Putem descoperi o paralelă uimitoare între ceea ce ne revelează viața individuală a omului și ceea ce lucrează în întreaga evoluție a omenirii, când ținem seama de învățăturile pe care conducătorii și învățătorii Egiptului antic le-au dat vechilor Greci privitor la cârmuirea vieții spirituale egiptene. Se povestește că atunci când un grec l-a întrebat pe un egiptean cine i-a condus din timpurile vechi și până astăzi, acesta i-ar fi răspuns [Nota 7]: În timpurile vechi, îndepărtate, la noi stăpâneau și învățau Zeii, și abia mai târziu au ajuns conducători oamenii. Menes [Nota 8], le spuneau egiptenii grecilor, este numele primului conducător în plan fizic, recunoscut ca fiind asemănător unui om. Aceasta înseamnă că, mai demult, era recunoscut de conducătorii poporului egiptean faptul că Zeii înșiși – așa ne spun legendele grecești – au cârmuit și au condus poporul egiptean. Dar asemenea comunicări, care ne vin peste veacuri, trebuiesc înțelese corect. La ce se gândeau egiptenii când spuneau: „La noi Zeii erau regi, la noi Zeii erau marii noștri învățători”? Ei se gândeau la următoarele: dacă ne-am întoarce în vremurile străvechi ale poporului egiptean și am întreba pe cei ce simțeau în ei ceva ca o conștiență superioară, ca o înțelepciune a lumilor superioare: „Propriu-zis, cine sunt învățătorii voștri?”, ei ne-ar răspunde în felul următor: „Dacă aș vrea să vorbesc despre adevăratul meu învățător, nu ar trebui să vorbesc despre un om, spunând că acesta sau celălalt este învățătorul meu, ci dacă aș vrea să-mi numesc învățătorul, trebuie să mă transpun mai întâi într-o stare de clarvedere – ne este cunoscut din știința spiritului că, în timpurile mai vechi, acest lucru era cu mult mai ușor ca în prezent – și atunci aș găsi pe adevăratul meu inspirator, pe adevăratul meu învățător; el însă se apropie de mine numai când ochiul meu spiritual este deschis!” Căci în vechiul Egipt au coborât spre oameni, din lumile spirituale, entități care nu se încorporau în trupuri fizice umane. În vremurile de început ale Egiptului, cârmuiau și învățau încă prin oamenii fizici, Zeii; iar vechii Egipteni înțelegeau prin aceasta acele ființe care au premers omului în evoluția sa.
În sensul științei spirituale, Pământul, înainte de a fi devenit „Pământ”, a parcurs un alt stadiu planetar, pe care-l numim „stadiul lunar”. În decursul acestui stadiu, omul nu era încă om, în înțelesul actual. Cu toate acestea, pe vechea Lună existau alte ființe, care nu aveau înfățișarea și structura omului de astăzi, ființe altfel plăsmuite, care se găseau însă pe acea vreme pe treapta de evoluție pe care omul a atins-o abia pe Pământ. Din această cauză putem spune: Pe vechea planetă Luna, care nu mai ființează, dar din care a luat naștere mai târziu Pământul, trăiau ființe care au fost premergătoare oamenilor. În esoterismul creștin, aceste ființe poartă numele de Îngeri (Angeloi). Iar ființele de deasupra Îngerilor sunt numite Arhangheli (Arhangheloi). Acestea din urmă au parcurs treapta lor de om în timpuri și mai îndepărtate decât Îngerii. Ființele pe care esoterismul creștin le numește Îngeri sau Angeloi, iar mistica orientală „ființe dhyanice”, erau „oameni” în decursul stadiului lunar. Acum, în decursul fazei pământești, aceste ființe – în măsura în care pe Lună și-au parcurs evoluția până la capăt –, stau cu o treaptă deasupra omului. Treapta pe care se găseau aceste ființe la sfârșitul evoluției lunare, omul o va atinge abia la sfârșitul evoluției pământești. Când a început stadiul pământesc al planetei noastre și omul apăru pe Pământ, aceste ființe nu puteau să îmbrace forma omenească exterioară. Căci trupul de carne al omului este un produs al Pământului. El este adaptat numai ființelor care sunt oameni acum. Ființele care se află cu o treaptă deasupra omului nu s-au putut încorpora în trupuri omenești când Pământul se afla la începutul evoluției sale. Ele puteau participa la guvernarea Pământului numai atunci când stabileau un contact cu oamenii vremurilor străbune, care se ridicau la stări de clarvedere. Pe acești oameni îi iluminau, și astfel, pe cale indirectă, prin acești oameni clarvăzători, Îngerii interveneau în conducerea destinelor pământești.
Prin urmare, vechii Egipteni își mai aduceau aminte de aceste stări în care personalitățile lor conducătoare erau conștiente de legătura pe care au avut-o cu ceea ce numim Zei, Îngeri sau ființe dhyanice. Ce fel de ființe erau acestea, care nu se încorporau ca oameni, care nu îmbrăcau înfățișare omenească, nu se întrupau într-un corp de carne, ci acționau în omenire în felul arătat? Ele erau premergătorii oamenilor, ființe care depășiseră treapta de om.
Într-o vreme s-a abuzat de un cuvânt, care aici poate fi întrebuințat în sens just. Este vorba despre cuvântul „supraom”; dacă am vrea să vorbim cu adevărat despre „supraoameni”, am putea numi astfel ființele care deja pe vechea Lună, în stadiul de evoluție premergătoare Pământului, erau oameni, și care astăzi stau cu o treaptă deasupra omului. Ele se puteau arăta oamenilor clarvăzători numai într-un trup eteric. Astfel se și arătau. Coborau din lumile spirituale și guvernau pe Pământ chiar și în decursul timpurilor postatlanteene.
Aceste entități aveau însușirea uimitoare, pe care o mai au încă și astăzi, de a nu avea nevoie să gândească. Sau, am mai putea spune, că nici nu pot gândi în felul cum gândește omul. Căci cum gândește omul? Mai mult sau mai puțin așa: pornește de la un anumit punct și-și zice: am înțeles un lucru sau altul; și pornind de la acest punct, încearcă să mai înțeleagă multe alte lucruri. Dacă n-ar fi acesta drumul gândirii omenești, atunci în multe privințe școala nu ar fi atât de grea. Nu putem învăța matematica de pe o zi pe alta, căci trebuie să pornim de la un anumit punct și să progresăm încet. Acest lucru necesită vreme îndelungată. Nu putem îmbrățișa cu privirea o întreagă lume de gânduri; căci gândirea omenească se desfășoară în timp. O construcție de idei nu apare dintr-odată în sufletul nostru. Trebuie să cercetăm, trebuie să ne străduim pentru a găsi înlănțuirea logică a gândurilor. Această însușire a omului nu o au ființele caracterizate, ci în ele o întreagă gamă de idei apare cu aceeași iuțeală cu care un animal sesizează instinctiv faptul că are în fața lui o hrană nevătămătoare și pe care o înșfacă cu nesaț. La aceste entități nu există nici o deosebire între instinct și conștiență gânditoare. Acestea sunt unul și același lucru. Așa cum pe treapta lor animalele sunt înzestrate cu o natură instinctivă, tot așa și aceste entități dhyanice, adică Îngerii, posedă o gândire spirituală nemijlocită, o reprezentare spirituală nemijlocită. Datorită acestei vieți lăuntrice de reprezentare instinctivă, Îngerii au o cu totul altă structură decât oamenii.
Putem înțelege ușor acum că este cu neputință ca aceste ființe să se folosească de un creier sau de un corp fizic așa cum îl au oamenii. Ele trebuie să se folosească de un trup eteric, deoarece corpul omenesc, creierul omenesc, nu mijlocesc gândurile decât în timp, pe când aceste entități nu dezvoltă gândurile în timp, ci simt cum înțelepciunea care se revarsă spre ele parcă fulgeră ca de la sine în ființa lor. Este cu neputință ca aceste ființe să gândească ceva fals, în sensul în care o poate face omul. Desfășurarea gândirii lor este o inspirație nemijlocită. De aceea oamenii care s-au putut apropia de aceste ființe supraomenești, adică de Îngeri, aveau conștiența că se găsesc în fața înțelepciunii absolut sigure. Ca urmare, chiar și în vechiul Egipt, cel ce ca om era învățător sau rege, când stătea în fața conducătorului său spiritual știa că porunca pe care i-o dădea acesta, adevărul pe care i-l spunea conducătorul său, sunt nemijlocit corecte. Știa că nu pot fi false. Lucrul acesta îl simțeau apoi și aceia cărora li se transmiteau aceste adevăruri.
Conducătorii clarvăzători ai omenirii puteau vorbi în așa fel încât oamenii simțeau chiar din cuvintele lor adevărul care se revărsa din lumea spirituală. Pe scurt: a existat o legătură nemijlocită cu ierarhiile spirituale superioare.
Se poate vedea că ceea ce acționează la formarea omului în timpul copilăriei, acționează în mare și în omenire, fiind cea mai apropiată lume a ierarhiilor spirituale, lume a îngerilor sau a entităților supraomenești, care planează deasupra întregii evoluții omenești și trăiesc nemijlocit în sferele spirituale. Ele coboară din aceste sfere pe Pământ acele elemente care inspiră și elaborează culturile omenești. La copil, înțelepciunea superioară își creează o amprentă în structura corpului fizic; în vremurile străvechi ale evoluției omenești, cultura se forma în mod asemănător.
Așa simțeau egiptenii, care au descris legătura lor cu Divinitatea, așa simțeau ei receptivitatea sufletului lor față de ierarhiile superioare. Așa cum sufletul copilului, până la punctul pe care l-am indicat în expunerea anterioară, își deschide aura sa ierarhiilor superioare, tot așa își deschidea întreaga omenire, prin activitatea ei, lumea sa ierarhiilor cu care se găsea în legătură.
Această legătură cu ierarhiile superioare a îmbrăcat forma cea mai însemnată la cei pe care-i numim Sfinții Învățători ai Indiei, la Marii Învățători ai primei culturi postatlanteene, ai acelei culturi protohinduse care s-a dezvoltat în sudul Asiei. După ce a trecut catastrofa atlanteană și fizionomia Pământului s-a schimbat în așa fel încât a apărut pe emisfera răsăriteană noua configurație a Asiei, Europei și Africii, atunci a existat – și aceasta mai înainte de epoca în care scrierile vechi amintite aici situează începutul ei –, cultura vechilor Mari Învățători ai Indiei. Omul de astăzi își va face, în general, o reprezentare falsă despre acești mari învățători ai Indiei. Căci dacă ar apărea în fața unui om cult din zilele noastre unul dintre marii învățători ai Indiei, omul cult de azi ar face ochii mari și poate că ar spune: „Acesta să fie un înțelept? Niciodată nu mi-am imaginat un înțelept în acest fel!”. Căci în sensul în care, pentru omul cult de azi, un lucru este înțelept sau inteligent, în acest sens, vechii Sfinți Învățători ai Indiei nu ar fi știut să spună nimic inteligent. În sensul de azi al lucrurilor, ei erau oameni cei mai simpli, cei mai modești, care ar fi răspuns în modul cel mai simplu chiar și la problemele vieții de toate zilele, și pentru răstimpuri lungi abia puteai scoate de la ei altceva decât un cuvânt sau altul, care pentru omul cult de azi ar părea lipsit de importanță. Au existat însă și anumite timpuri în care acești Sfinți Învățători apăreau și altfel decât numai ca oameni simpli. În aceste răstimpuri trebuiau să fie reuniți laolaltă în număr de șapte, pentru că ceea ce puteau simți fiecare trebuia să coopereze armonios, ca într-un acord de șapte sunete, cu viețuirea celorlalți șase înțelepți, în așa fel încât fiecare era în măsură să vadă un lucru sau altul, potrivit instrumentului său particular, evoluției sale specifice. Și din acordul celor contemplate de fiecare în parte, s-a născut ceea ce urcă din vremuri străbune drept înțelepciune originară, lucru pe care îl înțelegem atunci când știm să descifrăm adevăratele documente oculte. Documentele de care vorbim aici nu sunt revelațiile Vedelor – oricâtă admirație ne inspiră aceste Vede [Nota 9] –, ci învățăturile Sfinților Înțelepți ai Indiei, care se situează într-un trecut mult mai timpuriu decât elaborarea Vedelor, așa încât comoara de înțelepciune păstrată de aceste mărețe capodopere, Vedele, nu este decât un slab ecou al celor ce înfățișează Sfinții Înțelepți ai Indiei. Atunci însă când acești Sfinți stăteau față în față, fiecare cu câte un străbun supraomenesc al omenirii, când priveau în mod clarvăzător în lumile superioare, când ascultau cu claraudiție revelațiile acestor străbuni ai omenirii, atunci din ochii lor strălucea o lumină ca cea a Soarelui. Atunci, ceea ce puteau ei să spună acționa copleșitor asupra anturajului lor, așa încât toți ascultătorii știau: Acum nu vorbește viața sau înțelepciunea omenească, ci acționează în cultura omenească Zeii, entități supraomenești.
Din această pătrundere în omenire ca un ecou a ceea ce știau Zeii, și-au luat începutul vechile culturi. Abia în epoca postatlanteană, încet, încet, s-a închis, ca să spunem așa, poarta spre lumea spirituală divină, care în decursul epocii atlanteene era larg deschisă sufletului omenesc. Și se simțea în diferitele țări, la diferitele popoare, cum omul depinde din ce în ce mai mult de el însuși. În acest fel, întâlnim în alt sens și în evoluția omenirii, ceea ce ni se revelează la copil. La început lumea spiritual-dumnezeiască intervine prin sufletul inconștient al copilului, care creează plăsmuind trupul; vine apoi momentul în care omul învață să se simtă un „Eu”, este momentul până la care, în viața de mai târziu, ne putem întoarce înapoi cu amintirea. Despre această epocă de dinaintea trezirii Eului, se poate spune că de la sufletul unui copil poate învăța și omul cel mai înțelept. Apoi, fiecare este lăsat pe seama sa însăși, se manifestă conștiența Eului și toate se leagă acum în așa fel încât mai târziu ne putem aminti de trăirile avute. Tot așa a venit și în viața popoarelor o vreme în care ele au început să se simtă tot mai desprinse de inspirația divină a străbunilor. Așa după cum copilul este desprins de aura care-i învăluia capul în primii trei ani ai vieții, tot așa și în viața popoarelor, străbunii divini s-au retras din ce în ce mai mult și oamenii au depins de propriile lor cercetări, de propria lor știință. Acolo unde istoria a mai sesizat aceste lucruri, acolo a fost resimțit acest proces de trecere a conducerii în mâna oamenilor. „Menes” îl numeau Egiptenii pe cel care a inaugurat prima cultură omenească și, în același timp, făceau aluzie la faptul că, prin aceasta, omului i s-a oferit și posibilitatea de a greși. Căci de aici înainte el a devenit dependent de creierul său. Posibilitatea omului de a rătăci, de a cădea în eroare, este indicată în mod simbolic prin aceea că în epoca în care omul a fost părăsit de zei, a fost întemeiat labirintul, care nu este altceva decât o copie exterioară a circumvoluțiunilor creierului ca instrument al gândurilor omenești proprii, în care purtătorul acestor gânduri se poate rătăci, se poate pierde. Pe om, ca ființă gânditoare, orientali l-au numit Manas, și Manu [Nota 10] se numea primul purtător principal al gândirii. Popoarele grecești numeau Minos [Nota 11] pe primul plăsmuitor al principiului gândirii omenești, și de Minos se leagă și legendele labirintului, căci oamenii simțeau cum, din acea epocă, conducerea divină a trecut treptat într-o conducere prin care „Eul” viețuiește în alt fel influențele lumii spirituale superioare.
În afara acelor străbuni primordiali ai omului, adevărații supraoameni, care și-au încheiat treapta de om pe vechea Lună și care acum deveniseră Îngeri, există încă și alte ființe care nu și-au încheiat evoluția lor pe Lună. Ființele pe care mistica orientală le numește ființe dhyanice și esoterismul creștin le numește Îngeri, și-au desăvârșit evoluția pe Lună, și când omul și-a început devenirea sa pe Pământ, ele se aflau deja cu o treaptă mai sus decât omul. Au existat însă și alte ființe care nu-și încheiaseră evoluția lor de om pe vechea Lună, întocmai așa după cum nu și-au încheiat evoluția lor nici categoriile superioare de ființe luciferice. Când a început stadiul Pământ al planetei noastre, pe el nu exista, în sensul caracterizat, numai omul, ci el primea și inspirația ființelor spiritual-divine, căci altfel – ca și în cazul copilului – omul nu ar fi putut progresa; din această cauză, în afară de acești oameni aflați acum – în evoluția lor – pe treapta de copil, pe Pământ existau nemilocit și entități care-și încheiaseră evoluția lor pe vechea Lună. Între aceste ființe și oameni, mai existau și entități care nu-și încheiaseră evoluția lor pe Lună, entități superioare omului, pentru că ele ar fi putut deveni Îngeri, adică ființe dhyanice încă în decursul vechii Luni. Pe atunci însă, ele nu au ajuns la maturitate deplină, au rămas în urma Îngerilor, dar cu toate acestea îl depășeau cu mult pe om în toate privințele. Acestea sunt ființele care ocupă treapta cea mai de jos în ceata spiritelor luciferice. Cu aceste ființe care se situează la mijloc, între oameni și între Îngeri, începe deja regnul ființelor luciferice.
Despre aceste ființe ne putem forma foarte ușor o idee greșită. Am putea întreba: de ce au admis spiritele divine, regenții binelui, ca asemenea ființe să rămână în urmă, și prin acestea să pătrundă în omenire principiul luciferic? S-ar putea obiecta și că Zeii buni dirijează doar totul spre bine. Asemenea întrebări sunt explicabile. O altă înțelegere greșită care s-ar putea naște, se exprimă în următoarea părere: Aceste ființe sunt ființe „rele”. Ambele păreri nu constituie decât o înțelegere greșită a faptelor. Căci în nici un caz aceste ființe nu sunt exclusiv „rele” – cu toate că în ele trebuie căutată originea răului în evoluția omenirii –, ci ele stau la mijloc, între oameni și supraoameni. Sub un anumit aspect, ele îl depășesc pe om în ceea ce privește perfecțiunea. În privința tuturor facultăților pe care oamenii trebuie să și le însușească abia de aici înainte, aceste ființe au atins deja o treaptă înaltă și se deosebesc de străbunii oamenilor, pe care i-am descris mai înainte, prin aceea că, neîncheindu-și pe Lună treapta lor de om, ele sunt însă în stare să se încarneze în trupuri omenești, în timp de omul evoluează pe Pământ. În timp ce ființele îngerești propriu-zise, marii inspiratori ai omenirii, pe care îi mai invocau egiptenii, nu puteau să apară în trupuri omenești ci se puteau revela doar prin intermediul anumitor oameni, entitățile intermediare între oameni și Îngeri erau încă în stare, în vremurile străvechi, să se încorporeze în trupuri omenești. Din această cauză, în perioada lemuriană și atlanteană găsim pe Pământ și oameni care purtau în ei, drept cea mai intimă natură sufletească, o ființă îngerească retardată. Aceasta însemnează că în perioada lemuriană și atlanteană umblau pe Pământ nu numai oameni obișnuiți, care trebuiau să ajungă la idealul omenesc prin încarnări succesive, ci printre oamenii din acea vreme mai umblau și ființe care arătau ca ceilalți oameni din punct de vedere exterior. Ele trebuiau să poarte un corp omenesc, căci forma exterioară a unui om în carne este dependentă de condițiile pământești. Dar în vremurile mai vechi, printre oameni se aflau și ființe care aparțineau categoriei celei mai de jos de individualități luciferice. Alături de entitățile îngerești care acționau asupra culturii omenești prin oameni, s-au încarnat și asemenea entități luciferice și au întemeiat, în diferite regiuni ale Pământului, culturi omenești. Și când în legendele vechilor popoare ni se povestește că aici sau acolo a trăit un om mare, care a întemeiat o cultură, o astfel de individualitate nu poate fi caracterizată doar prin aceea că spunem: acolo a fost încorporată o ființă luciferică care trebuie să fi fost purtătoarea răului, ci de fapt prin aceste entități s-a revărsat nesfârșit de multă binecuvântare în cultura omenească.
Știm din știința spirituală că în trecutul evoluției, și anume în perioada atlanteană, omul vorbea un fel de limbă primordială, care era asemănătoare pe întregul Pământ, pentru că în acele vremuri „vorbirea” venea din zona cea mai lăuntrică a sufletului, mult mai lăuntrică decât azi. Acest lucru poate fi dedus deja din cele ce urmează. În perioada atlanteană oamenii simțeau toate impresiile exterioare în așa fel încât atunci când sufletul voia să exprime ceva exterior prin grai, el era îmboldit să emită o consoană. Așadar, ceea ce exista în spațiu determina un impuls de a-l traduce consonantic. Șuieratul vântului, vuietul valurilor, adăpostirea într-o casă, erau simțite și imitate prin consoane. Dimpotrivă, ceea ce se resimțea lăuntric ca durere sau bucurie sau și cele resimțite de o altă ființă, erau imitate prin vocale. Din aceasta se vede că sufletul era concrescut în vorbire, cu fenomenele și cu entitățile exterioare. Din cronica Akasha rezultă următoarele:
De o colibă care se boltea deasupra unei familii și care oferea acesteia adăpost și ocrotire, se apropia un om, examina cum coliba se boltea în spațiu deasupra familiei. Boltirea protectoare a colibei o exprima printr-o consoană, iar faptul că în această colibă se simt bine suflete omenești în trupurile lor – lucru pe care îl putea simți – îl exprima printr-o vocală. Așa s-a născut gândul „Adăpost”, „eu am adăpost”, „adăpost deasupra unor trupuri omenești”. Acest gând era turnat apoi în consoane și vocale, care nu puteau fi altfel de cum erau, pentru că erau o amprentă directă a trăirilor avute.
Și acest lucru era la fel pe întregul Pământ. Nu e un vis faptul că a existat odată „o limbă originară”. Și într-un anumit sens, inițiații tuturor popoarelor știu încă și azi să resimtă urmele acestei limbi originare. Căci în toate limbile există anumite combinații de sunete care nu sunt altceva decât reminiscențe din această limbă originară a omenirii.
Această limbă fusese stimulată în sufletul omenesc prin inspirația ființelor supraomenești, a adevăraților predecesori ai oamenilor care-și desăvârșiseră evoluția de om pe Lună. De aici putem vedea că dacă n-ar fi existat decât această evoluție, întreg neamul omenesc ar fi rămas o mare unitate; pe suprafața întregului Pământ ar fi existat o limbă și o gândire unitară. Individualitatea, diversitatea, nu s-ar fi putut naște și, ca urmare, nu s-ar fi putut dezvolta nici libertatea omenească. Pentru ca omul să poată deveni o individualitate, au trebuit să aibă loc sciziuni în omenire. Faptul că limba a ajuns să fie diferită în diferitele regiuni ale pământului, se datorează muncii unor asemenea Învățători, în care erau încarnate ființe luciferice. În funcție de entitatea îngerească retardată care s-a încarnat în diferitele popoare, aceste ființe angelice au putut să-i învețe pe oameni diferite limbi. Așadar facultatea de a vorbi o limbă deosebită, se datorează la toate popoarele unor asemenea iluminați, care erau ființe îngerești retardate și care se aflau mult deasupra oamenilor din anturajul lor. Așa bunăoară, eroii despre care ne vorbesc Grecii sau alte popoare antice, eroii care acționau în trup omenesc erau ființe îngerești retardate. Deci nu ne este îngăduit să considerăm aceste ființe ca fiind exclusiv ființe „rele”. Dimpotrivă, ele au adus oamenilor, pe întreg globul pământesc, ceea ce i-a predestinat pentru libertate, ceea ce a diferențiat un tot care altfel ar fi constituit o uniformitate pe tot Pământul. Așa stau lucrurile în privința limbilor, așa stau lucrurile cu multe alte domenii ale vieții. Individualizarea, diferențierea, libertatea ne vin de la aceste ființe care au rămas în urmă pe Lună. De fapt a fost intenția conducerii înțeleptei a Universului ca în evoluția planetară toate ființele să fie conduse până la țelul lor; dar dacă acest lucru s-ar fi întâmplat într-un mod direct, atunci anumite lucruri nu s-ar fi realizat. Din această cauză, anumite ființe sunt reținute în evoluția lor, deoarece sunt chemate să îndeplinească o misiune specială. Și deoarece ființele care și-au realizat pe deplin misiunea lor pe Lună nu ar fi putut produce decât o omenire unitară, lor le-au fost opuse ființele care rămăseseră în urmă pe Lună, și care au primit prin aceasta posibilitatea de a întoarce în bine ceea ce la ele constituia o lipsă.
De aici ni se deschide și perspectiva pentru înțelegerea problemei: „de ce există în lume răul, nedesăvârșirea, boala?” Aceste lucruri trebuie examinate sub același unghi sub care am examinat mai sus ființele îngerești nedesăvârșite. Tot ceea ce, la un moment dat constituie o imperfecțiune, o evoluție retardată, va fi întors mai târziu în cursul evoluției, în bine. Considerăm că nu e necesar să mai amintim că într-un asemenea adevăr nu este îngăduit să vedem o justificare a faptelor rele ale omului.
Prin aceasta am răspuns și la întrebarea: pentru ce îngăduie conducerea înțeleaptă a lumilor anumitor ființe să rămână în urmă și să nu ajungă la țelul lor? Asta se întâmplă pentru faptul că timpul care urmează unei astfel de rămâneri în urmă își are și el sensul său bine definit. Căci atunci când popoarele nu se puteau încă conduce singure, în mijlocul lor trăiau marii învățători ai timpurilor și ai fiecărui om. Și toți marii învățători ai popoarelor – Kadmos, Kekrops, Pelops, Theseu [Nota 12] și alții – aveau la temelia sufletului lor, într-un anumit sens, o ființă îngerească. Din aceasta se poate vedea cum de fapt și în această privință, omenirea este supusă unei îndrumări, unei conduceri.
Pe fiecare treaptă de evoluție rămân în urmă ființe care nu ating țelul care poate fi atins. Să reflectăm încă odată asupra vechii culturi egiptene, care s-a desfășurat în țara Nilului, timp de mai multe mii de ani, timp în care egiptenilor li se revelau învățători supraomenești despre care ei înșiși afirmau că-i dirijează pe oameni, ca niște Zei. Alături de aceștia mai acționau și ființe care atinseseră numai pe jumătate sau numai în parte treapta lor de Îngeri. Trebuie să ne fie limpede că în vechiul Egipt omul a atins o anumită treaptă de evoluție, cu alte cuvinte, în epoca egipteană, sufletele oamenilor de azi ajunseseră pe o treaptă de dezvoltare corespunzătoare. Dar nu numai omul condus a dobândit ceva prin faptul că se lasă condus, ci însăși ființele care-l conduc parcurg prin aceasta o anumită evoluție. Așa bunăoară, un Înger care i-a condus pe oameni o anumită vreme, este mai mult decât era înainte de a fi luat asupra lui această sarcină. Prin munca de conducere, Îngerul evoluează și el, și anume evoluează atât acela care a ajuns Înger deplin cât și acela care a rămas în urmă în evoluție. Toate ființele pot progresa mereu; totul se găsește într-o continuă evoluție. Dar pe fiecare treaptă rămân în urmă din nou, anumite entități. În sensul celor de mai sus, în vechea cultură egipteană putem deosebi: conducătorii divini, Îngerii (Zeii), apoi conducătorii semidivini (Semizeii) care n-au atins întru totul treapta de Îngeri, și apoi oamenii. Dar anumite ființe din rândul supraoamenilor rămân și ele în urmă. Asta înseamnă că ele nu conduc astfel încât să-și exprime toate puterile lor, și de aceea, în vremea vechii culturi egiptene, ele au rămas în urmă. În același fel rămân în urmă o parte din supraoamenii nedesăvârșiți. Așadar în timp ce, jos, oamenii evoluează, sus, anumite individualități din rândul ființelor dyanice, rămân în urmă. Când cultura egipteano-caldeeană era pe sfârșite și începea cultura greco-romană, existau ființe conducătoare care rămăseseră în urmă din prima epocă de cultură de după Atlantida. Dar acestea nu-și puteau utiliza puterile acum, deoarece sunt înlocuite în conducerea omenirii de alți Îngeri sau ființe semi-îngerești. Asta înseamnă însă că nu-și pot continua din această cauză nici propria lor evoluție.
Prin aceasta ne-am îndreptat privirea spre o categorie de ființe care și-ar fi putut întrebuința puterile în epoca egipteană, puteri pe care însă nu le-au întrebuințat pe deplin. În următoarea epocă de cultură, în epoca greco-latină, nu puteau interveni cu puterile lor, deoarece au fost înlocuite cu alte puteri conducătoare, și toate condițiile acelei epoci de cultură făceau cu neputință intervenția lor. Dar după cum ființele care nu ajunseseră pe vechea Lună la treapta de Îngeri, au avut mai târziu misiunea să intervină din nou în evoluția omenirii în cursul stadiului Pământ, tot așa ființele care au rămas în urmă în cultura caldeo-egipteană au misiunea să intervină din nou în cultura omenirii, mai târziu, ca ființe retardate. Așadar vom întrezări acum o epocă de cultură mai târzie, în care întâlnim la conducere ființe ce cârmuiesc evoluția normală, dar în care, alături de acestea, intervin și ființe care au rămas în urmă mai demult, pe vremea vechii culturi egiptene. Epoca de cultură la care facem astfel aluzie, este cea din vremea noastră. Noi trăim azi într-o epocă în care, pe lângă conducătorii normali ai omenirii, intervin și ființe care au rămas în urmă în timpul culturii egipteano-caldeene.
Evoluția faptelor și a entităților trebuie privită în sensul că fenomenele din lumea fizică sunt efecte (revelații) ale căror cauze reale se află în lumea spirituală. Cultura noastră, pe de o parte, se caracterizează în mare printr-o tendință crescândă spre spiritualitate. În tendința spre spiritualitate a anumitor oameni se revelează acei conducători ai omenirii de astăzi care și-au atins treapta de evoluție normală. Aceiași conducători normali ai evoluției noastre ni se revelează în tot ceea ce vrea să-l conducă pe omul de azi spre marile comori de înțelepciune spirituală, pe care ni le mijlocește teosofia. Dar în tendințele culturii noastre intervin și entitățile rămase în urmă în decursul culturii egipteano-caldeene; ele se revelează în multe din câte se fac și se gândesc în prezent și în viitorul apropiat. Se manifestă în tot ceea ce imprimă culturii noastre o pecete materialistă, dar adeseori le putem observa influența chiar și în strădania omului spre spiritualitate. Asistăm azi la o reînviere a culturii egiptene. Ființele care pot fi considerate drept cârmuitori nevăzuți ale celor ce se întâmplă azi în lumea fizică, se împart în două clase. Prima cuprinde individualitățile spirituale care până în prezentul nostru și-au parcurs normal evoluția. De aceea au putut interveni în conducerea culturii noastre, în timp ce conducătorii epocii greco-latine și-au terminat treptat misiunea de conducători de cultură, în primul mileniu de după Christos. A doua clasă care-și sincronizează munca cu aceea a ființelor din prima clasă, cuprinde individualitățile spirituale care nu și-au terminat evoluția în cultura egipteano-caldeeană. În următoarea epocă de cultură, în decursul culturii greco-latine, ele au trebuit să rămână inactive. Acum însă ele pot fi din nou active, deoarece epoca actuală de cultură are asemănări cu epoca egipteano-caldeeană. Așa se întâmplă că în omenirea de azi ies la suprafață lucruri în care recunoaștem o reînviere a vechilor puteri egiptene. Dar printre acestea găsim și reînvierea unor puteri care pe acea vreme acționau în mod spiritual, iar acum reapar cu un caracter materialist. Pentru a semnala acestea și pentru a arăta cum cunoștințele egiptene au reînviat schimbate, în vremea noastră, ne putem referi la un exemplu. Să ne gândim la Kepler. El era cu totul pătruns de armonia din Univers; acest lucru l-au exprimat importantele sale legi matematice ale mecanicei cerești, în așa-numitele legi kepleriene. În aparență, aceste legi sunt rigide și abstracte; dar Kepler a ajuns la ele printr-o înțelegere a armoniei din Univers. Putem citi chiar în scrierile sale [Nota 13] că pentru a putea găsi ceea ce a găsit, el a trebuit să meargă la vechile misterii ale egiptenilor, să le fure acestora urnele din temple și să aducă cu ele în lume lucruri a căror însemnătate pentru omenire se va cunoaște abia mai târziu. Aceste cuvinte ale lui Kepler nu sunt o frază goală, ci ele conțineau o conștiență obscură a reînvierii celor pe care le-a învățat el în epoca egipteană, în decursul încorporării sale de pe acea vreme. Suntem cu totul îndreptățiți să ne imaginăm cum Kepler pătrunsese în înțelepciunea egipteană într-una din viețile sale anterioare, și că această înțelepciune egipteană a reapărut în sufletul său într-o formă adecvată timpurilor mai noi. Este explicabil că prin geniul egiptean, cultura noastră capătă un caracter materialist, căci spiritualitatea egiptenilor avea o coloratură puternic materialistă, care se exteriorizează, de exemplu, în îmbălsămarea corpului fizic al morților, adică se punea mare preț pe păstrarea corpului fizic. Acest lucru ne-a parvenit din epoca egipteană, sub o formă corespunzătoare, transformată. Aceleași puteri care pe acea vreme nu și-au găsit o întrebuințare totală, intervin în epoca noastră, sub o formă metamorfozată. Din mentalitatea care îmbălsămase cadavrele, au luat naștere concepțiile care adoră astăzi numai materia. Egipteanul își îmbălsăma cadavrele, păstrând în acest fel ce le era prețios. El credea că evoluția de după moarte a sufletului ar fi în legătură cu conservarea corpului fizic, material. Anatomistul modern disecă ceea ce vede și crede că prin aceasta ajunge să cunoască legile organismului omenesc. În știința noastră de azi trăiesc puterile vechii lumi caldeo-egiptene, care pe acea vreme erau puteri progresiste, dar care acum sunt retardate. Aceste puteri trebuie recunoscute, dacă vrem să înțelegem în mod corect caracterul epocii prezente. Aceste puteri vor fi dăunătoare omului de azi, dacă el nu le va înțelege însemnătatea; dar ele nu-i vor fi dăunătoare, și le va utiliza în sens bun, când se străduiește să fie conștient de influențele lor și prin aceasta stabilește o relație corectă cu ele. Aceste puteri trebuie să-și găsească utilizarea; fără ele, n-am avea în prezent cuceririle din domeniul tehnicii, industriei, ș.a.m.d. Ele sunt puteri care aparțin ființelor luciferice de pe treapta cea mai de jos. Dacă nu le recunoaștem în mod corect, atunci vom considera impulsurile materialiste ale prezentului ca unicele posibile și nu vom vedea celelalte puteri care ne conduc la spiritualitate. De aceea, o cunoaștere clară trebuie să vorbească despre două curente spirituale active în epoca noastră.
Dacă înțeleapta conducere a lumilor n-ar fi făcut ca aceste ființe să rămână în urmă în cursul epocii egipteano-caldeene, culturii actuale i-ar lipsi ponderea necesară. Atunci ar activa numai puterile care vor să-l antreneze pe om cu toată forța spre spiritualitate. Oamenii ar fi prea înclinați să se lase în voia acestor puteri. Ei ar deveni exaltați și visători. Asemenea oameni nu ar voi să știe decât despre o viață care să treacă cât mai repede în spiritualitate și pentru ei ar fi hotărâtoare numai o concepție care ar nesocoti lumea materială-fizică. Dar actuala epocă de cultură își poate îndeplini misiunea numai când forțele lumii materiale vor fi aduse la deplină înflorire, și atunci treptat, treptat, spiritualitatea va cuceri și tărâmul lor. Așa cum cele mai frumoase lucruri, dacă sunt urmate unilateral pot deveni seducători și ispititori ai omenirii, tot așa, dacă unilateralitatea caracterizată ar prinde teren, am fi expuși marii primejdii ca tot felul de năzuințe bune să se manifeste ca fanatism. Pe cât de adevărat este că prin impulsurile sale nobile omenirea este dusă înainte, tot atât de adevărat este că prin susținerea fanatică și exaltată a celor mai nobile impulsuri, pot rezulta lucrurile cele mai rele în direcția evoluției corecte. Evoluția progresivă a omenirii nu poate fi promovată decât atunci când strădania spre realizarea celor mai înalte aspirații are loc într-o atmosferă de smerenie și claritate și nu prin fanatism și exaltare. Pentru ca actuala cultură să aibă pe Pământ ponderea necesară, pentru ca omul să poată dobândi o înțelegere a aspectului material al lumii, a realităților planului fizic, înțeleapta conducere a lumilor a hotărât să rămână în urmă ființe care ar fi trebuit să-și termine evoluția în cursul epocii egiptene, și care acum îndreaptă privirea omului spre viața fizică.
Din această expunere se vede că evoluția se petrece atât sub înrâurirea entităților care progresează normal, cât și sub aceea a ființelor redardate. Privirea clarvăzătoare poate urmări în lumea suprasensibilă colaborarea ființelor din cele două clase. Prin aceasta, clarvăzătorul înțelege că realitatea fizică în mijlocul căreia trăiește omul de azi, este revelație a fenomenelor spirituale.
Observăm că pentru a înțelege fenomenele cosmice nu ajunge ca prin anumite exerciții să avem deschis ochiul spiritual și urechea spirituală, în lumea spirituală. Prin aceasta nu ajungem decât să vedem ceea ce există, să percepem entitățile și să știm că sunt entități ale lumii sufletești sau ale lumii spirituale. Este însă necesar să și putem deosebi categoriile din care fac parte ființele pe care le contemplăm astfel. Cineva poate întâlni o oarecare ființă a lumii sufletești sau a lumii spirituale; dar prin aceasta nu știe încă dacă acea ființă se află în evoluție progresivă sau aparține puterilor retardate; așadar nu știe dacă ființa întâlnită promovează ori stânjenește evoluția. Acei oameni care-și însușesc facultăți clarvăzătoare și nu dobândesc, în același timp, înțelegere deplină pentru condițiile caracterizate ale evoluției omenirii, nu pot ști niciodată ce fel de ființe au întâlnit. Simpla clarvedere trebuie întregită cu judecarea clară a celor contemplate în lumea suprasensibilă. Această necesitate se impune în cea mai mare măsură tocmai în vremea noastră. Ea nu a prezentat aceeași importanță în toate timpurile. Dacă ne întoarcem în trecut, în epoci de cultură foarte vechi, întâlnim cu totul alte condiții. Dacă în străvechiul Egipt un om era clarvăzător, și-l întâmpina o entitate a lumii spirituale, aceasta avea, ca să spunem așa, ca scris pe frunte cine este ea. Clarvăzătorul nu se putea înșela asupra ei. Astăzi, dimpotrivă, posibilitatea confuziei, posibilitatea înșelării este foarte mare. În timp ce în trecut oamenii erau încă foarte apropiați de lumea ierarhiilor spirituale și puteau recunoaște ființele pe care le întâlneau, astăzi posibilitatea de a greși este extrem de mare, și singura protecție împotriva unor grele prejudicii este numai strădania de a avea idei și reprezentări de felul celor indicate aici.
Un om capabil să privească în lumea spirituală este numit în esoterism „clarvăzător”. Dar a fi numai clarvăzător, nu e de ajuns. Un astfel de om ar putea foarte bine să vadă, dar nu și să deosebească. Cel ce a dobândit și facultatea de a discerne ființele și fenomenele lumilor superioare, este numit „inițiat”. Inițierea ne aduce posibilitatea de a deosebi între ele diferitele categorii de ființe. Așadar cineva poate fi clarvăzător pentru lumile superioare, fără a fi însă și inițiat. În vremurile vechi, distingerea ființelor spirituale nu avea o importanță deosebită. Căci atunci când vechile școli oculte îl duceau pe discipol la clarvedere, primejdia greșelii nu era atât de mare. În prezent, posibilitatea de a greși este însă foarte mare. De aceea, în orice pregătire esoterică ar trebui să se aibă în vedere ca întotdeauna, pe lângă facultatea clarvederii să se dobândească și inițierea. În măsura în care omul devine clarvăzător, el trebuie să devină capabil să poată deosebi diferitele categorii de ființe și fenomene suprasensibile.
Sarcina importantă de a crea un echilibru între principiile clarvederii și acelea ale inițierii revine, în timpurile mai noi, Puterilor conducătoare ale omenirii. În mod necesar, o dată cu începutul epocii moderne, conducătorii pregătirii spirituale trebuiră să aibă în vedere cele caracterizate mai sus. De aceea, curentul spiritual esoteric care corespunde vremurilor de astăzi, a adaptat principiul de a stabili mereu un raport corect între clarvedere și inițiere. Acest lucru a devenit necesar în epoca în care omenirea parcurgea o criză în privința cunoașterii superioare. Această epocă era aceea a secolului al XIII-lea. Cam în jurul anului 1250 avem epoca în care oamenii se simțeau cel mai rupți de lumea spirituală. Privirea clarvăzătoare care scrutează acea epocă, descoperă următoarele: Ceea ce poate afla rațiunea noastră, intelectul nostru, știința noastră spirituală, este limitat la lumea fizică înconjurătoare; prin facultățile noastre de cunoaștere, prin cercetările noastre omenești, nu putem ajunge la o lume spirituală; putem afla ceva despre această lume numai dacă primim în noi cunoștințele pe care ni le-au lăsat străbunii noștri despre aceste lumi. Acea vreme reprezintă o epocă de eclipsare a contemplării spirituale, și oamenii nu mai puteau privi direct lumile superioare. Faptul că toate acestea se spuneau pe vremea în care înflorea scolastica, își are bunele sale temeiuri.
Aproximativ anul 1250 este timpul în care oamenii trebuiau să ajungă la a trasa granița între ceea ce trebuia crezut pe baza tradițiilor și ceea ce se putea cunoaște. Cunoașterea a rămas limitată la lumea fizică. Veni apoi vremea în care se ivea din ce în ce mai mult posibilitatea ca omul să redobândească o privire în lumea spirituală. Dar noua clarvedere se deosebește de cea veche, care pe la anul 1250 se stinsese în mod esențial. Pentru noua formă de clarvedere, esoterismul apusean trebuia să stabilească în mod strict riguros faptul că inițierea trebuie să călăuzească ochii și urechile spirituale. Prin aceasta am caracterizat misiunea deosebită pe care și-a asumat-o curentul esoteric care a intrat în cultura europeană. Când s-a apropiat anul 1250, începu un nou fel de conducere a omului spre lumile suprasensibile.
Această conducere a fost pregătită de acele spirite care se aflau atunci în spatele evenimentelor istorice exterioare și care, timp de secole de-a rândul mai înainte, făcuseră pregătirile devenite necesare unui învățământ esoteric în condițiile date ale anului 1250. Dacă nu abuzăm de noțiunea „esoterism modern”, ea poate fi întrebuințată pentru activitatea spirituală a acestor personalități foarte evoluate. Istoria exterioară nu știe nimic despre ele. Dar ceea ce au făcut aceste personalități s-a manifestat în orice cultură care s-a dezvoltat în Apus, începând cu secolul al XIII-lea.
Însemnătatea anului 1250 pentru evoluția spirituală a omenirii iese la iveală dacă se ia în considerare rezultatul cercetării clarvăzătoare, ilustrată în următorul fapt. Chiar și individualități care atinseseră deja în încarnările anterioare trepte înalte de evoluție spirituală, și care s-au încarnat din nou în jurul anului 1250, au trebuit să sufere un timp oarecare o totală întunecare a accesului lor nemijlocit în lumile spirituale. Individualități foarte luminate erau ca și izolate de lumea spirituală, și puteau ști ceva despre aceasta numai amintindu-și de trăirile lor din încarnările anterioare. Așadar putem vedea cum, începând din acea vreme, a devenit necesar ca în conducerea spirituală a omenirii să apară un element nou. Acesta era elementul adevăratului esoterism modern. Abia prin acest element se poate înțelege, în sens corect, cum în conducerea întregii omeniri, precum și în acea a omului individual, poate interveni în toate manifestările ceea ce numim noi „Impulsul lui Christos”.
De la Misteriul de pe Golgota și până la intervenția esoterismului modern, se întinde prima perioadă a prelucrării principiului christic în sufletele omenești. În această perioadă oamenii L-au preluat pe Christos, într-o anumită măsură, în mod inconștient pentru puterile spirituale superioare, așa încât, mai târziu, când au trebuit să-l primească în mod conștient, au făcut tot felul de greșeli și s-au pomenit într-un labirint în privința înțelegerii lui Christos. Putem urmări cum, în prima epocă a creștinismului, principiul christic a fost asimilat în forțe sufletești subordonate. A venit apoi o nouă epocă în care omenirea prezentului se mai găsește și azi. În adevăr, într-o anumită privință, oamenii se găsesc abia la începutul înțelegerii principiului christic pentru facultățile sufletești superioare. În expunerea următoare vom arăta că declinul cunoașterii suprasensibile până în secolul al XIII-lea și înceata reînviere a acesteia cu începere din același secol, sunt strâns legate cu intervenția impulsului christic în evoluția omenirii.
Astfel, esoterismul modern poate fi conceput ca o înălțare a impulsului christic la stadiul de element activ în conducerea acelor suflete care vor să răzbească la o cunoaștere a lumilor superioare, potrivit condițiilor de evoluție ale vremurilor mai noi.
