Nu vom găsi simțul pentru realitatea care trăiește în ideea de tripartiție a organismului social, dacă o comparăm pe aceasta cu ideile pe care le-am dobândit referitoare la ceea ce este practic realizabil, cu tradițiile în care am crescut prin educație și prin obișnuințele de viață. Faptul că aceste tradiții au dus la obișnuințe de gândire și simțire pe care viața le-a depășit, tocmai aceasta este cauza confuziei din viața statală și socială a epocii noastre. Acela care spune: tripartiția nu ține seama de imboldurile din care s-au dezvoltat până acum instituțiile umane, acela trăiește în ideea greșită că depășirea acestor imbolduri ar fi un păcat împotriva oricărei orânduiri sociale posibile. Ideea tripartiției este clădită însă pe cunoașterea faptului că credința în viabilitatea viitoare a acestor imbolduri constituie cea mai puternică piedică pentru un impuls al progresului sănătos, care ține seama de actuala treaptă de evoluție a omenirii.
Că vechile imbolduri nu pot fi cultivate în continuare, acest lucru ar trebui să-l cunoaștem din faptul că ele și-au pierdut forța de a impulsiona munca productivă a oamenilor. Vechile imbolduri – rentabilitatea capitalului și retribuirea muncii – și-au putut afirma forța câtă vreme din vechile valori ale vieții mai rămăseseră destule din lucrurile pentru care omul putea dezvolta înclinație și iubire. Se vede în mod clar că aceste valori ale vieții sunt epuizate în era care s-a încheiat. Și tot mai numeroși au devenit oamenii care, fiind capitaliști, nu mai știu ce rost au să acumuleze capital; tot mai numeroși au devenit și oamenii care, aflați în situația de salariați, nu mai știu ce pot oare să lucreze.
Epuizarea imboldurilor ce acționează în cadrul statului a fost dovedită de faptul că, în epoca modernă, pentru mulți oameni a devenit ceva de la sine înțeles să privească statul drept scop în sine și să uite că acesta există pentru a-i sluji pe oameni. Poți privi statul drept scop în sine numai dacă ai pierdut în asemenea măsură conștiența autoafirmării individuale, lăuntrice, a ființei umane, încât nu mai ceri pentru această autoafirmare și, pe baza ei, o organizare corespunzătoare a statului. Căci atunci trebuie să cauți existența statului în tot felul de instituiri ale acestuia, instituiri care merg contrar misiunii sale propriu-zise. Vom fi tentați să atribuim instituirilor statului mai multă importanță decât este necesar pentru autoafirmarea oamenilor reuniți în el. Fiecare asemenea mai mult acordat statului este însă o dovadă pentru un mai puțin al oamenilor care susțin statul.
În viața spirituală, sterilitatea vechilor imbolduri se manifestă în neîncrederea cu care oamenii întâmpină spiritul. Ei manifestă interes pentru ceea ce se dezvoltă din raporturile de viață nespirituale; în legătură cu acestea oamenii își formează concepții și idei. Bunurile ce provin din activitatea spirituală sunt privite, cel mai adeseori, drept o problemă personală a omului care le produce. Un bun spiritual este mai degrabă împiedicat decât stimulat, atunci când vrea să se integreze vieții publice. Una dintre caracteristicile cele mai răspândite ale contemporanilor noștri este faptul că le lipsește receptivitatea pentru realizările spirituale ale semenilor lor.
Este necesar ca epoca prezentului să-și dea seama că s-a epuizat în ceea ce privește impulsurile economice, de stat, spirituale. Din recunoașterea acestui fapt trebuie să se aprindă o voință energică de remaniere a vieții sociale. Câtă vreme oamenii nu vor înțelege că în impasul în care se află viața economică, de stat, spirituală, nu acționează doar niște condiții de viață exterioare, ci constituția sufletească a omului modern, nu vom avea încă temelia pentru reconstrucția necesară.
În constituția sufletească a omenirii s-a produs o scindare. În mișcările instinctive, inconștiente ale naturii umane, freamătă ceva nou. În cadrul gândirii conștiente, vechile idei nu vor să dea ascultare mișcărilor instinctive. Când însă cele mai bune mișcări instinctive nu sunt luminate de idei corespunzătoare, ele devin barbare, animalice. Omenirea prezentului amenință să ajungă într-o situație periculoasă prin animalizarea instinctelor ei. Salvarea poate fi găsită numai dacă se va tinde spre idei noi pentru o situație mondială nouă.
O chemare la socializare care nu ține seama de aceasta, nu poate duce la nimic bun. Teama de al privi pe om ca pe o ființă sufletesc spirituală trebuie biruită. O transformare unilaterală a vieții economice, o remaniere a structurilor statale, fără cultivarea unei constituții sufletești sănătoase și rodnice din punct de vedere social, ar legăna omenirea în iluzii, în loc s-o pătrundă cu simțul realității. Și noi înaintăm atât de încet pe calea reînnoirii sociale, pentru că numai puțini se pot hotărî să vadă problema vitală a prezentului și a viitorului apropiat în sensul cuprinzător al unei probleme a organizării exterioare și a înnoirii lăuntrice. Dacă mulți spun: înnoirea lăuntrică cere mult timp, nu e voie să ne pripim, în dosul unor asemenea cuvinte se ascunde teama de această înnoire. Căci dispoziția justă poate fi numai aceasta: a cuprinde cu privirea, cu o forță gata de a trece la faptă, tot ceea ce poate duce la înnoire și a aștepta apoi să vezi cât de încet sau cât de repede va înainta corabia vieții.
Evenimentele ultimilor ani au așternut o anumită oboseală peste dispoziția sufletească a contemporanilor. Trebuie să luptăm împotriva acestei oboseli, de dragul generațiilor care vor veni, de dragul culturii viitorului apropiat. Pe baza unor asemenea sentimente a pășit în arena publică ideea tripartiției. Ea poate fi imperfectă, poate fi chiar absolut greșită; susținătorii ei vor avea înțelegere în cazul în care ea va fi combătută din punctele de vedere ale altor idei noi. Doar că adeseori ea este considerată „de neînțeles” deoarece contrazice vechiul cu care ne-am obișnuit, dar acest lucru ei nu-l pot lua drept un semn că asemenea oameni aud chemarea care se adresează destul de clar, după cum ar trebui să vedem, pentru epoca noastră, răsărind din adâncurile evoluției omenirii.
