Omul care reflectează asupra lui însuși ajunge curând la convingerea că în afară de Eul, pe care-l cuprinde cu gândirea, simțirea și impulsurile sale de voință deplin conștiente, mai poartă în sine un al doilea Eu, mai puternic. El devine conștient cum se subordonează acestui al doilea Eu, ca unei puteri superioare. În orice caz, la început, omul va simți acest al doilea Eu ca o entitate inferioară față ceea ce el cuprinde cu ființa sa sufletească deplin conștientă, clară, și care înclină spre adevăr și bine. Și el se va strădui să învingă această entitate inferioară.
Printr-o autoexaminare mai intimă putem afla însă și altceva despre acest al doilea Eu. Dacă facem în mod repetat un examen retrospectiv a ceea ce am trăit sau făcut în viață, vom descoperi în noi ceva deosebit. Și această descoperire o vom găsi-o cu atât mai importantă cu cât înaintăm în vârstă. Dacă ne-am întreba: „Ce ai făcut și ce ai vorbit într-o anumită epocă a vieții”, am afla că am făcut o seamă de lucruri pe care le înțelegem abia la o vârstă mai înaintată. Înainte cu șapte, opt ani, sau poate cu douăzeci de ani, am făcut lucruri despre care știm absolut precis: abia acum, după multă vreme, mintea ta este în stare să poată înțelege lucrurile pe care le-ai făcut sau le-ai vorbit atunci. Mulți oameni nu fac asemenea descoperiri pentru că nu-i preocupă această problemă. Dar dacă omul face asemenea incursiuni repetate în sufletul său, ele devin extrem de rodnice. Căci din momentul în care omul își spune: cu mulți ani înainte am făcut lucruri pe care abia acum încep să le înțeleg; atunci mintea mea nu era coaptă pentru a înțelege lucrurile pe care le-am făcut ori le-am vorbit; din momentul în care facem o descoperire de acest fel, în sufletul nostru apare următorul sentiment: ne simțim parcă ascunși în sânul unei puteri bune care stăpânește în adâncurile propriei noastre ființe, începem să dobândim din ce în ce mai mult încrederea că, de fapt, în cel mai înalt înțeles al cuvântului, nu suntem singuri în lume, și că tot ceea ce înțelegem, ce putem făptui în mod conștient, nu este decât o mică parte din cele ce săvârșim în lume.
Dacă facem această experiență în mod repetat, putem ridica la nivel de practică a vieții un lucru care, teoretic, poate fi ușor înțeles. Teoretic este ușor de înțeles că omul nu ar ajunge prea departe în viață dacă ar trebui să facă tot ceea ce face cu o minte pe deplin conștientă, cu o inteligență atotcuprinzătoare. Pentru a înțelege aceasta teoretic, nu avem decât să facem următoarea reflecție. În care epocă a vieții săvârșește omul cele mai importante fapte pentru existența sa? Când lucrează mai înțelept asupra lui însuși? El face aceasta aproximativ de la naștere până în momentul pe care și-l mai poate aminti când, mai târziu, privește asupra anilor ce s-au scurs din existența sa pământească. Dacă încercăm să ne aducem aminte de cele ce am făcut înainte cu trei, patru, cinci ani și mergem ulterior înapoi, din ce în ce mai mult, ajungem la un anumit punct al copilăriei, dincolo de care nu ne mai amintim nimic. Cele ce s-au petrecut dincolo de acest punct, ni le pot povesti părinții sau alte persoane, dar amintirea proprie ajunge numai până la un anumit punct. Acesta este și momentul în care omul a învățat să se simtă un Eu. La oamenii a căror amintire nu depășește normalul, trebuie să existe întotdeauna un asemenea punct în viață. Dar înaintea acestui punct, sufletul omenesc a făcut cele mai înțelepte lucruri în om, și mai târziu, după ce omul a ajuns la conștiență, niciodată el nu putea efectua asupra sa ceva mai măreț și mai grandios ca cele săvârșite din temeliile subconștiente ale sufletului în primii ani ai copilăriei. Căci noi știm că prin nașterea sa omul aduce în lumea fizică roadele vieților pământești anterioare. Când omul se naște, creierul său fizic, de exemplu, este încă un instrument foarte imperfect. Sufletul omului trebuie să elaboreze mai întâi în creier structurile subtile care fac din el instrumentul de manifestare al facultăților sufletești. De fapt sufletul omenesc, înainte de a fi deplin conștient, lucrează asupra creierului în așa fel încât el poate fi folosit la manifestarea tuturor facultăților, predispozițiilor, însușirilor, ș.a.m.d., care aparțin sufletului, ca rezultat al vieților pământești anterioare. Această muncă asupra propriului nostru corp este condusă de legi care sunt mai înțelepte decât tot ceea ce poate face mai târziu omul deplin conștient asupra sa. Și, ceva mai mult, în decursul acestui timp, activitatea Eului nu se limitează numai la prelucrarea plastică a creierului, ci el trebuie să învețe trei dintre cele mai importante lucruri pentru existența sa pământească.
Primul lucru pe care-l învață este orientarea propriei sale corporalități în spațiu. Omul de astăzi nesocotește însemnătatea acestui lucru. Cu aceasta atingem cea mai esențială deosebire dintre om și animal. Animalul este predestinat să-și dezvolte echilibrul în spațiu, într-un anumit fel; un animal este predestinat pentru a fi cățărător, altul înotător, ș.a.m.d. Animalul este dinainte astfel organizat încât se integrează în mod corect în spațiu. Lucrurile stau la fel la toate animalele, până sus la mamiferele cele mai asemănătoare omului. Dacă zoologii ar reflecta asupra acestui fapt, ei ar accentua mai puțin, de exemplu, asupra faptului că omul și animalul au atâtea oase, mușchi de același fel, ș.a.m.d., căci aceasta are o importanță mult mai mică decât faptul că omul nu este înzestrat dinainte cu însușirile necesare integrării lui în spațiu. Aceste însușiri trebuie să le plăsmuiască mai întâi din întreaga sa ființă. Este deosebit de semnificativ că omul trebuie să lucreze asupra lui însuși, pentru ca dintr-o ființă care nu poate umbla, să devină o ființă care umblă vertical. Omul, el însuși este acela care-și dă poziția verticală, care-și dă poziția de echilibru în spațiu. El însuși își creează o relație cu gravitația. O concepție care nu vrea să pătrundă în adâncul lucrurilor, desigur va putea ușor combate acest lucru, cu argumente aparent valabile. S-ar putea spune că omul este organizat tocmai în vederea mersului său vertical, după cum animalele cățărătoare sunt organizate pentru a se cățăra. Dar o cercetare mai atentă ne poate arăta că la animal, particularitatea organismului său este cea care-i determină poziția în spațiu. La om însă, sufletul este cel care intră într-o relație cu spațiul și constrânge organismul.
Al doilea lucru la învățarea căruia omul este propriul său dascăl, învățând din propria sa entitate care trece, mereu aceeași, din încorporare în încorporare, este vorbirea. Prin ea omul stabilește o legătură cu semenii săi. Datorită acestei legături omul ajunge purtătorul acelei vieți spirituale care, la început, pornind din el, pătrunde lumea fizică. Pe bună dreptate se accentuează adeseori că un om, care ar fi dus pe o insulă izolată înainte de a fi învățat să vorbească, și acolo nu ar conviețui cu alți oameni, nu ar învăța să vorbească. Elementele ereditare sădite în noi pentru viitor nu depind de faptul că trăim sau nu cu alți oameni. Așa, de pildă, omul este dinainte determinat, prin condițiile ereditare, ca în al șaptelea an al vieții să-și schimbe dinții. Chiar dacă ar trăi pe o insulă izolată, dacă ar avea posibilitatea să crească, el și-ar schimba dinții. Însă a vorbi, învață numai dacă este stimulată ființa sa sufletească, pe care o poartă dintr-o viață pământească în alta. Omul trebuie să-și formeze germenul pentru dezvoltarea laringelui său în acel timp în care încă nu are conștiența Eului. Înaintea timpului de care-și amintește, trebuie să pună germenul pentru formarea laringelui său, așa încât laringele să poată deveni organ al vorbirii.
Există apoi un al treilea lucru despre care se știe și mai puțin că omul îl învață prin el însuși, prin ceea ce poartă în lăuntrul său din încorporare în încorporare. Aceasta este viața în cadrul lumii gândurilor. Prelucrarea creierului se întreprinde pentru motivul că el este organul gândirii. La începutul vieții, acest organ este încă plastic, pentru că omul însuși trebuie să-l plăsmuiască într-un instrument al gândirii sale, corespunzător ființei pe care o poartă din viață în viață. Îndată după naștere, creierul se prezintă potrivit forțelor moștenite de la părinți, bunici, ș.a.m.d., dar omul trebuie să exprime în gândirea sa ceea ce este el ca ființă proprie, ca rezultat al vieților sale pământești anterioare. De aceea, particularitățile moștenite ale creierului său trebuie apoi să le transforme când, după naștere, va fi devenit independent de părinți, bunici, ș.a.m.d.
Vedem că în primii ani omul face lucruri deosebit de însemnate. El lucrează asupra sa, în sensul celei mai înalte înțelepciuni. Și într-adevăr, dacă ar depinde de propria sa pricepere, el nu ar putea duce la îndeplinire ceea ce trebuie să îndeplinească în primii ani ai vieții fără priceperea sa. De ce împlinește omul toate acestea din adâncuri sufletești ce se află în afara conștienței sale? Aceasta se întâmplă pentru că în primii ani ai vieții, mai mult ca mai târziu, sufletul omului, întreaga sa ființă, este strâns legată de lumile spirituale ale ierarhiilor superioare. Pentru clarvăzătorul care a parcurs o astfel de evoluție spirituală încât poate urmări fenomenele suprasensibile reale, punctul până la care se poate întoarce cu amintirea este de o însemnătate imensă. În timp ce ccea ce noi numim „aura copilului” învăluie copilul în primii ani ai vieții ca o minunată putere omenească-supraomenească – îl învăluie în așa fel încât această aură a copilului, adică partea superioară propriu-zisă a omului, își are peste tot continuarea sa în lumea superioară –, în acel punct până la care omul se poate întoarce cu amintirea, această aură pătrunde în interiorul omului. Până la acest punct din trecutul vieții sale, omul se poate simți un Eu coerent, fiindcă ceea ce mai înainte era unit cu lumile superioare, în acel moment s-a strămutat în Eul său. Începând cu acest moment, conștiența sa se pune peste tot în legătură cu lumea exterioară. În copilărie acest lucru încă nu se întâmpla. Pe atunci lucrurile erau așa ca și cum ar fi plutit în jurul lui ca o lume de vise. Omul lucrează asupra sa dintr-o înțelepciune care nu este în el. Această înțelepciune este mai puternică, mai cuprinzătoare decât toată înțelepciunea conștientă de mai târziu. Această înaltă înțelepciune se întunecă pentru sufletul omenesc, care primește în schimbul ei conștiența. Ea acționează adânc în corporalitate din lumea spirituală, așa încât prin ea omul își poate plăsmui creierul din spirit. Pe bună dreptate se poate spune că de la un copil poate învăța și omul cel mai înțelept. Căci ceea ce lucrează într-un copil este înțelepciunea care, mai târziu, nu intră în conștiență, și prin care omul comunică, oarecum ca printr-o „legătură telefonică”, cu entitățile spirituale în a căror lume el se găsește între moarte și o nouă naștere. Din această lume se mai revarsă ceva în aura copilului care, ca ființă singulară, se află direct subordonat întregii lumi spirituale de care aparține. Puterile spirituale din această lume se revarsă încă în copil. Ele încetează de a se mai revărsa în acel momtnt al vieții până la care omul se întoarce cu amintirea obișnuită. Acestea sunt puterile care îl fac capabil pe om să ajungă într-un anumit raport cu forța gravitațională. Și tot ele sunt acelea care formează laringele său, care îi modelează creierul în așa fel încât el să fie un instrument viu pentru exprimarea gândirii, a simțirii și a voinței sale.
Ceea ce se manifestă în cea mai mare măsură în copilărie, faptul că omul lucrează dintr-un Eu care se află încă în legătură directă cu lumile spirituale superioare, se menține până la un anumit grad și în anii de mai târziu ai vieții, cu toate că raporturile se schimbă în sensul arătat. Când, într-o epocă mai târzie a vieții, ne dăm seama că înainte cu câțiva ani am spus ori am făcut lucruri pe care abia acum le înțelegem, înseamnă că înainte ne-am lăsat călăuziți din sfera unei înțelepciuni mai înalte. Și abia după ani am ajuns să înțelegem motivele care ne-au determinat comportamentul. Din toate acestea putem simți cum, îndată după naștere, nu ne-am îndepărtat cu totul de lumea în care eram înainte de a intra în existența fizică, și cum de fapt niciodată nu ne putem îndepărta cu totul de ea. Partea noastră de spiritualitate superioară pătrunde până în viața noastră fizică și ne urmează. Adeseori avem presentimentul că ceea ce sălășluiește în om nu este doar un Eu superior, care trebuie dezvoltat treptat, ci este un lucru deja existent, care ne determină atât de des să ne depășim pe noi înșine.
Toate idealurile pe care le poate nutri omul, toate creațiile sale artistice, dar și tot ceea ce poate produce ca puteri naturale de tămăduire în trupul său, prin care se realizează o compensare continuă a vătămărilor prilejuite de viață, toate acestea nu provin de la rațiunea obișnuită, ci de la puterile mai adânci care lucrează în primii ani la orientarea noastră în spațiu, la plăsmuirea laringelui și a creierului nostru. Căci aceleași puteri continuă să acționeze și mai târziu în om. Când, adesea în cazul unor grave îmbolnăviri, se spune că aici nu mai pot ajuta forțe exterioare, ci organismul trebuie să dezvolte puterile de vindecare, atunci avem în vedere acțiunea plină de înțelepciune a unor puteri care există în om. Din același izvor provin și puterile cele mai bune prin care ajungem la cunoașterea lumii spirituale, adică la o adevărată clarvedere.
Se pune acum întrebarea: de ce puterile superioare despre care am vorbit, acționează în om numai în primii ani ai copilăriei?
O parte a răspunsului poate fi ușor de dat, căci el constă din următorul fapt: dacă acele puteri superioare ar acționa și mai departe în același mod, omul ar rămâne mereu copil; el nu ar ajunge la o deplină conștiență a Eului. Trebuie să se transpună în propria sa ființă ceea ce înainte acționa din afară. Există însă un motiv și mai însemnat, a cărui cunoaștere, mai mult decât cele spuse aici, ne va lămuri asupra tainelor vieții omenești, și acesta este următorul: prin știința spirituală putem afla că trupul omenesc, așa cum se prezintă în actualul stadiu de evoluție a Pământului, este rezultatul unei deveniri. El a evoluat din stări anterioare până la actuala sa formă. Știm din știința spiritului că această evoluție s-a petrecut prin acțiunea anumitor puteri asupra ființei omenești integrale. Anumite puteri au acționat asupra trupului fizic, altele asupra trupului eteric și altele asupra trupului astral; entitatea omenească a ajuns la forma ei actuală prin aceea că asupra ei au acționat acele ființe pe care le numim luciferice și ahrimanice. Prin aceste puteri, entitatea omenească a devenit, într-un anumit fel, mai rea decât ar fi trebuit să devină în cazul când ar fi fost active numai acele puteri care provin de la conducătorii spirituali ai lumilor, conducători care vor să promoveze evoluția omului în linie dreaptă. Cauza durerilor, a bolilor și chiar a morții trebuie căutată în faptul că, în afară de ființele care promovează evoluția omului în linie dreaptă, acționează și cele luciferice și ahrimanice, care se pun mereu de-a curmezișul evoluției în linie dreaptă. În ceea ce omul aduce în existență prin naștere, se află ceva care este mai bun decât tot ceea ce poate face omul din acesta în viața sa de mai târziu.
În primii ani ai copilăriei, puterile luciferice și ahrimanice au numai o slabă influență asupra ființei omenești; în mod esențial, ele sunt active numai în tot ce face omul din sine prin viața sa conștientă. Dacă omul ar păstra în sine, în deplina ei putere, acea parte a ființei sale care este mai bună decât cealaltă, dacă ar păstra-o timp mai îndelungat decât primii ani ai copilăriei, atunci nu ar ține piept acțiunii acesteia, deoarece puterile luciferice și ahrimanice antagoniste îi slăbesc entitatea sa integrală. În lumea fizică omul are un astfel de organism încât el nu poate suporta puterile nemijlocite ale lumii spirituale, care acționează asupra lui în primii ani ai copilăriei, decât atâta vreme cât are organismul fraged și plastic de copil. El s-ar frânge dacă forțele care stau la temelia orientării în spațiu, a formării laringelui și al creierului, ar continua să acționeze în mod nemijlocit și în restul vieții. Aceste forțe sunt atât de puternice încât, dacă ar acționa și mai târziu, organismul nostru ar trebui să tânjească sub sfințenia lor. Omul trebuie să se folosească de aceste forțe numai în acele preocupări care-l pun în legătură conștientă cu lumea suprasensibilă.
Din aceasta se desprinde un gând care are mare însemnătate când este înțeles în mod corect. În Noul Testament el este exprimat prin cuvintele: „De nu veți fi ca acești prunci, nu veți putea intra în Împărăția Cerurilor” [Nota 2]. Căci care este cel mai înalt ideal al omului, dacă acceptăm cele ce s-au spus mai înainte. Este într-adevăr acesta: să ne apropiem din ce în ce mai mult de ceea ce putem numi un raport conștient cu puterile care acționează inconștient asupra omului în primii ani ai copilăriei. Dar trebuie să avem în vedere că omul ar trebui să sucombe sub stăpânirea acestor puteri dacă ele ar acționa direct în viața sa conștientă. De aceea, pentru dobândirea facultăților prin care se ajunge la perceperea lumilor suprasensibile, este necesară o pregătire scrupuloasă. Această pregătire are ca scop să-l facă pe om în stare să suporte ceea ce nu ar putea suporta în viața obișnuită.
*
Trecerea prin reîncorporări succesive își are însemnătatea sa pentru întreaga evoluție a ființei omenești. În trecut, ființa omenească a pășit prin vieți succesive; ea continuă să pășească, și paralel evoluează și Pământul. Va veni odată clipa în care Pământul va fi ajuns la sfârșitul ciclului său de evoluție; atunci planeta pământească, ca ființă fizică, se va detașa de totalitatea sufletelor omenești, așa cum se detașează la moarte corpul omenesc de spirit, când sufletul omului, pentru a trăi mai departe, intră în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere. Ţinând seama de aceasta, trebuie să considerăm ca cel mai înalt ideal faptul ca, la moartea fizică a Pământului, omul să fie atât de departe încât să-și fi însușit într-adevăr toate roadele pe care le poate dobândi din viața pământească.
Forțele opuse acelora care acționează asupra omului în copilăria sa, vin din organismul pământesc. După ce acest organism pământesc se va detașa de viața pământească, pentru ca omul să-și fi atins atunci ținta sa, el ar trebui să fi ajuns atât de departe încât să se poată dărui cu întreaga sa ființă puterilor care, în prezent, sunt active numai în copilărie. Așadar sensul evoluției de-a lungul repetatelor vieți pământești este ca omul întreg, chiar și partea conștientă din el, să devină treptat expresie a puterilor care acționează asupra lui sub influența lumii spirituale – fără ca el să fie conștient de aceasta – în primii ani ai vieții. Gândul, pe care sufletul și-l însușește dintr-o astfel de concepție, trebuie să-l umple de smerenie și de conștiența corectă a demnității omenești. Acest gând este: omul nu este singur; în el trăiește ceva ce-i poate da mereu convingerea că se poate depăși pe sine însuși, se poate înălța la principii care-l depășesc de pe acum și care se vor dezvolta cu fiecare viață viitoare. Acest gând poate lua o formă din ce în ce mai precisă. El ne oferă un sentiment de nemăsurată liniște și înălțare, dar ne străbate sufletul cu smerenia și modestia corespunzătoare. Ce are, în acest sens, omul în sine? Într-adevăr un om superior, un om divin de care se poate simți străbătut în mod viu și despre care poate spune: El este conducătorul meu în mine.
Pornind de la asemenea puncte de vedere, în suflet se strecoară foarte ușor gândul că, prin tot ce putem face, trebuie să căutăm armonia cu ceea ce este mai înțelept în ființa omenească decât inteligența conștientă. Și aceste puncte de vedere ne îndreaptă luarea aminte de la Eul nemijlocit conștient, la un Eu mai extins, față de care tot ceea ce este mândrie falsă și supraapreciere în ființa omenească, poate fi șters și combătut. Acest sentiment dă naștere altui sentiment, care ne deschide o înțelegere corectă cu privire la felul în care, în prezent, omul este nedesăvârșit; și acest sentiment ne dă putința să cunoaștem cum ajunge el desăvârșit, când, în viitor, spiritualitatea mai cuprinzătoare, care domină în el, va putea avea, față de conștiența sa, aceeași relație pe care o are ea în primii ani ai copilăriei față de viața sufletească inconștientă.
Dacă amintirea se structurează adeseori astfel încât nu ajunge până în al patrulea an al copilăriei, se poate totuși spune că influența tărâmului spiritual superior se exercit, în sensul de mai sus, în cursul primilor trei ani ai vieții. La sfârșitul acestui interval de timp omul ajunge în stare să lege impresiile lumii exterioare cu reprezentarea Eului său. Este corect să spunem că această reprezentare coerentă a Eului poate fi urmărită până la punctul la care ne putem întoarce cu amintirea. Totuși va trebui să spunem că amintirea retrospectivă ajunge esențialmente, în general, până la începutul celui de al patrulea an al vieții; numai că față de începuturile unei conștiențe clare a Eului amintirea este atât de slabă, încât această conștiență clară incipientă rămâne neobservată. De aceea, în general, putem spune că puterile superioare, care îl determină pe om în anii copilăriei, pot fi active timp de trei ani. În actuala epocă de mijloc a Pământului, omul este astfel organizat încât poate prelua aceste forțe numai timp de trei ani.
Dacă am avea înaintea noastră un om, și dacă cu ajutorul unor puteri cosmice am putea îndepărta din acest om Eul său obișnuit – așadar ar trebui să admitem că s-ar putea ajunge să îndepărtăm din trupul fizic, eteric și astral acest Eu obișnuit, care a mers cu omul prin încorporări –, și că am putea apoi aduce în cele trei trupuri un Eu care acționează în legătură cu lumile spirituale, ce ar trebui să se întâmple cu un astfel de om? După trei ani, corpul său ar trebui să sucombe! Ar trebui să se întâmple ceva, prin Karma lumii, ca ființa spirituală, care stă în legătură cu lumile superioare, să nu poată trăi mai mult de trei ani în acest corp*. Abia la sfârșitul tuturor vieților pământești, omul va putea avea în sine ceea ce-i va da putința să trăiască mai mult de trei ani în uniune cu acea ființă spirituală. Dar atunci omul își va spune: Nu eu, ci această ființă superioară în mine, care era mereu prezentă, ea lucrează acum în mine. Până atunci el nu poate spune încă aceasta ci, cel mult, el simte această ființă superioară, dar încă nu a ajuns până acolo cu Eul său omenesc real încât să-l facă să viețuiască pe deplin în sine însuși.
*La trecerea de la copilărie la vârsta următoare, capacitatea de viață a organismului uman se menține pentru că acesta se poate schimba în acest timp. La o vârstă mai avansată, el nu se mai poate schimba; din această cauză el nu poate coexista cu acea Sine.
Dacă în epoca de mijloc a evoluției pământești ar fi existat în lume, cândva, un organism omenesc, care prin anumite puteri cosmice s-ar fi eliberat la o vârstă mai târzie de Eul său și în schimb ar primi în sine acel Eu, care altfel nu acționează decât în primii trei ani ai copilăriei și care s-ar afla în legătură cu lumile superioare în care se găsește omul între moarte și o nouă naștere, câtă vreme ar putea trăi un asemenea Eu în corpul omenesc? Aproximativ trei ani. Căci atunci ar trebui să se întâmple ceva prin karma lumii, care să nimicească acel organism omenesc.
Cele presupuse aici, s-au și întâmplat în istorie. Organismul omenesc care se afla în momentul primirii botezului lui Ioan în Iordan, când Eul lui Iisus din Nazaret a plecat din cele trei corpuri, acest organism, după botez, ascunde într-o formă deplin conștientă acea Sine superioară a omenirii, care de altfel acționează în oameni inconștient, acționează ca înțelepciune cosmică la vârsta primei copilării. În aceste împrejurări a fost dată necesitatea ca acest Eu, care se află în legătură cu lumea spirituală, să poată trăi într-un organism pământesc corespunzător numai trei ani. Lucrurile au trebuit să decurgă apoi în așa fel încât după trei ani viața pământească a acestei ființe să ia sfârșit.
Evenimentele exterioare, care au intervenit în viața lui Iisus Christos, trebuie înțelese neapărat în sensul că ele sunt condiționate de cauzele lăuntrice discutate. Ele se prezintă ca expresie exterioară a acestor cauze.
Prin aceasta am arătat legătura mai profundă dintre principiul conducător în om, care se revarsă crepuscular în copilăria noastră, care acționează întotdeauna sub suprafața conștienței noastre drept ceea ce este cel mai bun în noi, și acel principiu care odinioară a intrat în întreaga evoluție a omenirii, sălășluind timp de trei ani într-un înveliș omenesc.
Ce ni se arată în acest Eu „superior”, care este în legătură cu ierarhiile spirituale, și care în acea vreme a intrat în trupul omenesc al lui Iisus din Nazaret astfel că intrarea sa este prezentată simbolic sub semnul spiritului ce coboară în înfățișarea porumbelului prin cuvintele: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, pe care astăzi L-am conceput!” (căci acestea erau cuvintele în textul original) [Nota 3]? Când reflectăm asupra acestei imagini, așezăm în fața noastră cel mai înalt ideal omenesc. Căci ea nu înseamnă nimic altceva decât că în istoria lui Iisus din Nazaret se spune: „În fiecare om putem recunoaște pe Christos!” Și chiar dacă n-ar exista nici o Evanghelie și nici o tradiție care să spună că a trăit cândva un Christos, cu toate acestea, prin cunoașterea naturii umane am descoperi că Christos trăiește în om.
A cunoaște puterile care acționează asupra omului în prima copilărie, înseamnă a-L cunoaște pe Christos în om. Se naște acum întrebarea: oare această cunoaștere ne duce și la recunoașterea faptului că acest Christos a trăit într-adevăr odată într-un corp omenesc pe pământ? La această întrebare se poate da un răspuns afirmativ, chiar fără a recurge la documente istorice. Căci o adevărată cunoaștere de sine, întemeiată pe clarvedere, duce pe omul de astăzi până acolo încât să recunoască în sufletul omenesc puteri care emană din acest Christos. În primii trei ani ai copilăriei aceste puteri acționează în om fără ca el să contribuie cu ceva la aceasta. Ele pot acționa și în viața de mai târziu, dar numai atunci când omul îl caută pe Christos în sine, prin cufundare lăuntrică. Omul însă nu a putut găsi în sine pe Christos întotdeauna, așa cum îl găsește astăzi. Au existat vremuri în care nici o adâncire lăuntrică nu-l putea duce pe om la Christos. Că lucrurile stau așa, ne învață tot cunoașterea clarvăzătoare. În epoca intermediară dintre acel trecut, în care omul nu-L putea găsi pe Christos în sine, și prezent, când îl poate găsi, în acea epocă a avut loc viața pământească a lui Christos, și tocmai această viață pământească este cauza pentru care omul îl poate găsi pe Christos în sine în felul arătat. Pe această cale, cunoașterea clarvăzătoare obține dovada despre viața pământească a lui Christos, fără să fie nevoită a se folosi de documente istorice.
Am putea gândi că Christos ar fi spus: Eu vreau să fiu pentru voi oamenii un ideal care, ridicat în spirit, să reprezinte pentru voi ceea ce de altfel se împlinește în trup. În primii ani ai vieții, omul învață din spirit să umble în lumea fizică; aceasta înseamnă că omul își dirijează din spirit calea vieții sale pământești. El învață să vorbească. Aceasta înseamnă că omul învață din spirit să exprime adevărul sau, cu alte cuvinte, omul dezvoltă ființa adevărului din sunete în primii trei ani ai vieții. Și chiar viața pe care omul o trăiește pe Pământ ca ființă-Eu, își capătă organul vieții prin ceea ce se dezvoltă în primii trei ani ai copilăriei. Așadar, sub raport trupesc, omul învață să umble, adică să afle „calea”, el învață să reprezinte „adevărul” prin organismul său, și el învață din spirit să manifeste „viața” în trup. Nu putem concepe o tălmăcire mai bună decât cea de sus a următoarelor cuvinte din Evanghelie: „Dacă nu veți fi ca pruncii aceștia, nu veți putea intra în Împărăția Cerurilor”. Și trebuie să înțelegem marea însemnătate a cuvintelor care exprimă ființa-Eu a lui Christos, „Eu sunt calea, adevărul și viața!” [Nota 4] După cum puterile spirituale superioare plăsmuiesc organismul copilului – fără ca el să fie conștient de aceasta – în așa fel încât să devină trupește o expresie pentru cale, adevăr și viață, tot așa, prin faptul că se pătrunde cu Christos, spiritul omului devine treptat în mod conștient purtătorul căii, al adevărului și al vieții. Prin aceasta, în cursul devenirii pământești, spiritul omenesc devine puterea care domină în el prima copilărie, fără ca atunci omul să fie purtătorul conștient al acestei puteri.
Asemenea cuvinte, ca acelea despre cale, adevăr și viață sunt în stare să deschidă porțile veșniciei. Ele se îi răsună omului din adâncurile sufletului său, atunci când cunoașterea de sine este o cunoaștere adevărată, reală.
Asemenea considerațiuni ne deschid o dublă perspectivă asupra conducerii spirituale a omului și a omenirii. Prin cunoaștere de sine, omul îl găsește pe Christos în sine însuși; îl găsește drept conducătorul la care, de când a trăit Christos pe Pământ, putem ajunge întotdeauna, fiindcă el este mereu în om. Dacă aplicăm acum asupra documentelor istorice ceea ce am aflat pe această cale, fără ajutorul lor, abia atunci ni se descoperă adevărata natură a acestor documente. Ele exprimă, din punctul de vedere istoric, ceva ce se revelează prin sine însuși în interiorul sufletului. Din această cauză ele pot fi socotite ca aparținând acelei conduceri a omenirii care este menită să promoveze orientarea sufletului asupra lui însuși.
Dacă înțelegem în acest fel sensul etern al cuvintelor „Eu sunt calea, adevărul și viața”, putem simți că nu este îndreptățită întrebarea: De ce reapare omul în existența pământească întotdeauna copil, chiar și după ce a parcurs multe încorporări? Căci se arată că această aparentă imperfecțiune este o amintire permanentă a celui mai înalt principiu care trăiește în om. Și niciodată nu ni se poate aminti îndeajuns, cel puțin de fiecare dată când intrăm într-o viață, de ceea ce este omul potrivit acelei entități care stă la baza întregii existențe pământești dar care nu este atinsă de imperfecțiunile acestei existențe.
Nu este bine ca în știința spiritului, în teosofie, sau în general în ocultism să se definească prea mult, să se vorbească mult în noțiuni. Este mai bine să descriem și să încercăm să trezim un sentiment pentru ceea ce există cu adevărat. Din această cauză, vom încerca să dăm naștere și aici unui sentiment despre ceea ce caracterizează primii trei ani ai vieții omenești și cum se înfățișează aceasta în lumina care radiază din crucea de pe Golgota. Acest sentiment ne spune că prin evoluție trece un impuls despre care, pe bună dreptate, se poate afirma că prin el, cuvântul apostolului Pavel trebuie să devină adevăr: „Nu eu, ci Christos în mine” [Nota 5]. Este doar necesar să știm ce este omul în realitate, și pornind de la o astfel de cunoștință ne apropiem de înțelegerea ființei lui Christos. Dar dacă, printr-o adevărată cunoaștere a omenirii, ajungem la această concepție despre Christos, și dacă știm că pe Christos îl descoperim mai ușor abia când îl căutăm în noi înșine, și numai apoi ne întoarcem la documentele biblice, abia atunci Biblia dobândește imensa ei valoare. Și nu există un om care să prețuiască mai mult și mai conștient Biblia, ca omul care l-a găsit pe Christos în felul arătat. Să ne reprezentăm că ar coborî pe Pământ o ființă, să zicem un locuitor al planetei Marte, care nu a auzit niciodată ceva despre Christos și faptele sale. Un astfel de locuitor al planetei Marte nu ar înțelege multe din cele ce se petrec pe Pământ. Multe din lucrurile care-i interesează pe oamenii de azi, pe această ființă n-ar interesa-o. Dar ar interesa-o un lucru. Ar interesa-o impulsul central al evoluției pământești: Christos, așa cum îl exprimă însăși ființa omului! Cine a înțeles acest lucru, acela recunoaște cu adevărat Biblia; căci el află, exprimat în Biblie într-un mod minunat, ceea ce mai înainte privise în sine, și-și spune apoi: nu am nevoie de o educație specială pentru prețuirea Evangheliilor, ci apar în fața acestora ca un om deplin conștient, și prin ceea ce am cunoscut datorită științei spirituale, ele îmi apar în întreaga lor măreție.
Nu se exagerează când se afirmă că va veni o vreme în care oamenii vor fi de părere că cei ce au învățat prin știința spirituală să aprecieze just conținutul Evangheliilor, aceia vor recunoaște acestor scrieri caracterul de scrieri conducătoare ale omenirii, într-un sens care va fi mai justificat față de aceste scrieri decât până în prezent. Abia prin cunoașterea ființei omenești va învăța omenirea să recunoască sensul profund al acestor documente. Atunci ne vom spune: dacă în Evanghelii găsim acele lucruri ce țin în felul acesta de ființa omului, acestea trebuie să fi ajuns în ele prin oamenii care le-au scris pe Pământ. Așa încât mai cu seamă pentru autorii acestor documente trebuie să fie valabile caracteristicile arătate mai sus, pe care, în cazul unei reflecțiuni adevărate – cu atât mai mult cu cât înaintăm în vârstă –, trebuie să le spunem despre propria noastră viață. Am făcut lucruri pe care nu le înțelegem decât după ce au trecut mulți ani. În autorii Evangheliilor trebuie să vedem oameni care au scris din acel Eu superior, care acționează în om în anii copilăriei sale. Astfel, Evangheliile sunt scrieri care-și au originea în înțelepciunea care-l plăsmuiește pe om. Omul este revelația spiritului prin trupul său: Evangheliile sunt o astfel de revelație, prin scriere.
Cu asemenea premise, și noțiunea de inspirație își recapătă însemnătatea sa adevărată. Așa cum în primii trei ani ai copilăriei, în creier lucrează puteri superioare, tot așa în sufletul autorilor Evangheliilor s-au imprimat, din lumile spirituale, puteri din care s-au scris Evangheliile. Într-o asemenea faptă se exprimă conducerea spirituală a omenirii. Omenirea trebuie într-adevăr condusă, când înlăuntrul ei acționează persoane care scriu documente din aceleași puteri din care, cu atâta înțelepciune, este plăsmuit și omul. Și așa cum omul spune ori face lucruri pe care le înțelege abia la o vârstă mai târzie, tot așa omenirea și-a creat în autorii Evangheliilor mijlocitorii care au furnizat în scrierile lor revelații ce vor putea fi înțelese abia încetul cu încetul. Pe măsură ce omenirea va înainta, ea va afla din ce în ce mai multă înțelegere pentru aceste documente. Omul poate simți în sine conducerea spirituală; omenirea o poate simți însă în acele persoane care acționează în felul Evangheliștilor.
Conceptul de conducere a omului, dobândit pe această cale, poate fi extins acum în anumite privințe. Să presupunem că un om a găsit discipoli; câțiva oameni care îi acceptă învățătura. Prin adevărata cunoaștere de sine, un asemenea om își va da seama că, tocmai faptul că a găsit discipoli, îi dă sentimentul că ceea ce are de spus nu vine de la el. Mai degrabă lucrurile se prezintă în sensul că puterile spirituale din lumile superioare vor să se reveleze discipolilor, și acestea găsesc în învățător instrumentul potrivit pentru a se revela.
Un asemenea om va ajunge ușor la gândul: când eram copil, am lucrat cu puteri care acționau din lumea spirituală și ceea ce pot da acum mai bun din mine trebuie să acționeze tot din lumea superioară, nu trebuie să-l consider ca aparținând conștienței mele obișnuite. Un astfel de om poate să spună: ceva demonic, ceva ca un demon – dar cuvântul „demon” luat în sensul unei puteri spirituale bune – acționează prin mine dintr-o lume spirituală, asupra discipolilor. Așa ceva simțea Socrate, despre care Platon povestește că el vorbea despre „daimonul” [Nota 6] său ca despre ceva ce-l conducea și-l dirija. S-au făcut multe încercări pentru a se explica acest „daimon” al lui Socrate. Îl putem însă explica numai dacă vrem să ne dăruim gândului că Socrate putea simți ceva asemănător celor ce am înfățișat mai sus. Putem înțelege atunci și faptul că, de-a lungul a trei, patru secole cât a acționat principiul socratic în Grecia, prin Socrate a intrat în lumea grecească o dispoziție care a acționat ca pregătire pentru un alt mare eveniment. Sentimentul că așa cum este, omul nu este tot ceea ce pătrunde în el din lumile superioare, acest sentiment a continuat să acționeze mai departe. Cei mai buni dintre aceia care aveau acest sentiment, sunt cei care au înțeles mai bine cuvintele: „Nu eu, ci Christos în mine!” căci aceștia își puteau spune: Socrate a vorbit încă despre ceva care acționa daimonic din lumile superioare; prin idealul christic ne devine clar despre ce a vorbit Socrate. Socrate nu putea vorbi despre Christos, fiindcă pe vremea sa încă nimeni nu putea găsi în sine ființa lui Christos.
Aici simțim iarăși ceva despre conducerea spirituală a omenirii. Nimic nu poate intra în lume, fără o pregătire. Pentru ce a găsit Pavel cei mai buni adepți tocmai în Grecia? Fiindcă acolo socratismul pregătise terenul prin sentimentul amintit. Aceasta înseamnă: ceea ce se întâmplă în evoluția omenirii mai târziu, ne duce înapoi la evenimentele care au acționat mai înainte, dând oamenilor maturitatea necesară pentru a primi cele ce s-au petrecut mai târziu. Nu simțim oare cât de departe ajunge impulsul conducător care străbate evoluția omenească, și cum așează el, la momentul potrivit, oamenii potriviți acolo unde are evoluția nevoie de ei? În general, conducerea omenirii se exprimă în primul rând în asemenea fapte.
