În epoca următoare înfloririi concepțiilor elene asupra lumii, aceasta cedează locul vieții religioase a acelui timp. Curentul concepțiilor asupra lumii este într-o anumită măsură absorbit de mișcările religioase, reivindu-se de-abia mai târziu. Prin aceasta nu afirmăm că mișcările religioase respective nu ar fi avut legătură cu progresul vieții concepțiilor asupra lumii. Dimpotrivă, acest lucru s-a întâmplat în sensul cel mai cuprinzător. Însă nu este în intenția noastră să vorbim despre dezvoltarea vieții religioase, ci să caracterizăm progresul concepțiilor asupra lumii numai în măsura în care ele sunt rezultatul trăirii gându-rilor.
După epuizarea vieții gândului la greci, în viața spirituală a omenirii începe o perioadă în care impulsurile religioase devin dinamizatoare și pentru concepția gândită asupra lumii. Ceea ce la Plotin era propria lui trăire mistică, elementul inspirator al ideilor sale, se transformă în impulsurile religioase pentru dezvoltarea spirituală a omenirii în viața socială mai extinsă, într-o perioadă care începe cu epuizarea forțelor concepției grecești asupra lumii și durează aproximativ până la apariția lui Scotus Erigena (mort la 877 d. Chr.). În această perioadă, dezvoltarea gândurilor nu încetează cu desăvârșire; apar chiar și construcții de gânduri extraordinare, cuprinzătoare. Totuși, forța acelor gânduri nu izvorăște din ele însele, ci din impulsurile religioase.
În această perioadă, sufletele umane aflate în plină dezvoltare sunt străbătute de modul religios de reprezentare, iar din stimulările induse de acest mod de reprezentare decurg imaginile lumii. Gândurile care se ivesc cu acest prilej sunt cele grecești, care acționează în continuare. Ele sunt adoptate și transformate, însă nu este realizată nici un fel de creștere a lor din ele însele. Concepțiile asupra lumii ies la iveală din fundalul vieții religioase. Ceea ce viețuiește în ele nu este gândul în desfășurare; impulsurile religioase sunt cele care forțează obținerea unei expresii în gândurile cucerite.
Această dezvoltare poate fi privită prin prisma unor evenimente mai importante. Atunci se observă că, pe solul european, moduri de reprezentare platonice și chiar altele mai vechi se luptă pentru a înțelege sau a combate ceea ce este propovăduit de religii. Cugetători importanți încearcă să prezinte revelațiile religiilor, căutând să le justifice și în fața vechilor concepții asupra lumii. În acest fel ia naștere ceea ce este caracterizat de istorie drept gnosă, într-un colorit când mai mult creștin, când mai mult păgân. Personalități demne de a fi amintite în legătură cu gnosa, sunt Valentinus, Basilides, Marcion. Creația gândirii lor este o reprezentare cuprinzătoare a evoluției lumii. Cunoașterea, gnosa – când se înalță de la cele gândite la cele ce nu pot fi gândite – se revarsă în reprezentarea unei entități supreme, creatoare a lumii. Această entitate este cu mult mai presus decât tot ce este perceput de om drept Univers. Foarte sus, sublime sunt și entitățile create de și din sinea ei, de această entitate supremă, eonii. Totuși aceștia formează o serie evolutivă descendentă, astfel că un eon mai nedesăvârșit provine totdeauna dintr-unul mai desăvârșit. Trebuie considerat ca un eon al treptei mai târzii de dezvoltare și Creatorul lumii perceptibile pentru om, lume căreia îi aparține și omul însuși. Cu această lume se poate lega un eon din categoria supremei desăvârșiri. Un eon rămas într-o lume perfectă pur spirituală și care s-a dezvoltat acolo mai departe în sensul cel mai desăvârșit, în timp ce alți eoni au generat lucruri imperfecte, între care și lumea sensibilă împreună cu omul. În felul acesta, pentru gnosă este imaginabilă legătura dintre două lumi care au parcurs căi diferite de dezvoltare și dintre care, la un moment dat, cea mai puțin desăvârșită este impulsionată în vederea unei noi dezvoltări, spre a atinge perfecțiunea. Gnosticii apropiați creștinismului, îl considerau pe Iisus Christos drept acel eon desăvârșit, care s-a contopit cu lumea Pământului.
Clement din Alexandria (m. la aproximativ 211 d. Chr.) și Origene (n. aprox. la 183 d. Chr.) se situau mai mult pe terenul dogmatismului creștin. Clement considera concepțiile grecești asupra lumii drept o pregătire a revelației creștine, folosindu-se de aceste concepții ca de un instrument, pentru a exprima și apăra impulsurile creștine. Origene procedează în mod asemănător.
Viața gândului, inspirată de impulsurile religioase, se găsește ca într-un curent confluent cuprinzător al vieții de reprezentare inspirată de impulsuri religioase, în scrierile lui Dionisie Areopagitul. Aceste scrieri sunt amintite începând din anul 533 după Christos. Fiind redactate probabil cu nu prea mult timp înainte, ele aparțin în trăsăturile lor fundamentale – nu și în detalii – gândirii timpurii a acestei perioade. Conținutul acestor scrieri poate fi schițat în felul următor. Dacă sufletul s-a desprins de tot ceea ce poate fi perceput și gândit de el ca fiind existent, dacă se înalță și deasupra a tot ceea ce poate gândi ca fiind inexistent, atunci va putea intui în mod spiritual domeniul entității divine ascunse, care depășește ființarea. În această entitate sunt contopite într-o unitate: existența primordială, bunătatea primordială și frumusețea primordială. Pornind de la această trinitate primordială, sufletul contemplă o ordine descendentă a rangului ființelor spirituale, care coboară ierarhic până la om.
Scotus Erigena preia în secolul al nouălea această concepție asupra lumii și o reface în felul său. Pentru el, Universul se prezintă ca o dezvoltare în patru „Forme ale naturii”. Prima este „Natura creatoare și necreată”, în care este cuprinsă originea primordială pur spirituală a lumii, din care se dezvoltă „Natura creatoare și creată”. Aceasta este o sumă de entități și forțe pur spirituale, care, abia ele, creează prin activitatea lor mai întâi „Natura creată și necreatoare”, de care aparține lumea sensibilă și omul. Acestea se dezvoltă în așa fel încât sunt preluate în „Natura necreată și necreatoare”, înlăuntrul căreia acționează faptele reale ale mântuirii, mijloacele religioase spirituale ale iertării etc.
În concepțiile gnosticilor asupra lumii, în aceea a lui Dionisie Areopagitul sau în cea a lui Scotus Erigena, sufletul omului își simte rădăcina existând într-o temelie a Universului pe care nu se poate sprijini cu ajutorul forței gândului, ci de la care vrea să primească, drept dar, lumea gândurilor. Sufletul nu se simte sigur înlăuntrul forței gândului; totuși, el năzuiește să trăiască în gând relația sa cu temelia lumii. Gândul, care la cugetătorii eleni viețuia din propria lui forță, sufletul îl supune unei dinamizări printr-o altă forță, pe care și-o procură din impulsurile religioase. În această epocă, gândul duce într-o oarecare măsură o existență în care propria sa forță dormitează. La fel ne putem imagina și reprezentarea prin imagini de-a lungul veacurilor care a premers nașterii gândului. Reprezentarea prin imagini și-a avut desigur o culme străveche, asemănătoare trăirii gândului în Grecia; apoi și-a însușit forța din alte impulsuri, pentru ca numai după ce a parcurs această stare intermediară, să se metamorfozeze în trăirea gândului. Ceea ce se manifestă în primele secole ale cronologiei creștine este o treaptă intermediară a creșterii gândului.
În Asia, unde concepțiile lui Aristotel și-au aflat o largă răspândire, ia naștere strădania de a exprima impulsurile religioase semite, prin ideile acestui cugetător grec. Această strădanie se transplantează după aceea pe teritoriul european și pătrunde în viața spirituală europeană prin cugetători ca Averroes, marele aristotelician (1126-1198), Maimonide (1135-1204) și alții.
Averroes este de părere că acceptarea existenței unei lumi deosebite a gândului în personalitatea omului ar fi o greșeală. Există numai o singură lume de gânduri în ființele divine primordiale. După cum o singură lumină se poate reproduce simultan în numeroase oglinzi, la fel se revelează una și aceeași lume de gânduri în mulțimea tuturor oamenilor. Pe parcursul vieții pământești există de fapt un progres al lumii gândurilor; totuși acesta este în realitate numai un proces desfășurat în lăuntrul temeliei spirituale primordiale unificatoare. Când omul moare, manifestarea individuală încetează pur și simplu. Viața gândurilor sale personale mai există numai într-o viață de gânduri unică.
Această concepție asupra lumii îi permite trăirii elene a gândului să acționeze mai departe în așa fel, încât o ancorează în temelia Universului divin unitar. Ea dă impresia că sufletul omului, aflat în curs de dezvoltare, nu ar simți în sine forța primordială proprie a gândului; din această cauză ea mută această forță într-o putere a Universului, aflată în afara omului.
