În stadiul actual al evoluției sale, omul cunoaște, între naștere și moarte, trei stări sufletești: starea de veghe, somnul și somnul cu vise. La ultima dintre aceste stări ne vom referi pe scurt într-o altă parte a acestei scrieri. Acum ne vom ocupa de viață în cele două stări alternative principale ale ei, veghea și somnul profund. – Omul ajunge la cunoștințe în lumile superioare atunci când mai obține încă o a treia stare sufletească, în afara somnului profund și a veghei. În timpul stării de veghe sufletul se dăruiește impresiilor senzoriale și reprezentărilor pe care le trezesc aceste impresii. În timpul somnului profund, impresiile senzoriale tac, dar sufletul își pierde și conștiența. Viețuirile din timpul zilei se cufundă în marea inconștienței. Presupuneți acum că sufletul ar putea ajunge în timpul somnului la o conștiență, în ciuda faptului că impresiile simțurilor au rămas deconectate, ca de obicei, în starea de somn profund. Chiar și amintirea trăirilor din timpul zilei sunt absente. Oare sufletul nu ar putea avea nici un fel de trăiri? Un răspuns la această întrebare este posibil numai dacă se poate instala cu adevărat o stare asemănătoare cu aceasta, dacă sufletul poate trăi ceva în lipsa unor influențe senzoriale și a amintirilor acestora. Atunci sufletul s-ar găsi în relația obișnuită cu lumea exterioară, ca în timpul somnului; și totuși el nu ar dormi, ci s-ar afla ca în stare de veghe, în fața unei lumi adevărate. O astfel de stare de conștiență poate fi creată, dacă omul evocă acele trăiri sufletești pe care i le face posibile știința spiritului. Şi tot ce ea comunică despre acele lumi este cercetat printr-o astfel de stare a conștienței. În expunerile anterioare au fost făcute unele comunicări asupra lumilor superioare. În cele ce urmează va fi vorba despre mijloacele prin care se poate crea starea de conștiență necesară pentru această cercetare.
Numai într-o privință această stare de conștiență se aseamănă somnului, și anume prin faptul că încetează toate influențele simțurilor exterioare; de asemenea, sunt suprimate toate gândurile provocate de aceste acțiuni senzoriale. În timp ce în somn sufletul nu are forța de a trăi ceva în mod conștient, el trebuie să mențină această forță în această stare de conștiență. Aceasta trezește, așadar, capacitatea unei trăiri, care în existența obișnuită este stimulată doar prin activitatea senzorială. Trezirea sufletului la o astfel de stare superioară a conștienței poate fi numită inițiere.
Mijloacele inițierii îl conduc pe om din starea obișnuită de veghe într-o stare sufletească în care el se folosește de unelte de observație spirituală. Aceste unelte sunt ca niște germeni prezenți dinainte în suflet. Ei trebuie să fie dezvoltați. Se poate ca într-un moment al vieții sale un om să descopere că, fără nici o pregătire prealabilă, în sufletul său s-au dezvoltat asemenea unelte superioare. Atunci s-a produs un fel de autotrezire involuntară. Un astfel de om se va găsi transformat prin acest fapt în întreaga sa ființă. Are loc o îmbogățire nelimitată a trăirilor sale sufletești. Şi el va afla că prin nici un fel de cunoștințe ale lumii sensibile nu poate resimți o asemenea dispoziție a sufletului și o astfel de căldură ca prin ceea ce se deschide unei cunoașteri inaccesibile ochiului fizic. În voința sa se va revărsa forță și siguranță de viață dintr-o lume spirituală. Există asemenea cazuri de autoinițiere. Nu ar trebui însă crezut că singurul lucru corect este să aștepți o astfel de autoinițiere și să nu faci nimic pentru a obține inițierea printr-o instrucție reglementară. Nu este necesar să vorbim aici despre autoinițiere, întrucât ea poate surveni fără observarea nici unui fel de reguli. Trebuie însă să arătăm cum se pot dezvolta prin instrucție și educație organele de percepție care sunt în stare latentă ca germeni în suflet. Oamenii care nu simt un impuls special de a face ceva pentru dezvoltarea lor proprie vor spune cu ușurință: Viața oamenilor se află sub conducerea forțelor spirituale, nu trebuie să intervenim în dirijarea lor; trebuie așteptată în liniște clipa în care aceste forte vor considera corect să deschidă sufletului o altă lume. Asemenea oameni simt că ar fi o obrăznicie sau o dorință nejustificată să intervii în înțelepciunea conducerii spirituale. Personalitățile care gândesc astfel vor fi conduse spre o altă părere abia atunci când asupra lor o anumită reprezentare va face o impresie destul de putemică. Dacă spun: Acea conducere înțeleaptă mi-a dăruit anumite aptitudini; ea nu mi le-a conferit pentru ca eu să le las nefolosite, ci pentru ca să le folosesc. Înțelepciunea conducerii constă în aceea că a pus în mine germenii unei stări de conștiență superioară. Eu înțeleg această conducere numai dacă resimt ca pe o datorie să fie revelat omului tot ce poate fi revelat prin forțele sale spirituale. Dacă un astfel de gând a făcut o impresie destul de puternică asupra sufletului, atunci reflecțiile împotriva unei instruiri referitoare la o stare de conștiență superioară dispar.
Mai poate exista și un alt fel de a gândi, care se ridică împotriva unei astfel de instruiri și educări. Poți spune: Dezvoltarea aptitudinilor interioare intervine în sfințenia cea mai ascunsă a omului. Ea include în sine o anumită transformare a întregii ființe umane. În mod natural nu-ți poți gândi mijloacele pentru o astfel de transformare. Căci felul în care ajungi într-o lume superioară nu-l poate ști decât cel care cunoaște această cale ca pe o trăire proprie. Adresându-te unei astfel de personalități îi permiți acesteia să aibă o influență asupra celei mai ascunse sfințenii a sufletului. Celui care gândește astfel nu i-ar aduce o liniște deosebită nici faptul că o carte i-ar oferi mijloacele obținerii unei stări de conștiență superioară. Căci nu este vorba dacă obții un lucru comunicat oral sau dacă o personalitate care are cunoașterea acestor mijloace le expune într-o carte din care un altul le află. Există și personalități care stăpânesc regulile pentru dezvoltarea organelor de percepție spirituală și care sunt de părere că nu este îngăduit să încredințezi aceste reguli unei scrieri. Asemenea personalități consideră că este inadmisibilă chiar și comunicarea anumitor adevăruri care se referă la lumea spirituală. Această concepție trebuie totuși s-o considerăm, în epoca în care trăim, ca fiind într-o anumită privință depășită, învechită. Corect este că se poate merge cu comunicarea regulilor corespunzătoare numai până la un anumit punct. Totuși cele comunicate merg atât de departe încât cel care le aplică sufletului său ajunge, în evoluția cunoașterii, la punctul de unde poate descoperi singur calea. Această cale conduce mai departe într-un mod despre care putem avea o reprezentare corectă numai prin cele spuse anterior. Din toate aceste fapte se pot ivi reflecții împotriva căii cunoașterii spirituale. Aceste gânduri și obiecții dispar dacă se focalizează esența acelui mers al evoluției preconizate de instruirea și educarea adecvate timpului nostru. Vom vorbi aici despre această cale și ne vom referi numai pe scurt la alte metode.
Disciplinarea de care trebuie să vorbim acum pune la îndemâna celui care are voința de a lucra la propria lui evoluție mijloace de a întreprinde transformarea sufletului său. Ar exista o intervenție îndoielnică în ființa elevului numai atunci când profesorul ar începe această transformare prin mijloace care s-ar sustrage conștienței elevului. De astfel de mijloace nu se folosește nici un fel de îndrumare corectă a evoluției spirituale în epoca noastră. Îndrumările îi dau regulile de comportare; elevul le aplică. În această disciplinare nu se ascunde, atunci când este cazul, motivul pentru care sunt date diferitele reguli de comportament. Preluarea și aplicarea regulilor de către o personalitate care caută evoluție spirituală nu trebuie să aibă loc pe baza unei credințe oarbe. O astfel de credință ar trebui să fie exclusă cu totul din acest domeniu. Cine contemplă natura sufletului uman, în măsura în care acest lucru este posibil fără disciplina spirituală, așa cum rezultă prin autoobservarea obișnuită, se poate întreba, după preluarea regulilor aplicate în disciplinarea spirituală: Cum pot acționa aceste reguli în viața sufletească? La această întrebare se poate răspunde, înainte de orice disciplinare, dacă se folosește fără prejudecăți rațiunea umană sănătoasă. Asupra modalităților de acțiune a acestor reguli îți poți face reprezentări corecte, înainte de a te dărui lor. A trăi aceste modalități de acțiune nu este totuși posibil decât în timpul activității de disciplinare. Dar chiar și aici trăirea va fi întotdeauna însoțită de înțelegerea acesteia, atunci când însoțești fiecare pas cu o judecată sănătoasă. În prezent, o adevărată știință a spiritului va da doar reguli care pot fi explicate cu o astfel de judecată sănătoasă. Celui care are voința să se dăruiască unei astfel de disciplinări și care nu se lasă condus de o prejudecată care-l mână spre o credință oarbă îi vor dispărea toate rezervele. Obiecțiile împotriva unei disciplinări corecte în vederea obținerii unei stări de conștiență superioară nu-l vor tulbura.
Chiar și pentru o personalitate care are maturitatea interioară ce-l poate conduce într-un timp mai scurt sau mai lung la autotrezirea organelor de percepție spirituală o disciplinare nu este de prisos, dimpotrivă, aceasta este cu totul potrivită pentru ea. Căci există puține cazuri în care o astfel de personalitate să nu aibă de parcurs înaintea autoinițierii variate drumuri laterale înortocheate și inutile. Disciplinarea îi permite să evite aceste căi laterale. Ea conduce înainte în sensul corect. Când o astfel de autoinițiere are loc pentru suflet, aceasta provine din faptul că sufletul a obținut maturitatea necesară în vieți anterioare. Se întâmplă ca tocmai un astfel de suflet să aibă un sentiment obscur cu privire la maturitatea sa și să refuze din cauza acestui sentiment disciplinarea. Un astfel de sentiment poate duce la un anumit orgoliu, care împiedică încrederea în disciplinarea spirituală. Se poate întâmpla ca o anumită treaptă de evoluție sufletească să rămână ascunsă până la o anumită vârstă și să devină aparentă abia atunci. Dar disciplinarea poate fi tocmai calea corectă pentru a o scoate în evidență. Dacă omul se închide față de disciplinare, se poate întâmpla ca aptitudinea sa să rămână ascunsă în viața respectivă și să reapară abia într-o viață ulterioară.
Cu privire la disciplinarea pentru cunoașterea superioară pe care o discutăm, este important să eliminăm posibilitatea unor înțelegeri greșite care pot avea loc. Una din ele se poate ivi prin faptul că se crede că disciplinarea urmărește să schimbe omul cu privire la întreaga sa atitudine în viață, să-l facă o altă ființă. Numai că nu este vorba de a da omului prescripții generale de viață, ci de a-i vorbi despre lucrări sufletești pe care, dacă el le realizează, îi dau posibilitatea de a observa suprasensibilul. Aceste lucrări nu au nici o influență nemijlocită asupra acelei părți de activități care ține de viața curentă și care rămâne în afara observării suprasensibilului. Omul își adaugă la lucrările vieții curente darul observării suprasensibilului. Activitatea acestei observări este tot atât de separată de activitățile vieții cotidiene cum este starea de veghe față de starea de somn profund. Una nu o poate deranja în nici un fel pe cealaltă. Cel care ar vrea să întrețeasă cursul obișnuit al vieții cu impresii ale vederii suprasensibile s-ar asemăna unui om bolnav al cărui somn ar fi întrerupt mereu de treziri dăunătoare. Provocarea stării de observare a adevărurilor suprasensibile trebuie să-i fie posibilă voinței libere a celui care a parcurs disciplinarea. În mod direct disciplinarea este legată de prescripții de viață în măsura în care fără o anumită conducere etică a vieții o pătrundere în suprasensibil este imposibilă sau dăunătoare. Din această cauză unele lucruri care conduc la vederea în suprasensibil sunt în același timp și mijloace de înnobilare a atitudinilor față de viață. Pe de altă parte, prin privirea în suprasensibil omul cunoaște impulsuri morale superioare care sunt valabile și pentru lumea fizic-sensibilă. Anumite necesități morale sunt recunoscute abia din această lume. O a doua înțelegere greșită ar fi să se creadă că o lucrare a sufletului care conduce la cunoașterea suprasensibilă ar avea de-a face cu o modificare a organismului fizic. Asemenea lucrări nu au în general nimic de-a face cu ceva în care ar avea un cuvânt de spus fiziologia sau o altă ramură a cunoașterii naturii. Ele sunt procese pur spiritual-sufletești complet separate de tot ce este fizic, la fel cu gândirea și percepția. În timpul unei astfel de lucrări, în suflet nu se petrece în esență altceva decât se întâmplă când sufletul judecă sănătos. Tot atât de puțin sau de mult cât are de-a face gândirea sănătoasă cu trupul, tot atât de puțin sau de mult au de-a face procesele adevăratului antrenament cu cunoașterea suprasensibilă. Orice lucru care are altă relație cu omul nu este un adevărat antrenament spiritual, ci o caricatură a acestuia. Expunerile ce urmează trebuie luațe în sensul celor spuse aici. Cunoașterea suprasensibilă pleacă din întregul suflet al omului și numai datorită acestui fapt ea va apărea ca și cum antrenamentul cere lucruri care fac din om altceva decât este el. În realitate, este vorba de indicații privind lucrări care pun sufletul în situația de a crea în cadrul vieții lui momente în care poate observa suprasensibilul.
*
Ridicarea la o stare de conștiență suprasensibilă poate porni doar de la starea de conștiență de veghe obișnuită, în care trăiește sufletul înaintea acestei ridicări. Prin disciplinare i se dau mijloacele care îl scot din această conștiență. Disciplinarea la care ne referim aici oferă printre mijloacele pe care le oferă și unele care pot fi caracterizate ca activități ale conștienței de veghe obișnuite ale sufletului. Tocmai mijloacele cele mai importante aparțin categoriei care constă din activități tăcute (meditații) ale sufletului. Este vorba ca sufletul să se dăruiască în întregime anumitor reprezentări. Acestea sunt de așa natură încât au o forță de trezire a anumitor aptitudini ascunse ale sufletului uman. Ele se deosebesc de reprezentările vieții de veghe din timpul zilei, care au sarcina de a copia în imagine un obiect exterior. Cu cât acestea au un caracter mai fidel, cu atât ele sunt mai adevărate. Aparține esenței lor de a fi adevărate în acest sens. O astfel de sarcină nu o au reprezentările cărora trebuie să li se dăruiască sufletul în scopul disciplinării spirituale. Ele sunt astfel construite încât nu copiază ceva exterior, ci au în ele însele proprietatea de a acționa în mod trezitor asupra sufletului. Cele mai bune reprezentări în acest scop sunt cele simbolice. Totuși pot fi folosite și altfel de reprezentări. Căci rostul lor nu stă în ceea ce conțin reprezentările, ci este acela ca sufletul să-și dirijeze toate forțele asupra lor, nemaiavând nimic altceva în conștiență decât reprezentarea respectivă. În timp ce în viața sufletească obișnuită forțele acesteia se distribuie în multe direcții iar reprezentările se schimbă repede, în cazul disciplinării spirituale accentul se pune pe concentrarea întregii vieți sufletești asupra unei reprezentări. Iar această reprezentare trebuie să fie plasată prin voință liberă în centrul conștienței. Reprezentările simbolice sunt din această cauză preferabile celor care copiază obiecte sau procese exterioare, pentru că acestea din urmă își au punctul de sprijin în lumea exterioară și prin aceasta sufletul se sprijină mai puțin pe el însuși decât o face în cazul celor simbolice care sunt realizate din energia sufletească proprie. Nu ceea ce este reprezentat este important, ci ca, prin felul reprezentării, ceea ce formează obiectul reprezentării să elibereze sufletul de orice sprijin pe ceva fizic.
La înțelegerea acestei adânciri într-o reprezentare se ajunge dacă evocăm în suflet mai întâi noțiunea de amintire. Dacă ne îndreptăm ochii, de exemplu, spre un arbore și ne întoarcem apoi într-o altă poziție, astfel încât să nu mai putem vedea arborele, atunci putem să trezim în suflet reprezentarea arborelui din amintire. Reprezentarea arborelui pe care o avem atunci când acesta nu ni se mai înfățișează ochilor este o amintire despre copac. Să ne imaginăm că păstrăm această amintire în suflet; parcă lăsăm sufletul să se odihnească pe această reprezentare a amintirii, ne străduim să izgonim orice altă reprezentare. Atunci sufletul este cufundat în reprezentarea amintirii arborelui. Avem de-a face cu o cufundare a sufletului într-o reprezentare; aceasta este imaginea-copie a unui obiect perceput prin simțuri. Dacă însă procedăm, la fel cu o reprezentare adusă în conștiență prin liberă voință, atunci, încetul cu încetul, va putea fi obținut efectul urmărit.
Să ilustrăm aceste lucruri cu un exemplu de cufundare interioară, folosind o reprezentare simbolică. Mai întâi, o astfel de reprezentare trebuie construită în suflet. Să ne închipuim o plantă: cum prinde rădăcină în sol, cum dă la iveală frunză după frunză, cum se desfășoară în floare. Iar acum să ne imaginăm lângă plantă un om. Să dăm viață în suflețul nostru gândului că omul are calități și aptitudini care prin comparație cu cele ale plantei sunt mai desăvârșite. Gândiți-vă că el se poate deplasa aici sau acolo potrivit sentimentelor și voinței sale, în timp ce planta este legată de sol. Acum spuneți: Desigur, omul este mai perfect decât planta; în schimb, eu constat la el și însușiri pe care la plantă nu le percep și prin aceasta planta mi se pare, dintr-o anumită perspectivă, mai perfectă decât omul. Omul este plin de pofte și pasiuni, el este condus de acestea în comportamentul său. Referindu-mă la om, eu pot vorbi de rătăciri datorate poftelor și patimilor sale. La plantă constat că ea urmează legile pure ale creșterii de la frunză la frunză, că își deschide floarea fără pasiune spre raza solară virgină. Pot spune că omul are o anumită perfecțiune față de plantă, dar el a plătit această perfecționare prin aceea că a lăsat să se adauge în ființa sa forțelor plantei, care mie îmi apar pure, pofte, dorințe și patimi. Îmi imaginez că sucul verde curge prin plantă și că aceasta este expresia legilor de creștere pure, lipsite de patimă. Apoi îmi imaginez cum sângele roșu curge prin venele omului și cum acesta este expresia poftelor, dorințelor și patimilor. Fac să se nască toate acestea în sufletul meu ca un gând plin de viață. Îmi reprezint, mai departe, cum omul este capabil de evoluție; cum își poate clarifica și purifica poftele și patimile prin capacitățile sale sufletești superioare. Mă gândesc cum poate fi distrus astfel ceva inferior din poftele și patimile acestea, și cum ele pot să renască pe o treaptă superioară. Atunci sângele va putea fi expresia poftelor și patimilor purificate. Privesc, de exemplu, în spirit la trandafir și spun: În petala roșie a trandafirului eu văd culoarea sucului verde al plantei transformat în roșu; iar trandafirul roșu ascultă ca și frunza verde de legile curate, lipsite de patimi ale creșterii. Roșul trandafirului ar putea să devină pentru mine simbolul unui sânge care este expresia poftelor și patimilor purificate, care s-au dezbărat de ceea ce este inferior și în puritatea lor se aseamănă forțelor care acționează în trandafirul rosu. Încerc să nu prelucrez astfel de gânduri numai în rațiunea mea, ci să le las să devină vii și în simțirea mea. Eu pot să am o senzație care mă face fericit când îmi reprezint puritatea și lipsa de pasionalitate a plantei care crește; pot să produc în mine sentimentul că unele perfecțiuni superioare trebuie plătite cu dorințe și pofte. Aceasta poate transforma fericirea pe care am simțit-o mai înainte într-un sentiment grav; apoi, se poate anima în mine sentimentul unei fericiri eliberatoare, când mă dăruiesc gândului privitor la sângele roșu care poate deveni purtător de trăiri interioare curate, ca și sucul roșu al trandafirului. Este esențial să nu te dăruiești fără nici o simțire gândurilor care servesc la construirea unei reprezentări simbolice. După ce ai trecut prin astfel de gânduri și sentimente, transformă-le în următoarea reprezentare simbolică. Închipuiți-vă o cruce neagră. Aceasta să fie simbolul părții josnice anulate a poftelor și pasiunilor, iar acolo unde se întretaie brațele crucii imaginați-vă șapte trandafiri roșii, strălucitori, așezați în cerc. Acești trandafiri să fie simbolul unui sânge care este expresia patimilor și poftelor purificate*. O astfel de reprezentare simbolică trebuie să fie cea pe care o trezim în suflet, în modul ilustrat mai sus, la reprezentarea unei amintiri. O astfel de reprezentare are puterea să trezească sufletul, dacă i te dăruiești ei în cufundare interioară. Orice altă reprezentare trebuie să fie exclusă în timpul cufundării. Numai simbolul descris trebuie să plutească în spirit în fața sufletului, cât se poate de viu. Este important ca acest simbol să nu fie evocat pur și simplu ca o reprezentare trezitoare, ci ca el să fie construit prin anumite reprezentări legate de plantă și om. Căci influența unui astfel de simbol depinde de faptul că el a fost alcătuit în modul descris, înainte de a-l fi folosit la cufundarea interioară. Dacă este închipuit fără o astfel de activitate de construire realizată mai întâi în sufletul propriu, el va rămâne rece și mult mai inactiv decât atunci când și-a primit forța iluminatoare de suflet prin pregătire. În timpul cufundării nu trebuie totuși să evoci în suflet toate gândurile pregătitoare, ci trebuie lăsat să plutească în spirit cât se poate de vie numai imaginea însoțită de acea simțire care s-a instalat ca rezultat al gândurilor pregătitoare. Simbolul devine astfel semn, alături de trăirea afectivă. Principiul activ se află în stagnarea sufletului în această trăire. Cu cât te poți menține mai mult timp fără să se amestece o altă reprezentare cu atât mai mare este efectul întregului demers. Totuși este bine dacă, în afara timpului dedicat cufundării propriu-zise, se repetă de mai multe ori construirea imaginii prin gânduri și sentimente de felul celor descrise mai sus, pentru ca starea afectivă să nu pălească. Cu cât ai mai multă răbdare pentru o astfel de reînnoire, cu atât mai importantă este imaginea pentru suflet. (În expunerile din cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? sunt date și alte exemple de mijloace pentru obținerea cufundării interioare. Deosebit de active sunt meditațiile descrise aici asupra devenirii și trecerii unei plante, asupra forțelor devenirii care dormitează într-o sămânță de plantă, asupra formelor cristalelor etc. În această carte s-a intenționat să fie prezentată, cu ajutorul unui exemplu, esența meditației.)
* Nu are importanță în ce măsură aceste gânduri sunt știintific justificate. Căci este vorba de dezvoltarea unor gânduri legate de plantă și de om care, fără nici o teorie, pot fi obținute printr-o concepție simplă. Astfel de gâduri își au și ele importanța lor alături de reprezentările teoretice a căror importantă este bazată pe rațiuni de ordin știintific. Gândurile amintite nu sunt prezente pentru a reprezenta știintific o stare de fapt, ci pentru elaborarea unui simbol, care se dovedește activ sufletește, indiferent ce obiecție i-ar sugera unei personalități oarecare împotriva construirii acestui simbol.
Un simbol ca acela care este descris aici nu copiază un obiect sau o ființă exterioare, produse ale naturii. Dar tocmai prin aceasta are forța să trezească anumite aptitudini pur sufletești. Cineva ar putea ridica o obiecție. El ar putea spune: Desigur, „întregul”, ca simbol nu este prezent în natură, dar toate detaliile sunt totuși preluate de la natură: culoarea neagră, trandafirii etc. Toate acestea sunt percepute prin simțuri. Cel pe care-l deranjează o astfel de obiecție ar trebui să reflecteze la faptul că nu copierea percepțiilor senzoriale este ceea ce conduce la trezirea aptitudinilor sufletești, ci că acest efect este provocat numai prin modul cum se asamblează aceste detalii. Şi această asamblare nu formează ceva ce este prezent în lumea sensibilă.
Să ilustrăm cu ajutorul unui simbol procesul cufundării active a sufletului. În disciplinarea spiritului pot fi utilizate cele mai variate imagini de acest fel și acestea pot fi construite în cele mai variate feluri. Pot fi date și anumite fraze, formule, cuvinte izolate în care să te cufunzi. În toate cazurile, aceste mijloace vor avea drept scop cufundarea interioară, ruperea sufletului de percepția senzorială și stimularea lui la o activitate la care impresia asupra simțurilor să fie neglijabilă, iar desfășurarea facultăților sufletești interioare dormitânde să devină punctul esențial. Poate fi vorba și despre cufundare numai în sentimente, senzații etc. Să ne referim la sentimentul bucuriei. În cursul normal al vieții sufletul poate trăi bucuria atunci când există o stimulare a acesteia. Când un suflet care simte în mod sănătos percepe că un om realizează o activitate izvorâtă dintr-o mare bunătate, acest suflet va resimți o stare de bine, o bucurie. Dar acest suflet poate să și reflecteze la o activitate de acest fel. El poate spune: O activitate care este îndeplinită din mare bunătate este o activitate prin care cel ce o face nu-și urmărește interesul său propriu, ci interesul semenului său. Ea poate fi numită o activitate morală. Sufletul care a contemplat-o se poate elibera însă de reprezentarea cazului concret, izolat, din lumea exterioară care l-a bucurat sau i-a dat o senzație de bine și poate formula ideea cuprinzătoare de mare bunătate. Se poate gândi cum marea bunătate ia naștere prin aceea că un suflet absoarbe parcă interesul celuilalt, transformându-l în interes propriu. Şi sufletul se poate bucura acum de această idee morală a marii bunătăți. Aceasta este bucuria care nu este legată de un proces al lumii sensibile, ci bucuria dată de o idee. Dacă se încearcă menținerea în suflet un timp mai îndelungat a unei astfel de bucurii, aceasta este o cufundare într-un sentiment. În acest caz, nu ideea este factorul activ pentru trezirea facultăților sufletești interioare, ci activitatea cu durată mai lungă a unui sentiment care nu este produs de o impresie izolată exterioară în interiorul sufletului. Întrucât cunoașterea suprasensibilă poate pătrunde mai adânc în esența lucrurilor decât reprezentarea obișnuită, pot fi consemnate din experimentările acesteia simțiri care acționează într-un grad mult mai mare asupra dezvoltării facultăților sufletești, atunci când sunt folosite la cufundarea interioară. Pe cât de necesară este aceasta la disciplinarea pentru gradele superioare, totuși trebuie să ne amintim că o cufundare energică în sentimente și senzații, ca, de exemplu, cele legate de contemplarea marii bunătăți, pot conduce destul de departe. Întrucât entitățile umane sunt diferite, și mijloacele de antrenament valabile pentru diferiți oameni sunt diferite. În ceea ce privește durata cufundării, trebuie reflectat la faptul că efectul este cu atât mai puternic cu cât cufundarea este mai calmă și mai ponderată. Dar trebuie evitată orice exagerare în această direcție. Un anumit tact interior care rezultă prin înseși exercițiile efectuate poate să-l învețe pe elev ce trebuie să facă în această privință.
Astfel de exerciții de cufundare interioară vor trebui executate, de regulă, mult timp, până când cel care le practică poate percepe rezultatele. Numai cel care are ca dispoziție sufletească de bază răbdarea și perseverența, astfel încât să-și continue în deplină liniște exercițiile, poate să atingă scopul propus.
Rezultă din descrierea făcută că meditația (cufundarea interioară) este un mijloc pentru obținerea cunoașterii lumilor superioare, dar și că nu orice conținut al reprezentării conduce la ea, ci numai unul pregătit în modul descris.
Calea indicată aici conduce mai întâi la ceea ce putem numi cunoaștere imaginativă. Ea este prima treaptă a cunoașterii superioare. Cunoașterea care se bazează pe percepția senzorială și pe prelucrarea cu ajutorul rațiunii legate de simțuri poate fi numită, în sensul științei spiritului, „cunoaștere obiectivă”. Deasupra acesteia se află treptele cunoașterii superioare, prima fiind cunoașterea imaginativă. Expresia „imaginativă” ar putea crea îndoieli cuiva care prin „imaginativ” înțelege numai o reprezentare „închipuită”, căreia nu-i corespunde nimic. În știința spiritului, cunoașterea „imaginativă” trebuie concepută ca luând naștere printr-o stare suprasensibilă de conștiență a sufletului. Ceea ce este perceput în această stare de conștiență sunt fapte și entități spirituale la care simțurile nu au acces. Pentru că această stare se trezeste în suflet prin cufundarea în simboluri sau „imaginațiuni”, putem numi și lumea acestei stări superioare de conștiență ca fiind „imaginativă” și, de asemenea, cunoașterea corespunzătoare o putem desemna tot cu termenul „imaginativă”. Așadar, „imaginativ” înseamnă ceva care este „adevărat” într-un alt sens decât sunt adevărate faptele și ființele percepției fizice. Nu este vorba despre conținutul reprezentărilor care umplu trăirea imaginativă, ci numai despre facultatea sufletească care se formează pe baza acestei trăiri.
O obiecție foarte la îndemână împotriva folosirii reprezentării simbolice descrise este aceea că formarea acesteia rezultă dintr-o gândire de reverie și dintr-o forță imaginativă lăsată la voia întâmplării, din care cauză ea nu ar putea avea decât un succes îndoielnic. O astfel de obiecție este nejustificată față de simbolurile care stau la baza disciplinării spirituale corecte. Căci simbolurile sunt alese în așa fel încât se poate face abstracție de orice relație cu un adevăr sensibil exterior, iar valoarea lor trebuie căutată numai în forța cu care acționează asupra sufletului, atunci când acesta își retrage orice atenție de la lumea exterioară, când reprimă toate impresiile senzoriale și când elimină toate gândurile pe care le poate desfășura prin stimulări exterioare. Procesul meditației devine mai ușor de înțeles dacă îl comparăm cu starea de somn profund. Pe de o parte, ea se aseamănă cu aceasta, iar, pe de alta, este în întregime opusă ei. Ea este un somn care, față de veghea de zi, reprezintă o stare de trezie superioară. Se pune problema că prin concentrarea asupra reprezentării respective sau asupra imaginii respective sufletul este obligat să suscite din propriile-i adâncuri forțe mult mai puternice decât cele pe care le folosește în viață sau în cunoașterea obișnuită. În felul acesta, crește mobilitatea sa interioară. Sufletul se desprinde de corporalitate așa cum se desprinde în somn, dar el nu trece, ca în acesta din urmă, în inconștiență, ci trăiește o lume pe care mai înainte nu a trăit-o. Starea sa, deși din punctul de vedere al desprinderii de trup poate fi comparată cu somnul, este totuși de așa natură încât poate fi caracterizată drept o stare de trezire crescută, prin raportare la conștiența de veghe obișnuită. Prin aceasta sufletul se trăiește pe sine în adevărata sa entitate interioară, independentă, în timp ce în veghea de zi obișnuită, prin desfășurarea mai slabă a forțelor sale, el poate ajunge la conștiență numai cu ajutorul trupului, așadar, nu se trăiește pe sine, ci devine conștient numai în imaginea pe care i-o prezintă, ca un fel de oglindire, trupul. De fapt, procesele acestuia.
Simbolurile construite după regulile descrise nu se referă încă la ceva adevărat în lumea spirituală. Ele servesc la ruperea sufletului uman de percepția senzorială și de instrumentul creier, de care este legată mai întâi rațiunea. Această ruptură nu se poate petrece înainte ca omul să simtă: Acum eu reprezint ceva prin forțe cărora nu le slujesc drept unelte simțurile mele și creierul meu. Primul lucru pe care-l trăiește omul pe acest drum este o eliberare de organele fizice. Atunci el spune: Conștiența mea nu se stinge dacă ignor percepțiile mele senzoriale și gândirea rațională obișnuite; eu pot să mă ridic din acestea și mă simt ca ființă alături de ceea ce eram mai înainte. Aceasta este prima trăire pur spirituală: observarea unei entități-eu sufletesc-spirituală. Ea s-a ridicat ca o nouă sine din sinea care era legată numai de simțurile fizice și de rațiunea fizică. Dacă elevul s-ar fi desprins fără meditație de lumea simțurilor și a rațiunii, el s-ar fi afundat în „nimicul” inconștienței. Desigur că entitatea sufletesc-spirituală a existat și înainte de afundare. Ea nu avea însă uneltele pentru observarea lumii spirituale. Era ca un corp fizic care nu are ochi de văzut sau urechi de auzit. Abia forța utilizată în meditație a prelucrat organele sufletești-spirituale din entitatea sufletesc-spirituală neorganizată. Ceea ce poți obține în acest fel este mai întâi perceput. Prima observație este, din această cauză, percepția de sine, autopercepția. Ţine de esența disciplinării spirituale faptul că sufletul are în acest punct al evoluției sale o conștientizare completă, în urma autoeducării exersate asupra sa, că el se percepe mai întâi pe sine în lumile de imagini (imaginațiuni) care apar în urma exercițiilor descrise. Aceste imagini apar ca fiind vii într-o altă lume, sufletul trebuie însă să recunoască faptul că ele nu sunt, la încept, altceva decât oglindirea ființei sale întărită prin exerciții. Iar aceasta trebuie s-o recunoască nu în judecata lui dreaptă, ci trebuie să fi ajuns la un asemenea grad de dezvoltare a voinței încât în orice moment să poată îndepărta imaginile din conștient, să le stingă. Sufletul trebuie să poată acționa în cadrul acestor imagini complet liber și cumpătat. Aceasta ține în acest moment de disciplinarea spirituală corectă. Dacă nu ar fi apt să facă acest lucru, sufletul s-ar afla în domeniul trăirilor spirituale în aceeași situație în care s-ar afla un suflet în lumea fizică care, dacă și-ar îndrepta privirea spre un obiect, ar fi fascinat de acesta, în așa fel încât nu ar mai putea să privească în altă parte. De la această posibilitate de stingere face excepție numai o grupă de trăiri imagistice anterioare care nu pot fi stinse pe treapta de disciplinare atinsă. Sunt percepțiile imaginative care reprezintă propriul nucleu ființial; iar elevul recunoaște în aceste imagini ceea ce străbate în el însuși, ca ființa sa fundamentală, prin toate viețile pământene repetate. Din acest punct, simțirea vieților pământene repetate va deveni o trăire adevărată. Cu privire la toate celelalte, trebuie să domine libertatea amintită a trăirilor. Şi abia după ce ai obținut capacitatea stingerii ajungi la adevărata lume spirituală exterioară. În locul celor stinse apare altceva, în care recunoști adevărul spiritual. Simți cum, sufletește, treci din ceva nedeterminat în ceva determinat. De la această autopercepție trebuie apoi să se continue cu observarea unei lumi sufletești-spirituale exterioare. Aceasta își face apariția dacă îți organizezi trăirea interioară în sensul arătat mai jos.
La început, sufletul elevului este slab cu privire la tot ce este de perceput în lumea sufletesc-spirituală. El va trebui să consume multă energie interioară pentru a menține în stare de scufundare interioară simbolurile și alte reprezentări pe care și le-a construit prin stimulii primiți din lumea simțurilor. Dacă, în afară de aceasta, mai vrea să ajungă și la o observare adevărată într-o lume superioară, atunci el nu trebuie doar să poată să se țină cu putere de aceste reprezentări. După ce a făcut aceasta, mai trebuie să și poată zăbovi într-o stare în care nu numai că nu acționează asupra sufletului stimuli veniți din lumea sensibilă, ci în care și reprezentările imaginative amintite trebuie izgonite din conștiență. Abia acum poate intra în conștiență ceea ce s-a format prin meditație. De aici încolo există suficientă forță sufletească interioară pentru ca ceea ce a fost format să fie văzut cu adevărat în mod spiritual pentru a nu scăpa atenției. Aceasta însă se întâmplă în cazul energiei interioare încă slab dezvoltate. Ceea ce se formează aici mai întâi ca organism sufletesc-spiritual și care trebuie cuprins în autopercepție este delicat și efemer. Iar deranjamentele produse de lumea sensibilă exterioară și de postacțiunile amintirii lor sunt importante, oricât de mare ar fi strădania de a le respinge. Nu trebuie luate în considerare numai acele deranjamente care sunt observate, ci mult mai mult cele pe care în viața obișnuită nu le iei în seamă. Există însă chiar în ființa umană o stare de tranziție posibilă în această privință. Ceea ce sufletul nu poate face la început în stare de veghe, din cauza deranjamentelor produse de lumea fizică, poate face în somn. El va simți că în timpul somnului „nu doarme în întregime”, ci că sufletul său are momente în care, deși adormit, totuși are o anumită activitate. În asemenea stări, procesele naturale țin departe influențele lumii exterioare, pe care sufletul treaz nu le poate elimina prin forță proprie. După ce însă exercițiile de meditație au acționat deja, sufletul omului iese în timpul somnului din inconștiență și simte lumea sufletesc-spirituală. Acest lucru se poate produce în două feluri. Omului îi poate fi clar în timpul somnului: Acum sunt într-o altă lume, sau el poate avea după trezire amintirea: Eu am fost într-o altă lume. În orice caz, prima trăire implică mai multă energie decât a doua. Din această cauză, în timpul disciplinării spirituale, începătorii vor avea mai frecvent parte de a doua trăire. Treptat, lucrurile pot merge atât de departe încât la trezire elevului i se pare: În tot timpul somnului am fost într-o altă lume, din care am ieșit o dată cu trezirea. Iar amintirea entităților și faptelor acelei alte lumi va deveni din ce în ce mai precisă. Elevului spiritual i-a apărut atunci ceea ce putem numi continuitatea conștienței. (Continuarea conștienței în timpul somnului.) Prin aceasta nu înțelegem însă că omul ar avea întotdeauna în timpul somnului starea de conștiență. S-a obținut mult, dacă în continuitatea conștienței omul, care altfel doarme ca oricare altul, are în timpul somnului anumite perioade în care poate privi în mod conștient într-o lume sufletesc-spirituală sau dacă în stare de veghe poate ajunge la asemenea stări de conștiență de scurtă durată. Nu putem însă ignora faptul că cele descrise aici trebuie concepute numai ca o stare de tranziție. Este bine să treci prin disciplinare, prin această stare de tranziție, dar nu trebuie în nici un caz crezut că de aici se poate scoate o concepție încheiată asupra lumii sufletești-spirituale. În această stare, sufletul este nesigur și nu se poate baza pe ceea ce percepe. Dar prin astfel de trăiri el acumulează tot mai multă forță, pentru ca apoi, în timpul stării de veghe, să poată ține la distanță influențele supărătoare ale lumii fizice interioare și exterioare, ajungând astfel la observarea spiritual-sufletească, când nu vin impresii prin simțuri, când rațiunea legată de creierul fizic tace și când și reprezentările din timpul meditației sunt îndepărtate din conștiență, reprezentări care au servit doar la pregătirea pentru vederea spirituală. Ceea ce se oficializează sub o formă sau alta de către știința spiritului nu ar trebui să provină dintr-o altă observare spiritual-sufletească decât cea făcută în stare de veghe deplină.
Două trăiri sufletești sunt importante în continuarea disciplinării spirituale. Una este cea prin care omul spune: Chiar dacă de aici încolo las în afara atenției toate impresiile pe care mi le poate da lumea fizică, totuși nu privesc în interiorul meu ca la o ființă căreia i se stinge orice activitate, ci privesc la o ființă care este conștientă de sine într-o lume despre care nu știu nimic atât timp cât mă las impulsionat numai de impresiile senzoriale și ale rațiunii obișnuite. În această clipă, sufletul are senzația că a dat naștere în el însuși unei noi ființe, ca nucleu ființial sufletesc, în modul descris mai sus. Această ființă are cu totul alte calități decât cele care au existat în suflet mai înainte. Cealaltă trăire constă în aceea că de aici înainte ființa sa de până atunci o poate avea alături de sine ca pe o a doua ființă. Ceea ce până acum era știut ca fiind inclus în sine devine ceva față de care se găsește față în față. Te simți temporar în afara a ceea ce considerai până atunci ca fiind propria-ți entitate, eul tău. Este ca și cum ai trăi în două euri în deplină cumpătare. Unul este cel pe care l-ai cunoscut până acum. Celălalt stă ca o entitate nou-născută deasupra acestuia. Şi simți cum primul obține un fel de independență față de al doilea; aproximativ așa cum corpul uman are o anumită independență față de primul eu. Această trăire are o mare importanță. Căci prin ea omul știe ce înseamnă să trăiască în acea lume pe care se străduiește s-o atingă prin disciplinare.
Al doilea eu, cel nou-născut, poate fi condus spre percepția în lumea spirituală. În el se poate dezvolta ceea ce pentru această lume spirituală are importanța pe care o au organele de simț pentru lumea fizic-sensibilă. Dacă această dezvoltare a progresat până la treapta necesară, omul nu se va simți numai pe sine însuși ca un eu nou-născut, ci va percepe de acum încolo în jurul său fapte spirituale și entități spirituale, așa cum percepe prin simțurile fizice lumea fizică. Aceasta este o a treia trăire importantă. Pentru a duce până la capăt ceea ce aparține acestei trepte a disciplinării spirituale, omul trebuie să ia în calcul că o dată cu întărirea forțelor sufletești iubirea de sine, simțul sinelui apar într-un grad pe care viața sufletească normală nu-l cunoaște. Ar fi o înțelegere greșită dacă cineva ar putea crede că în acest punct s-ar putea vorbi numai despre iubirea de sine obișnuită. Ea se intensifică pe această treaptă de evoluție într-atât, încât ia aparența unei forțe naturale în cadrul propriului suflet și este necesară o disciplinare puternică a voinței pentru a învinge acest simț de sine. El nu este produsul disciplinării spirituale; el este permanent prezent, însă ajunge la conștiență numai prin viața spiritului. Disciplinarea voinței trebuie să însoțească întru totul disciplinarea spiritului. Există o mare dorință de a te simți fericit în lumea pe care ți-ai creat-o singur. Şi trebuie să poți stinge în modul descris mai sus lucrul pentru care te-ai străduit cu mult efort. Trebuie să te stingi în lumea imaginativă atinsă. Împotriva acestui lucru însă luptă cele mai puternice dorințe ale egoismului. S-ar putea naște convingerea că exercițiile de disciplinare a spiritului ar fi ceva exterior, care face abstracție de dezvoltarea morală a sufletului. Împotriva acestei păreri trebuie spus că forța morală care este necesară pentru învingerea egocentrismului amintit nu poate fi obținută fără a aduce structura morală a sufletului la o treaptă corespunzătoare. Disciplinarea spirituală nu poate fi concepută fără ca un progres moral să nu apară imediat necesar. Fără forță morală nu este posibilă învingerea egocentrismului. Orice vorbire despre faptul că adevărata disciplinare spirituală nu ar fi în același timp și o disciplinare morală este lipsită de obiect. Numai cel care nu cunoaște o astfel de trăire ar putea să ajungă la întrebarea: De unde poți ști, atunci când crezi că ai percepții spirituale, că ai de-a face cu adevăruri și nu cu simple închipuiri (viziuni, halucinații etc.)? Acela care a atins treapta descrisă prin disciplinare reglementară poate deosebi propria sa reprezentare de un adevăr spiritual, la fel cum un om cu rațiune sănătoasă poate deosebi reprezentarea unei bucăți de fier încins de prezența sa reală, pe care el o atinge cu mâna. Deosebirea o dă trăirea sănătoasă și nimic altceva. Şi în lumea spirituală piatra de încercare este însăși viața. Așa cum se știe că în lumea sensibilă reprezentarea unei bucăți de fier nu va arde degetul oricât de fierbinte ar fi ea imaginată, și elevul spiritual știe dacă este un fapt pe care-l trăiește numai în închipuire sau dacă fapte sau entități adevărate fac o impresie asupra organelor sale spirituale de percepție trezite. Măsurile reglementare care trebuie respectate în timpul disciplinării spirituale pentru a nu cădea pradă, în această privință, unor confuzii vor mai fi prezentate în expunerile următoare.
Este de cea mai mare importanță acum ca discipolul spiritului să fi ajuns la o ordine sufletească precisă, atunci când în el apare conștiența unui eu nou-născut. Căci prin eul său omul este conducătorul senzațiilor, sentimentelor, reprezentărilor sale, al dorințelor, poftelor și pasiunilor sale. Percepțiile și reprezentările nu pot fi lăsate în voia lor în suflet. Ele trebuie să fie reglate prin chibzuința gânditoare. Eul este cel care dirijează aceste legi ale gândirii și care aduce prin ele ordine în viața de gânduri și de reprezentări. La fel stau lucrurile și cu poftele, dorințele, înclinațiile, pasiunile. Principiile etice devin conducători ai acestor forțe sufletești. Iar prin judecata morală eul devine conducătorul sufletului în acest domeniu. Când omul scoate din eul său obișnuit ceva superior, atunci acesta devine într-o anumită privință de sine stătător. I se ia atâta forță vie câtă îi este dedicată eului superior. Dar să ne referim la cazul în care omul nu și-a dezvoltat încă în sine o anumită capacitate și o soliditate în legile gândirii și în forța sa de judecată și ar vrea să dea naștere pe această treaptă eului său superior. El nu-i va putea lăsa eului său obișnuit decât atâta capacitate de gândire câtă a format anterior. Dacă cantitatea de gândire ordonată este prea mică, atunci în eul obișnuit devenit autonom va apărea o gândire și judecată dezordonată, încâlcită, fantastică. Şi întrucât la o asemenea personalitate eul nou-născut nu poate fi altfel decât, de asemenea, slab, eul inferior confuz va obține – pentru vederea suprasensibilă – supremația, iar omul nu va prezenta echilibrul puterii sale de judecată, necesar pentru observarea suprasensibilului. Dacă el și-ar fi dezvoltat suficient gândirea logică, ar putea să-i lase liniștit autonomia sa eului obișnuit. La fel stau lucrurile și în domeniul eticii. Dacă omul nu a atins coerența în judecata morală, dacă nu a devenit suficient de stăpân pe înclinațiile, dorințele și patimile sale, el va oferi independență eului său obișnuit într-o stare în care acționează forțele sufletești menționate. Poate apărea situația în care omul nu lasă să acționeze un simț al adevărului la fel de înalt ca cel pe care-l conștientizează prin lumea exterioară fizică. În condițiile unui simț al adevărului incoerent, el ar putea considera ca fiind adevăr spiritual orice lucru care nu este de fapt decât produsul fanteziei sale. Acest simț al adevărului trebuie să includă fermitatea judecății etice, siguranța caracterului, temeinicia conștiinței formate în eul lăsat în urmă, înainte ca eul superior să devină activ în scopul cunoașterii suprasensibile. Acest lucru nu trebuie în nici un caz să devină un mijloc de descurajare față de disciplinare; trebuie însă să fie luat foarte în serios.
Cine are voința puternică de a face tot ce este necesar pentru a aduce primul eu la siguranța interioară în exercitarea lucrărilor sale nu trebuie să aibă nici o reticență față de eliberarea unui al doilea eu pentru cunoașterea suprasensibilă prin disciplinare spirituală. Trebuie însă să se ferească de autoinducerea în eroare care poate dobândi o mare putere asupra omului, când este vorba ca acesta să se considere „matur” într-o anumită privință. În disciplinarea spirituală descrisă aici, omul atinge o asemenea dezvoltare a vieții gândirii încât pericolele de rătăcire, așa cum sunt adeseori bănuite, nu pot surveni. Această dezvoltare a gândirii face să apară toate trăirile interioare necesare însă, totodată, și desfășurarea lor așa cum trebuie să fie suportate de suflet fără a fi însoțit de erori fanteziste dăunătoare. Fără dezvoltarea corespunzătoare a gândirii, trăirile pot provoca o mare nesiguranță în suflet. Metoda de cultivare recomandată aici determină ca trăirile să-și facă apariția în așa fel încât să le cunoști perfect, așa cum faci cunoștință cu percepțiile lumii fizice, dacă ai o dispoziție sufletească sănătoasă. Prin dezvoltarea vieții gândirii devii mai mult un observator a ceea ce trăiești în legătură cu persoana ta, în timp ce fără viața gândirii te afli descumpănit în interiorul trăirii.
O disciplină obiectivă enumeră anumite calități pe care trebuie să și le însușească prin exercițiu cel care vrea să găsească drumul spre lumile superioare. Aceste calități trebuie să ducă la stăpânirea de către suflet a conducerii gândirii sale, a voinței sale și sentimentelor sale. Obținerea acestora se face prin exercitii și are un dublu scop. Pe de o parte, sufletului trebuie să i se imprime fermitate, siguranță și echilibru, în așa măsură încât să-și păstreze aceste calități și după ce din el se naște un al doilea eu. Pe de altă parte, acestui al doilea eu trebuie să i se dea pe parcurs forța și ținuta interioară de care va avea nevoie în peregrinările sale.
Lucrul de care are nevoie, înainte de toate, gândirea omului este obiectivitatea. În lumea fizic-sensibilă viața este marele maestru pentru eul uman în găsirea obiectivității. Dacă sufletul vrea să-și lase gândurile să vagabondeze în voie, trebuie să primească corectura vieții, dacă nu vrea să intre în conflict cu aceasta. Sufletul trebuie să gândească în concordanță cu desfășurarea faptelor vieții. Dacă acum omul își abate atenția de la lumea fizic-sensibilă îi va lipsi corectura obligatorie a acesteia. Dacă gândirea sa nu este aptă a fi propriul său corector, se ajunge la rătăciri. Din această cauză, gândirea discipolului spiritului trebuie să exerseze în așa fel încât acesta să-și poată da singur direcția și scopul. Coerența interioară și aptitudinea de a rămâne fixată asupra unui obiect este ceea ce trebuie să-și atragă gândirea în sine. Din această cauză, nu trebuie să se întreprindă „exerciții de gândire” corespunzătoare, aplicate unor obiecte îndepărtate și complicate, ci să se utilizeze obiecte simple și apropiate. Cel care face efortul de a-și fixa gândurile zilnic, timp de multe luni, cel puțin cinci minute asupra unui obiect de uz curent (de exemplu, un ac cu gămălie, un creion etc.), timp în care elimină toate gândurile care n-au legătură cu acel obiect, acela a făcut un lucru important în această direcție. (Se poate alege zilnic un alt obiect sau se poate menține același obiect mai multe zile.) Cel care se simte a fi un „gânditor” prin instruire științifică nu ar trebui să neglijeze să se „maturizeze” în acest fel pentru disiplinarea spiritului. Căci atunci când îți legi gândurile mult timp de un lucru care-ți este bine cunoscut poți fi sigur că gândești în mod obiectiv. Cine gândește: Ce componente alcătuiesc un creion? Cum sunt ele asamblate? Când au fost inventate creioanele? etc. etc. acela își adaptează mai bine reprezentările la realitate, decât cel care meditează la originea omului sau la ce este viața. Prin exerciții simple de gândire înveți mai mult pentru o reprezentare obiectivă cu privire la evoluția lui Saturn, a Soarelui și a Lunii decât prin idei complicate și savante. La început nu este vorba de a gândi la un anumit lucru, ci a gândi în mod adecvat, prin forță interioară. Dacă ți-ai însușit obiectivitatea cu privire la un proces fizic-sensibil care poate fi cuprins în întregime, gândirea se obișnuiește să fie obiectivă și atunci când nu se simte stăpânită de lumea fizic-sensibilă și de legile acesteia. Şi îți pierzi obiceiul de a-ți lăsa gândurile să zboare în mod nepotrivit în orice direcție.
Un astfel de suflet trebuie să devină stăpân și în domeniul voinței, așa cum este în lumea gândurilor. În lumea fizic-sensibilă și în această privință viața este cea care apare ca un conducător. Ea dă valoare diferitelor necesități ale omului, iar voința se simte stimulată să satisfacă aceste necesități. Pentru disciplinarea superioară omul trebuie să asculte cu strictețe de propriile sale porunci. Celui care se obișnuiește cu aceasta îi va veni din ce în ce mai puțin în minte să dorească lucruri fără sens. Dar ceea ce este nesatisfăcător, instabilitatea în viața voinței, se datorează dorinței pentru lucruri despre a căror realizare nu-ți faci o noțiune clară. Asemenea insatisfacție poate să aducă în dezordine dispoziția sufletească, atunci când un eu superior vrea să apară din suflet. Un bun exercițiu constă în aceea ca, timp de luni de zile, la un anumit moment al zilei, să spui: Azi, la „cutare moment precis” vei executa „aceasta”. Ajungi atunci treptat să-ți fixezi timpul executării și natura lucrului pe care trebuie să-l realizezi în așa fel încât aceasta să fie posibilă cu mare precizie. În felul acesta, te ridici deasupra dăunătorului „aș vrea asta; aș vrea aia”, la care nici nu te gândești dacă este sau nu posibil. O mare personalitate pune în gura unei clarvăzătoare vorbele: Îl iubesc pe cel care dorește imposibilul (Goethe, Faust II). Iar această personalitate spune: A trăi în idee înseamnă a trata imposibilul ca și cum ar fi posibil (Goethe, Maxime în proză). Astfel de maxime nu trebuie însă folosite ca obiecții împotriva celor expuse aici. Căci ceea ce pretinde Goethe și clarvăzătoarea sa (Manto) nu poate împlini decât cel care și-a fixat mai întâi dorința a ceea ce este posibil pentru ca apoi, prin voința sa puternică, să poată trata tocmai „imposibilul”, așa încât aceasta să se transforme în ceva posibil.
Cu privire la lumea sentimentelor, sufletul trebuie s-o aducă, pentru disciplinarea spiritului, la relaxare. Pentru aceasta este necesar ca sufletul să devină stăpân pe expresia plăcerii și durerii, bucuriei și suferinței. Împotriva obținerii acestei calități pot apărea unele prejudecăți. S-ar putea crede că devii surd sau necooperant față de lumea ta ambientală dacă „ceea ce bucură trebuie să nu te bucure, iar ceea ce este dureros să nu te doară”. Totuși nu este vorba despre așa ceva. Ceva care bucură trebuie să bucure sufletul, ceva trist trebuie să-l doară. El trebuie doar să ajungă la dominarea expresiei bucuriei și durerii, plăcerii și neplăcerii. Dacă năzuiești la așa ceva vei observa în curând că nu ai devenit mai insensibil, ci, dimpotrivă, devii mai receptiv pentru tot ce este îmbucurător și dureros în ambianță decât erai mai înainte. Aceasta necesită o atenție deosebită față de propria ta persoană un timp mai îndelungat, dacă vrei să-ți însușești calitatea despre care vorbim aici. Trebuie să poți trăi cu alții plăcerea și durerea, fără a te pierde însă într-atât încât să dai o expresie involuntară celor resimțite. Nu suferința justificată trebuie reprimată, ci plânsul involuntar, nu repulsia pentru o acțiune rea, ci furia oarbă a mâniei, nu atenția acordată unui pericol, ci sterilul „a-ți fi frică” etc. Numai printr-o astfel de exersare discipolul spiritului ajunge să aibă acea liniște în starea sa sufletească care este necesară pentru ca el să nu ducă, ca un fel de dublu, o a doua viață nesănătoasă la nașterea, respectiv la intrarea în activitate a eului superior. Tocmai în legătură cu aceste lucruri nu ar trebui ca omul să accepte o autoînșelare. Unora li se poate părea că au în viața obișnuită instalat un calm și că dat fiind acest lucru nu ar avea nevoie de exercițiu. Tocmai astfel de oameni au nevoie mai mare de acesta. Se poate să fii perfect calm când te afli în fața problemelor vieții obișnuite, iar apoi, la urcarea într-o lume superioară, lipsa de ponderare care era numai reprimată să se manifeste cu atât mai mult. Trebuie recunoscut fără rezerve că pentru disciplinarea spiritului este mai puțin important ce pare să fi avut elevul dinainte, ci mai ales să exersezi în mod reglementar ceea ce îți este necesar. Oricât de contradictorie ar părea această frază, ea este totuși corectă. Chiar dacă viața a inculcat un anumit comportament, pentru disciplinarea spiritului sunt utile acele calități pe care ți le-ai educat singur. Dacă cineva a devenit irascibil, el ar trebui să se dezvete de aceasta; dacă însă viața i-a prilejuit o atitudine de calm atunci prin autoeducare ar trebui ca expresia sufletului să corespundă excitațiilor primite din afară. Cel care nu poate râde de nimic stăpânește viața tot atât de puțin ca și cel care, fără a se controla, râde de orice.
Pentru gândire și simțire, un alt mijloc de formare este obținerea calității pe care o putem numi pozitivitate. Există o frumoasă legendă care povestește că Iisus Christos a trecut împreună cu câțiva adepți pe lângă un câine mort. Ceilalți își întorc privirile de la urâtul spectacol. Iisus Christos vorbește admirativ despre dinții frumoși ai câinelui. Se poate exersa pentru păstrarea unei astfel de dispoziții sufletești față de lume, în sensul sugerat de legendă. Eroarea, răul, urâtul să nu împiedice sufletul să găsească adevăratul, binele și frumosul oriunde ele sunt prezente. Nu trebuie confundată această pozitivitate cu lipsa de critică, cu închiderea voită a ochilor față de rău, de neadevăr și lipsa de valoare. Cel care admiră „dinții frumoși” ai unui animal mort vede și cadavrul în putrefacție. Dar acesta nu-l oprește să observe că dinții săi sunt frumoși. Nu poți spune că răul este bun, că rătăcirea este adevărul, dar poți ajunge la stadiul în care nu poți fi împiedicat de rău să vezi binele, de rătăcire să vezi adevărul.
În legătură cu voința, gândirea suferă o anumită maturizare, cu condiția de a nu-ți lăsa niciodată răpită, de ceva trăit sau experimentat anterior, receptivitatea obiectivă pentru trăiri noi. Pentru discipolul spiritului trebuie să nu aibă nici o importanță gândul: N-am auzit niciodată cutare lucru, nu cred acest lucru. El ar trebui chiar să evite să i se spună lucruri noi despre un anumit lucru sau ființă. Poți învăța să aduci la lumină un punct de vedere pe care nu l-ai mai utilizat până atunci, din orice adiere, din fiecare frunză, din orice lălăit al unui copil. Este ușor să mergi departe cu privire la o astfel de apitudine. În nici un caz, la o anumită vârstă nu trebuie eliminate experiențele cu obiectele. Trebuie să judeci ceea ce trăiești în prezent în lumina experiențelor trecutului. Aceasta ajunge pe unul dintre talerele balanței proprii; pe celălalt taler însă pentru discipolul spiritului trebuie pusă înclinația de a afla mereu lucruri noi. Şi înainte de orice credința în posibilitatea ca trăiri noi să le contrazică pe cele vechi.
Cu aceasta am numit cinci calități pe care discipolul spiritului trebuie să și le însușească printr-o disciplinare reglementară: stăpânirea conducerii gândirii, stăpânirea impulsurilor voliționale, detașarea de plăcere și durere, pozitivitatea în judecarea lumii, lipsa de prejudecăți în conceperea vieții. Cine a folosit anumite perioade succesive pentru a-și însuși aceste calități prin exerciții va trebui să armonizeze aceste calități în sufletul său. Pentru a obtine armonizarea este necesar să exerseze, întru câtva concomitent, două câte două, trei și una etc.
Exercițiile menționate sunt recomandate prin metodele disciplinării spiritului, pentru că în cazul executării lor temeinice au ca efect în sufletul elevului spiritual nu numai ceea ce am numit mai sus ca rezultat nemijlocit, ci, indirect, și multe alte urmări care sunt necesare pe drumul spre lumile spirituale. Cine face aceste exerciții cu suficientă perseverentă se va lovi în timpul acestora de unele lipsuri și greșeli ale vieții sale sufletești; el va găsi mijloacele ce-i sunt necesare pentru obținerea siguranței în viața sa intelectuală, de sentimente și de caracter. Cu siguranță, va avea nevoie și de alte exerciții, potrivite aptitudinilor, temperamentului și caracterului său. Acestea se oferă de la sine, dacă sunt executate cu perseverență. Se va observa că exercițiile pe care le-am expus vor da, treptat, indirect și ceea ce la început nu pare să existe în ele. De exemplu, dacă cineva are prea puțină încredere în sine, va putea observa, după un timp corespunzător, că prin exerciții se instalează încrederea necesară. La fel stau lucrurile și cu privire la alte calități sufletești. (Detalii speciale referitor la aceste excerciții se găsese în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?) Important este ca discipolul spiritului să poată obține aptitudinile menționate în grade tot mai înalte. Stăpânirea gândurilor și sentimentelor trebuie să le ducă atât de departe, încât sufletul să capete puterea de a instala perioade de liniște interioară perfectă, în care omul să țină departe de spiritul și sufletul său toate fericirile și suferințele, bucuriile și grijile, sarcinile și solicitările pe care le aduce viața zilnică, exterioară. În aceste perioade trebuie să fie lăsat să intre în suflet numai ceea ce acesta este capabil să lase să pătrundă în el în starea de cufundare. Față de această afirmație se poate crea ușor o prejudecată. Este posibil să se nască părerea că te înstrăinezi de viață și de datoriile ei în cazul în care te retragi din acestea, pe anumite perioade de timp în cursul zilei, cu inima și cu sufletul. În realitate, nu se întâmplă așa. Cine se dăruiește în modul descris unor perioade de liniște și pace interioară va constata că i se dezvoltă atâtea forțe și atât de mari pentru îndeplinirea sarcinilor lumii exterioare, încât nu numai că nu-și va îndeplini mai prost îndatoririle de viață din cauza acestora, ci cu siguranță mult mai bine. Are o mare valoare ca omul să se desprindă în aceste perioade de gândurile legate de problemele sale personale, să se poată înălța la ceea ce nu-l privește numai pe el, ci pe oameni în general. Dacă el este în stare să-și umple sufletul cu comunicări din lumile superioare, spirituale, dacă acestea îi pot captiva interesul într-un asemenea grad ca și o grijă sau problemă personală, atunci sufletul său va produce din aceasta roade speciale. Cine se străduiește să intervină în felul acesta în viața sa sufletească va ajunge și la posibilitatea unei autoobservări care privește problemele proprii cu liniștea cu care ar resimți-o dacă ar fi străine. A putea vedea trăirile proprii, bucuriile și durerile proprii ca pe cele ale altuia este o bună pregătire pentru disciplinarea spiritului. Poți ajunge la gradul necesar în această privință, dacă zilnic, după împlinirea treburilor curente, lași să-ți treacă pe dinaintea spiritului imaginile trăirilor zilei. Trebuie ca în interiorul trăirilor să te poți vedea pe tine însuți în imagine; adică să te privești în viața cea de toate zilele ca din afară. Se ajunge la o anumită practică în această observare de sine, dacă se începe cu reprezentarea unor mici fragmente din viața zilnică. Atunci devii tot mai iscusit în ceea ce privește această privire retrospectivă, astfel încât, după o exersare mai îndelungată, va putea fi realizată în întregime într-un interval scurt de timp. Privirea retrospectivă are importanța ei în disciplinarea spiritului pentru că aduce sufletul în starea de a se desprinde în reprezentare de obiceiul de a urmări numai cu gândirea desfășurarea în sensul înregistrat de simțuri. În gândirea retrospectivă îți reprezinți corect, dar nu în sensul înregistrat de simțuri. Acest lucru este necesar pentru adaptarea la lumea spirituală. În felul acesta îți întărești reprezentarea în mod sănătos. Din același motiv este bine să-ți reprezinți retrospectiv, în afara vieții proprii din timpul zilei, și alte lucruri, de exemplu, desfășurarea unei drame, a unei povestiri, a unei secvențe sonore etc. Idealul pentru discipolul spiritului va deveni tot mai mult compararea cu evenimentele ce se apropie de el în viață, în așa fel încât să le lase să se apropie cu siguranță și liniște sufletească și să nu le judece după starea lui sufletească, ci după importanța lor interioară și după valoarea lor. Tocmai prin focalizarea acestui ideal își va crea baza sufletească pentru a se putea dărui cufundărilor descrise mai sus în gânduri și simțăminte simbolice sau de alt fel.
Condițiile descrise aici trebuie să fie împlinite, pentru că trăirea suprasensibilă se construiește pe baza pe care te afli în viața sufletească obișnuită înainte de a pătrunde în lumea spirituală. Orice trăire suprasensibilă este dependentă în două feluri de punctul de plecare sufletesc la care te afli înainte de a pătrunde în lumea spirituală. Cine nu este precaut să-și creeze din timp, ca bază pentru disciplinarea sa spirituală, o putere de judecată sănătoasă, acela va dezvolta în sine capacități suprasensibile care percep imprecis și incorect lumea spirituală. Organele sale de percepție suprasensibilă se vor dezvolta în mod defectuos. Şi asa cum cu un ochi deficient sau bolnav nu poți vedea bine în lumea simțurilor, tot astfel nu poți percepe în mod corect cu organe de simț spirituale care nu au fost formate pe baza unei capacități de judecare sănătoase. Cel care își ia ca punct de plecare o dispoziție sufletească imorală, acela se ridică în lumile spirituale în așa fel, încât vederea sa spirituală este buimacă, încețoșată. Față de lumea suprasensibilă el este ca cineva care observă lumea sensibilă în stare de drogare. Numai că el nu va putea ajunge să afirme lucruri importante, în timp ce observatorul spiritual, în buimăceala sa, este totuși mai treaz decât un om în starea de conștiență obișnuită. Mărturiile sale devin din această cauză rătăciri față de lumea spirituală.
*
Puritatea interioară a treptei de cunoaștere imaginative se obține prin întărirea cufundărilor (meditațiilor) sufletești expuse, datorită obișnuirii cu ceea ce putem numi „gândirea liberă de senzorialitate”. Când îți formezi un gând pe baza observației în lumea fizic-sensibilă, el nu este liber de senzorialitate. Dar aceasta nu înseamnă că omul își poate forma numai astfel de gânduri. Gândirea umană nu trebuie să fie goală și fără conținut atunci când nu se umple cu observații senzoriale. Pentru discipolul spiritului, calea cea mai sigură și cea mai la îndemână pentru a ajunge la o gândire lipsită de senzorialitate poate fi aceea de a-și face bunuri proprii ale gândirii sale faptele lumii superioare comunicate de știința spiritului. Aceste fapte nu pot fi observate cu simțurile fizice. Cu toate acestea omul va observa că el poate înțelege, dacă are suficientă răbdare și perseverență. Fără școlire nu poți cerceta nimic în lumea superioară, nu poți să faci tu însuți observații în ea, dar poți înțelege tot ce comunică cei care cercetează în acea lume. Și dacă cineva spune: Cum pot să iau pe încredere ceea ce spun cercetătorii spiritului, când eu însumi nu pot vedea aceste lucruri?, atunci aceast lucru este complet nejustificat. Căci este întru totul posibil ca prin simpla cugetare să obții convingerea sigură: Cele comunicate sunt adevărate. Iar dacă cineva nu-și poate forma convingerea prin cugetare, aceasta nu provine din faptul că omul nu ar putea „crede” în ceva ce nu vede, ci numai din faptul că persoana respectivă încă nu și-a folosit reflectarea suficient de temeinic, cuprinzător și fără prejudecăți. Pentru a avea claritate în această chestiune trebuie să înțelegem că gândirea umană atunci când face efortul și se ridică energic interior, poate înțelege mai mult decât își închipuie de obicei. Căci deja în gândirea însăși sălășluiește o entitate interioară aflată în legăură cu lumea suprasensibilă. În mod obișnuit, sufletul nu este conștientient de această legătură, pentru că este obișnuit să antreneze facultatea de a gândi numai în legătură cu lumea sensibilă. Din această cauză consideră de neînțeles ce i se comunică din lumea suprasensibilă. Dar aceste comunicări nu sunt inteligibile numai pentru o gândire educată prin școlire spirituală, ci și pentru orice gândire care este deplin conștientă de întreaga ei forță și care vrea să o folosească. Prin faptul că încontinuu îți faci bun propriu ceea ce spune cercetarea spiritului, te obișnuiești cu o gândire care nu se alimentează din observațiile senzoriale. Înveți să recunoști cum înăuntrul sufletului un gând se îmbină cu alt gând, cum un gând caută un alt gând, chiar și atunci când asocierea gândurilor nu este generată de forța observației prin simțuri. În aceasta esențialul este că astfel devii conștient de faptul că lumea gândirii are viață interioară, că gândind cu adevărat, te găsești deja în domeniul unei lumi suprasensibile vii. Îți spui: Este ceva în mine care alcătuiește un organism de gânduri; dar eu sunt totuși una cu acest „ceva”. Trăiești astfel, în dăruirea față de gândirea liberă de senzorial, experiența că există ceva esențial care curge în viața noastră interioară așa cum caracteristicile lucrurilor sensibile curg în noi prin organele noastre fizice când observăm senzorial. Acolo, în spațiul de afară – așa spune observatorul lumii sensibile – este un trandafir; el nu-mi este străin, căci mi se face cunoscut prin culoarea și mirosul lui. Trebuie să fii destul de liber de prejudecăți pentru ca atunci când gândirea liberă de senzualitate lucrează în tine să spui foarte pertinent: Mi se prefigurează ceva intrinsec, care în mine leagă gând cu gând, care formează un organism de gânduri. Există însă o deosebire între senzațiile față de ceea ce are în vedere observatorul lumii sensibile exterioare, și ceea ce se prefigurează ținând de esență în gândirea liberă de senzorial. Primul observator se simte stând în afara, în fața trandafirului, iar cel care este dăruit gândirii lipsite de senzualitate simte esențialitatea care i se prefigurează ca fiind în el însuși, el se simte una cu aceasta. Cel care în mod mai mult sau mai puțin conștient consideră că este existent numai ceea ce îi apare ca obiect exterior nu va obține în nici un caz sentimentul: Ceea ce este existent în sine, mi se poate face cunoscut mie și prin aceea că eu sunt unit cu el ca într-o unitate. Pentru a vedea în mod corect în această privință, trebuie să poți avea următoarea trăire interioară. Trebuie să înveți să deosebești între asocierile de gânduri pe care le creezi prin bunul tău plac și cele pe care le trăiești în tine atunci când aduci la tăcere în tine bunul tău plac. În acest caz poți spune: Eu rămân complet tăcut în mine; eu nu produc nici o conexiune de gânduri; eu mă dăruiesc la ceea ce „gândește în mine”. Atunci suntem pe deplin îndreptățiți să spunem: În mine acționează ceva care există prin sine, așa cum suntem îndreptățiți să spunem: Asupra mea acționează trandafirul, atunci când văd un anumit roșu, când percep un anumit parfum. În acest fel nu există nici o contradicție în faptul că ne luăm conținutul gândurilor noastre din comunicările cercetătorului spiritului. Gândurile sunt în acest caz deja prezente, atunci când li te dăruiești, dar nu le poți gândi dacă nu le reproduci din nou în suflet în fiecare caz. Aceasta este important, că cercetătorul spiritului trezește în ascultătorii și cititorii săi astfel de gânduri, pe care aceștia trebuie întâi să le scoată din ei însiși, pe când cel care descrie adevăruri sensibile face trimitere la ceva pe care ascultătorii sau cititorii îl pot observa în lumea simțurilor.
(Calea care conduce prin comunicările științei spirituale la gândirea fără senzorial este o cale întru totul sigură. Dar mai există o alta, care este mai sigură și înainte de toate mai precisă, în schimb, pentru mulți oameni și mult mai grea. Este descrisă în cărțile mele Teoria cunoașterii în concepția despre viață a lui Goethe și Filosofia libertății. Aceste scrieri redau ceea ce poate elabora gândul uman, când gândirea nu se dăruiește impresiilor lumii fizico-sensibile, ci numai sieși. Atunci, gândirea pură lucrează ca o ființă vie în sine, nu doar în ceea ce se manifestă în om ca amintire a lucrurilor sensibile. În scrierile menționate nu a fost preluat nimic din comunicările științei spiritului. Şi totuși se arată că gândirea pură, care lucrează numai în sine, poate trage concluzii despre lume, viață și om. Aceste scrieri se află pe o treaptă intermediară foarte importantă între cunoașterea lumii simțurilor și aceea a lumii spirituale. Ele oferă ceea ce poate obține gândirea când se ridică deasupra observării senzoriale, dar încă evită pătrunderea în cercetarea spirituală. Cel care lasă aceste scrieri să acționeze asupra întregului său suflet, acela se află deja în lumea spirituală; numai că aceasta i se prezintă ca lume a gândurilor. Cine se simte în stare să lasa să acționeze asupra sa o astfel de treaptă intermediară, acela merge pe o cale sigură; și prin aceasta el poate obține față de lumea superioară un sentiment care îi va aduce cele mai frumoase roade pentru întreaga perioadă de timp care va urma.)
*
Scopul meditației (cufundării) asupra reprezentărilor și sentimentelor simbolice descrise mai sus este formarea organelor de percepție superioare în cadrul corpului astral al omului. Ele sunt formate mai întâi din substanța acestui corp astral. Aceste noi organe de observare mijlocesc o lume nouă și aici omul învață să se cunoască drept un eu nou. Aceste organe noi se deosebesc de organele de observare a lumii fizic-sensibile în primul rând prin faptul că ele sunt organe active. În timp ce ochiul și urechea se comportă pasiv, lăsând să acționeze asupra lor lumina și sufletul, se poate spune despre organele de percepție sufletesc-spirituale că sunt într-o activitate continuă în timp ce percep și că ele își cuprind faptele și obiectele în deplină conștiență. Din aceasta rezultă sentimentul că în cunoașterea sufletesc-spirituală are loc o contopire cu faptele corespunzătoare, o „trăire în ele”. Diferitele organe sufletești-spirituale care iau naștere pot fi numite „flori de lotus”, comparativ cu forma lor. (Este de la sine înțeles că astfel de denumiri nu au o legătură cu obiectul mai mult decât are expresia „ureche”, atunci când se vorbește de „urechea acului”). Prin cufundări interioare diferite, individualizate, se acționează asupra corpului astral în așa fel încât se formează un anumit organ sufletesc-spiritual, o anumită „floare de lotus”. După cele prezentate în această carte, este de prisos să subliniem că aceste „organe de observare” nu trebuie înțelese drept ceva care, în reprezentarea imaginii sale sensibile, este o amprentă a adevărului său. Aceste „organe” sunt suprasensibile și constau într-o activitate sufletască precisă; ele există numai în măsura și atâta timp cât se exersează această activitate sufletească. Ce ar exista în mod sensibil la om legat de aceste organe este tot atât de nereal ca și un abur oarecare care l-ar învălui în timp ce gândește. Cine vrea să-și reprezinte suprasensibilul neapărat în mod sensibil ajunge până la urmă la înțelegeri eronate. În ciuda inutilității acestei observații, ea își are locul aici, pentru că există mereu adepți ai suprasensibilului care în reprezentările lor vor să aibă doar ceva sensibil și pentru că există mereu adversari ai cunoașterii suprasensibile care cred că cercetătorul spiritului ar vorbi despre „florile de lotus” ca despre formațiuni sensibile mai fine. Orice meditație care se face asupra cunoașterii imaginative acționează asupra unui organ. (În cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? sunt indicate metode de meditație și exerciții care acționează asupra unui organ.) O disciplinare reglementară organizează diferitele exerciții ale discipolului spiritului astfel încât ele se succed într-o anumită ordine, pentru ca organele să se poată forma în mod corespunzător, izolat, împreună sau succesiv. Pentru această formare elevul trebuie să dovedească multă răbdare și pereseverență. Cine dispune numai de răbdarea pe care o promovează condițiile obișnuite ale vieții nu va reuși, de regulă, să atingă acest scop. Căci durează mult, uneori foarte mult până când organele sunt atât de dezvoltate încât elevul să le poată folosi în perceperea lumii superioare. În acel moment pentru el își face apariția iluminarea, spre deosebire de pregătirea sau purificarea, care constă în exerciții pentru dezvoltarea organelor. (Se vorbește despre „purificare” pentru că prin exerciții corespunzătoare elevul se curăță în interiorul său de tot ce vine din lumea observării sensibile.) Se poate întâmpla ca omului, chiar și înainte de iluminarea propriu-zisă, să-i vină dintr-o lume superioară în mod repetat „fulgere luminoase”. El trebuie să le primească cu recunoștință. Acestea pot face din el un martor al lumii spirituale. Dar el nu ar trebui să șovăie dacă acest lucru nu survine în cursul timpului de pregătire, care i se pare poate mult prea lung. Cel care devine nerăbdător, pentru că încă nu vede nimic, nu a realizat încă relația corectă cu o lume superioară. Aceasta nu a realizat-o decât cel pentru care exersarea pe care o face prin disciplinare poate fi un fel de scop în sine. În realitate, această exersare este lucrarea asupra unui spiritual-sufletesc, și anume asupra propriului corp astral. Şi poți „simți” chiar dacă nu „vezi”: Eu lucrez spiritual-sufletește. Numai dacă îți faci a priori o anumită părere despre ceea ce vrei să „vezi” de fapt nu vei avea acest sentiment. Atunci vei considera că ceva care în realitate este nemăsurat de important este de fapt un nimic. Dar ar trebui să ții seama de ceea ce trăiești în timpul exersării, care este atât de fundamental diferit de tot ce trăiesti în lumea sensibilă. Atunci vei observa cu siguranță că în corpul tău astral nu lucrezi ca într-o substanță indiferentă, ci că în aceasta trăiește o întreagă lume despre care nu afli nimic prin corpul tău fizic. Asupra corpului astral acționează entități superioare, așa cum lumea exterioară fizic-sensibilă acționează asupra corpului fizic. În propriul tău corp astral te „lovești” de lumea superioară, dacă nu te închizi față de aceasta. Dacă cineva își repetă: Eu nu percep nimic, aceasta se datorează faptului că și-a închipuit că percepția ar trebui să fie într-un anumit fel; și pentru că el nu vede ceea ce și-a imaginat că ar trebui să vadă, spune: Eu nu văd nimic.
Cine își însușește însă starea de spirit potrivită față de exersarea disciplinării, acela va primi prin aceste exerciții tot mai mult din ceea ce a făcut rațiunea existenței sale. Atunci însă el știe că prin exercițiile executate se află într-o lume sufletesc-spirituală și așteaptă cu răbdare și supunere ce va rezulta. În discipolul spiritului, această stare de spirit poate ajunge la conștiență cel mai bine prin cuvintele: Eu vreau să fac tot ce mi se potrivește ca exerciții și știu că la timpul potrivit voi primi atât cât este important pentru mine. Nu cer acest lucru cu nerăbdare, dar mă pregătesc continuu pentru a-l primi. Împotriva acestui lucru nu se poate obiecta: Discipolul spiritului trebuie să bâjbâie, așadar, în întuneric un timp, poate extrem de lung, căci faptul că este pe drumul cel bun i se poate arăta abia atunci când se produce rezultatul. Dar lucrurile nu stau astfel încât să poți spune că abia succesul poate aduce recunoașterea justeței exersării. Când elevul adoptă atitudinea corectă față de exerciții, satisfacția pe care i-o produce însăși exersarea îi dă certitudinea că face un lucru corect, nu doar succesul acțiunii îl mulțumește. Exersarea corectă pe tărâmul disciplinării spiritului nu este doar o simplă satisfacție, ci cunoaștere. Şi anume cunoașterea faptului că: Eu fac ceva despre care văd că mă determină să înaintez în linie dreaptă. Orice discipol al spiritului poate avea această cunoaștere în fiecare clipă, dacă este atent la trăirile sale. Dacă nu folosește această atenție, atunci el trece pe lângă trăiri ca un pieton adâncit în gânduri care nu vede arborii de ambele părți ale drumului, deși i-ar vedea dacă și-ar îndrepta privirea cu atenție asupra lor. Este cu totul de nedorit să se grăbească apariția unui alt succes decât acela care se obține prin exercițiu. Căci s-ar putea întâmpla ca acesta să nu fie decât o mică parte din ceea ce ar trebui de fapt să apară. Cu privire la dezvoltarea spirituală, adeseori un succes parțial este motivul unei mari amânări a succesului deplin. Mișcarea printre forme ale vieții spirituale care corespund succesului parțial te face nereceptiv la influența forțelor care conduc la puncte superioare ale dezvoltării. Iar câștigul obținut prin faptul că ai privit totuși în lumea spirituală este numai aparent; căci această privire în lumea superioară nu poate furniza adevărul, ci numai imagini iluzorii.
*
Organele sufletesc-spirituale, „florile de lotus”, se formează astfel încât conștienței suprasensibile a omului ce se află în curs de disciplinare spirituală îi apar ca și cum ar fi apropiate de anumite organe corporale fizice. Din șirul acestor organe sufletești să numim câteva: cel care se află între sprâncene (așa-numita floare de lotus cu două petale), cel din regiunea laringelui (floarea de lotus cu șaisprezece petale), cel din regiunea inimii (floarea de lotus cu douăsprezece petale), cel din regiunea stomacului. Alte organe asemănătoare apar în apropierea altor părți corporale fizice. (Denumirea „cu două” sau „cu șaisprezece petale” poate fi folosită, pentru că organele respective pot fi comparate cu florile cu număr corespunzător de petale.)
Florile de lotus devin conștiente în conexiune cu corpul astral. În momentul în care ai dezvoltat una dintre ele știi și că o ai. Simți că te poți folosi de ele și că prin folosirea lor pătrunzi, în adevăr, într-o lume superioară. Impresiile pe care le primești despre această lume se mai aseamănă încă, în anumite privințe, lumii fizic-sensibile. Cine cunoaște imaginativ va putea vorbi despre lumea superioară nouă în așa fel încât desemnează impresiile ca senzații de căldură sau de frig, de sunete sau de cuvinte, de acțiuni luminoase sau coloristice. Căci le trăiește ca atare. El este însă conștient că aceste percepții exprimă în lumea imaginativă altceva decât în lumea senzorial-adevărată. Ştie că dincolo de ele se află nu cauze fizic-materiale, ci spiritual-sufletești. Când el are o impresie calorică, nu o atribuie, de exemplu, unei bucăți de fier încinse, ci o privește ca pe efluviul unui proces sufletesc așa cum până atunci nu-l cunoscuse decât în viața sa sufletească interioară. El știe că dincolo de percepțiile imaginative se află lucruri și procese spirituale și sufletești, așa cum dincolo de percepțiile fizice se află ființe și fapte fizic-materiale. La această asemănare a lumii imaginative cu cea fizică, se adaugă însă o deosebire importantă. În lumea fizică este prezent ceva care apare cu totul diferit în lumea imaginativă. În lumea fizică se poate observa o continuă producere și trecere a lucrurilor, o alternanță de naștere și moarte. În lumea imaginativă, în locul acestui fenomen își face apariția o transformare continuă a unui lucru în altul. De exemplu, în lumea fizică vezi o plantă care trece. În lumea imaginativă se percepe, în aceeași măsură în care planta se veștejește, apariția unei alte formațiuni, care fizic nu este perceptibilă și în care se transformă treptat planta care trece. Când planta a dispărut, această formațiune este complet dezvoltată în locul ei. Nașterea și moartea sunt reprezentări care își pierd semnificația în lumea imaginativă. În locul lor apare noțiunea de transformare a unuia în celălalt. Pentru că așa stau lucrurile, pentru cunoașterea imaginativă devin accesibile acele adevăruri despre entitățile omului care au fost comunicate în cartea de față la capitolul „Ființa umană”. Pentru percepția fizic-sensibilă nu sunt perceptibile decât fenomenele corpului fizic. Ele se desfășoară în „domeniul nașterii și al morții”. Celelalte mădulare ale naturii umane: corpul eteric, corpul senzației și eul sunt guvernate de legea transformării, iar percepția lor se deschide cunoașterii imaginative. Cine a progresat până la aceasta percepe cum din corpul fizic se desprinde ceea ce trăiește mai departe, după moarte, în alt fel de existență.
Evoluția nu se oprește însă în cadrul lumii imaginative. Omul care ar vrea să se întâmple aceasta ar percepe entitățile implicate în transformare, dar nu ar putea interpreta procesele, nu s-ar putea orienta în lumea pe care a cucerit-o. Lumea imaginativă este un domeniu neliniștit. Este numai mobilitate, transformare în interiorul ei; nicăieri nu există puncte de repaus. Omul ajunge la asemenea puncte de repaus abia când depășește treapta cunoașterii imaginative, evoluând spre ceea ce poate fi numit „cunoașterea prin inspirație”. Nu este necesar ca cel care caută cunoașterea lumii suprasensibile să evolueze în așa fel încât să-și însușească în toată complexitatea sa cunoașterea imaginativă și să se avânte abia atunci spre „inspirație”. Exercițiile sale pot fi organizate în așa fel încât ceea ce conduce la imaginație și ceea ce conduce la inspirație să meargă alături. El va pătrunde atunci, după un timp corespunzător, într-o lume superioară – în care nu mai percepe, ci în care el se poate și orienta, pe care știe s-o interpreteze. De regulă, progresul va fi făcut în așa fel încât discipolului spiritului i se oferă mai întâi unele fenomene ale lumii imaginative și după un timp el primește în sine simțământul: Acum încep să mă și orientez. Totuși lumea inspirației este ceva cu totul nou față de aceea a simplei imaginațiuni. În aceasta percepi transformarea unui fenomen în altul, prin aceea înveți să cunoști calități interioare ale unor ființe care se transformă. Prin imaginațiune cunoști expresia sufletească a ființelor, prin inspirație pătrunzi în interiorul spiritual al acestora. Înainte de toate, cunoști o multitudine de entități spirituale și de raporturi dintre acestea. Cu o multitudine de ființe, ai de-a face și în lumea fizic-sensibilă; în lumea inspirației această multitudine are totuși un alt caracter. Aici, relația fiecărei ființe cu o alta este bine determinată, nu ca în lumea fizică, prin acționare exterioară asupra acesteia, ci prin calitatea sa interioară. Când percepi o ființă în lumea inspirată nu se constată o acționare exterioară asupra altei ființe care s-ar putea compara cu acțiunea unei ființe fizice asupra alteia, ci între cele două există o relație determinată de calitatea lor interioară. Această relație poate fi comparată cu o relație din lumea fizică dacă alegem, de exemplu, relația dintre diferite sunete sau dintre literele unui cuvânt. Dacă ne aflăm în fata cuvântului „somn”, acest cuvânt este acționat prin armonia sunetelor: S-O-M-N. Nu există o ciocnire sau o altfel de influență exterioară a lui S asupra lui O, ci ambele sunete acționează împreună în interiorul unui întreg, prin calitatea lor interioară. Din această cauză observarea în lumea inspirației poate fi comparată numai cu o lectură; iar ființele din aceasta acționează asupra celui care contemplă ca semnele unei scrieri pe care trebuie să le învețe și ale căror relații trebuie să i se dezvăluie ca o scriere suprasensibilă. Ştiința spiritului poate numi, din această cauză, cunoașterea prin inspirație și „citirea scrierii ascunse”.
Cum se citește cu ajutorul acestei „scrieri ascunse” și felul cum poți comunica cele citite trebuie să se lămurească de la sine cu ajutorul celor spuse în această carte. Am descris mai întâi entitatea omului, așa cum este ea alcătuită din diferite mădulare. Apoi s-a arătat cum ființa cosmică pe care evoluează omul parcurge diferitele stări: Saturn, Soare, Lună și Pământ. Percepțiile prin care putem cunoaște, pe de o parte, mădularele omului, iar, pe de altă parte, stările succesive ale Pământului și transformările lor premergătoare se deschid cunoașterii imaginative. Este însă necesar să cunoaștem ce relații există între starea Saturn și corpul fizic al omului, între starea Soare și corpul eteric etc. Trebuie arătat că germenele corpului fizic al omului a luat naștere încă din starea Saturn, că apoi s-a dezvoltat până la forma sa actuală în cursul stărilor Soare, Lună și Pământ. Trebuia indicat, de exemplu, ce transformări au avut loc în ființa omului prin faptul că Soarele s-a separat cândva de Pământ, că ceva asemănător s-a întâmplat și cu privire la Lună. Apoi trebuia comunicat ce a coacționat ca să se petreacă asemenea transformări cu umanitatea, felul cum acestea se manifestă în timpul Atlantidei și în perioadele succesive, cea protoindiană, cea protopersană, cea egipteană etc. Descrierea acestor contexte nu rezultă din percepția imaginativă, ci din cunoașterea prin inspirație, din lectura scrierii ascunse. Pentru această „lectură” percepțiile imaginative sunt ca literele sau sunetele. Această „lectură” nu este necesară numai pentru elucidarea celor amintite. Chiar și biografia omului nu ar putea fi înțeleasă dacă am contempla-o numai prin cunoașterea imaginativă. Am percepe, de fapt, cum, o dată cu moartea, mădularele sufletești-spirituale se desprind din cele ce rămân în lumea fizică; dar nu am înțelege relatiile dintre ceea ce se întâmplă după moarte cu omul și stările anterioare și ulterioare, dacă nu am reuși să ne orientăm în cadrul percepțiilor imaginative. Fără cunoașterea prin inspirație, lumea imaginativă ar rămâne ca o scriere la care te uiți, dar pe care nu poți s-o citești.
Când discipolul spiritului avansează de la imaginațiune la inspirație vede curând cât ar fi de nesăbuită renunțarea la înțelegerea marilor fenomene cosmice și limitarea numai la faptele care ating întru câtva interesele umane cele mai mărunte. Cel care nu este inițiat în aceste lucruri ar putea spune: Mie mi se pare important să aflu numai destinul sufletului uman după moarte; dacă cineva îmi face comunicări în acest sens, aceasta îmi ajunge; de ce știința spiritului îmi prezintă lucruri atât de îndepărtate de mine cum sunt stările Saturn și Soare sau separarea Soarelui sau separarea Lunii? Cel care este însă introdus în mod corect în aceste probleme înțelege că o cunoaștere adevărată a ceea ce vrea să afle nu poate fi obținută fără o cunoaștere a ceea ce i se pare atât de inutil. O descriere a stărilor omului de după moarte rămâne total de neînțeles și fără valoare, dacă omul nu o poate lega de noțiuni care provin de la acele evenimente îndepărtate. Când, de exemplu, o plantă trece de la stadiul înfloririi la acela al fructificării, omul care observă în suprasensibil vede o transformare într-o entitate astrală care în timpul înfloririi a acoperit și a învăluit plante ca un nor. Dacă nu s-ar fi produs fecundarea, această entitate astrală ar fi trecut într-o cu totul altă formă decât cea pe care a adoptat-o în urma fecundării. Se înțelege întregul proces perceput prin observarea suprasensibilă când ai învățat să-ți înțelegi ființa proprie în legătură cu acel mare proces cosmic care s-a împlinit în timpul separării Soarelui. Înainte de fecundare, întreaga plantă se află în aceeași situație ca Pământul înainte de separarea Soarelui. După fecundare, floarea plantei se prezintă așa cum a fost Pământul după ce Soarele s-a separat, iar forțele lunare se aflau încă în el. După însușirea reprezentărilor care pot fi obținute din separarea Soarelui vei percepe atât de obiectiv interpretarea procesului de fecundare a plantei încât vei spune: Înainte de fecundare planta se află într-o stare solară, după aceea o găsim într-o stare lunară. Este întru totul adevărat că și cel mai minor proces din lume poate fi înțeles abia când se recunoaște în el o imagine-copie a unor mari procese cosmice. Altminteri el rămâne tot atât de neînțeles sub aspectul esenței sale cum rămâne Madonna lui Rafael pentru cel care poate vedea numai o mică pată albastră, în timp ce tot restul este acoperit. Tot ce se întâmplă cu ființa umană este o imagine a ceea ce în marile evenimente cosmice are de-a face cu existența sa. Dacă vrei să înțelegi observațiile conștienței suprasensibile cu privire la fenomenele dintre naștere și moarte până la o nouă naștere, acest lucru se poate face dacă ai obținut facultatea de a descifra observațiile imaginative prin intermediul reprezentărilor însușite în cursul contemplării marilor procese cosmice. Această contemplare ne furnizează cheia pentru înțelegerea vieții umane. Din această cauză, în sensul științei spiritului, observarea lui Saturn, a Soarelui, a Lunii etc. sunt în aceeași măsură observarea omului.
Prin inspirație, noi ajungem să cunoaștem relațiile dintre entitățile lumii superioare. Prin atingerea unei alte trepte a cunoașterii devine posibilă cunoașterea acestor entități în interioritatea lor. Această treaptă poate fi numită a cunoașterii intuitive. Intuiția este un cuvânt care, în viața curentă, este greșit folosit pentru a desemna o înțelegere neclară, nedeterminată a unui lucru, pentru idei care uneori se potrivesc cu realitatea, dar a căror justificare nu este direct detectabilă. Bineînțeles că nu există nici o legătură între acest fel de „intuiție” și ceea ce ne preocupă pe noi. Intuiția desemnează aici o cunoaștere de o claritate cât se poate de luminoasă, a cărei justificare, atunci când o ai, îți este conștientă în cel mai deplin sens. A cunoaște o esență a sensului înseamnă a te afla în afara acestuia și a o judeca după expresia exterioară. A cunoaște o ființă-spirit prin intuiție înseamnă să te fi contopit integral cu ea, să te fi unit cu interiorul ei. Discipolul spiritului urcă treptat la o asemenea cunoaștere. Imaginația îl conduce la a nu mai simți percepțiile ca pe niște calități exterioare ale unor ființe, să recunoască în ele efluvii sufletești spirituale; inspirația îl conduce mai departe în interiorul ființelor: prin ele el învață să înțeleagă ce sunt aceste entități unele pentru celelalte; în cazul intuiției, el pătrunde chiar în ființe. Încă o dată poate fi arătat, prin expunerile din această carte, ce importanță are intuiția. În capitolele anterioare nu s-a vorbit numai despre modul cum se produce progresul evoluției Saturn, Soare, Lună etc., ci a fost precizat că în acest progres se implică în modul cel mai variat diferite ființe. Au fost prezentate Tronurile sau Spiritele voinței, Spiritele înțelepciunii, ale mișcării etc. Vorbind despre evoluția Pământului s-a amintit despre Spiritele Lucifer și Ahriman. Construcția Cosmosului a fost atribuită unor entități care participă la aceasta. Ce se poate ști despre aceste entități se obține prin cunoașterea intuitivă. Acestea sunt deja necesare dacă vrem să aflăm biografia omului. Ceea ce se desprinde după moarte din corporalitatea fizică a omului parcurge succesiv diferite etape. Primele stări de după moarte ar mai putea fi descrise prin cunoașterea imaginativă. Ce se întâmplă însă când omul înaintează între moarte și o nouă naștere ar rămâne cu totul de neînțeles imaginațiunii, dacă nu i s-ar adăuga inspirația. Numai inspirația poate cerceta ceea ce se poate spune despre viața omului după clarificarea din „țara spiritelor”. După aceea însă vine ceva pentru care inspirația nu mai este suficientă, unde ea pierde într-o anumită măsură firul înțelegerii. Există un timp în evoluția omului, între moarte și o nouă naștere, în care ființa umană nu mai este accesibilă decât intuiției. Acest timp al entității umane este însă întotdeauna în om; și dacă vrei să-l înțelegi conform cu interioritatea sa, atunci trebuie să-l investighezi cu ajutorul intuiției și în timpul dintre naștere și moarte. Celui care ar vrea să-l cunoască pe om numai cu ajutorul imaginației și al inspirației i s-ar sustrage tocmai procesele ființei sale celei mai interioare, care se desfășoară de la o încarnare la alta. Numai cunoașterea intuitivă face posibilă, din această cauză, o cercetare adecvată a vieților pământene repetate și a karmei. Tot ce trebuie comunicat despre aceste procese trebuie să-și aibă fundamentul în cunoașterea intuitivă. Iar dacă omul însuși vrea să se cunoască după entitatea sa interioară, el nu poate face aceasta decât prin intuiție. Prin ea, el conștientizează ce se continuă de la o viață pământeană la alta.
*
Omul poate obține cunoașterea prin inspirație și intuiție chiar și numai prin exerciții sufletești-spirituale. Ele sunt asemănătoare celor pe care le-am descris drept „cufundări interioare” (meditație) pentru atingerea imaginațiunii. Însă în timp ce în cazul exercițiilor care conduc la imaginațiune are loc o legătură cu lumea fizic-sensibilă, în cazul celor destinate inspirației această legătură trebuie eliminată. Pentru a desluși ce trebuie să se întâmple aici, este necesar să te mai gândești o dată la simbolul rosacrucii. Dacă meditezi la acesta, atunci ai în fața ta o imagine ale cărei părți sunt preluate din lumea sensibilă: culoarea neagră a crucii, trandafirii etc. Combinarea acestor părți în rosacruce nu este însă luată din lumea fizic-sensibilă. Dacă acum școlarul spiritului încearcă să facă să dispară cu totul din conștiența sa crucea neagră și trandafirii roșii ca imagini ale unor obiecte sensibil adevărate și să păstreze în suflet numai acea activitate spirituală care a combinat aceste părți, atunci el are un mijloc pentru o meditație care-l duce treptat la inspirație. Trebuie să te întrebi în sufletul tău: Ce am făcut interior pentru a împreuna crucea cu trandafirul? Ce am făcut (procesul sufletului meu) vreau să mențin; în același timp vreau să fac să dispară din conștiență imaginea însăși. Atunci vreau să simt în mine ce a făcut sufletul meu pentru a produce imaginea, dar imaginea însăși nu vreau să mi-o reprezint. Vreau să trăiesc de aici încolo în propria mea activitate, care a creat imaginea. Eu nu vreau, așadar, să mă cufund în nici o imagine, ci în propria mea activitate sufletească producătoare de imagini. O astfel de cufundare trebuie făcută pentru multe simboluri. Aceasta conduce apoi la cunoașterea prin inspirație. Un alt exemplu ar fi următorul: Te cufunzi în reprezentarea unei plante care ia naștere și care trece. Lași să se dezvolte în suflet imaginea unei plante care crește treptat, așa cum încolțește, din sămânță, cum se desfășoară de la frunză la frunză până la floare și la fruct. Apoi din nou cum începe veștejirea, până la descompunerea totală. Prin cufundarea într-o astfel de imagine se ajunge treptat la un sentiment al creșterii și al pieirii pentru care planta nu mai este decât o imagine. Dacă acest exercițiu se continuă pe o perioadă mai lungă, din acest sentiment se poate dezvolta imaginațiunea acelei transformări care se află la baza creșterii și pieirii. Dacă vrei să ajungi însă la inspirația corespunzătoare, trebuie să faci acest exercițiu și altfel. Trebuie să reflectezi la propria ta activitate sufletească prin care ai obținut, din imaginea plantei, reprezentarea creșterii și trecerii. Trebuie să lași să dispară în întregime din conștiență planta și să te cufunzi numai în ceea ce ai făcut singur în interior. Numai prin asemenea exerciții este posibilă urcarea la inspirație. La început, discipolului spiritului nu-i va fi foarte ușor să înțeleagă în toată amploarea cum trebuie să se pregătească pentru un astfel de exercițiu. Aceasta vine de la faptul că omul, care este obișnuit să-și lase viața interioară să fie determinată de impresiile exterioare, ajunge de îndată la nesiguranță și la oscilație când trebuie să desfășoare o viață sufletească care a eliminat orice legătură cu impresiile exterioare. Într-o măsură încă și mai mare decât în cazul obținerii imaginațiunilor, discipolului spiritului trebuie să-i fie clar, cu privire la aceste exerciții pentru inspirație, că nu trebuie să le facă decât dacă pe lângă ele ia și toate măsurile care pot conduce la siguranța și întărirea forței de judecată, a vieții afective și a caracterului. Dacă reușește să ia aceste măsuri, el va obține două rezultate. În primul rând nu va putea pierde, prin exerciții, echilibrul personalității sale la vederea suprasensibilă; în al doilea rând, își va însuși concomitent capacitatea de a putea executa cu adevărat ceea ce se cere la aceste exerciții. Se va spune despre acestea că sunt grele numai atât timp cât încă nu ți-ai însușit o anumită dispoziție sufletească, anumite sentimente și senzații. Va obține curând înțelegere și aptitudine pentru exerciții cel care cultivă cu răbdare și perseverență în suflet asemenea calități interioare, favorabile germinării cunoștințelor suprasensibile. Va câștiga mult cel care va poposi mai des în interiorul său, în așa fel încât să se ocupe mai puțin cu scormonirea propriei ființe și mult mai mult să ordoneze și să prelucreze în liniște în sine experiențele făcute în viață. Va vedea că-și va îmbogăți reprezentările și sentimentele când va crea legături între diferite experiențe de viață. El va conștientiza în ce măsură nu afli ceva nou numai prin aceea că ai noi impresii și noi trăiri, ci și prin faptul că le lași pe cele vechi să lucreze în tine. Cel care pornește în această lucrare prin a lăsa joc liber trăirilor sau chiar părerilor sale să acționeze unele asupra altora, ca și cum el însuși nu ar fi de față cu simpatiile și antipatiile sale personale, va pregăti un substrat deosebit de favorabil pentru forțele de cunoaștere suprasensibile. El va dezvolta în adevăr ceea ce se poate numi o bogată viață interioară. Aspectul important îl reprezintă echilibrul și măsura calităților sufletești. Omul este înclinat ca atunci când se dăruiește unei anumite activități sufletești să alunece în unilateralitate. Astfel, se poate întâmpla ca atunci când conștientizează avantajul reflecției interioare și al zăbovirii în propria sa lume de reprezentări să manifeste o înclinație de a se închide din ce în ce mai mult impresiilor produse de lumea exterioară. Aceasta conduce însă la uscarea și pustiirea vieții interioare. Cel mai departe ajunge cine își conservă pe lângă capacitatea de a se retrage în interiorul său și receptivitatea pentru toate impresiile lumii exterioare. Şi nu trebuie să ne gândim numai la impresiile așa-numite importante ale vieții, ci orice om și în orice situație – chiar și între patru pereți, oricât de sărăcăcioși ar fi – poate avea suficiente trăiri, dacă își păstrează receptivitatea pentru acestea. Trăirile nu trebuie căutate; ele există pretutindeni. De o deosebită importanță este și felul cum sunt prelucrate trăirile în sufletul omului. De exemplu, cineva poate face experiența ca o personalitate pe care o stimează el sau alții să aibă o trăsătură oarecare pe care el trebuie s-o desemneze ca defect de caracter. Printr-o astfel de experiență poate fi îndemnat să reflecteze în două direcții diferite. El poate spune simplu: Acum, dacă am aflat acest lucru, nu mai pot avea pentru această personalitate aceeași stimă ca înainte. Sau își poate pune întrebarea: Cum este posibil ca acest om respectat să fie împovărat cu un astfel de defect? Cum trebuie să-mi reprezint că defectul nu este numai defect, ci un lucru cauzat de viața personalității, poate chiar de marile ei calități? Un om care-și pune aceste întrebări va ajunge poate la răspunsul că stima sa nu trebuie să fie în nici un fel redusă prin observarea defectului. Printr-un astfel de răspuns va învăța de fiecare dată ceva, va adăuga ceva înțelegerii vieții. Ar fi însă rău pentru cel care s-ar lăsa condus de ceea ce este bun într-o astfel de contemplare a vieții, dacă ar scuza la persoane sau lucruri care au acel defect orice altceva sau dacă ar căpăta obiceiul de a ignora orice lucru imputabil pentru că îi aduce un avantaj pentru evoluția sa interioară. Aceasta nu se va întâmpla dacă impulsul de a nu dezaproba pur și simplu defectul și de a-l înțelege vine din tine însuți, ci numai dacă o astfel de comportare este solicitată chiar de cazul respectiv, indiferent de ceea ce pierde sau câștigă cel ce judecă. Este corect: nu poți să înveți prin condamnarea unui defect, ci numai prin înțelegerea lui. Dar nici cine vrea să excludă din cauza înțelegerii dezaprobarea nu ar ajunge prea departe. Şi în acest caz nu este vorba de unilateralitate într-un sens sau în altul, ci de echilibrul și temperarea forțelor sufletești. Aceasta se întâmplă mai cu seamă cu o calitate a sufletului care are o importanță cu totul specială pentru evoluția omului, și anume cu ceea ce putem numi devoțiune. Cine își dezvoltă acest sentiment sau cine îl are ca un dar fericit de la natură are un substrat bun pentru forțele de cunoaștere suprasensibilă. Cel care a putut să ridice privirea cu admirație plină de dăruire în timpul copilăriei și al adolescenței spre anumite persoane ca spre idealuri înalte are în fundamentul sufletesc ceva în care cunoștintele suprasensibile se dezvoltă deosebit de bine. Iar cel care în viata ulterioară privește cu o judecată matură la cerul înstelat și resimte plin de admirație, într-o dăruire totală, manifestarea unor forțe înalte, se maturizează chiar prin aceasta pentru cunoașterea lumilor suprasensibile. Un lucru asemănător se întâmplă și cu cel care poate admira forțele care acționează în viața omului. Şi nu de mică importanță este dacă, fiind om matur, poți avea o stimă profundă, până la cel mai înalt grad, pentru alți oameni a căror valoare o bănuiești sau crezi că o recunoști. Numai unde există asemenea stimă se poate deschide perspectiva lumilor superioare. Cel care nu este apt să admire nu va ajunge în nici un caz departe în cunoașterea sa. Celui care nu vrea să recunoască nimic în lume i se închide esența lucrurilor. Totuși, cel care prin sentimentul stimei profunde și dăruirea către acest sentiment se lasă ademenit să omoare în sine conștiența de sine sănătoasă și încrederea sănătoasă în sine, acela păcătuiește împotriva legii măsurii și a echilibrului. Discipolul spiritului va lucra permanent asupra sa, pentru a deveni din ce în ce mai matur; dar atunci îi este îngăduit să aibă încredere în propria sa personalitate și să creadă că forțele acesteia cresc continuu. Cine ajunge în această direcție la sentimente corecte poate spune: În mine se află ascunse forțe și eu le pot scoate din interiorul meu. Din această cauză, acolo unde văd ceva ce trebuie să respect pentru că se află deasupra mea nu trebuie numai să respect, ci îmi este îngăduit să-mi încredințez mie însumi dezvoltarea a tot ceea ce m-ar face egal cu anumite persoane pe care le venerez.
Cu cât este mai mare capacitatea unui om de a-și direcționa
Există o stare sufletească anumită care este importantă pentru discipolul spiritului, pe orice treaptă a evoluției sale. Ea constă în aceea de a nu-și orienta dorința de cunoaștere în mod unilateral, în așa fel încât acesta să plece întotdeauna nu de la întrebarea: Cum se poate răspunde la o întrebare sau alta? ci de la: Cum dezvolt eu în mine cutare sau cutare aptitudine? Dacă după aceasta prin lucrarea interioară făcută cu răbdare se dezvoltă o aptitudine oarecare, omul primește răspunsul la anumite întrebări. Discipolii spiritului vor cultiva întotdeauna această dispoziție sufletească. Prin aceasta ei sunt conduși să lucreze asupra lor, să se maturizeze din ce în ce mai mult și să-și interzică să forțeze răspunsurile la anumite întrebări. Ei vor aștepta până vor primi răspunsul. Dar cel care se învață și în acest domeniu cu unilateralitatea nu va avansa în mod corect. Discipolul spiritului poate avea și sentimentul că într-un interval de timp precis el va putea răspunde cu măsura forțelor sale chiar și celor mai subtile probleme. Așadar, și aici joacă un rol important măsura și echilibrul.
Ar mai putea fi discutate multe calități sufletești, a căror cultivare și dezvoltare este stimulatoare atunci când discipolul spiritului se străduie să ajungă la inspirație prin exerciții. La toate ar trebui subliniat că măsura și echilibrul sunt calitătile sufletesti necesare. Căci ele pregătesc înțelegerea și capacitatea pentru exercițiile descrise care trebuie făcute în vederea obținerii inspirației.
Exercițiile pentru intuiție pretind ca discipolul spiritului să nu facă să dispară din conștiența sa numai imaginile cărora li s-a dăruit pentru obținerea imaginațiunii, ci și viața în propria sa activitate sufletească în care s-a cufundat pentru obținerea inspirației. El trebuie, așadar, să nu aibă în suflet literalmente nimic din trăirile exterioare sau interioare cunoscute anterior. Dacă însă acum, după ce a eliminat trăirile exterioare și interioare, nu ar fi nimic în conștiența sa, dacă chiar conștiența sa ar dispărea și el ar cădea în inconștiență, ar putea recunoaște în acest fapt semnul că nu a devenit încă suficient de matur pentru a face exercițiile pentru intuiție; el ar trebui să continue exercițiile pentru imaginație și inspirație. Vine o dată și timpul când conștiența nu este goală după ce sufletul a îndepărtat trăirile interioare și exterioare, în care după această îndepărtare rămâne în conștiență un efect, în care te poți dărui de asemenea prin cufundare, așa cum anterior te-ai dăruit lucrurilor care își datorează existența impresiilor exterioare și interioare. Acest „ceva” este însă de o natură foarte specială. Prin comparație cu toate experiențele premergătoare, este ceva cu totul nou. Când îl trăiești, știi: Acest lucru nu l-am cunoscut mai înainte. Este o percepție așa cum este percepție și sunetul adevărat pe care-l aude urechea, dar acest ceva poate intra în conștiența mea numai prin intuiție, așa cum sunetul poate intra în conștiență numai prin ureche. Prin intuiție este eliminat ultimul rest fizic-sensibil din impresiile omului; lumea spirituală începe să devină deschisă pentru cunoaștere într-o formă care nu mai are nimic comun cu proprietățile lumii fizic-sensibile.
*
Cunoașterea imaginativă se atinge prin formarea completă a „florilor de lotus” din corpul astral. Prin acele exerciții care au fost întreprinse pentru obținerea inspirației și intuiției în corpul eteric și astral apar mișcări, forme și curenți speciali care mai înainte nu existau. Ele sunt organele prin care omul primește aptitudinile pentru „citirea scrierii ascunse” și altele ce sunt mai presus de aceasta. Pentru cunoașterea suprasensibilă, modificările din corpul eteric al unui om care a ajuns la inspirație și intuiție se prezintă în felul următor. Aproximativ în regiunea apropiată de inima fizică devine conștient un nou punct central în corpul eteric, care ia forma unui organ eteric. De la acesta pleacă curenți spre diferite membre ale corpului uman, în cele mai diferite moduri. Cei mai importanți dintre acești curenți se îndreaptă spre „florile de lotus”, le parcurg și merg apoi spre exterior, unde se răspândesc ca niște raze în spațiul exterior. Cu cât omul este mai evoluat, cu atât mai mare este suprafața din jurul lui în care curenții aceștia sunt perceptibili. În cazul unei disciplinări reglementare, punctul central din regiunea inimii nu se formează însă imediat. El trebuie mai întâi pregătit. Mai întâi ia naștere ca punct central provizoriu în cap; acesta coboară apoi în regiunea laringelui și se deplasează, la sfârșit, în apropierea inimii fizice. Dacă evoluția ar fi nereglementară, organul despre care vorbim ar putea fi format în regiunea inimii. Ar exista atunci pericolul ca omul în loc să ajungă la vederea suprasensibilă linișită, corespunzătoare, să devină un visător și un fantezist. În evoluția sa, discipolul spiritului ajunge să ofere independență curenților și segmentelor formate ale corpului său eteric față de corpul fizic și să-i folosească în mod de sine stătător. „Florile de lotus” îi folosesc drept instrumente cu care mișcă corpul eteric. Înainte ca aceasta să se întâmple, trebuie însă să se fi format în întreaga ambianță a corpului eteric curenti și radiații speciale, care-l închid în sine ca într-o plasă fină și-l transformă într-o entitate închisă în sine. După ce acest lucru s-a întâmplat, mișcările și curenții care au loc în corpul eteric pot lua contact cu lumea spiritual-sufletească exterioară și să se lege de aceasta, astfel încât evenimentele spiritual-sufletești exterioare și cele interioare (din corpul eteric uman) confluează. Când se întâmplă aceasta, a sosit momentul în care omul percepe lumea inspirației în mod conștient. Această cunoaștere apare altfel decât cunoașterea cu privire la lumea fizic-sensibilă. În aceasta primim percepții prin simțuri și apoi ne creăm reprezentări și noțiuni referitor la aceste percepții. La cunoașterea prin inspirație, ceea ce cunoști este nemijlocit, într-un singur act; nu există o reflecție ulterioară. Ceea ce pentru cunoașterea fizic-sensibilă este obținut abia ulterior în noțiune, în cazul inspirației este dat concomitent cu percepția. Din această cauză noi am conflua cu ambianța spiritual-sufletească și ne-am contopi cu ea, nemaiputându-ne deosebi de ea, dacă nu ne-am fi format plasa din corpul eteric pe care am descris-o.
Când se fac exercițiile pentru intuiție, ele nu acționează numai asupra corpului eteric, ci până în forțele suprasensibile ale corpului fizic. În orice caz, nu trebuie să ne reprezentăm că în felul acesta ar avea loc efecte în corpul fizic care ar fi accesibile observării senzoriale obișnuite. Sunt efecte pe care le poate aprecia numai cunoașterea suprasensibilă. Ele nu au de-a face cu nici un fel de cunoastere exterioară. Ele se instalează ca succes al maturității conștienței, atunci când aceasta poate avea trăiri în intuiție, în ciuda faptului că a izgonit din ea toate trăirile exterioare și interioare. Experiențele intuiției sunt însă delicate, intime și de mare finețe; iar corpul fizic al omlui este, pe treapta actuală de dezvoltare a sa, grosolan în relația cu ele. Din această cauză, el reprezintă o piedică puternică pentru succesul exercițiilor pentru intuiție. Dacă acestea se continuă în mod energic, cu perseverență și în calmul interior necesar, vor depăși în final marile piedici puse de corpul fizic. Discipolul spiritului observă acest lucru în faptul că anumite exprimări ale corpului fizic care mai înainte aveau loc fără conștiența sa acum el și le subordonează. El observă acest lucru și prin aceea că pentru scurt timp simte nevoia de a regla respirația (sau lucruri asemănătoare), în așa fel încât să se armonizeze sau să fie în consonanță cu ceea ce face sufletul în exerciții sau în cufundarea interioară. Idealul evoluției este ca prin corpul fizic să nu fie efectuate nici un fel de exerciții, nici exerciții de respirație, ci ca tot ceea ce trebuie să se întâmple cu el să se instaleze numai ca urmare a exercițiilor de intuiție pură.
*
Când discipolul spiritului urcă pe calea care duce la lumile superioare ale cunoașterii, el observă, pe o anumită treaptă, că menținerea forțelor personalității sale capătă o altă formă decât cea pe care o are în lumea fizic-sensibilă. În aceasta, eul determină o coacționare unitară a forțelor sufletești, în primul rând cele ale gândirii, simțirii și voinței. Aceste trei forțe sufletești se află în diferite situații obișnuite ale vieții, în anumite relații. Luăm cazul în care vezi un anumit lucru în lumea exterioară. Acesta îi place sau nu-i place sufletului. Înseamnă că reprezentarea acelui lucru este însoțită în mod necesar de un sentiment de plăcere sau de neplăcere. Dorești acel obiect sau simți un impuls de a-l modifica într-un fel sau altul. Aceasta înseamnă că posibilitatea de a-l dori și voința se asociază cu o reprezentare și cu un sentiment. Faptul că are loc această asociere este determinat prin aceea că el leagă în mod coerent reprezentarea (gândirea), simțirea și voința, aducând în acest fel ordine în forțele personalității. Această ordine sănătoasă ar fi întreruptă dacă eul s-ar dovedi neputincios în acest sens, dacă, de exemplu, dorința ar vrea să urmeze un alt drum decât acela al sentimentului sau al reprezentării. Un om care ar gândi că un anumit lucru nu este corect, dar care ar vrea ceva despre care nu crede că este corect nu s-ar afla într-o stare sufletească sănătoasă. La fel stau lucrurile și în cazul când el nu ar vrea ceea ce îi place, ci ceea ce nu-i place. Acum, omul observă că pe calea spre cunoașterea superioară gândirea, simțirea și voința se separă în fapt și fiecare capătă o anumită independență, că, de exemplu, o anumită gândire nu mai exercită o presiune prin ea însăși spre o anumită simțire și voință. Lucrurile se prezintă astfel că poți să percepi ceva corect în gândire, dar pentru a ajunge la un sentiment sau la o decizie volițională ai nevoie din nou de un impuls independent ieșit din sine. Gândirea, simțirea și voința nu rămân în timpul contemplaței suprasensibile trei forțe care radiază din punctul central comun al eului, ci devin trei entități independente, trei personalități; iar acum trebuie să-ți întărești cu atât mai mult eul propriu, căci el nu trebuie să facă pur și simplu ordine în trei forțe, ci trebuie să conducă și să dirijeze trei entități. Dar această separare nu trebuie să existe decât în timpul contemplării suprasensibile. Din nou iese în evidență cât este de important de a face pe lângă exercițiile necesare unei disciplinări superioare și pe acelea care asigură fermitate și siguranță capacității de judecată, vieții sentimentelor și voinței. Căci dacă nu aduci aceste calități în lumea superioară se va vedea curând cum eul se dovedește slab și nu poate fi un conducător potrivit al gândirii, simțirii și voinței. Dacă ar fi prezentă această slăbiciune, sufletul ar fi tras în diferite direcții de trei personalități, iar coerenta lui ar trebui să înceteze. Dacă însă evoluția discipolului spiritului se petrece în mod corect, atunci transformarea amintită a forțelor înseamnă un progres real; eul rămâne stăpân peste cele trei entități independente care acum îi alcătuiesc sufletul. În continuarea evoluției, disocierea merge mai departe. Gândirea, devenită independentă, stimulează apariția unei a patra entități spiritual-sufletești, pe care o putem desemna ca un influx nemijlocit în om de curenți asemănători gândurilor. Întreaga lume apare ca o construcție de gânduri, care-ți stă în față ca lumea plantelor sau a animalelor în domeniul fizic-sensibil. Tot astfel, simțirea și voința devenite independente stimulează în suflet două forțe care acționează în acesta ca două ființe independente. La acestea se mai adaugă și o a șaptea forță și entitate, care este asemănătoare însuși eului propriu.
Toată trăirea aceasta se leagă de o alta. Înainte de a păși în lumea suprasensibilă, omul cunoștea gândirea, simțirea și voința numai ca trăire sufletească interioară. De îndată ce pătrunde în lumea suprasensibilă el percepe lucruri care nu exprimă nimic fizic-sensibil, ci spiritual-sufletesc. Dincolo de calitățile noii lumi percepute de el se află entități spiritual-sufletești. Acestea i se oferă acum ca o lume exterioară așa cum în fizic-sensibil în fața simțurilor sale se prezentau plante și animale. Discipolul spiritului poate percepe acum o deosebire importantă între lumea spiritual-sufletească ce i se deschide și aceea pe care era obișnuit s-o perceapă prin simțurile sale fizice. O plantă a lumii sensibile rămâne așa cum este ea, indiferent de ceea ce sufletul omului simte și gândește despre ea. Acest lucru nu există la început la imaginile lumii spiritual-sufletești. Ea se modifică după cum omul simte sau gândește un lucru sau altul. Prin aceasta, omul le pune o amprentă care depinde de propria sa ființă. Imaginați-vă că o anumită imagine ar apărea în fața omului în lumea imaginativă. Dacă el se manifestă la început cu indiferență în dispoziția sa sufletească, ea i se prezintă cu o anumită formă. Dar în clipa în care el simte plăcere sau neplăcere față de imagine, ea își modifică forma. Imaginile nu exprimă, așadar, la început numai ce se află independent în afara omului, ci ele reflectă și ceea ce este omul însuși. Ele sunt străbătute de entitatea proprie a omului. Aceasta se întinde ca un văl deasupra entităților. Omul nu o vede, chiar dacă în fața sa se află o entitate adevărată, pe aceasta, ci propriul său produs. Astfel, el poate să aibă în fața sa ceva adevărat și să vadă totuși ceva greșit. Aceasta nu se referă numai la ceea ce omul observă la propria sa entitate, ci tot ce este în contact cu el acționează în acest fel. De exemplu, omul poate avea înclinații ascunse, care prin educație și caracter nu apar la lumină în viață; ele acționează asupra lumii spiritual-sufletești și aceasta primește colorația specială prin întreaga ființă a omului, indiferent cât știe el despre această ființă sau nu știe. Pentru a continua să evolueze dincolo de această treaptă, este necesar ca omul să învețe să facă deosebire între el și lumea spirituală exterioară. Este necesar ca el să învețe a elimina toate influențele sinei proprii asupra lumii spiritual-sufletești care se află în jurul său. Nu există altă cale decât obținerea unei cunoașteri a ceea ce aduci tu însuți în noua lume. Este deci vorba de a avea mai întâi o cunoaștere de sine adevărată, temeinică, pentru a putea mai apoi să percepi lumea spiritual-sufletească ambiantă în mod pur. Unele fapte din evoluția omului fac ca o astfel de cunoaștere de sine să trebuiască să aibă loc la intrarea în lumea superioară, ca și cum acest lucru ar fi conform cu o lege naturală. Omul își dezvoltă eul, conștiența de sine, în lumea fizic-sensibilă obișnuită. Acest eu acționează ca un punct central de atracție asupra a tot ce aparține omului. Toate înclinațiile sale, simpatiile, antipatiile, pasiunile, părerile etc. se grupează în jurul acestui eu. El este și punctul de atracție pentru ceea ce se numește karma omului. Dacă acest eu ar fi văzut neînvăluit, s-ar putea observa și faptul că el va trebui să mai întâlnească destine precis conturate în această încarnare sau în unele încarnări viitoare, după cum în încarnări trecute a trăit într-un mod sau altul, dacă și-a însușit anumite aptitudini. Ca primă imagine, atunci când urcă în lumea spiritual-sufletească, el trebuie să apară în fața sufletului său cu tot ce este legat de eu. Acest dublu al omului, conform unei legi a lumii spirituale, trebuie să apară, înainte de orice alt lucru, ca primă impresie din acea lume. Legea care stă la baza acestei trăiri poate fi ușor înțeleasă dacă reflectăm la faptul că în lumea fizic-sensibilă omul se percepe numai atât cât el se trăiește interior în gândirea, simțirea și voința sa. Această percepție este însă una interioară; ea nu se prezintă în fața omului așa cum o fac pietrele, plantele și animalele. Prin percepție interioară omul nu învață să se cunoască decât parțial. Are ceva în el care îl împiedică să ajungă la o cunoaștere de sine mai aprofundată. Este un instinct ca, îndată ce prin autocunoaștere trebuie să mărturisească o anumită trăsătură și nu vrea să-și facă nici o iluzie asupra sa, el să prelucreze această trăsătură.
Dacă nu cedează acestui instinct, dacă își orienteză pur și simplu atenția în altă direcție și rămâne așa cum a fost, el își anulează posibilitatea de a se cunoaște pe sine. Dacă însă omul pătrunde în sine și își prezintă fără iluzii o anumită trăsătură, el fie va fi în situația de a o ameliora în propria-i persoană, fie nu va face acest lucru în condițiile vieții sale actuale. În ultimul caz, în sufletul său se va strecura un sentiment care trebuie desemnat ca sentiment al rușinii. În felul acesta acționează natura sănătoasă a omului; prin autocunoaștere ea simte mai multe feluri de rușine. Acest sentiment are chiar și în viața obișnuită o influență clară. Omul care gândește sănătos va avea grijă ca ceea ce îl umple cu acest sentiment în legătură cu sine să nu se manifeste în afară, în fapte exterioare. Rușinea este, așadar, o forță care-l determină pe om să închidă ceva în el și să nu devină perceptibil în afară. Cine gândește la acest lucru așa cum trebuie va considera că este de înțeles ca cercetarea spiritului să atribuie unei trăiri sufletești interioare foarte îndeaproape înrudită cu sentimentul rusinii influente mult mai mari. Ea găsește că în adâncurile ascunse ale sufletului există un fel de rușine ascunsă de care omul nu devine constient în viața fizic-sensibilă. Acest sentiment ascuns acționează însă într-un mod asemănător cu sentimentul manifestat în viata obișnuită; el împiedică entitatea cea mai interioară de a apărea într-o imagine perceptibilă în fața omului. Dacă acest sentiment nu ar exista, omul s-ar percepe pe sine însuși așa cum este el în realitate; el nu și-ar trăi reprezentările, sentimentele și voința numai în interior, ci le-ar percepe așa cum percepe pietrele, plantele și animalele. Astfel, acest sentiment este cel care-l învăluie pe om față de el însuși. Şi prin aceasta este și învăluitorul întregii lumi spiritual-sufletești. Căci, în timp ce-i învăluie omului propria sa entitate interioară, el nu poate percepe nici ceea ce l-ar obliga să dezvolte instrumentele necesare cunoașterii lumii spiritual-sensibile; el nu-și poate transforma entitatea proprie astfel încât să obțină organele spirituale de percepție. Dacă însă omul lucrează prin disciplinare reglementară pentru obținerea acestor organe de percepție, atunci în fața lui apare ca primă impresie ceea ce este el însuși. El își percepe propriul său dublu. Această percepție de sine nu poate fi separată de percepția generală a lumii spiritual-sufletești. În viața obișnuită a lumii fizic-sensibile sentimentul caracterizat actionează în așa fel încât închide continuu poarta spre lumea spiritual-sufletească în fața omului. Dacă omul ar vrea să facă numai un pas pentru a pătrunde în această lume, atunci sentimentul de rușine care apare imediat, fără însă să urce în conștiență, ascunde partea de lume spiritual-sufletească care vrea să se dezvăluie. Exercițiile descrise deschid însă această lume. Acel sentiment ascuns acționează ca un mare binefăcător al omului. Căci prin tot ceea ce obții ca putere de judecată, viață afectivă și caracter fără o disciplinare a spiritului nu ești în stare să suporți fără consecințe percepția propriei tale entități în forma sa reală. Prin această percepție ai pierde orice sentiment de sine, încredere în sine și conștiență de sine. Pentru ca aceasta să nu se întâmple trebuie să se facă pregătirile care, pe lângă exercițiile pentru cunoașterea superioară, se întreprind pentru cultivarea forței de judecată sănătoasă, a ființei afective și cea a caracterului. Prin disciplinarea sa reglementară, omul învață de la știința spiritului destule noțiuni oculte și i se lămuresc atâtea mijloace pentru autocunoaștere și autoobservare câte îi sunt necesare pentru a-și întâlni plin de forță dublul. Atunci discipolul spiritului vede numai ca imagine a lumii imaginative, într-o altă formă, lucrul cu care a făcut deja cunoștintă în lumea fizică. Cine a înțeles în mod corect, mai întâi în lumea fizică, prin rațiunea sa, legea karmei nu se va cutremura când va vedea acum că germenii destinului său sunt înscriși în imaginea dublului său. Cine s-a familiaizat prin puterea judecății sale cu evoluția lumii și a umanității și știe cum, la un anumit moment al acestei evoluții, forțele lui Lucifer au pătruns în sufletul uman, va suporta ușor conștientizarea faptului că în imaginea propriei sale entități aceste ființe luciferice sunt cuprinse cu toate acțiunile lor. Dar de aici se vede cât este de necesar ca omul să nu ceară intrarea sa în lumea spirituală înainte ca prin puterea sa de judecată obișnuită, dezvoltată în lumea fizic-sensibilă, să fi înțeles anumite adevăruri despre lumea spirituală. Ceea ce este comunicat în această carte înaintea expunerii despre „cunoașterea lumilor superioare”, discipolul spiritului ar trebui să-și fi însușit în mersul evoluției sale reglementare, prin forța sa de judecată obișnuită, înainte să aibă cerința să ajungă el însuși în lumile suprasensibile.
În cazul unei disciplinări în care nu se acordă atenție forței de judecată, vieții afective și celei a caracterului, se poate întâmpla ca elevului să i se prezinte lumea superioară înainte ca el să posede capacitatea interioară necesară. Atunci întâlnirea cu dublul său l-ar apăsa și l-ar conduce la rătăciri. Dacă însă întâlnirea ar fi evitată – ceea ce ar fi de asemenea posibil – și omul ar fi totuși introdus în lumea suprasensibilă, el ar fi tot atât de puțin în stare de a înțelege această lume în forma sa reală. Căci i-ar fi imposibil să deosebească ceea ce introduce el în obiecte prin privirea lui și ceea ce ele sunt cu adevărat. Această diferențiere este posibilă numai când îți percepi propria entitate ca pe o imagine în sine și prin aceasta se desprinde de ambianță tot ce curge din interiorul propriu. Dublul acționează pentru viața omului în așa fel încât în lumea fizic-sensibilă, prin sentimentul de rușine pe care l-am descris, se face imediat invizibil, când el se apropie de lumea spiritual-sufletească. Prin aceasta el ascunde însă și întreaga lume. El stă ca un „paznic” în fața acestei lumi, pentru a interzice accesul acelora care nu sunt încă pregătiți pentru intrare. El poate fi numit din această cauză „paznicul pragului care se află în fața lumii spiritual-sufletești”. În afară de pășirea în lumea suprasensibilă, omul mai întâlnește acest „paznic al pragului” și la trecerea prin moartea fizică. Şi el se dezvăluie treptat în cursul vieții în evoluția spiritual-sufletească dintre moarte și o nouă naștere. Aici însă întâlnirea nu poate fi apăsătoare pentru om, pentru că el are cunoștință despre alte lumi doar în viața dintre naștere și moarte.
Dacă omul ar păși în lumea spiritual-sufletească fără a fi întâlnit „paznicul pragului”, el ar putea cădea pradă unui șir nesfârșit de erori. Căci nu ar putea deosebi niciodată ce aduce el în această lume și ce-i aparține ei cu adevărat. O disciplinare reglementară permite discipolului spiritului să fie condus în domeniul adevărului, nu în cel al iluziei. O astfel de disciplinare va fi în sine de așa natură, încât întâlnirea trebuie să aibă loc în mod necesar la un anumit moment. Căci ea este una din regulile indispensabile pentru observarea lumilor suprasensibile, împotriva posibilității de a te iluziona și de a ajunge la lucruri fantastice. Este una din măsurile de precauție indispensabile pe care trebuie să le aplice discipolul spiritului, aceea de a lucra cu grijă asupra sa, pentru a nu deveni un fantezist, un om care ar putea cădea pradă unei iluzii, unei autoiluzionări (sugestie și autosugestie). Acolo unde se urmează corect indicațiile disciplinării spiritului, se distrug totodată și izvoarele iluziei. Evident că aici nu putem vorbi în detaliu despre numeroasele aspecte care se iau în considerare la aceste precauții. Putem să menționăm numai în mod aluziv despre ce este vorba. Iluzionările la care ne referim aici își au originea în două surse. Parțial ele provin din faptul că noi colorăm prin propria entitate sufletească adevărul. În viața obișnuită a lumii fizic-sensibile, această sursă de rătăcire este un pericol relativ mic. Pentru că aici lumea exterioară se va impune observației în mod pregnant, în forma ei proprie, oricât ar vrea observatorul s-o coloreze după dorinta sa. De îndată ce pășești însă în lumea imaginativă, imaginile acesteia se modifică, prin dorințele și interesele de acest fel, și ai în fața ta un adevăr pe care l-ai format mai întâi tu însuți sau cel puțin prin colaborarea ta. Datorită faptului că prin întâlnirea cu „paznicul pragului” discipolul spiritului cunoaște tot ce este în el însuși, așadar, ceea ce el poate duce în lumea spiritual-sufletească, această sursă de iluzionare este îndepărtată. Pregătirea pe care și-o face discipolul spiritului înaintea pășirii în lumea spiritual-sufletească, acționează în sensul însușirii de către acesta a obiceiului de a se elimina pe sine de la observarea lumii fizic-sensibile, lăsând ca lucrurile și fenomenele să-i vorbească prin entitatea lor proprie. Cel care a parcurs suficient timp această pregătire, poate aștepta în liniște întâlnirea cu „paznicul pragului”. Prin aceasta el va face proba definitivă dacă se simte cu adevărat în situația de a-și elimina entitatea proprie chiar și atunci când se află în fața lumii spiritual-sufletești.
În afara acestei surse de iluzionări, mai există și o alta. Ea se face simțită atunci când se interpretează greșit o impresie primită. În viața fizic-sensibilă există exemplul simplu al iluziei care se produce când te afli într-un tren și crezi că arborii se mișcă în direcția opusă a mersului trenului în care te afli, în timp ce, de fapt, tu ești cel care se mișcă o dată cu trenul. Cu toate că în lumea fizic-sensibilă există numeroase cazuri în care este mai greu de rectificat astfel de iluzii decât în cel menționat, este totuși ușor de recunoscut că omul găsește în această lume și mijloacele de a elimina iluziile, dacă analizează cu o judecată sănătoasă tot ce poate sluji la lămurirea corespunzătoare. Altfel se prezintă lucrurile de îndată ce pătrunzi în domeniul suprasensibil. În lumea sensibilă, lucrurile nu sunt modificate de iluzia umană; din această cauză este posibil ca printr-o observare obiectivă să corectezi iluzia cu ajutorul faptelor. În lumea suprasensibilă însă acest lucru nu este posibil fără probleme. Dacă vrei să observi un proces suprasensibil și îl abordezi cu o judecată, atunci introduci această judecată incorectă în acel proces; și judecata se întrețese cu faptul respectiv în așa fel încât acesta nu poate fi imediat deosebit de ceea ce ai introdus în el. Atunci, eroarea nu este în om iar faptul corect în afara acestuia, ci eroarea devine componentă a faptului exterior. Din această cauză, ea nici nu poate fi corectată simplu, printr-o observare fără prejudecăți a faptului. Cu aceasta am indicat ceea ce poate fi o sursă bogată de iluzionare și de fantezii pentru cel care pășește în lumea suprasensibilă fără o pregătire corectă. Așa cum discipolul spiritului obține capacitatea de a exclude erorile care iau naștere prin colorarea lumii suprasensibile cu propria sa entitate, el trebuie să mai obțină și un alt dar, acela de a neutraliza a doua sursă de erori. El poate elimina ceea ce vine de la el însuși, dacă a recunoscut mai întâi imaginea propriului său dublu; și va putea elimina ceea ce în direcția amintită este o a doua sursă de erori, dacă obține aptitudinea de a recunoaște, după calitatea unui fapt al lumii suprasensibile, dacă acesta este adevăr sau iluzie. Dacă iluziile ar arăta exact ca adevărurile, această diferențiere nu ar fi posibilă. Dar lucrurile nu stau astfel. Iluziile legate de lumile suprasensibile au în ele însele calități prin care se deosebesc de realități. Şi se pune problema ca discipolul spiritului să știe după ce calități poate el recunoaște adevărurile. Nimic nu apare mai de la sine înțeles decât ca cel ce nu cunoaște disciplinarea spirituală să spună: Unde există o posibilitate de a te proteja față de iluzie, întrucât sursele acesteia sunt atât de numeroase? Şi să mai adauge: Oare există vreun discipol al spiritului sigur că nu toate bănuitele cunoștințe superioare se bazează numai pe iluzii și autoiluzionări (sugestie și autosugestie)? Cine vorbește astfel nu ia în considerare faptul că în orice disciplinare adevărată, prin felul cum se desfășoară ea, sunt oprite sursele iluziilor. În primul rând, adevăratul discipol al spiritului își va însuși prin pregătirea sa suficiente cunoștințe privind tot ce poate provoca iluzionarea și autoiluzionarea și prin aceasta să se pună în situația de a se apăra de ele. În această privință el are în adevăr, ca nici un alt om, prilejul de a-și dezvolta luciditatea și judecata pentru mersul vieții. Prin tot ce află, el are ocazia de a nu-și păstra nici un fel de presimțiri nedeterminate. Disciplina îl face cât se poate de prevăzător. La aceasta se adaugă faptul că orice disciplinare adevărată conduce mai întâi la noțiuni privind marile evenimente cosmice, așadar, lucruri care fac necesară o tensionare a forței de judecată, ceea ce determină însă și o rafinare și ascuțire concomitentă. Numai cel care ar vrea să evite să ajungă în domenii atât de îndepărtate și să rămână numai la „revelații” mai apropiate ar putea pierde acuitatea acelei forțe de judecată care-i dă siguranță în diferențierea dintre iluzie și adevăr. Cu toate acestea, nu acesta este cel mai important lucru. Cel mai important lucru se află în înseși exercițiile care sunt folosite la o disciplinare reglementară a spiritului. Acestea trebuie să fie în așa fel organizate încât conștiența elevului să supervizeze cu precizie în timpul cufundării interioare tot ce se petrece în suflet. La început se formează un simbol pentru a aduce în stare de funcționare imaginațiunea. În acesta mai există reprezentări ale unor percepții exterioare. Omul nu este singurul implicat în conținutul acestuia; el nu-l realizează singur. Așadar, el poate interpreta greșit obârșia acestuia. Dar discipolul spiritului îndepărtează acest conținut din conștiența sa atunci când urcă la exercițiile pentru inspirație. El nu se mai cufundă decât în activitatea sufletului său care a format simbolul. Dar și aici eroarea este încă posibilă. Omul și-a însușit felul activității sufletului său prin educație, învățătură etc. El nu poate ști totul despre obârșia ei. Acum însă discipolul spiritului îndepărtează din conștiența sa și această activitate sufletească proprie. Atunci chiar dacă rămâne ceva, la aceasta nu se alipește nimic ce nu poate fi supervizat. În aceasta nu se poate amesteca nimic care să nu poată fi judecat în privința întregului său conținut. În intuiția sa, discipolul spiritului are așadar ceva care-i arată cum este alcătuită o realitate foarte clară a lumii spiritual-sufletești. Așadar când el aplică acum caracteristicile recunoscute ale realității spiritual-sufletești la tot ce se înfățișează observației sale, el poate deosebi aparența de realitate. Şi poate fi sigur că prin aplicarea acestei legi va rămâne tot atât de apărat față de iluzia din lumea suprasensibilă, după cum în lumea fizic-sensibilă nu se poate întâmpla să confunzi o bucată de fier înroșit imaginar cu o bucată care frige cu adevărat. Este de la sine înțeles că te vei raporta astfel numai la acele cunostințe pe care le privești ca trăiri proprii ale tale în lumile suprasensibile, și nu la cele pe care le primești drept comunicări ale altora și pe care le înțelegi cu rațiunea ta fizică și cu simțul tău sănătos al adevărului. Discipolul spiritului se va strădui să tragă o graniță despărțitoare între ceea ce a primit pe o cale și ceea ce a primit în celălalt mod. Pe de o parte, el va prelua de bunăvoie comunicările cu privire la lumile superioare și va căuta să le înțeleagă prin aptitudinea sa de a judeca. Când însă desemnează ceva ca fiind propria sa observație, propria sa experiență, el își va fi probat dacă aceasta i-a apărut clar cu calitățile pe care el a învățat să le perceapă cu intuiția neînșelătoare.
*
După întâlnirea cu „paznicul pragului”, în fața discipolului spiritului se află noi trăiri în ascensiunea în lumile suprasensibile. Mai întâi va observa că există o înrudire interioară între „paznicul pragului” și acea forță sufletească care în descrierea de mai sus apare ca cea de a șaptea entitate și care s-a conturat ca un fel de entitate independentă. Da, această a șaptea entitate nu este nimic altceva decât dublul, „paznicul pragului” însuși. Şi ea îi impune discipolului spiritului o sarcină specială. El trebuie să conducă și să dirijeze ceea ce el este în sinea sa obișnuită și care-i apare în imagine, prin nou-născuta sa sine. Va rezulta un fel de luptă împotriva dublului. Acesta va căuta să aibă mereu superioritate. A se situa în relație corectă față de el, a nu-l lăsa să facă nimic care să nu se afle sub influența noului eu, aceasta dă și întărire și coerență forțelor omului. Autocunoașterea într-o anumită direcție este alta în lumea superioară decât în lumea fizic-sensibilă. În timp ce în aceasta cunoașterea de sine apare numai ca o trăire interioară, eul nou-născut se prezintă de îndată ca fenomen sufletesc exterior. Îți vezi eul nou-născut ca o altă ființă existentă în fața ta. Dar nu o poți percepe integral. Căci la orice treaptă ai fi urcat pe calea lumilor superioare există întotdeauna și trepte mai înalte. Pe astfel de trepte vei percepe tot mai mult despre „eul tău superior”. Așadar, acesta se poate dezvălui discipolului spiritului pe o anumită treaptă numai parțial. Acum, este foarte mare ispitirea căreia îi este supus omul când conștientizează pentru prima oară ceva despre „sinea sa superioară”, și anume de a contempla această „sine superioară” din punctul de vedere cu care s-a obișnuit în lumea fizic-sensibilă. Această ispitire este chiar bună, și ea trebuie să survină când evoluția trebuie să se desfășoare normal. Trebuie să contempli „paznicul pragului” și să-l pui în fața „eului superior”, pentru a putea observa distanța dintre ceea ce ești și ceea ce trebuie să devii. La această confruntare „păzitorul pragului” începe să ia însă o cu totul altă formă. El se prezintă ca o imagine a tuturor obstacolelor care se pun în calea evoluției „eului superior”. Se va conștientiza ce greutate cară eul nostru obișnuit. Şi atunci, dacă nu suntem destul de puternici prin pregătirile noastre pentru a spune: Eu nu mă voi opri aici, ci mă voi ridica fără încetare până la „eul superior”, atunci vom paraliza și vom da speriați înapoi față de ceea ce avem în fața noastră. În acest caz am pătruns scurt timp în lumea spiritual-sufletească, dar renunțăm să ne mai prelucrăm. Devenim prizonieri ai formei care se află acum prin „paznicul pragului” în fața sufletului. Important este faptul că la această trăire nu ai senzația de a fi prizonier. Mult mai mult vom crede că trăim cu totul altceva. Forma pe care o produce „paznicul pragului” poate fi astfel, încât în sufletul observatorului să creeze impresia că acesta are în fața sa, în imaginile care apar pe această treaptă de dezvoltare, întregul contur al tuturor lumilor posibile, că ar fi ajuns în vârful cunoașterii și nu trebuie să se străduie mai departe. În loc de prizonier, el se va putea astfel simți posesorul infinit de bogat al tuturor tainelor Universului. Despre faptul că poți avea o asemenea trăire, care reprezintă opusul stării adevărate nu se va mira cel care reflectează că atunci când ai această trăire te afli deja în lumea spiritual-sufletească și că o particularitate a acestei lumi este că în ea evenimentele se pot prezenta în mod inversat. În cartea de față ne-am referit la acest lucru când am analizat viața de după moarte.
Forma pe care o percepem pe această treaptă evolutivă îi mai arată discipolului spiritului și altceva decât aceea în care i s-a prezentat inițial „paznicul pragului”. În acest dublu puteau fi percepute toate acele însușiri pe care eul obișnuit al omului le are ca urmare a influenței forțelor lui Lucifer. Acum însă, în cursul evoluției umane, prin influența lui Lucifer s-a instalat o altă putere în sufletul omenesc. Este cea pe care în paragrafele anterioare ale acestei cărți am numit-o forța lui Ahriman. Aceasta este forța care îl împiedică pe om în existența fizic-sensibilă să perceapă entitățile spiritual-sufletești ale lumii exterioare, care se află dincolo de suprafața senzorialului. Ce a devenit sub influența acestei forțe sufletul omenesc, o arată în imagine forma care apare în experiența descrisă. – Cel ce se apropie de această experiență cu o pregătire corespunzătoare o va interpreta corect; și atunci, curând, se va arăta o altă formă, cea pe care o putem numi „marele paznic al pragului” în contrast cu „micul paznic” descris. Acesta comunică discipolului spiritului că nu trebuie să se oprească pe această treaptă, ci că trebuie să lucreze energic mai departe. El trezește în observator conștiența că lumea care este cucerită devine un adevăr și nu se transformă într-o iluzie numai dacă munca este continuată în mod corespunzător. – Celui care s-ar apropia de această experiență nepregătit, datorită unei instruiri incorecte, i s-ar turna însă în suflet, atunci când ar ajunge la „marele paznic al pragului” ceva care nu poate fi comparat decât cu „sentimentul unei spaime nemăsurabile”, o „frică nemărginită”.
Așa cum întâlnirea cu „micul paznic al pragului” îi dă discipolului spiritului posibilitatea de a se testa dacă este protejat față de iluzii care pot lua naștere prin intrarea entității sale în lumea suprasensibilă, la fel și prin trăirile care conduc în ultimă instanță la „marele paznic al pragului” el poate testa dacă este adaptat la acele iluzii care au fost atribuite mai sus celei de a doua surse. Dacă poate opune rezistență acelei iluzii puternice pe care lumea de imagini cucerite i le flutură în față ca pe o posesiune bogată, în timp ce este de fapt numai un prizonier, atunci el va fi protejat și în cursul evoluției sale ulterioare de a confunda aparența cu realitatea.
„Paznicul pragului” va lua pentru fiecare om o formă, până la un anumit grad, individualizată. Întâlnirea cu el corespunde tocmai trăirii prin care este depășit caracterul personal al observațiilor suprasensibile și este dată posibilitatea de a pătrunde într-o regiune a trăirii care este liberă de orice nuanțare personală și este valabilă pentru orice entitate umană.
După ce discipolul spiritului a avut trăirile descrise, el este capabil să deosebească în ambianța spiritual-sufletească ce este el însuși de ceea ce este în afara lui. El va recunoaște atunci cum înțelegerea procesului cosmic descris în această carte este necesară, pentru a înțelege însuși omul și viața acestuia. Se înțelege corpul fizic numai dacă este cunoscut cum a fost constituit prin evoluțiile Saturn, Soare, Lună și Pământ. Corpul eteric poate fi înțeles numai dacă se urmărește formarea lui prin evoluția Soare, Lună și Saturn etc. Dar se înțelege și ceea ce este legat de evoluția Pământului, dacă cunoști cum s-au desfășurat toate lucrurile treptat. Prin disciplinarea spiritului ești pus în situația de a recunoaște înainte de toate relația dintre tot ce ține de om cu fapte și entități corespunzătoare ale lumii care se găsește în afara omului. Căci acesta este adevărul: fiecare structură a omului se află într-o relație cu întreaga lume. În această carte am putut face numai scurte prezentări ale acestor aspecte. Dar trebuie reflectat că, de exemplu, corpul uman a fost prezent în timpul evoluției saturniene numai în primele sale scheme structurale. Organele sale: inima, plămânii, creierul s-au format din acele prime scheme structurale mai târziu, în perioadele Soare, Lună și Pământ. Așa se află în relație inima, plămânii etc. cu evoluția Soare, Lună și Pământ. Întru totul corespunzător stau lucrurile cu structurile corpului eteric, ale corpului senzației, ale sufletului senzației etc. Omul este format mai întâi din lumea ambientală cea mai apropiată; și fiecare detaliu pe care-l găsim la el corespunde unui proces, unei ființe din lumea exterioară. Discipolul spiritului ajunge, pe treapta corespunzătoare a evoluției sale, să recunoască relația dintre ființa sa și lumea mare. Şi această treaptă de cunoaștere o putem numi conștientizarea corespondenței „lumii mici”, a microcosmosului, adică a omului însuși, și a „lumii mari”, a macrocosmosului. Când elevul a ajuns până la o astfel de cunoaștere poate să se producă pentru el o trăire nouă. El începe să se simtă ca și concrescut cu întreaga construcție a lumii, deși se simte în deplina sa independență. Această senzație este o dizolvare în întreaga lume, o unificare cu aceasta, fără a pierde însă propria sa entitate. Această treaptă a evoluției poate fi desemnată drept „unificarea cu marocosmosul”. Este semnificativ faptul că nu trebuie să gândim această unificare ca și cum prin aceasta ar înceta conștiența de sine și entitatea umană s-ar scurge în Cosmos. Un asemenea gând ar fi expresia unei păreri izvorâte dintr-o forță de judecată nedisciplinată. Diferitele trepte ale cunoașterii superioare, în sensul acelui proces de inițiere care a fost descris aici, pot fi desemnate în următorul mod:
1. Studiul științei spiritului, pentru care te folosești la început de forța de judecată dezvoltată în lumea fizic-sensibilă.
2. Obținerea cunoașterii imaginative.
3. Citirea scrierii ascunse (corespunzând inspirației).
4. Viața aparentă în ambianța spirituală (corespunzând intuiției).
5. Cunoașterea relațiilor dintre microcosmos și macrocosmos.
6. Unificarea cu macrocosmosul.
7. Trăirea totală a experiențelor premergătoare ca o stare sufletească fundamentală.
Aceste trepte nu trebuie însă gândite ca și cum ar fi parcurse succesiv. Disciplinarea se poate desfășura mai degrabă în așa fel, încât în funcție de individualitatea elevului o treaptă premergătoare să fie parcursă până la un anumit grad, când el începe să facă exerciții care corespund treptei următoare. Se poate, de exemplu, să fie foarte bine să obții mai întâi unele imaginațiuni în mod foarte precis și deja să faci exerciții care implică în domeniul trăirii proprii inspirația, intuiția sau cunoașterea legăturilor microcosmosului cu macrocosmosul.
*
Când discipolul spiritului a obținut o trăire a intuiției, el cunoaște nu numai imaginile lumii spiritual-sufletești, nu poate doar citi legăturile dintre ele în „scrierea ascunsă”, el ajunge la cunoașterea însăși a ființelor prin a căror conlucrare ia naștere lumea căreia îi aparține omul. Şi învață să se cunoască prin aceasta pe sine însuși în acea formă pe care o are în lumea spiritual-sufletească. El a răzbătut până la o percepție a eului său superior și a observat cum trebuie să lucreze mai departe pentru a-și domina dublul, „paznicul pragului”. A avut însă și întâlnirea cu „marele paznic al pragului”, care se află în fața sa ca unul care invită permanent la continuarea lucrării. Acest „mare paznic al pragului” devine acum modelul său pe care vrea să se străduiască să-l egaleze. Când în discipolul spiritului apare acest sentiment, el a obținut posibilitatea de a recunoaște cine se află aici în fața lui ca „mare paznic al pragului”. Acest paznic se transformă de acum încolo, în percepția discipolului spiritului, în figura lui Christos, a cărui entitate și intervenție în evoluția Pământului este vizibilă din capitolele anterioare ale acestei cărți. Discipolul spiritului este inițiat prin aceasta în taina sublimă care este legată de numele lui Christos. Christos i se înfățișează ca „marele ideal pământean al omului”. Dacă Christos a fost recunoscut în acest fel prin intuiție în lumea spirituală, devine inteligibil și ceea ce s-a desfășurat în mod istoric pe Pământ în cea de a patra epocă evolutivă postatlanteană (perioada greco-latină). Felul în care în acea perioadă înalta ființă solară, ființa lui Christos, a intervenit în evoluția Pământului și cum lucrează ea în continuare în cadrul evoluției terestre, aceasta devine acum pentru discipolul spiritului o cunoaștere pe care o trăiește el însuși. Așadar, prin intuiție, elevul obține o clarificare a sensului și a importanței evoluției terestre.
Calea descrisă aici pentru cunoașterea lumilor suprasensibile este o cale pe care o poate urma oricare om, în orice situație s-ar afla el în cadrul conditiilor actuale de viată. Când este vorba de o astfel de cale, trebuie să reflectăm la faptul că scopul cunoașterii și al adevărului este același în toate timpurile evoluției terestre, dar că punctul de plecare al omului este diferit în momente deosebite. Astăzi omul nu poate porni de la același punct de plecare când vrea să pășească în lumile suprasensibile ca, de exemplu, vechiul candidat egiptean la inițiere. Din această cauză, omul actual nu poate executa fără probleme exercițiile care îi erau date discipolului spiritului în Egiptul antic. De la acea epocă, sufletele omenești au parcurs diferite încarnări, iar aceste încorporări repetate nu sunt fără sens și importanță. Aptitudinile și calitățile sufletelor se modifică de la încarnare la încarnare. Cine contemplă viața umană, istorică în mod superficial poate observa că din secolele al XII-lea și al XIII-lea după Christos s-au modificat toate condițiile de viață față de cele anterioare, că părerile, sentimentele, dar și capacitățile oamenilor au devenit altele decât fuseseră mai înainte. Calea descrisă aici spre o cunoaștere superioară este o cale potrivită pentru suflete care se încorporează în timpul prezent. Ea este de așa natură încât punctul de plecare pentru dezvoltarea spirituală pornește de la locul în care se află omul acum, când se găsește în condițiile de viață date lui în prezent. Evoluția progresivă conduce omenirea, cu privire la căile cunoașterii superioare, de la perioadă la perioadă mereu la alte forme, așa cum și viața exterioară își modifică formele ei. Şi trebuie ca de fiecare dată să domnească o armonie perfectă între viața exterioară și inițiere.
