Cine publică o carte ca aceasta trebuie să-și poată imagina orice fel de critici care pot fi aduse în prezent expunerilor pe care le cuprinde. De exemplu, cineva ar putea citi prezentarea unui anumit aspect despre care el și-a făcut unele idei conform cu rezultatele obținute de știință și ar putea ajunge la judecăți ca aceasta: „Ne uimește că în vremea noastră se mai pot face astfel de afirmații. Cele mai simple noțiuni ale științelor naturale sunt răstălmăcite, ceea ce-ți permite să tragi concluzia că este vorba de o ignorare de neînțeles chiar a unor cunoștințe elementare. Autorul folosește noțiuni ca, de exemplu, «căldura» într-un mod cum nu ar putea-o face decât cineva pe lângă care întregul mod de a gândi modern în fizică a trecut fără a lăsa urme. Oricine cunoaște chiar și numai bazele elementare ale acestei științe, i-ar putea demonstra că ceea ce afirmă el nu merită nici măcar denumirea de diletantism, ci numai aceea de ignoranță absolută...”. S-ar mai putea menționa multe afirmații asemănătoare, izvorâte din astfel de critici posibile. Dar, potrivit celor spuse mai sus, ne-am putea gândi la o concluzie ca aceasta: „Cine a citit câteva pagini din această carte o va pune de-o parte zâmbind sau va fi indignat, potrivit temperamentului său, și va spune: „Este totuși straniu la ce excrescențe poate da naștere în vremea actuală o direcție de gândire întoarsă pe dos. Cel mai bine este să punem astfel de expuneri alături de alte curiozități pe care le întâlnim în prezent”. – Ce-ar spune însă autorul acestei cărți dacă s-ar întâlni cu o astfel de critică? Oare, nu trebuie el să-l considere pe critic un cititor incapabil de a judeca sau o persoană care nu are voința de a ajunge la o judecată plină de înțelegere? La aceasta trebuie să se răspundă: Nu, autorul nu face acest lucru întotdeauna în mod automat. El își poate imagina că persoana care-l critică este o personalitate deosebită, un om de știință merituos care-și construiește o judecată într-un mod foarte minuțios. Autorul este apt de a se transpune în gând în sufletul unei astfel de personalități și să afle motivele care o conduc la o judecată ca aceasta. Pentru a face cunoscut ce spune cu adevărat autorul este necesar un lucru care lui însuși i se pare, în general, nepotrivit, dar pe care cartea de față îl prilejuiește în mod imperios, și anume, să vorbească despre unele lucruri personale. În orice caz, el nu trebuie să expună, în acest sens, nimic care să nu aibă legătură cu hotărârea de a scrie această carte. Ce se spune în această carte nu ar avea nici un drept la existență, dacă ar avea numai un caracter personal. Ea trebuie să conțină descrieri la care poate ajunge orice om și lucrurile trebuie spuse în așa fel încât să nu se poată observa nici o nuanță personală, în măsura în care este posibil. Așadar, nu în acest sens ne referim la aspectul personal, ci acesta trebuie să se raporteze numai la ceea ce poate face inteligibil faptul că autorul, deși găsește înțelegere pentru critica menționată mai sus, a putut totuși să scrie această carte. În orice caz, există ceva care ar face să fie de prisos expunerea unor astfel de considerente personale: valorizarea în mod extensiv a tuturor detaliilor care arată că prezentarea acestei cărți este, în realitate, totuși în concordanță cu toate progresele științei actuale. Pentru aceasta ar fi necesare însă multe volume ca introducere la cartea de față. Întrucât în momentul de față ele nu pot fi furnizate, autorului i se pare necesar să spună datorită căror împrejurări personale se crede îndreptățit să considere posibilă o astfel de corespondență într-un mod satisfăcător. Cu siguranță, el nu ar fi făcut public niciodată ceea ce se spune în această carte, de exemplu, despre fenomenele calorice, dacă nu ar fi putut mărturisi: Acum treizeci de ani am realizat un studiu asupra fizicii care s-a extins în diferitele domenii ale acestei științe. Cu privire la fenomenele calorice, în miezul studiului se aflau explicațiile care aparțin așa-numitei „teorii mecanice a căldurii”. „Teoria mecanică a căldurii” l-a interesat în mod deosebit. Dezvoltarea istorică a explicațiilor corespunzătoare, legate pe atunci de nume ca Jul. Robert Meyer, Helmholtz, Joule, Clausius etc., era permanent în centrul studiilor sale. Prin aceasta, în timpul studiilor efectuate, el și-a creat o bază și posibilitatea de a putea urmări progresele realizate în domeniul învățăturii fizice despre căldură și de a nu întâlni piedici atunci când încearcă să pătrundă în tot ceea ce știința produce în acest dorneniu. Dacă autorul ar fi nevoit să spună că el nu poate face acest lucru, ar fi pentru el un motiv să lase nescrise și nespuse lucrurile expuse în această carte. El și-a stabilit ca principiu de bază să vorbească și să scrie numai despre lucruri din domeniul științei referitor la care ar ști să spună, într-un mod satisfăcător după părerea sa, ceea ce știința cunoaște în prezent. Prin aceasta el nu vrea să exprime o pretenție generală adresată tuturor oamenilor. Oricine are dreptul să se simtă îmboldit a comunica și a face publice lucrurile spre care îl îndrumă puterea sa de judecată, simțul său sănătos al adevărului și sentimentul său, chiar dacă nu cunoaște argumentele științei contemporane. Numai că autorul acestei cărți ar dori să se țină de cele spuse mai sus. De exemplu, el nu ar vrea să conceapă cele câteva fraze despre sistemul glandular sau despre sistemul nervos ale omului care se găsesc în această carte, dacă nu ar fi capabil să vorbească despre acestea așa cum o face un savant naturalist contemporan din punctul de vedere al științei. Așadar, în ciuda faptului că este posibilă părerea că cel care vorbește despre „căldură” așa cum o face în această lucrare nu ar ști nimic despre fundamentele inițiale ale fizicii actuale, real este totuși faptul că autorul acestei cărți se consideră deplin îndreptățit să cunoască cercetarea contemporană și că ar renunța să mai vorbească astfel, dacă aceasta i-ar fi străină. El știe cât de ușor se poate confunda motivul pentru care se exprimă un astfel de principiu cu lipsa de modestie. Este totuși necesar să se spună astfel de lucruri referitor la această carte pentru ca adevăratele motive ale autorului să nu fie confundate cu alte motive complet diferite. Iar o astfel de confuzie ar putea să fie încă mult mai gravă decât lipsa de modestie.
Ar putea să fie posibilă și o evaluare dintr-un punct de vedere filosofic. Ea ar putea lua următoarea formă: Cine citește această carte ca filosof se întreabă: „Oare autorul a rămas pasiv față de întreaga frământare a vremurilor noastre cu privire la teoria cunoașterii? Nu a aflat niciodată nimic despre faptul că a trăit un Kant și că, potrivit acestuia, din punct de vedere filosofic este pur și simplu nepermis să discuți astfel de lucruri?” – Repetăm, și în această direcție s-ar putea face progrese. Dar judecata ar putea conchide și astfel: „Pentru filosof ceva atât de necritic, naiv și amatorist ar fi de nesuportat, iar o analiză mai amănunțită ar fi o pierdere de timp”. – Din același motiv ca cel enunțat mai sus, în ciuda tuturor înțelegerilor greșite care s-ar putea lega de aceasta, autorul ar vrea să prezinte și aici ceva personal. Studiul său despre Kant a fost început pe când avea vârsta de șaisprezece ani; iar astăzi el crede cu adevărat că-i este permis să judece cu totul obiectiv tot ceea ce se afirmă în această carte din punctul de vedere kantian. El va fi avut și din această perspectivă un motiv să nu scrie cartea, dacă nu ar fi știut ce poate determina un filosof să o considere naivă atunci când îi este aplicat criteriul contemporaneității. Se poate însă ști cu adevărat cum se pot depăși aici, în sensul lui Kant, limitele unei cunoașteri posibile; se poate ști cum ar considera Herbart1 ca fiind „realism naiv” ceva ce nu a împins lucrurile până la „prelucrarea noțiunilor” etc . etc .; se poate chiar ști cum pragmatismul modern al lui James, al lui Schiller etc. ar fi considerat că a fost depășită măsura a ceea ce sunt „reprezentările adevărate”, pe care ni le „apropriem, pe care le valorificăm, le putem conferi forță și le putem verifica”*. Se pot cunoaște toate aceste lucruri și cu toate acestea, ba chiar din această cauză, să ne găsim îndreptățiți să facem afirmațiile din această lucrare. Autorul acestei cărți a analizat direcții ale gândirii filosofice în scrierile sale Teoria cunoașterii în concepția despre lume a lui Goethe, Adevăr și știință, Filosofia libertății, Concepția despre lume a lui Goethe, Concepții despre lume și viață în secolul al XX-lea, Enigmele filososofiei**.
* Se putea chiar să fi evaluat în mod serios și să fi studiat și filosofia lui „ca și cum”, bergsonismul și „critica limbii”. (Observație a lui Rudolf Steiner la cea de a IV-a ediție, 1913.)
1 Johann Friedrich Herbart,1776–1941, filosof și pedagog.
William James, 1842–1910, profesor la Universitatea Harvard.
Ferdinand Canning Scott Schiller, 1864–1937, filosof englez.
** Această lucrare este menționată începând cu ediția a VII-a, 1920.
Ar mai putea fi citate încă multe feluri de critici. Ar putea să și existe cineva care a citit una din lucrările de tinerețe ale autorului, de exemplu, Concepții despre lume și viață în secolul al XX-lea sau poate mica sa broșură Haeckel și adversarii săi. Acel cineva ar putea spune: Este de neînțeles cum unul și același om poate scrie aceste lucrări și totodată Teosofia, deja apărută, și cartea prezentă. Cum se poate lua partea lui Haeckel și apoi să se trântească tuturor în față ce rezultă ca „monism” sănătos din cercetările acestuia? S-ar putea înțelege că autorul Ştiinței oculte pornește un război cu foc și sabie împotriva lui Haeckel; lucrul cel mai fantastic care poate fi gândit este că el l-a apărat pe Haeckel, ba chiar că i-a dedicat Concepțiile despre lume și viață în secolul al XX-lea. Dacă ar fi știut că acela care i-a dedicat lucrarea va scrie într-o zi această „Ştiință ocultă, cu dualismul ei mai mult decât greoi”, Haeckel ar fi fost mulțumit „cu un refuz ce nu ar putea fi greșit înțeles”. – Autorul acestei cărți este de părere că poți foarte bine să-l înțelegi pe Haeckel fără a trebui să crezi că este obligatoriu să consideri că tot ceea ce nu decurge din reprezentările și premisele lui este absurditate: Dar el este de părere că nu ajungi la înțelegerea lui Haeckel dacă-l combați cu „foc și sabie”, ci dacă pătrunzi în ceea ce a dăruit științei. Cel mai puțin, crede autorul, au dreptate adversarii lui Haeckel, aceia împotriva cărora, de exemplu, el i-a luat apărarea marelui gânditor naturalist în scrierea sa Haeckel și adversarii săi. Într-adevăr, dacă autorul acestei scrieri merge mult dincolo de premisele lui Haeckel și așază concepția spiritualistă alături de cea pur naturalistă a sa, aceasta nu-l obligă să fie de aceeași părere cu adversarii celui din urmă. Cine își dă silința să privească problema în mod corect, va putea să observe consonanța dintre scrierile actuale ale autorului și scrierile sale mai vechi.
Autorul înțelege chiar și un critic care consideră în general expunerile acestei cărți ca debordări ale unei fantezii devenită sălbatică sau ca jocuri de gânduri ale unor reverii. Totuși, tot ce se poate spune în această privință este conținut în însăși cartea de față. Se arată aici în mod clar cum gândirea rațională poate deveni și trebuie să devină o piatră de încercare a celor expuse. Numai cel care judecă rațional cele expuse, așa cum se face, de exemplu, în cazul lucrurilor întâlnite în științele naturii, va putea decide asupra celor pe care le are de spus rațiunea aplicată în cazul unui astfel de examen.
După ce am vorbit atât despre personalități care ar putea respinge această carte, putem spune un cuvânt și despre cei care au prilejul să manifeste o atitudine de acceptare a ei. Pentru aceștia cel mai important este totuși conținut în primul capitol „Caracterul științei oculte”. Să mai adăugăm aici câte ceva. Cu toate că lucrarea se ocupă de cercetări care nu sunt accesibile rațiunii legate de lumea sensibilă, nu se spune totuși nimic ce nu ar fi inteligibil rațiunii eliberate de prejudecăți și simțului adevărului oricărei personalități care vrea să aplice aceste daruri ale omului. Autorul o spune fără înconjur: el dorește mai mult decât cititorii care nu sunt dispuși să accepte cele expuse cu încredere oarbă, ci care se străduiesc să verifice lucrurile comunicate cu ajutorul cunoașterilor sufletului propriu și a experienței propriei sale vieți*. El ar dori mai cu seamă cititori prudenți, care valorifică numai ceea ce poate fi justificat în mod logic. Autorul știe că această carte a sa n-ar valora nimic dacă ar avea la bază numai credința oarbă; ea este valabilă numai dacă se poate justifica în fața rațiunii lipsite de prejudecăți. Credința oarbă poate confunda foarte ușor absurdul și superstiția cu adevărul. Vor fi poate și unii care, mulțumindu-se cu simpla credință în „suprasensibil”, vor găsi ca în această carte se atribuie un rol prea mare gândirii. Totuși, în comunicările făcute aici nu este vorba numai de a se comunica ceva, ci ca prezentarea să fie făcută în așa fel, încât să corespundă cerințelor unei concepții minuțioase, exigente în domeniul corespunzător al vieții. Doar este domeniul în care, în viața adevărată, lucrurile cele mai elevate se pot întâlni atât de ușor cu șarlatania lipsită de scrupule, sau cunoașterea cu superstiția, din care cauză ele pot fi atât de simplu confundate.
* Se fac referiri aici nu numai la verificarea prin metodele cercetării suprasensibile ce țin de știința spiritului, ci înainte de toate cu ajutorul gândirii și rațiunii umane libere de prejudecăți și care este cu totul posibilă. (Observațiile lui Rudolf Steiner la a IV-a ediție 1913.)
Cel ce este cunoscător al cercetării suprasensibile va observa, desigur, când va citi cartea, că s-a căutat menținerea netă a limitelor care despart ceea ce poate și trebuie să fie comunicat în prezent legat de cunoștințele suprasensibile și ceea ce va trebui să fie prezentat într-o perioadă mai îndepărtată sau cel puțin într-o altă formă.
Rudolf Steiner
decembrie 1909
Cine prezintă rezultate ale științei spiritului de natura celor cuprinse în această carte, trebuie să ia în calcul în primul rând că această categorie de cunoștințe este considerată, în prezent, în cele mai largi cercuri, ca fiind imposibilă. Totuși, în expunerile următoare se spun lucruri despre care în zilele noastre o gândire considerată exigentă susține că „ele rămân de nelămurit pentru inteligența umană”. Cel care cunoaște însă motivele care determină unele personalități serioase să afirme asemenea imposibilități va dori să repete încercarea de a arăta pe ce înțelegeri eronate se bazează credința conform căreia cunoașterii urnane îi este refuzată pătrunderea în lumile suprasensibile.
În acest sens putem menționa două aspecte. În primul rând, în timp, la o reflectare mai profundă, nici un suflet omenesc nu s-ar putea închide în fața faptului că întrebările cele mai importante referitoare la sensul și semnificatia vieții ar trebui să rămână fără răspuns, dacă nu ar exista o cale de acces la lumile suprasensibile. Teoretic te-ai putea înșela cu privire la acest lucru; dar adâncurile sufletului nu însoțesc această autoînselare. Cine nu vrea să asculte aceste adâncuri sufletești, va respinge în mod natural expunerile care privesc lumile suprasensibile. Cu toate acestea există oameni, nu puțini la număr, cărora le este imposibil să rămână surzi în fața cerințelor acestor adâncuri. Ei trebuie mereu să bată la porțile care, după părerea celorlalți, închid calea spre ceea ce este „de necuprins”.
În al doilea rând, expunerile „gândirii severe” nu sunt nicidecum de minimalizat. Cel ce se ocupă de acestea va simți întru totul seriozitatea lor acolo unde ele sunt de luat în serios. Autorul acestei cărți nu ar dori să fie privit ca un om care, cu inimă ușoară, trece peste imensa muncă a gândirii cheltuite pentru determinarea limitelor intelectului uman. Această lucrare a gândirii nu poate fi anulată de unele moduri de vorbire despre „înțelepciunea de școală” sau ceva asemănător. Așa cum apare în multe cazuri, ea își are izvorul în adevărata luptă pentru cunoaștere și în adevărata perspicacitate. Ba trebuie să-i acordărn mult mai mult: au fost stabilite cauze pentru care o astfel de cunoaștere, considerată în prezent ca fiind științifică, nu poate pătrunde în lumile suprasensibile, și aceste cauze sunt, într-un anumit sens, incontestabile.
Întrucât autorul acestei cărți admite fără discuții acest fapt, unora li se poate părea cu totul straniu că el se încumetă totuși să facă expuneri privind lumile suprasensibile. Pare să fie aproape imposibil ca cineva care recunoaște valabilitatea motivelor pentru care lumile suprasensibile sunt incognoscibile într-un anume sens să vorbească totuși despre aceste lumi.
Şi totuși poți să te comporți astfel, înțelegând în același timp că acest comportament pare contradictoriu. Nu oricine se angajează în experiențele pe care le faci atunci când te apropii cu rațiunea umană de domeniul suprasensibil. Rezultă că dovezile acestei rațiuni pot fi incontestabile; și că în ciuda caracterului lor incontestabil ele nu trebuie să fie în mod necesar decisive pentru adevăr. În locul tuturor discuțiilor teoretice, încercăm să oferim aici o înțelegere prin intermediul unei comparații. Admitem fără rezerve că nu se dovedește nimic prin comparații; totuși aceasta nu împiedică ca adeseori ele să facă inteligibil ceea ce vrem să exprimăm.
Cunoașterea umană, așa cum lucrează în viața de zi cu zi și în știința obișnuită, este, în adevăr, alcătuită în așa fel încât nu poate pătrunde în lumile suprasensibile. Acest lucru se poate dovedi în mod indiscutabil; numai că această dovadă poate să nu aibă pentru un anumit aspect al vieții sufletești altă valoare decât încercarea cuiva de a arăta că ochiul natural al omului, cu puterea sa de a vedea, nu poate pătrunde până la celulele cele mai mici ale unei ființe sau până la alcătuirea corpurilor cerești îndepărtate. Pe cât de adevărată este afirmația că puterea obișnuită a vederii nu pătrunde până la celule, tot atât de adevărată și demonstrabilă este și cea care spune că o cunoaștere obișnuită nu poate pătrunde în lumile suprasensibile. Şi totuși dovada că puterea vederii obișnuite trebuie să se oprească în fața celulelor nu hotărăște nimic în cee ce privește cercetarea acestora. De ce dovada neputinței capacității cunoașterii obișnuite față de lumile suprasensibile ar decide ceva împotriva cercetării acestor lumi?
Putem resimți impresia pe care ar putea-o avea unii în fața acestei cornparații. Chiar am putea simți, împreună cu ei, când există o îndoială cu privire la seriozitatea lucrării amintite a gândirii când întâmpină această acțiune cu o astfel de comparație. Şi totuși cel care scrie aceasta nu este doar pătruns de această seriozitate, ci este de părere că o asemenea lucrare a gândurilor se numără printre cele mai nobile împliniri ale omului. A dovedi că acuitatea vizuală a omului ar putea ajunge fără ajutorul unei unelte tehnice la celule ar fi, în orice caz, un început inutil; a conștientiza natura gândirii printr-o gândire exigentă necesită o lucrare spirituală. Este cu totul de înțeles că cel care se dăruieste unei astfel de lucrări nu observă că adevărul îl poate infirma. Oricât ar putea fi de puțin la locul ei aici discutarea unor „contestări” ale primelor ediții de către personalități cărora le scapă orice înțelegere pentru ceea ce s-a urmărit sau care-și dirijează atacurile false asupra persoanei autorului, trebuie subliniat că nu poate bănui o minimalizare a lucrării gândirii științifice decât cel care vrea să se închidă față de ținta spiritual-morală a expunerilor.
Cunoașterea omului poate fi întărită așa cum poate fi întărită acuitatea vederii. Nurnai că mijloacele pentru întărirea cunoașterii sunt exclusiv de natură spirituală; sunt înfăptuiri interioare, pur sufletești. Ele constau în activitătile descrise în această carte ca meditație, concentrare (contemplație). Viața sufletească obișnuită este legată de uneltele trupului; viața sufletească fortificată se eliberează de acestea. Există, în prezent, direcții de gândire pentru care o astfel de afirmație trebuie să pară cu totul lipsită de sens, pentru care ea nu se poate datora decât autoînșelării. Astfel de direcții de gândire vor găsi că este foarte ușor să se dovedească, din punctul lor de vedere, că orice viață sufletească este legată de sistemul nervos. Cel ce se menține pe poziția de pe care a fost scrisă această carte, înțelege întru totul astfel de dovezi. El înțelege oamenii care spun că numai superficialitatea poate susține că ai putea avea o viață sufletească independentă de trup, care sunt deplin convinși că pentru astfel de trăiri sufletești există o legătură cu viața nervilor, pe care însă „diletantismul științei spiritului” n-o întrevede.
Celor scrise în această carte i se opun cu atâta dârzenie unele rutine de gândire – ușor de înțeles – încât cu mulți oameni o înțelegere este în prezent încă fără nici o perspectivă. Ar fi de dorit, cel puțin, să se renunțe la obiceiul de a taxa drept erezie sau invenție orice curent de gândire diferit de cel la care au aderat defăimătorii. Pe de altă parte, în prezent, există deja un număr destul de mare de oameni care manifestă înțelegere pentru modul de cercetare suprasensibil așa cum este prezentat și în această carte: Oameni care recunosc că sensul vieții nu se dezvăluie în vorbirea la modul general despre suflet, sine etc., ci numai prin pătrunderea adevărată în rezultatele cercetării suprasensibile. Cu satisfacție plină de bucurie și nu din lipsă de modestie, autorul acestei cărți a recunoscut necesitatea acestei a patra ediții după un interval de timp relativ scurt.
Autorul nu se poate mândri nici cu această nouă ediție, întrucât simte foarte clar cât de puțin corespunde ea la ceea ce ar trebui să fie, de fapt, ca „Schiță a unei concepții suprasensibile despre lume”. Aceasta în ciuda faptului că totul a fost prelucrat, că s-au urmărit noi clarificări. Totuși în numeroase pasaje autorului i-a devenit clar cât de grosiere se dovedesc a fi mijloacele prezentării accesibile față de ceea ce ne arată cercetarea suprasensibilă. Astfel, abia s-a putut prezenta ceva mai mult decât o cale pentru a ajunge la reprezentările care sunt date în carte pentru evoluția saturniană, solară, lunară. Un punct de vedere important a fost tratat din nou în această ediție, pe scurt, și în acest domeniu. Trăirile acestor lucruri sunt atât de diferite de toate trăirile din domeniul sensibil, încât prezentarea este o strădanie continuă de a găsi expresia care să pară măcar într-o oarecare măsură suficient de clară. Cine vrea să pătrundă în încercarea de descriere făcută aici, va observa poate că unele lucruri imposibil de spus prin cuvinte seci sunt indicate prin felul de a le prezenta. Acest mod de descriere este diferit când este vorba de evoluția saturniană, de evoluția solară sau a de cea lunară.
Multe completări și extinderi care au părut importante autorului au fost introduse în noua ediție, în partea a doua a cărții, care tratează despre „cunoașterea lumilor superioare”. A existat strădania de a prezenta în mod sugestiv natura fenomenelor sufletești interioare, prin care cunoașterea se eliberează de limitele pe care le are în cadrul lumii simțurilor și devine adecvată pentru trăirea lumii suprasensibile. S-a încercat să se arate că această trăire, deși se obține cu mijloace și pe căi total interioare, nu are totuși o semnificație pur și simplu subiectivă pentru fiecare om. Trebuia să reiasă din prezentarea făcută că în cadrul sufletului, a cărui unicitate și al cărui specific sunt eliminate, se atinge o trăire pe care o are omul, ceea ce determină în mod corect ieșirea prin evoluție din trăirile sale subiective. Abia când „cunoașterea lumilor suprasensibile” este gândită ca având acest caracter ea poate fi deosebită de toate trăirile subiective cum sunt cele ale misticilor. Despre o astfel de mistică se poate spune că este mai mult sau mai puțin o problemă subiectivă, proprie misticului. Formarea sufletească în cadrul științei spiritului, așa cum este înțeleasă aici, năzuiește însă la obținerea de trăiri obiective, al căror adevăr este recunoscut a fi în întregime interior, dar care tocmai din această cauză au o valoare generală evidentă. Şi aici există un punct în care împăcarea cu unele rutine ale gândirii timpului nostru este aproape de nerealizat.
În încheiere, autorul acestei cărți ar dori să facă observația că cele spuse aici trebuie luate de cei binevoitori drept ceea ce sunt ele prin conținutul lor propriu. Domnește, în prezent, adeseori strădania de a se da diferitelor direcții spirituale nume diferite preluate din vechime. Unora, abia prin aceasta li se par valoroase. Se poate însă pune întrebarea: Ce ar câștiga expunerile acestei cărți prin faptul că ar fi denumite „rosacruciene” sau în alt fel? Important este că aici se încearcă să se obțină o privire de ansamblu asupra lumilor spirituale cu mijloacele care sunt posibile și adecvate perioadei evolutive actuale a sufletului și ca, din acest punct de vedere, să poată fi contemplate enigmele destinului și existenței umane dincolo de granițele nașterii și ale morții. Nu trebuie să fie o strădanie de a găsi un nume sau altul, ci o strădanie de a ajunge la adevăr.
Mai trebuie spus și că s-au folosit, cu intenții ostile, denumiri pentru concepția despre lume prezentată în carte. Făcând abstracție de faptul că aceste denumiri cu care s-a urmărit lovirea și discreditarea autorului sunt absurde și obiectiv neadevărate, ele se caracterizează în nimicnicia lor prin aceea că discreditează o strădanie de a ajunge la adevăr total independentă, prin aceea că cei care fac aceasta nu judecă prin ei înșiși, ci vor să atribuie altora ca judecată o dependență inventată de ei sau preluată nemotivat de la diferite orientări și transmisă mai departe. Oricât de necesare ar fi aceste cuvinte cu privire la atacurile împotriva autorului, acestuia îi repugnă să discute mai în detaliu acest aspect, în acest loc.
Rudolf Steiner
iunie 1913
