar fi trebuit ferite cu grijă de oameni care nu-și purificaseră printr-o pregătire corespunzătoare corpul astral de rătăciri. Dacă aceștia ajung să-și formeze convingeri în cunoștintele ascunse, în legile prin care ființe superioare conduc forțele naturale, ei le pun în slujba nevoilor și pasiunilor lor rătăcite. Pericolul era cu atât mai mare cu cât oamenii au ajuns, așa cum am descris, în domeniul ființelor spirituale inferioare care nu pot parcurge evoluția terestră reglementară, din care cauză acționează în sens opus acesteia. Acestea au influențat oamenii în mod permanent, astfel încât le-au inoculat interese orientate în realitate împotriva binelui omenirii. Oamenii mai aveau însă facultatea de a utiliza în beneficiul propriu forțele de creștere și de reproducere animale și umane. Ispitirii de către ființele spirituale inferioare nu au fost supuși numai oamenii obișnuiți, ci și o parte a inițiaților. Ei au ajuns să pună forțele amintite în slujba unui scop care a contracarat evoluția umanității. Şi în acest scop ei și-au căutat tovarăși care nu fuseseră inițiați și care au folosit într-un sens josnic tainele acțiunii naturale suprasensibile. Consecința a fost o mare depravare a omenirii. Răul s-a extins tot mai mult. Şi pentru că forțele de creștere și de reproducere, atunci când sunt smulse substratului lor parental și sunt folosite independent, se află într-o anumită relație tainică cu forțe care acționează în aer și apă, faptele umane au descătușat forțe naturale dăunătoare foarte puternice. Aceasta a determinat distrugerea treptată a ținutului atlantean prin catastrofe aeriene și acvatice. Omenirea atlanteană a trebuit să emigreze în măsura în care furtunile nu au distrus-o. Pământul a căpătat atunci, datorită furtunilor, o nouă față. Pe de o parte, Europa, Asia și Africa au căpătat treptat contururile lor actuale. De partea cealaltă, America. Spre aceste ținuturi s-au îndreptat caravane imense. Pentru prezentul nostru, deosebit de importante sunt mai ales acele convoaie are au emigrat din Atlantida spre răsărit. Europa, Asia, Africa au fost populate treptat de urmașii atlanților. Diferite popoare s-au așezat în aceste regiuni. Ele aveau niveluri de evoluție diferite, dar și diferite niveluri de pervertire. Iar în mijlocul lor se aflau inițiații, păzitorii tainelor oracolelor. Aceștia au întemeiat în diferite ținuturi locuri în care se practicau serviciile de cult ale lui Jupiter, Venus etc., în sensul bun, dar și în sens rău. O influență deosebit de nefavorabilă a exercitat-o divulgarea tainelor lui Vulcan. Căci privirea adepților lui Vulcan era îndreptată mai cu seamă spre relațiile pământene. Datorită acestor divulgări, omenirea a ajuns să depindă de ființe spirituale care în urma evoluției lor anterioare se împotriveau la tot ce venea din lumea spirituală dezvoltată în urma separării Soarelui de Pământ. Ele acționau astfel, conform cu predispozițiile lor, tocmai în elementul care s-a dezvoltat în om prin faptul că el avea percepții în lumea sensibilă, dincolo de care se învăluie spiritualul. Aceste ființe au obținut de aici încolo o mare influență asupra multor oameni care populau Pământul. Această influență s-a manifestat mai întâi prin aceea că omului i-a fost luat din ce în ce mai mult sentimentul spiritualității. Întrucât în acele timpuri mărimea, forma și plasticitatea corpului fizic uman erau încă în mare măsură orientate după calitățile sufletești, urmarea acelei divulgări s-a făcut simțită și în transformări ale neamului omenesc în acest sens. Acolo unde pervertirea oamenilor s-a manifestat mai ales prin faptul că forțe suprasensibile au fost puse în serviciul unor pofte, dorințe și patimi josnice au apărut corpuri umane diforme, grotești atât ca mărime cât și ca aspect. În orice caz, acestea nu și-au putut prelungi existența dincolo de perioada atlanteană. Ele s-au stins. Omenirea postatlanteană s-a format fizic din acei precursori atlanteeni la care avusese loc o consolidare a formei corporale, încât ei nu mai cedau de acum încolo forțelor sufletești devenite ostile naturii. În evoluția atlanteană a existat un anumit interval de timp în care pentru forma umană, prin legile care guvernau în și în jurul Pământului, dominau condiții care impuneau solidificarea acesteia. Formele umane care se densificaseră înaintea acestui timp s-au putut, de fapt, înmulți încă mult timp, însă, treptat, sufletele ce se încorporau în ele au fost atât de strâmtorate încât rasele respective au trebuit să dispară. Oricum, tocmai unele dintre aceste forme rasiale s-au menținut până în vremurile postatlanteene; ba, chiar, unele rămase mai mobile, au persistat un timp destul de îndelungat. Acele forme umane care rămăseseră plastice dincolo de intervalul de timp menționat mai înainte au oferit corpuri pentru suflete care suferiseră în mare măsură influența dăunătoare a divulgării descrise. Ele erau predestinate unei dispariții rapide.
Potrivit acestor fapte, de la mijlocul evoluției atlanteene s-au manifestat, în domeniul evoluției umane, ființe care acționau astfel încât omul să se afunde într-un mod nespiritual în lumea fizică, sensibilă. Aceasta a putut merge atât de departe încât în locul aspectului real al acestei lumi să-i apară imagini înșelătoare, fantome, iluzii de tot felul. Omul nu era expus numai influenței luciferice, ci și a acelor ființe la care ne-am referit mai sus și al căror conducător ar putea fi numit după numele pe care i l-a dat mai târziu cultura persană, Ahriman (Mefistofel este aceeași ființă). Datorită acestei influențe, omul a ajuns sub stăpâniri care și aici îl lăsau să apară ca o ființă orientată numai spre relații pământești-senzoriale. Privirea liberă în procesele lumii spirituale i-a fost luată tot mai mult. El trebuia să se simtă în stăpânirea lui Ahriman și să fie exclus într-o anumită măsură din comunitatea lumii spirituale. De o însemnătate deosebită era un loc de inițiere oracular care-și conservase în mijlocul decadenței generale cea mai mare puritate a vechiului cult. El aparținea oracolelor lui Christos. Din această cauză aici s-au putut păstra nu numai taina lui Christos, ci și tainele altor oracole. Căci în revelarea celui mai sublim Spirit solar au fost dezvăluiți și conducătorii lui Saturn, Jupiter etc. În oracolul solar se cunoștea taina de a conferi anumitor oameni corpuri eterice umane așa cum avuseseră cei mai buni inițiați ai lui Jupiter, Mercur etc. Cu mijloace pe care nu le vom descrie aici se obținea conservarea unor copii ale celor mai bune corpuri eterice ale vechilor inițiați, care erau apoi impregnate mai târziu oamenilor potriviți. Prin intermediul inițiaților oracolelor lui Venus, Mercur și Vulcan asemenea procese se puteau desfășura și pentru corpurile astrale.
Într-un anumit timp, conducătorul inițiaților lui Christos s-a văzut izolat împreună cu câțiva aderenți cărora le putea împărtăși numai în mică măsură tainele lumii. Căci acești tovarăși ai săi aparțineau categoriei de oameni care în mod natural erau puțin înclinați pentru separarea corpurilor fizic și eteric. Astfel de oameni erau, de altfel, în acel timp cei mai buni pentru continuarea progresului umanității. În cazul lor, aveau loc din ce în ce mai puțin trăirile în starea de somn. Lumea spirituală s-a închis tot mai mult pentru ei. Ei nu mai erau capabili să înțeleagă tot ce li se dezvăluise în timpurile vechi, când omul nu era în corpul său fizic, ci numai în cel eteric. Oamenii din ambianța nemijlocită a conducătorului oracolului lui Christos erau cei mai avansați în privința fuzionării părții din corpul eteric care era separat de corpul fizic. Această unire s-a instalat treptat în omenire ca urmare a transformării resedinței atlanteene și a Pământului, în general. Corpul fizic și corpul eteric ale omului au ajuns tot mai mult să coincidă. Din această cauză facultățile anterior nelimitate ale memorizării s-au pierdut și a început viața de gândire umană. Partea de corp eteric legată de corpul fizic a transformat creierul fizic într-o unealtă a gândirii propriu-zise, iar omul a resimțit, de fapt, începând de acum, eul său în corpul fizic. Abia acum s-a trezit conștiența de sine. Acest lucru s-a întâmplat la început numai cu o mică parte din oameni, mai cu seamă cu cei din anturajul conducătorului oracolului lui Christos. Celelalte mase de oameni risipite prin Europa, Asia și Africa păstrau în diferite grade resturi ale vechilor stări de conștiență. Din această cauză ei aveau o experiență nemijlocită a lumii suprasensibile. Asociații inițiatului lui Christos erau oameni cu înțelegere foarte dezvoltată, dar dintre toți oamenii acelui timp ei aveau cele mai puține experiențe în domeniul suprasensibil. Împreună cu ei, acel inițiat a migrat din vest spre est, ajungând într-o regiune din Asia Interioară. El dorea să-i protejeze pe cât posibil de contactul cu oamenii mai puțin avansați în evoluția conștienței. El i-a educat pe cei ce-l întovărășeau în sensul tainelor revelate lui; în felul acesta a acționat mai cu seamă asupra urmașilor. Astfel, și-a creat un grup de oameni care preluaseră în inimile lor impulsurile ce corespundeau inițierii christice. Din acest grup el a ales șapte dintre cei mai buni, în așa fel încât puteau avea corpuri astrale și corpuri eterice ce corespundeau amprentelor corpurilor eterice ale celor mai buni șapte inițiați atlanteeni. În felul acesta el a educat câte un urmaș al inițiaților lui Christos, Saturn, Jupiter etc. Acești șapte inițiați au devenit conducători și învățători ai oamenilor care în timpul postatlantean au populat sudul Asiei, și anume vechea Indie. Întrucât acești mari învățători erau înzestrați cu copii ale corpurilor eterice ale precursorilor lor spirituali, ceea ce se afla în corpul lor astral, și anume știința și cunoașterea prelucrată de ei, nu ajungea la ce le fusese dezvăluit prin corpul lor eteric. Când aceste revelații trebuiau să vorbească în ei, ei erau nevoiți să reducă la tăcere propria lor știință și cunoaștere. Atunci, din ei și prin ei vorbeau înaltele entități care le vorbiseră și precursorilor lor. În afara momentelor sau perioadelor în care vorbeau aceste entități înalte prin ei, erau oameni modești, înzestrați numai cu gândirea și sentimentele rezultate din eforturile lor proprii.
În acea vreme, India era locuită de o categorie de oameni care păstrase din starea sufletească a atlanteenilor aptă să trăiască unele experiențe în lumea spirituală o amintire în general foarte vie a acestora. La mulți dintre acești oameni exista și o puternică atracție a inimii și a dispoziției sufletești pentru lumea suprasensibilă. Printr-o conducere înțeleaptă a destinului, partea cea mai mare a acestei categorii de oameni venise din cele mai bune părți ale populației atlanteene în sudul Asiei. În afara acestui segment principal, alte segmente de populații veniseră în alte perioade. Pentru acest complex populațional, inițiatul în Christos a hotărât ca cei șapte elevi ai săi să devină învățători. Aceștia au transmis poporului despre care am vorbit înțelepciunea și poruncile lor. Unii dintre acești vechi indieni nu aveau nevoie decât de puțină pregătire pentru a reanima în ei facultățile nu de mult atinse, care-i conduceau în lumea suprasensibilă. Căci, de fapt, dorul după această lume era o dispoziție de bază a sufletului indian. În această lume, așa simțeau ei, era patria originară a omului. Din această lume ei au fost transferați în aceea care poate furniza vederea senzorială exterioară și înțelegerea, rațiunea legată de această vedere. Lumea suprasensibilă era simțită ca fiind adevărata lume, iar cea sensibilă ca o înșelare a percepției umane, o iluzie (Maia). Se depuneau eforturi de a realiza cu toate mijloacele o pătrundere în lumea adevărată. Nu se putea acorda interes lumii sensibile iluzorii decât în măsura în care ea se dovedea a fi un văl pentru cea suprasensibilă. Puterea care putea fi exercitată de cei șapte mari învățători asupra acestor oameni avea un mare impact. Ceea ce era revelat prin ei pătrundea adânc în sufletele indiene. Şi întrucât posedarea corpurilor eterice și astrale primite ca moștenire de acești învățători conferea forțe superioare, ei puteau acționa și în mod magic asupra elevilor. Practic, ei nu predau, ci acționau prin forțe magice de la o personalitate la alta. Așa a luat naștere o cultură care era în întregime pătrunsă de înțelepciune suprasensibilă. Ceea ce este conținut în cărțile de înțelepciune ale indienilor (în Vede) nu redă forma originară a înaltelor comori de înțelepciune care au fost cultivate în cea mai îndepărtată Antichitate de marii învățători, ci reprezintă numai un ecou slab al lor. Numai clarvederea retrospectivă poate găsi o înțelepciune originară nescrisă dincolo de cea scrisă. O trăsătură importantă a acestei înțelepciuni originare este consonanța armonioasă a diferitelor înțelepciuni oraculare ale epocii atlanteene. Căci fiecare dintre marii învățători putea dezvălui una dintre aceste înțelepciuni oraculare. Diferitele părți ale înțelepciunii realizau un acord perfect, pentru că în spatele lor se afla înțelepciunea fundamentală a inițierii profetice a lui Christos. De fapt, acel învățător, care era urmașul spiritual al inițiatului în Christos, nu expunea ceea ce putea dezvălui însuși inițiatul în Christos. Acesta rămăsese în fundalul evoluției. La început el nu putea transfera înaltul său serviciu nici unui om postatlantean. Ceea ce-l deosebea de marele inițiat în Christos era aptitudinea sa de a exprima în concepte umane ceea ce vedea din Misteriul christic, în timp ce inițiatul în Christos încarnat în India putea expune numai reflexul acestei taine exprimată în simboluri și semne. Căci reprezentarea sa umană nu ajungea până la această taină. Dar prin conlucrarea celor șapte învățători a rezultat, într-o amplă imagine a lumii, o cunoaștere a lumii suprasensibile, despre care în vechiul oracol atlantean numai unii membrii ar fi putut lua cunoștință. Au fost dezvăluite marile conduceri ale lumii cosmice și se făcea referire directă la un mare Spirit solar, cel ascuns, care domnește asupra acelor înalte entități care au fost revelate prin cei șapte învățători.
Ceea ce se înțelege aici prin „indieni vechi” nu coincide cu ceea ce se înțelege în general prin această sintagmă. Nu există documente exterioare din timpul despre care vorbim aici. Poporul numit în mod obișnuit „indian”, corespunde unei trepte evolutive a istoriei care s-a format mult timp după epoca despre care vorbim aici. A apărut o primă epocă, postatlanteană, a Pământului în care era dominantă cultura indiană descrisă aici; apoi s-a conturat o a doua perioadă postatlanteană în care cultura dominantă a fost cea pe care o vom numi mai departe „protopersană” și mai târziu s-a dezvoltat cultura egipteano-caldeană pe care urmează s-o descriem. În timpul acestor culturi, a doua și a treia cultură postatlanteană, și vechea cultură indiană a trecut printr-o a doua și a treia perioadă. Această a treia perioadă este prezentată de obicei ca fiind vechea Indie. Ceea ce este descris aici nu trebuie raportat, așadar, la vechea Indie, despre care se vorbește în mod curent.
O altă trăsătură a acestei culturi vechi este cea care a condus mai târziu la împărțirea oamenilor în caste. Cei ce trăiau în India erau urmașii unor atlanți care aparțineau unor categorii diferite de oameni, oameni Saturn, oameni Jupiter etc. Prin învățăturile suprasensibile s-a înțeles că un suflet nu era atribuit unei caste anume în mod întâmplător, ci că el însuși era rânduit pentru aceasta. O astfel de înțelegere a învățăturilor suprasensibile a fost ușurată prin aceea că la mulți oameni amintirile interioare legate de strămoși puteau fi imobilizate dar și conduse spre o idee greșită privitoare la reîncarnare. Așa cum în perioada atlanteană adevărata idee a reîncarnării nu putea fi atinsă decât prin intermediul inițiaților, tot astfel și în cea mai veche Indie lucrul era posibil numai prin contactul nemijlocit cu marii învățători. Ideea greșită despre reîncarnare amintită mai sus a găsit cea mai mare răspândire la popoarele care au ocupat regiuni din Europa, Asia și Africa, în urma scufundării Atlantidei. Datorită faptului că inițiații care în timpul evoluției atlanteene, ajungând la rătăciri, au comunicat această taină unor persoane nematurizate, oamenii au ajuns să confunde din ce în ce mai mult ideea adevărată cu cea eronată. Acestor oameni le rămăsese moștenire de la perioada atlantă un fel de clarvedere încețoșată. Întrucât atlanteenii ajungeau în somn în lumea spirituală, urmașii lor trăiau această lume în stări intermediare anormale, între starea de veghe și somn. Atunci, în ei apăreau imaginile unor timpuri de mult trecute cărora le aparținuseră strămoșii lor. Învățături despre reîncarnarea oamenilor, care erau opuse ideilor corecte ale inițiaților, s-au răspândit pe întregul mapamond.
În tinuturile Asiei anterioare, în urma migrațiilor prelungite de la vest la est care au avut loc de la începerea distrugerii Atlantidei, a devenit sedentar un mozaic de popoare a căror descendență istoria o cunoaște sub denumirea de popor persan și neamurile înrudite cu acesta. Cunoașterea suprasensibilă trebuie însă să se întoarcă retrospectiv la epoci mult mai vechi decât la cele ale istoriei acestor popoare. În primul rând, este vorba de precursori foarte timpurii ai perșilor de mai târziu, în timpul cărora a luat naștere a doua epocă culturală din cadrul evoluției postatlanteene, după cea indiană. Ei nu tindeau în darurile și înclinațiile lor numai spre lumea spirituală; erau predispuși pentru lumea fizic-sensibilă. Au început să iubească Pământul. Prețuiau ceea ce omul putea cuceri și obține prin forțele sale. Ceea ce realizau ca popor războinic și mijloacele pe care le-au găsit pentru a dobândi comorile Pământului erau legate de această particularitate a ființei lor. La ei nu exista pericolul ca prin nostalgia după domeniul suprasensibil să se întoarcă cu totul de la iluzia domeniului fizic-sensibil, ci mai degrabă acela ca prin simțul pe care îl aveau pentru acesta să piardă legătura sufletească cu lumea suprasensibilă. Şi locurile oracolelor care fuseseră transplantate din vechiul ținut atlantean purtau în felul lor caracterul general al poporului. Dintre forțele care au putut fi însușite cândva prin trăirile lumii suprasensibile și care mai puteau fi stăpânite în anumite forme inferioare era cultivat ceea ce conduce fenomenele naturii în așa fel încât să servească intereselor personale ale omului. Acest popor vechi mai deținea o mare putere în stăpânirea forțelor naturale care s-au retras mai târziu din fața voinței umane. Păzitorii oracolelor dispuneau de forțe interioare legate de foc și de alte elemente. Putem să-i numim „magi”. Ceea ce păstraseră ca moștenire în domeniul cunoașterii suprasensibile și al forțelor suprasensibile din timpuri vechi se afla la un nivel inferior în comparație cu ceea ce putea realiza omul într-un trecut foarte îndepărtat. Dar au adoptat toate formele, de la arte nobile care urmăreau numai mântuirea omului până la procedeele cele mai abominabile. În acești oameni, ființa luciferică acționa într-un mod special. Ea le făcuse legătura cu tot ce întoarce pe om de la intențiile acelor ființe superioare care, în lipsa intervenției luciferice, ar fi dirijat singure evoluția umanității. Şi acei membri ai acestui popor care mai erau înzestrați cu urme ale vechii stări clarvizionare, intermediară între stările de veghe și somn amintite, se simțeau foarte puternic atrași spre ființele inferioare ale lumii spirituale. Trebuia dat acestui popor un impuls spiritual care să acționeze în sens contrar unor asemenea trăsături de caracter. Din aceeași sursă din care venise și viața spirituală veche indiană i-a fost dată de către păstrătorul tainelor oracolului lui Christos o forță conducătoare.
Conducătorul culturii spirituale persane originare care a fost dat poporului despre care vorbim de acel păzitor al oracolului solar poate fi desemnat cu numele cunoscut de istorie Zarathustra sau Zoroastru. Trebuie însă subliniat faptul că personalitatea la care ne referim aici aparține unei epoci mult mai vechi decât cea în care îl plasează istoria. Totuși, nu este vorba de cercetare istorică exterioară, ci de știință a spiritului. Iar cel care este chemat să se gândească la purtătorul numelui Zarathustra într-o epocă mai târzie va trebui să caute consonanța cu știința spiritului în aceea că el își reprezintă un urmaș al primului mare Zarathustra care a preluat numele aceluia și a acționat în sensul învățăturii sale. Impulsul pe care trebuia să-l dea Zarathustra poporului său consta în aceea că el atrăgea atenția asupra faptului că lumea fizic-sensibilă nu este numai ceea ce este lipsit de spirit, ceea ce-l întâmpină pe om când acesta ajunge sub influența exclusivă a ființei luciferice. Omul îi datorează acestei ființe independența sa personală și sentimentul libertătii. Dar această ființă trebuie să acționeze în el în armonie cu ființa spirituală opusă. La poporul protopersan exista preocuparea pentru menținerea trează a simțului pentru această ființă. Prin înclinația sa pentru lumea fizic-sensibilă el era amenințat de contopirea cu ființa luciferică. Zarathustra primise prin păzitorul oracolului solar o inițiere de așa natură încât revelațiile înaltelor ființe solare îi puteau fi împărtășite. În stări speciale ale conștienței sale, spre care îl condusese instruirea primită, el îl putea vedea pe conducătorul ființelor solare care luase sub pavăza sa în modul descris corpul eteric uman. El știa că această ființă deținea conducerea evoluției umanității, dar că el putea coborî la un anumit moment din spațiul cosmic pe Pământ. Pentru aceasta era necesar ca el să poată trăi și în corpul astral al unui om, așa cum putea acționa în corpul eteric după intervenția ființei luciferice. Pentru aceasta trebuia să apară un om la care corpul astral să fi fost adus la un nivel asemănător cu cel pe care l-ar fi putut obține fără Lucifer într-un alt timp (la mijlocul evoluției atlanteene). Dacă Lucifer nu ar fi venit, omul ar fi ajuns la această treaptă mai devreme, dar fără independență și fără posibilitatea libertății. De acum încolo însă, în ciuda acestor calități, omul trebuia să ajungă din nou la acest nivel. În stările sale de clarviziune, Zarathustra vedea că, în viitor, va fi posibilă apariția unei personalități care să aibă un astfel de corp astral. Dar el știa și că, înainte de acel moment, forțele solare spirituale nu ar putea fi găsite pe Pământ dar că pot fi percepute de privirea suprasensibilă în domeniul părții spirituale a Soarelui. El putea vedea aceste forțe când își îndrepta privirea clarvăzătoare spre Soare. Şi propovăduia poporului său esența acestor forțe care Mai întâi nu puteau fi găsite decât în lumea spirituală, iar mai târziu trebuia să coboare pe Pământ. Aceasta era marea profeție a marelui Spirit solar sau al luminii (Aura solară, Ahura Mazda, Ormuzd). Acest Spirit al luminii se revelează pentru Zarathustra și discipolii săi ca Spiritul care-și întoarce către oameni chipul său și care pregătește în cadrul omenirii viitorul. Zarahustra anunță acest Spirit al luminii care era Christos înaintea apariției sale pe Pământ. Dimpotrivă, el prezintă în Ahriman (Angra mainju) o forță care acționează în mod dăunător prin influența sa asupra vieții sufletești a omului, când acesta i se dăruiește în mod unilateral. Acesta este acea forță care a primit o putere deosebită pe Pământ după divulgarea tainei lui Vulcan. Pe lângă mesajul zeului luminii, Zarathustra a propovăduit învățături privitoare la acele entități spirituale care se revelează simțului purificat al clarvăzătorului ca însoțitori ai zeului luminii. Opus acestora se află ispititorii care au apărut resturilor impure ale vechii clarvederi rămase din vremea Atlantidei. Poporului protopersan trebuia să-i fie clarificat faptul că, în măsura în care sufletul este întors spre activitatea și strădania depusă în lumea fizic-sensibilă, în sufletul uman se desfășoară o luptă între zeul luminii și adversarul său. De asemenea, el trebuia să afle ce comportament trebuie să adopte pentru ca cel din urmă să nu-l ducă în abis, ci influența sa să fie condusă spre bine prin forța primului.
O a treia epocă culturală a perioadei postatlanteene și-a făcut apariția la popoarele care prin migrații s-au îndreptat ultimele spre Orientul Apropiat și spre Africa de Nord. Ea s-a desăvârșit la caldeeni, babilonieni, asirieni, pe de o parte, la egipteni, pe de alta. La aceste popoare simțul pentru lumea fizic-sensibilă era dezvoltat în alt fel decât la protopersani. Ele preluaseră mai mult decât alții predispoziția spirituală care constituie o bază pentru capacitatea de a gândi, a înzestrării cu înțelegere rațională care luaseră naștere în ultima perioadă atlanteană. A fost sarcina omenirii post-atlanteene să dezvolte în sine acele capacități sufletești care puteau fi obținute prin forțele trezite ale gândirii și ale dispoziției sufletului care nu sunt stimulate nemijlocit de lumea spirituală, ci iau naștere prin aceea că omul contemplă lumea sensibilă, trăiește în ea și o prelucrează. Cucerirea lumii fizic-sensibile prin aceste capacități umane trebuie privită ca fiind misiunea omului postatlantean. Această cucerire înaintează treaptă cu treaptă. În vechea Indie omul este deja orientat prin structura sa sufletească spre această lume. Dar el o privește încă drept iluzie, iar spiritul său este întors spre lumea suprasensibilă. Spre deosebire de aceasta, la poporul protopersan apare strădania de cucerire a lumii fizic-sensibile; dar se încearcă să se realizeze aceasta, în mare parte, încă cu acele forțe sufletești rămase ca moștenire a unui timp în care omul putea ajunge nemijlocit la lumea suprasensibilă. La popoarele celei de a treia epoci culturale sufletul pierduse în mare parte capacitățile suprasensibile. El trebuie să cerceteze în ambianța sensibilă revelațiile spiritualului și să evolueze mai departe prin descoperirea și inventarea mijloacelor culturale care rezultă din această lume. Întrucât prin cercetarea lumii fizic-sensibile se căutau legile spiritualității aflate dincolo de ea au apărut științele umane; prin faptul că au fost recunoscute și prelucrate forțele, acestei lumi au luat naștere tehnica umană, munca artistică, uneltele și mijloacele acestora. Pentru omul aparținând poporului caldeano-babilonian, lumea sensibilă nu mai era o iluzie, ci în regiunile ei, în munții și mările ei, în aer și în apă el vedea o manifestare a faptelor spirituale ale unor forțe aflate dincolo de acestea, ale căror legi ei încercau să le cunoască. Pentru egiptean, Pământul era câmpul muncii sale care i-a fost predat într-o stare pe care trebuia s-o transforme prin propriile lui forțe de înțelegere, în așa fel încât el să apară ca o amprentă a puterii umane. În Egipt fuseseră transplantate locuri oraculare din Atlantida, care-și aveau originea de preferintă în oracolul lui Mercur. Totuși existau și altele, de exemplu, oracolul lui Venus. Prin ceea ce se întreținea în aceste locuri oraculare în poporul egiptean s-a însămânțat un nou germene cultural. El emana de la un mare conducător, care se bucurase de instruire în cadrul tainelor persane ale lui Zarathustra. (El era personalitatea reîncarnată a unui ucenic al marelui Zarathustra.) Bazându-ne pe un nume istoric, să-l numim Hermes. Prin preluarea tainelor lui Zarathustra el a putut găsi calea corectă pentru conducerea poporului egiptean. Acest popor și-a orientat în viața terestră dintre naștere și moarte sensul lumii fizic-sensibile în așa fel încât putea vedea în mod nemijlocit lumea spirituală din spatele ei numai într-o anumită măsură limitată, dar putea recunoaște în acea lume legile ei. În felul acesta, lumea spirituală nu-i putea fi propovăduită ca fiind cea în care el se putea integra pe Pământ. În schimb, i se putea arăta cum va trăi omul în stare acorporală după moarte împreună cu lumea spiritelor, care în sejurul terestru sunt aparente prin amprenta lor în domeniul fizic-sensibil. Hermes spunea: În măsura în care omul își folosește forțele pe Pământ pentru a acționa aici după intențiile forțelor spirituale, el devine apt să fie unit după moarte cu aceste forțe. Mai cu seamnă cei care au acționat cu multă râvnă în acest sens între naștere și moarte vor fi uniți cu înalta entitate solară, cu Osiris. În partea caldeano-babiloniană a acestui curent cultural conducerea mentalității umane spre fizic-sensibil a fost mai pronunțată decât în zona egipteană. Erau cercetate legile acestei lumi și se privea spre modelele primordiale prin copiile lor sensibile. Totuși, poporul rămânea legat de sensibil în multe privințe. În locul spiritului stelar, în prim-plan era împinsă steaua și în locul altor ființe spirituale copiile lor pământene. Numai conducătorii obțineau unele cunoștințe profunde privind legile lumii suprasensibile și a coacționării acesteia cu lumea sensibilă. Mai mult decât în orice altă parte se manifestă aici o opoziție între cunoștințele inițiaților și credința rătăcită a poporului.
Cu totul altele erau condițiile din ținuturile sudului Europei și ale Asiei apusene unde a înflorit cea de a patra epocă culturală postatlanteană, pe care o putem numi greco-romană sau greco-latină. În aceste ținuturi afluaseră urmașii oamenilor din cele mai diverse ținuturi ale lumii vechi. Existau locuri oraculare care continuau activitatea diferitelor oracole atlanteene. Existau oameni care aveau ca moștenire predispoziții naturale pentru clarvederea veche și alții care puteau s-o recupereze relativ ușor prin instrucție. În anumite locuri speciale nu se păstrau numai tradițiile vechilor inițiați, ci s-au format urmași demni ai acestora și ei își atrăgeau elevi care se puteau înălța la trepte înalte ale vederii spirituale. Aceste popoare aveau tendința de a crea în cadrul lumii sensibile un domeniu care să exprime, în fizic, spiritualul într-o formă perfectă. Pe lângă multe altele, arta greacă este o consecință a acestui impuls. Este suficient să străbați cu ochiul spiritual templul grecesc și vei recunoaște cum, într-o asemenea lucrare minunată a artei, material-sensibilul este prelucrat de om în așa fel, încât în fiecare detaliu el apare ca expresie a spiritualului. Templul grec este „casa spiritului”. În formele lui percepi ceea ce altfel este cunoscut numai de ochiul clarvăzătorului. Un templu al lui Zeus (sau Jupiter) este astfel alcătuit încât reprezintă pentru ochiul sensibil un înveliș demn pentru ceea ce păzitorul inițierii jupiteriene vedea cu ochiul spiritual. Așa stau lucrurile cu întreaga artă greacă. Pe căi tainice, înțelepciunile inițiaților se revărsau în poeții, artiștii plastici și gânditorii acelui timp. În construcțiile concepției despre lume ale vechilor filosofi greci se regăsesc tainele inițiaților sub formă de noțiuni și idei. Iar influențele vieții spirituale, tainele locurilor de inițiere asiatice și africane afluau spre aceste popoare și conducătorii lor. Marii învățători indieni, însoțitorii lui Zarathustra, adepții lui Hermes își atrăseseră elevii lor. Aceștia sau urmașii lor au fondat centre de inițiere în care vechile înțelepciuni au reînviat în formă nouă. Sunt Misteriile Antichității. Aici erau pregătiți elevii pentru a fi aduși apoi în acele stări de conștiență prin care puteau ajunge la vederea în lumea spirituală. (Detalii despre aceste Misterii ale Antichității se găsesc în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic. Alte aspecte vor fi analizate în ultimele capitole ale acestei cărți.) Din aceste centre de inițiere comorile de înțelepciune curgeau spre cei care cultivau tainele spirituale în Asia Mică, în Grecia și Italia. (În lumea greacă au luat naștere în Misteriile orfice și eleusine importante centre de inițiere. În școala de înțelepciune a lui Pitagora acționau ca ecouri marile învățături ale înțelepciunii și metodele înțelepciunii din perioada premergătoare. Pitagora fusese inițiat în tainele celor mai diferite Misterii în cursul unor lungi călătorii.)
*
În perioada postatlanteană, între naștere și moarte viața omului avea însă influență și asupra stării acorporale de după moarte. Cu cât omul își îndrepta mai mult interesul asupra lumi fizic-sensibile, cu atât mai mare era posibilitatea ca Ahriman să se infiltreze în suflet în timpul vieții pe Pământ și își păstra astfel puterea și dincolo de moarte. La popoarele vechii Indii acest pericol era mai mic. Căci în timpul vieții terestre ei percepeau lumea fizic-sensibilă ca o iluzie. Prin aceasta ei se sustrăgeau după moarte puterii lui Ahriman. Cu atât mai mare era pericolul pentru popoarele protopersane. În perioada dintre naștere și moarte ei își îndreptau privirea cu interes către lumea fizic-sensibilă. Ei ar fi căzut în mare măsură în mrejele lui Ahriman dacă Zarathustra nu s-ar fi referit într-un mod impresionant, prin învățătura zeului-lumină, la faptul că dincolo de lumea fizic-sensibilă se află cea a Spiritelor luminii. Atât cât oamenii acestei culturi preluaseră în suflet din lumea de reprezentări trezite în acest fel, tot atât se sustrăgeau ei în timpul vieții terestre tentaculelor lui Ahriman și prin aceasta și pentru viața de după moarte prin care trebuiau să se pregătească pentru o nouă viață terestră. În viața terestră puterea lui Ahriman conduce la considerarea existenței fizic-sensibile ca fiind singura și prin aceasta la închiderea oricărei posibilități de a privi spre lumea spirituală. În lumea spirituală, această forță aduce pe om la izolare deplină, la îndreptarea oricărui interes doar spre sine. Oamenii care se află în clipa morții în puterea lui Ahriman se nasc a doua oară ca mari egoiști.
În prezent, în cadrul științei spiritului, viața dintre moarte și o nouă naștere poate fi descrisă așa cum este ea când influența ahrimanică a fost învinsă. Așa a fost descrisă de autorul acestei cărți în alte scrieri și în primele capitole ale lucrării de față. Şi așa trebuia să fie descrisă când trebuie să devină perceptibil ce poate fi trăit de om în această formă de existență dacă și-a cucerit vederea spiritului curată pentru ceea ce este prezent. Măsura în care individul uman trăiește mai mult sau mai puțin acest lucru depinde de victoria sa asupra influenței ahrimanice. Omul se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce poate fi în lumea spirituală. La contemplarea mersului evoluției umanității trebuie avut în vedere cu mare precizie felul cum ceea ce poate fi omul este deranjat prin alte influențe.
La poporul egiptean, Hermes avea grijă ca în timpul vieții terestre oamenii să se pregătească pentru asocierea cu Spiritul lumii. Însă pentru că în acel timp interesele omului între naștere și moarte erau deja astfel orientate încât ei nu puteau privi decât în mică măsură prin vălul fizic-sensibilului și după moarte privirea spirituală a sufletului rămânea tulbure. Percepția lumii luminii rămânea estompată. Învăluirea lumii spirituale după moarte a atins un vârf pentru sufletele care treceau dintr-un trup aparținând culturii greco-latine în starea acorporală. Ele aduseseră la înflorire în viața pământeană grija pentru existența fizic-sensibilă. Astfel, ele se condamnaseră la o existență de umbră după moarte. Din această cauză, grecul resimțea această viață de după moarte ca pe o existență de umbră; și nu este simplă vorbărie, ci percepția unui profund adevăr, când eroul acelui timp, orientat spre viața simțurilor, spune: „Mai bine cerșetor pe Pământ, decât rege în regatul umbrelor”. Încă și mai pronunțat era acest lucru la acele popoare asiatice care și ele își îndreptaseră în adorarea și în cultul lor atenția doar spre copiile sensibile în locul imaginilor spirituale primordiale. O mare parte a omenirii se afla în această stare în cursul perioadei culturale greco-romane. Se vede cum misiunea omului în perioada postatlanteană care a constat în cucerirea lumii fizic-sensibile a trebuit să ducă în mod necesar la înstrăinarea de lumea spirituală. Astfel, măreția este unită în mod necesar cu decadența. În Misterii era cultivată relația omului cu lumea spirituală. Inițiații lor puteau recepționa, în stări sufletești speciale, revelațiile din această lume. Ei erau mai mult sau mai puțin urmașii păzitorilor oracolelor atlanteene. Lor li se dezvăluia ceea ce fusese învăluit prin intervențiile lui Lucifer și Ahriman. Lucifer a învăluit pentru om ceea ce se revărsase din lumea spirituală în corpul astral fără contributia sa până spre mijlocul epocii atlanteene. În cazul în care corpul eteric nu ar fi fost separat parțial de corpul fizic, acest domeniu al lumii spirituale omul l-ar fi putut trăi în sine ca pe o revelație sufletească interioară. Din cauza intervenției lui Lucifer el o putea trăi numai în stări sufletești speciale. Atunci lumea spirituală îi apărea în veșmântul astralului. Ființele corespunzătoare i se revelau prin figuri care aveau numai mădularele naturii umane superioare și în acestea prezentau simbolurile astral-vizibile ale forțelor lor spirituale speciale. În acest mod se revelau siluete supraumane. După intervenția lui Ahriman, acestui fel de inițiere i s-a alăturat încă unul. Ahriman a acoperit cu un văl tot ceea ce ar fi apărut dincolo de percepția fizic-sensibilă din lumea spirituală dacă, de la mijlocul epocii atlanteene, nu ar fi avut loc intervenția sa. Dacă acest univers se revela inițiaților, ei o datorau împrejurării că exersau în suflet, depășind orice măsură, toate acele capacități pe care omul le-a atins de atunci, prin care se obțin impresiile existenței fizic-sensibile. Prin aceasta lor li se revela ce fel de puteri spirituale se află dincolo de forțele naturale. Ei puteau vorbi de entitățile spirituale de dincolo de natură. Li se dezvăluiau acele puteri creatoare ale forțelor care acționează în domeniul natural ce se află sub om. Ceea ce a continuat să acționeze de la Saturn, Soare și vechea Lună și care formase corpul fizic, corpul eteric și corpul astral ale omului, precum și regnurile mineral, vegetal și animal, a constituit conținutul unor taine ale Misteriilor. Erau cele peste care Ahriman își ținea mâna. Ceea ce a condus la sufletul senzației, la sufletul rațiunii, la sufletul conștienței era revelat într-un al doilea fel de taine ale Misteriilor. Dar ceea ce Misteriile profetizau era faptul că în decursul timpurilor va apărea un om cu un astfel de corp astral încât în ciuda lui Lucifer în acesta va putea deveni conștientă lumea luminii Spiritului solar prin intermediul corpului eteric, fără să fie necesare stări sufletești speciale. Iar corpul fizic al acestei ființe umane trebuia să fie în așa fel încât pentru ea să se reveleze din lumea spirituală tot ceea ce Ahriman poate ascunde până la moartea fizică. Pentru această ființă umană moartea fizică nu poate modifica nimic în cadrul vieții, adică nu poate avea nici o stăpânire asupra acesteia. Într-o astfel de ființă umană, eul apare în așa fel încât în viața fizică este conținută și viața spirituală. O astfel de ființă este purtătoarea Spiritului luminii, spre care inițiatul se ridică din două părți, în timp ce este condus, prin stări sufletești speciale, fie spre Spiritul supraumanului, fie spre esența forțelor naturale. Prin faptul că inițiații Misteriilor anunțau în mod profetic că o astfel de ființă umană va apărea în decursul timpului, ei erau profeții lui Christos.
Ca profet special în acest sens s-a ridicat o personalitate din inima unui popor care prin ereditate naturală avea în sine calitățile popoarelor Orientului Apropiat, iar prin educație învățăturile egiptene, poporul israelitean. Este vorba de Moise. În sufletul său se adunaseră atâtea influențe ale inițierii, încât acestui suflet i se revela, în stări speciale, ființa care odinioară preluase în evoluția terestră reglementară rolul de a modela de pe Lună conștiența umană. În fulgere și tunete Moise recunoștea nu numai fenomenele fizice, ci și revelațiile spiritului amintit. Totodată însă asupra sufletului său acționase și celălalt fel de taine ale Misteriilor și astfel el percepea în vederile astrale supraumanul, cum coboară în uman prin intermediul eului. În felul acesta i s-a dezvăluit lui Moise, din două direcții, cel care trebuia să vină ca formă supremă a eului.
Cu Christos a apărut în formă umană ceea ce înaltul Spirit solar pregătise ca marele model terestru uman. O dată cu această apariție, întreaga înțelepciune a Misteriilor a trebuit să ia, într-o anumită privință, o formă nouă. Mai înainte, aceasta a fost prezentă în mod exclusiv pentru a determina omul să se transpună într-o stare sufletească în care putea vedea împărăția Spiritului solar în afara evoluției terestre. De aici încolo, înțelepciunile Misteriilor au primit sarcina de a-l face pe om apt de a recunoaște pe Christos devenit om și de a înțelege din acest punct central al oricărei înțelepciuni lumea naturală și lumea spirituală.
În acea clipă a vieții sale în care corpul astral al lui Iisus Christos a avut în sine tot ceea ce poate fi învăluit prin intervenția lui Lucifer a început manifestarea sa ca Învățător al umanității. Începând din acest moment a fost implantată în evoluția terestră umană predispoziția de a prelua înțelepciunea prin care treptat poate fi atins scopul terestru fizic. În acea clipă în care s-a săvârșit evenimentul de pe Golgota a fost inoculată în omenire cealaltă predispoziție datorită căreia influența lui Ahriman poate fi transformată în bine. De aici încolo, omul poate lua cu sine din viață trecând prin poarta morții ceea ce îl eliberează de însingurarea în lumea spirituală. Evenimentul din Palestina nu se află numai în centrul evolutiei fizice a umanității, ci și al celorlalte lumi cărora le aparține omul. Iar după ce Misteriul de pe Golgota a fost săvârșit, după ce a fost îndurată moartea pe cruce, Christos a apărut în acea lume în care sufletele zăbovesc după moarte și a reprimat puterea lui Ahriman în limitele sale. Din această clipă, domeniul care fusese numit de greci „regatul umbrelor” a fost străbătut de acel fulger-spirit care arăta ființelor sale că în acesta avea să revină lumina. Ceea ce s-a obținut prin Misteriul de pe Golgota pentru lumea fizică și-a aruncat lumina în lumea sprituală. În felul acesta, evoluția umanității postatlanteene până la acest eveniment a fost un urcuș pentru lumea fizic-sensibilă. Dar a fost totodată și un coborâș pentru cea spirituală. Tot ce curgea în lumea fizică își avea originea în ceea ce exista deja în lumea spirituală din vremurile străvechi. De la evenimentul Christos, oamenii care se pot înălța la taina-Christos, pot duce ceea ce au realizat în lumea sensibilă dincolo, în lumea spirituală. Iar din aceasta se revarsă din nou în cea terestră-sensibilă prin faptul că oamenii readuc la reîncorporarea lor ceea ce a devenit pentru ei impulsul lui Christos în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere.
Ceea ce a afluat în evoluția umanității prin apariția lui Christos a acționat în aceasta ca o sămânță. Sămânța nu se poate maturiza decât treptat. Numai o parte extrem de mică din profunzimile noilor înțelepciuni s-a infiltrat până în prezent în existența fizică. Aceasta se află abia la începutul evoluției creștine. În perioadele succesive care s-au scurs de la acea apariție, creștinismul putea revela din ființa sa interioară numai atât cât oamenii și popoarele erau apte a primi, atât cât puteau prelua în capacitatea lor de reprezentare. Prima formă în care s-a modelat această cunoaștere poate fi caracterizată ca un ideal de viață cuprinzător. Ca atare ea s-a și opus formelor de viață pe care omenirea postatlanteană le-a dezvoltat. Mai înainte am descris condițiile care au existat în dezvoltarea omenirii de la repopularea Pământului în perioada lemuriană. În concordanță cu cele spuse, oamenii pot fi raportați din punct de vedere sufletesc la diferite entități care, venind de pe alte planete, s-au încorporat în urmașii vechilor lemurieni. Diferitele rase umane sunt consecința acestui fapt. Iar în sufletele reîncarnate au apărut, ca urmare a karmelor lor individuale, cele mai contradictorii interese. Atât timp cât toate acestea exercitau postacțiuni nu putea rezulta un ideal al „umanității generale”. Omenirea a pornit de la o unitate; dar evoluția terestră de până atunci a condus la diversificare. În reprezentarea lui Christos este dat mai întâi un ideal care acționează împotriva oricărei separări, căci în omul care-L poartă pe Christos trăiesc și forțele înaltei ființe solare în care orice eu uman își găsește fundamentul primordial. Poporul israelit încă se simțea popor, iar omul se simțea ca membru al acestui popor. Prin faptul că la început a fost cuprins numai în gând că în Iisus Christos trăiește omul ideal mai presus de orice separatism, creștinismul a devenit în mod natural idealul frățietății universale. Deasupra tuturor intereselor particulare și a înrudirilor particulare s-a ridicat sentimentul că eul cel mai interior al omului are în fiecare om aceeași origine. (Alături de toți precursorii tereștri apare Tatăl tuturor oamenilor. „Eu și Tatăl suntem una.”)
În secolele al IV-lea, al V-lea și al VI-lea după Christos s-a pregătit în toată Europa o epocă culturală care a început cu secolul al XV-lea și în care încă mai trăiește lumea actuală. Aceasta trebuia să încheie treptat epoca greco-romană; este cea de a cincea epocă culturală. Popoarele care au devenit purtătoare ale acestei epoci după diferite migrații și peripeții erau urmași ai acelor atlanți care rămăseseră cel mai puțin atinși de ceea ce se desfășurase în cele patru epoci culturale premergătoare. Ele nu pătrunseseră până în ținuturile în care au prins rădăcini culturile respective. Dimpotrivă, continuaseră culturile atlanteene. Au existat la aceste popoare mulți oameni care își conservaseră în mod ereditar clarvederea veche, încetoșată (starea intermediară între starea de veghe și somn descrisă). Astfel de oameni au cunoscut lumea spirituală ca trăire proprie și puteau comunica contemporanilor lor ce se petrece în acea lume. Așa a luat naștere o lume de povestiri despre ființe spirituale și despre fenomene spirituale. Iar comorile de basme și legende ale popoarelor s-au născut din astfel de trăiri spirituale. Căci clarvederea încețoșată a multor oameni a continuat până în timpuri care nu sunt prea îndepărtate de timpul actual. Au existat și oameni care pierduseră clarvederea și obținuseră aptitudini pentru lumea fizic-sensibilă pe care le-au dezvoltat după sentimente și senzații care corespundeau trăirilor acestei clarvederi. Şi oracolele atlanteene își aveau aici urmași. Pretutindeni existau Misterii. Numai că în aceste Misterii s-a elaborat mai ales o taină a inițierii care conduce la acea lume spirituală pe care Ahriman o ascunde. Puterile spirituale aflate dincolo de forțele naturii au fost deschise aici. În mitologiile popoarelor europene sunt cuprinse resturile a ceea ce puteau vesti inițiații acestor Mișterii oamenilor. Numai că aceste mitologii mai cuprind și cealaltă taină, totuși într-o formă mai imperfectă decât o aveau misteriile sudice și cele din răsărit. Entitățile supraumane erau cunoscute și în Europa. Totuși ele erau văzute într-o confruntare continuă cu tovarășii lui Lucifer. Şi, de fapt, era propovăduit zeul luminii, dar într-un personaj despre care nu se putea spune că îl va învinge pe Lucifer. În schimb, și în aceste Misterii lumina figura viitoare a lui Christos. Se spunea că împărăția Sa va înlătura împărăția celuilalt zeu al luminii. (Toate legendele despre amurgul zeilor și altele asemănătoare își au originea în această cunoaștere a Misteriilor Europei.) Din astfel de influențe a luat nastere în suflete o scindare la oamenii celei de a cincea epoci culturale care se mai continuă și astăzi și se arată în cele mai variate aspecte ale vieții. Sufletul nu a păstrat din timpurile vechi cu suficientă forță atracția pentru spiritual încât să poată menține legătura dintre lumea spirituală și cea sensibilă. El a păstrat-o doar ca o trăsătură sentimentală și de senzație, nu însă ca vedere nemijlocită a lumii suprasensibile. Dimpotrivă, privirea omului s-a îndreptat tot mai mult spre lumea sensibilă și dominarea acesteia. Forțele de înțelegere rațională trezite în ultima perioadă atlanteană, toate forțele din om al căror instrument este creierul fizic au fost formate cu adaptarea lor pentru lumea sensibilă, cunoașterea și stăpânirea ei. Două lumi s-au dezvoltat în pieptul omului. Una din ele este întoarsă către existența fizic-sensibilă, cealaltă este receptivă la revelațiile spiritualului, pentru a-l cuprinde însă nu cu percepția, ci cu sentimentul. Predispoziția pentru această scindare sufletească era deja prezentă când în ținuturile Europei s-a infiltrat învățătura lui Christos. Acest mesaj a fost luat din spirit în inimă, a fost umplut cu sentiment și senzație, dar nu a putut să întindă o punte către ceea ce rațiunea orientată spre simțuri fundamenta în existența fizic-sesibilă. Opoziția existentă între știința exterioară și cunoașterea spirituală este doar o consecință a acestui fapt. Mistica creștină (a lui Eckhard, a lui Tauler etc.) este rezultatul pătrunderii sentimentului și senzației cu creștinism. Ştiința orientată doar spre lumea sensibilă și rezultatele acesteia în viață sunt urmarea celeilalte părți a predispoziților sufletului. Iar această separare a predispozițiilor trebuie atribuită exclusiv succeselor din domeniul culturii materiale. În timp ce acele aptitudini ale omului care-și au instrumentul în creier s-au întors în mod unilateral spre viața fizică, ele puteau ajunge la acea intensificare care a făcut posibilă știinta actuală, tehnica etc. Originea acestei culturi materiale nu se putea afla decât la popoarele Europei. Căci acestea sunt acei urmași ai unor precursori atlanteeni care au transformat atracția pentru lumea fizic-sensibilă în aptitudini abia după ce aceasta a atins un anumit grad de maturitate. Mai înainte au lăsat-o să dormiteze și trăiau din moștenirea clarviziunii atlanteene și din comunicările făcute de inițiații lor. În timp ce exterior cultura spirituală era dăruită numai acestor influențe, s-a maturizat încet simțul pentru stăpânirea materială a lumii.
Totuși, în prezent, se anunță deja zorile celei de a șasea perioade culturale postatlanteene. Căci ceea ce trebuie să ia naștere în evoluția umanității la un moment determinat se maturizează lent în perioada premergătoare. Ceea ce poate în prezent să înceapă a se dezvolta este găsirea firului care leagă cele două părți în pieptul omului, cultura materială și viața în lumea spirituală. Pentru aceasta este necesar ca, pe de o parte, să fie înțelese rezultatele vederii spirituale și, pe de alta, să fie recunoscute în observațiile și trăirile lumii simțurilor revelațiile spiritului. Cea de a șasea perioadă culturală va aduce la împlinire deplină armonia între cele două. Cu aceasta, abordarea prezentată în această carte a ajuns la un punct în care poate trece de la o vedere panoramică a trecutului la una a viitorului. Totuși este bine ca înaintea acestei scrutări a viitorului să-i preceadă unele considerații asupra cunoașterii lumii superioare și asupra inițierii. Apoi, acea privire asupra viitorului, în măsura în care este posibil în cadrul acestei scrieri, vă va putea fi redată pe scurt.
OBSERVAŢII IMPORTANTE
Obs.1 În diferite capitole ale acestei cărți s-a prezentat cum parcurge lumea omului și el însuși stările pe care le-am desemnat cu numele Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus și Vulcan. Ne-am referit și la relațiile în care se află evoluția omului cu corpurile cerești care sunt prezente alături de Pământ și care au fost pomenite drept Saturn, Jupiter, Marte etc. Aceste corpuri cerești parcurg și ele în mod natural evoluția lor proprie. În perioada actuală ele au ajuns la o astfel de treaptă, încât partea lor percepută fizic se arată drept ceea ce în astronomia fizică este numit Saturn, Jupiter, Marte etc. Dacă în sensul științei spiritului este contemplat Saturnul actual, vom vedea că el este o reîncorporare a ceea ce a fost vechiul Saturn. El a luat naștere pentru că înainte de separarea Soarelui de Pământ au existat anumite entități care nu puteau participa la separare, deoarece își însușiseră atâtea calităti dintre cele care sunt adecvate existentei saturniene, încât locul lor nu putea fi acolo unde se desfășoară în mod predominant calitățile solare. Jupiterul actual a luat însă naștere pentru că existau entități care aveau calități care se vor putea desfășura abia pe viitorul Jupiter al evoluției generale. Pentru ele a luat naștere o reședință în care pot să anticipeze această evoluție viitoare. Marte este un corp pe care locuiesc entități care au parcurs evoluția lunară în așa fel, încât un alt progres realizat pe Pământ nu le putea aduce nimic. Marte este o reîncorporare a vechii Luni, pe o treaptă superioară. Mercurul actual este o reședință a ființelor care au devansat evoluția terestră, dar tocmai pentru motivul că au dezvoltat anumite calităti terestre într-un mod superior celui ce se putea întâmpla pe Pământ. Actuala Venus este o anticipare profetică a viitoarei stări venusiene într-un mod asemănător. Toate acestea se justifică dacă denumirea stărilor care au precedat Pământul și îi vor urma se alege, după reprezentanții actuali ai lor, din Cosmos. Este de la sine înțeles că acestor lucruri le va aduce obiecții cel care vrea să supună rațiunii observarea exterioară a naturii și paralelizarea stărilor percepute suprasensibil Saturn, Soare etc. cu corpurile cerești fizice ce poartă același nume. Dar cum există o posibilitate să punem în fața sufletului sistemul solar prin mijloacele reprezentării matematice ca imagine temporo-spațială, cunoașterea suprasensibilă poate să încarce imaginea matematică cu conținut sufletesc. Atunci însă ea ia o formă care permite ca paralelizarea amintită mai sus să aibă loc. Această încărcare cu conținut sufletesc o întâlnim si în modul de abordare strict naturalist. Acest mod de abordare propriu științelor naturale se limitează, în prezent, la căutarea unei interacțiuni a sistemului solar și a Pământului după concepte pur matematico-mecanice. În timp ce fac acest lucru, științele naturii viitorului sunt împinse prin ele însele la reprezentări care lărgesc sfera mecanicului până la sufletesc. Ar fi necesar să se scrie o carte, pentru a putea arăta ce ar trebui să se întâmple pentru a putea să se realizeze o astfel de lărgire chiar numai pe baza reprezentărilor actuale ale științelor naturii. Aici putem să facem numai referire la ce trebuie luat în seamă în acest sens, ceea ce poate face ca lucrurile amintite să fie expuse anumitor înțelegeri greșite. Dacă știința spiritului nu este în acord adeseori numai aparent cu știința naturii, aceasta se datorează faptului că cea din urmă nu vrea încă să formeze reprezentări care sunt solicitate nu numai de cunoașterea suprasensibilă, ci și de aceea care ține numai de domeniul sensibil.
