Gândurile care au generat și care alcătuiesc substanța expunerilor făcute în această carte sunt menționate în prefața ediției din 1914, care urmează după prezenta. La cele spuse atunci, aș dori să mai adaug ceva ce se află în legătură cu o întrebare care trăiește mai mult sau mai puțin conștient în sufletul tuturor celor care iau în mână o carte privind „Enigmele filosofiei”. Este întrebarea referitoare la relația existentă între considerația filosofică și viața nemijlocită. Oricare gând filosofic, ce nu este pretins de viața însăși, este condamnat să rămână steril, chiar dacă mai reușește să atragă, un timp oarecare, pe ici pe colo, câte un om dotat cu înclinații spre meditare. Un gând rodnic trebuie să-și aibă rădăcinile în procesele evoluției pe care le parcurge omenirea în cursul devenirii sale istorice. Dacă cineva vrea să descrie istoria dezvoltării gândirii filosofice dintr-un anumit punct de vedere, el nu se poate lăsa condus decât de astfel de gânduri cerute de viață. Acestea trebuie să fie gânduri care, transpuse în atitudinea față de viață, să-l pătrundă pe om în așa fel încât acesta să afle în ele forța necesară dirijării cunoașterii sale, precum și să-i poată fi sfetnici și ajutoare de nădejde în rezolvarea problemelor existenței sale. Concepțiile filosofice asupra lumii au luat naștere tocmai pentru că omenirea are nevoie de astfel de gânduri. Dacă cerințelor vieții cotidiene li s-ar putea face față și fără astfel de gânduri, atunci omul nu ar mai fi fost nicicând motivat lăuntric pentru a se gândi la „Enigmele filosofiei”. O epocă pătrunsă de aversiune față de o astfel de gândire demonstrează, prin aceasta, numai că nu simte nevoia organizării vieții omului în așa fel, încât aceasta să se manifeste, în toate direcțiile, conform misiunii sale. Însă această aversiune se răzbună ulterior în decursul evoluției omului, căci, în astfel de epoci, viața rămâne sărăcăcioasă. Dar oamenii nu remarcă această sărăcie spirituală, pentru că nu vor să știe nimic despre nevoile lor sufletești care sunt totuși prezente în adâncimile ființei lor, nevoi pe care ei refuză să le satisfacă. O epocă următoare scoate apoi la iveală aceste neîmpliniri. Nepoții descoperă, în aspectul vieții lor necorespunzătoare, deficiențe pricinuite de omisiunile bunicilor lor. Neîmplinirea epocii anterioare devine evidentă prin forma nedesăvârșită a vieții din epoca în care trăiesc nepoții. Filosofia trebuie să acționeze în viața luată în integralitatea ei; este adevărat că împotriva acestei necesități se poate păcătui; dar păcatul produce în mod necesar efecte.
Mersul dezvoltării gândirii filosofice, existența „Enigmelor filosofiei”, le vom înțelege numai dacă vom intui sarcina care revine cercetării filosofice a lumii în vederea asigurării unei existențe umane depline. Un astfel de sentiment a fost cel care m-a determinat să scriu despre evoluția „Enigmelor filosofiei”. Descriind această evoluție, am încercat să scot în evidență faptul că acest sentiment este lăuntric justificat.
În cugetul unora dintre cititorii acestei cărți va exista a priori o reținere în legătură cu acest sentiment, care are aparența unui fapt real. Cercetarea contemplativ-filosofică a lumii trebuie să fie o necesitate vitală: și totuși, în decursul dezvoltării sale, gândirea omului nu ne oferă rezolvări univoce ale „Enigmelor filosofiei”, ci dimpotrivă, sunt formulate diferite soluții care se află între ele într-o aparentă și totală contradicție. Există multe lucrări de istorie care ar vrea să facă inteligibile – printr-o prezentare exterioară a dezvoltării – contradicțiile acumulate. Însă ele nu conving. Evoluția trebuie luată mult mai serios în considerare decât se face de obicei, dacă vrem să ne clarificăm în acest domeniu. Trebuie să ajungem la recunoașterea faptului că nu poate exista nici un fel de gând apt să rezolve o dată pentru totdeauna, într-un mod exhaustiv, enigmele lumii. În gândirea umană are loc mai de grabă un proces conform căruia o idee dobândită devine curând o enigmă nouă. Cu cât o idee este mai importantă, cu cât aruncă mai multă lumină într-o anumită epocă, cu atât devine ea mai enigmatică, mai discutabilă și mai discutată într-o epocă următoare. Cel ce vrea să considere istoria dezvoltării gândirii umane într-un mod realist trebuie să fie capabil de a admira măreția ideii unei epoci, dar totodată de a manifesta aceeași însuflețire și atunci când, într-o epocă ulterioară, va vedea aceeași idee dezvăluindu-și întreaga ei imperfecțiune. El trebuie să fie în stare a gândi chiar despre o concepție care este și a lui că, în viitor, ea va fi înlocuită cu o alta, de natură cu totul diferită. Însă acest gând nu trebuie să-l abată de la deplina recunoaștere a „justeții” concepției cucerite de dânsul. Mentalitatea care consideră că ideile anterioare ar fi scoase din circulație prin alte idei mai „perfecte”, nu ajută cu nimic la înțelegerea evoluției filosofice a omenirii. Am încercat să înțeleg mersul evoluției gândirii umane prin pătrunderea sensului pe care-l are combaterea filosofică a concepției unei epoci anterioare de către concepția epocilor următoare. Ideile rezultate dintr-o astfel de înțelegere, le-am formulat în explicațiile introductive din capitolul „Indicații orientative asupra liniilor directoare ale expunerii”. Aceste idei sunt de așa natură, încât în mod firesc trebuie să întâmpine o anumită rezistență. La o primă vedere, ele apar ca și cum ar fi fost consecința unei „întâmplări”, iar apoi aș fi vrut să forțez expunerea întregii istorii a filosofiei într-un mod fantezist. Nu pot face altceva decât să sper că până la urmă se va descoperi totuși că aceste idei nu au fost elaborate anterior și impuse cu forța apoi procesului de dezvoltare a filosofiei, ci că ele au fost obținute în același fel cum își află și biologul legile sale. Ele au rezultat din observarea evoluției gândirii filosofice. Și nimeni nu are dreptul de a recuza rezultatele unei cercetări numai pe motivul că ar contrazice unele idei preconcepute, considerate a fi singurele juste, elaborate sub influența unei anumite înclinații a propriei gândiri. Superstiția – căci păreri ca cele ce urmează se învederează a fi chiar niște superstiții – cum că în cadrul devenirii istorice a omenirii nu ar putea exista forțe care se revelează într-un mod specific, în decursul unor epoci clar delimitate, și care în mod logic și rațional domină pline de viață evoluția gândurilor omenești, va fi opusă expunerii mele. Forma și conținutul celor spuse de mine mi s-au impus ca urmare a faptului că observarea evoluției gândirii umane mi-a demonstrat tocmai existența unor astfel de forțe; dar și pentru că această observare mi-a arătat că istoria filosofiei devine o știință abia atunci când nu se mai dă speriată înapoi de la recunoașterea existenței unor astfel de forțe.
Mi se pare că în prezent este posibil să dobândești față de „Enigmele filosofiei” o atitudine rodnică pentru viață numai dacă cunoști forțele care au dominat epocile trecute. Mai mult decât în cazul altei ramuri a cercetării istorice, când este vorba de istoria gândirii umane, singura posibilitate a înțelegerii ei juste constă în a lăsa ca prezentul să crească de la sine din trecut. Pentru că temelia înțelegerii, care proiectează asupra trecutului o lumină justă, se află în cuprinderea cu mintea a acelor idei care corespund cerințelor prezentului. Celui care nu poate dobândi un punct de vedere al concepției sale asupra lumii corespunzător forțelor care pun în mișcare propria lui epocă, va trebui să-i rămână în mod firesc ascuns și sensul vieții spirituale din trecut. Nu vreau să decid aici dacă în vreun alt domeniu al cercetării istorice ar putea exista o expunere rodnică fără să asocieze cel puțin o perspectivă asupra conjuncturii prezentului. Însă, în domeniul istoriei gândirii, o astfel de expunere nu poate fi decât sterilă. Pentru că în cazul acesteia, subiectul examinat trebuie să se afle în mod obligatoriu în legătură directă cu viața. Iar această viață, în care gândul devine practică de viață, poate fi numai cea a prezentului.
În cele de mai sus am dorit să caracterizez sentimentele care au generat prezenta expunere a „Enigmelor filosofiei”. Scurtul răstimp scurs de la apariția ultimei ediții nu oferă nici un motiv pentru efectuarea vreunei modificări sau adăugiri suplimentare.
