Când, în 1914, cu ocazia apariției ediției a doua a cărții mele „Concepții asupra vieții și lumii în secolul al XIX-lea” am dezvoltat-o și transformat-o în actuala lucrare „Enigmele filosofiei”, am vrut, de fapt, să arăt ce se prezintă, din concepțiile asupra lumii ivite în decursul istoriei, pentru cercetătorul de azi, în așa fel încât, la ivirea enigmelor filosofice în propria lui gândire, acestea să poată fi adâncite cu ajutorul gândurilor cugetătorilor ce s-au perindat în decursul timpurilor în legătură cu aceleași enigme. O astfel de adâncire are, pentru cel aflat în cursul dobândirii de cunoștințe filosofice, un caracter liniștitor.
Năzuința propriului său suflet dobândește un plus de forță văzând cum s-a concretizat această năzuință și la oameni cărora viața le-a făcut parte de puncte de vedere mai apropiate sau mai depărtate de ale lui. În acest fel am vrut să vin în ajutorul acelora care, ca o completare a propriilor lor căutări, au nevoie de prezentarea drumului istoric parcurs de filosofie în trecut.
O astfel de completare va fi căutată de cei care, urmându-și propriul lor drum, ar dori să se simtă uniți cu munca omenirii desfășurată pe planul spiritual sau care ar vrea să vadă că munca proprie pe planul spiritual își are rădăcinile într-o necesitate sufletească într-adevăr generală. Ei pot vedea aceasta în cazul în care le va fi prezentată esența concepțiilor asupra lumii în devenirea lor istorică.
Însă o astfel de prezentare are, pentru mulți cercetători, un caracter oarecum neliniștitor deoarece le trezește sentimentul îndoielii. Ei văd cum cugetătorii succesivi se află în dezacord fie cu gânditorii premergători, fie cu cei de după dânșii. Am dorit să prezint lucrurile în așa fel încât această neliniște să fie înlăturată printr-un alt sentiment. Să ne îndreptăm atenția asupra a doi gânditori oarecare. La început antagonismul dintre ei este de-a dreptul stânjenitor. Apoi încercăm să le pătrundem gândirea și descoperim că unul dintre ei ne îndreaptă atenția, de fapt, asupra unui domeniu al vieții cu totul diferit decât celălalt. Să presupunem că unul dintre aceștia a dezvoltat în sinea lui o anumită dispoziție a sufletului care îi îndreaptă atenția asupra modului în care se dezvoltă gândurile în activitatea lăuntrică a sufletului. Pentru el devine însă o enigmă faptul că această activitate sufletească lăuntrică ar urma să devină decisivă în procesul de cunoaștere al esenței lumii exterioare. Acest punct de plecare își va imprima specificul său asupra întregii sale gândiri. El va vorbi cu vigoare despre esența creatoare a gândirii, astfel că tot ce spune va purta o amprentă idealistă. Un alt gânditor va îndrepta privirile asupra fenomenelor evidente din exterior. Gândurile, cu ajutorul cărora el cuprinde și ajunge să cunoască aceste fenomene, nu se înfățișează nicidecum în conștiența lui cu forța lor independentă. El va imprima enigmelor lumii o expresie care va conduce la domeniul în care înseși temeliile universului au un aspect ce amintește de lumea senzorială.
Dacă abordăm devenirea istorică a concepțiilor asupra lumii cu anumite premise – care rezultă dintr-o astfel de orientare a gândurilor – în ceea ce privește caracterul anihilator reciproc al acestor concepții, ne putem înălța cu gândirea proprie până la a descoperi factorul comun care le slujește ambelor de suport.
Hegel și Haeckel, comparați între ei, prezintă la prima vedere cel mai desăvârșit antagonism. Adâncindu-ne în opera lui Hegel, vom putea parcurge împreună cu el drumul unui om ce trăiește cufundat cu totul în gânduri. El percepe gândul ca pe ceva ce îi preface propria ființă în realitate. Văzându-se în fața naturii, el se întreabă: ce relație are, de fapt, natura cu lumea gândului? Ne vom putea asocia gândirii sale dacă vom intui caracterul relativ îndreptățit și rodnic al unei astfel de dispoziții sufletești. Aprofundându-l pe Haeckel, vom putea reparcurge și cu dânsul o porțiune a drumului urmat de el. El poate vedea numai cum este și cum se transformă ceea ce este accesibil simțurilor. În această existență și transformare percepe el ceea ce poate fi, pentru el, realitatea. El era satisfăcut numai când putea încadra întregul om – până sus, în activitatea gândirii – în această existență și transformare. Indiferent de faptul că Haeckel l-ar considera pe Hegel drept un om care manipulează noțiuni nefondate, fără a lua în considerare realitatea, sau că Hegel – dacă ar fi ajuns să-l cunoască – ar fi văzut în Haeckel o personalitate ce și-a pierdut facultatea de a vedea existența reală, cel ce se poate cufunda în ambele moduri de a gândi, va afla la Hegel posibilitatea întăririi gândirii autonome, iar la Haeckel capacitatea de a observa, printre formațiile eterogene ale naturii, relații care pun gândirii umane întrebări semnificative. Puși în acest fel unul lângă celălalt și comparați, Hegel și Haeckel nu pot genera în noi nici o îndoială neliniștitoare, ci ne vor permite să recunoaștem din câte direcții diferite lăstărește viața.
Din astfel de considerațiuni a rezultat poziția de pe care mi-am elaborat expunerea problemelor. Nu am urmărit atenuarea antagonismelor ce au însoțit desfășurarea în istorie a dezvoltării concepțiilor despre lume, dar am vrut să evidențiez și ceea ce este valabil în cadrul contradicțiilor întâlnite.
Numai cineva care nu ar putea recunoaște rodnicia unei astfel de tratări a ceea ce este pozitiv mi-ar putea reproșa – după părerea mea – faptul că tratez în această carte pe Hegel și Haeckel astfel încât în lucrările lor este evidențiat numai ceea ce acționează în mod pozitiv și nu negativ.
Aș mai adăuga câteva cuvinte despre ceva ce nu se referă direct la cele expuse în această carte, care însă se leagă cu conținutul ei. Prezenta carte este una dintre lucrările mele folosită ca exemplu de persoane care vor să descopere contradicții în evoluția concepției mele despre lume. Cu toate că știu că la originea observațiilor critice respective se află cu totul altceva decât intenția de a căuta adevărul, doresc totuși să spun ceva și referitor la aceste afirmații. Se spune, bunăoară, că în capitolul despre Haeckel se folosește un ton de parcă textul respectiv ar fi fost scris de cel mai convins și ortodox haeckelian. Însă cel ce va citi cele scrise tot în această carte despre Hegel, cu greu va mai putea menține o astfel de afirmație. Privind însă lucrurile în mod superficial, s-ar părea că un om care s-a exprimat la adresa lui Haeckel așa cum am făcut-o eu în această carte a trebuit să treacă printr-o metamorfoză spirituală totală, dacă, ulterior, a publicat cărți ca: Știința ocultă, Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? ș.a.m.d.
Însă acest lucru va fi apreciat într-un mod just numai dacă se va ține seama de faptul că lucrările ulterioare – care le contrazic în aparență pe cele anterioare – au fost generate, de fapt, de una și aceeași concepție spirituală despre lumea spiritului. Cel ce vrea să aibă sau să păstreze o astfel de concepție va trebui să-și dezvolte capacitatea integrării sale absolut obiective în tot ceea ce cercetează, suprimând, concomitent, orice sentiment de simpatie sau antipatie proprie față de obiectul cercetării sale. Expunând gândirea haeckeliană, el va trebui să se poată transpune cu adevărat în acest mod de gândire. Tocmai din această capacitate de transpunere în ceva aflat în afara lui va extrage facultatea intuirii spirituale. Modul meu de a expune și de a compara diferitele concepții asupra lumii își are originea în orientarea mea în direcția unei concepții spirituale. Dacă cineva ar vrea numai să teoretizeze într-un sens sau altul despre spirit, acela nu trebuie să se fi transpus nicicând în modul de gândire materialist. El se va putea mulțumi cu citarea tuturor argumentelor justificate împotriva materialismului, dirijându-și expunerea privind această concepție în așa fel încât să dezvăluie fondul tuturor afirmațiilor nejustificate. Însă dacă cineva ar vrea să acționeze în sensul concepției spirituale, va trebui să poată gândi cu idealistul în mod idealist, iar cu materialistul în mod materialist. Pentru că numai în acest fel se va activa în el acea însușire a sufletului care se poate implica în concepția spirituală asupra lucrurilor.
S-ar putea însă replica: printr-o astfel de tratare a celor expuse, cartea își pierde caracterul unitar. Este o părere pe care nu mi-o însușesc. Evenimentele istorice sunt redate cu atât mai fidel cu cât sunt lăsate să vorbească mai mult ele însele. Iar în ceea ce privește combaterea sau transformarea materialismului într-o imagine caricaturală, așa ceva nu poate fi menirea unei expuneri istorice. Pentru că el are justificarea sa chiar dacă este limitată. Nu ne vom afla pe un drum greșit dacă vom expune în mod materialist evenimentele condiționate material; vom ajunge însă pe un drum greșit numai dacă nu vom înțelege că urmărirea interacțiunilor materiale călăuzește până la urmă, inevitabil, la intuirea spiritului. A susține că creierul nu este condiția fundamentală, fără de care nu poate exista o gândire îndreptată asupra a ceea ce este accesibil simțurilor, este o rătăcire; o altă rătăcire este aceea de a considera că spiritul nu este creatorul creierului, prin care el se revelează în lumea fizică prin formarea gândurilor.
