Nu se poate nega că în Europa Centrală crește tot mai mult numărul oamenilor a căror mărturie de credință cultural-politică se duce la fatalism. Ei spun: Va trebui să mai trecem prin distrugere, printr-un haos și mai mare, înainte de a putea ajunge din nou la o dezvoltare rodnică a vieții publice. Ei văd din lipsa de perspective, în confuzia în care avansăm cu fiecare săptămână care trece, că din părerile vechilor conducători de partide, din concepțiile acelora care au fost împinși până acum în posturi conducătoare datorită mersului evenimentelor, nu se poate crea nimic rodnic. Dar asta nu îi determină să caute soluția în ideile care vor să determine reconstrucția pe baza cunoașterii condițiilor fundamentale ale vieții sociale, ci îi aduce numai la a spera ceva nebulos și imprecis care va interveni după ce dezastrul și confuzia vor fi crescut și mai mult.
Iar celui care aduce astfel de idei, i se spune: soluția nu poate veni de la gândurile unor visători izolați, ci ea trebuie să rezulte din adâncurile voinței poporului. Este ca și cum astfel de oameni ar dori să se salveze de osteneala străbaterii cu gândirea a ideilor rodnice, prin acest apel la „voința poporului”. Ei nu văd ce se dezvoltă astăzi din această „voință a poporului”. Ei nu recunosc faptul că această voință a poporului are nevoie de fecundarea de către niște idei conducătoare, dacă e să nu-și epuizeze forțele în neesențial. Ei nu vor ideile, și de aceea așteaptă miracolul voinței poporului, care nu are un conținut ideatic.
În ultima vreme putem auzi formulându-se și o altă credință politică în minuni, formulată într-o altă manieră. S-a observat că din vechile gânduri partinice nu au rezultat acțiuni politice de perspectivă. S-a recunoscut lipsa de fertilitate din faptele – sau, mai exact, din lipsa de fapte – personalităților conducătoare, care au ajuns la conducere din sânul partidelor. Iar din această recunoaștere s-a făcut apel la „specialiști” care să înlocuiască, din oarece motive apartinice, lipsa de fapte prin creații rodnice.
Oamenii au așadar impresia că există asemenea „specialiști”. Și că ar fi suficient să li se adreseze lor, predându-li-se „afacerile”. Și că dacă aceștia, neinfluențați de diferitele păreri de partid ce răsună din stânga și din dreapta ar conduce vehiculul vieții politico-sociale, atunci s-ar ajunge într-adevăr la ceva. Și nu se vede că situația actuală a fost determinată tocmai de faptul că ideile vechilor specialiști au ajuns într-o fundătură. Această „cunoaștere de specialitate” a determinat completa pierdere a direcției.
Aici se manifestă aceeași eroare care acționează și într-un alt domeniu, anume acela al educației. Se vorbește despre necesitatea de a lumina poporul prin „școli populare superioare”. se presupune că este nevoie doar să se răspândească acele cunoștințe care au fost aduse de actuala evoluție până la suprafața vieții publice. Iar atunci ele vor acționa ca minune a îmbunătății asupra maselor largi. Dar oamenii ar trebui să-și spună că situația noastră disperată a rezultat din aceste „cunoștințe”, și că ea nu va dispărea, ci va crește, dacă vom lăsa să i se răspândească activitatea dăunătoare în cadrul maselor largi, activitate care nu a dat nici un rod în stratul social conducător. În „școlile populare superioare” este necesară în primul rând o înnoire a cunoașterii, o reconstrucție spirituală. Mai întâi trebuie să ne gândim la transformarea celor ce urmează să fie predate în școlile populare superioare, înainte de a proceda la această predare.
Oamenii nu vor să recunoască faptul că trebuie să intervină o schimbare în gândire. Ei vor să se mulțumească să obțină forme noi pentru cultivarea vechilor gânduri. Cei care solicită „specialiști” pentru posturile conducătoare, afirmă și că aceștia trebuie aleși pentru a restabili din nou încrederea față de Germania, în străinătate. Se crede că Anglia și America ne vor acorda credite dacă astfel de specialiști vor putea fi o garanție în privința corectei folosiri a acestor credite.
Dar în străinătate precis nu-i va păsa nimănui de faptul că personalitățile cu care trebuie să ducă ea tratative din cadrul Europei Centrale, sunt calificate drept „specialiști” pornind de la vechile relații. Străinătății nu i-a păsat de acești „specialiști” nici înainte de 1914, și nu-i va păsa nici în 1920. Străinătatea va începe să ne asculte doar în momentul în care din ținutul Europei Centrale vor strălumina idei rodnice. Dar și această întreagă vorbărie actuală despre restabilirea încrederii față de noi în străinătate, este doar o consecință a fugii noastre de idei. Oamenii nu vor să se înalțe până la a lua atitudine față de idei. Din acest motiv sunt căutate personalități cărora nu li se dă oprea mare atenție la ce au de spus, și care sunt calificate prin relații neverificate drept „specialiști”. Oamenii nu vor să cute modalitatea în care se poate realiza într-adevăr reconstrucția, ei nu fac decât să aștepte o soluție salvatoare, care să vină ca un fel de minune. Însă ei nu vor face decât să viețuiască după un timp faptul că „specialiștii” își vor dovedi ineficiența „specialității” lor, și că în răstimpul scurs haosul a crescut și mai mult.
Împotriva acestei fugi și a acestei temeri față de idei luptă Mișcarea pentru tripartiția organismului social, începând de când a încercat să se încadreze în viața publică. Purtătorii acestei Mișcări au trebuit să-și spună de la început că toate experimentele care vor fi încercate în viața socială pe baza ideilor ce sunt coresponsabile de nenorocirea actuală, nu pot duce la nimic. Cine vrea să vadă cum s-au dezvoltat relațiile după așa-numita încheiere a păcii, trebuie să ajungă totuși, în final, la înțelegerea faptului că modul în care s-au raportat acești purtători ai ideii de tripartiție la încercările lipsite de speranță ale reconstrucției, a găsit o anumită confirmare prin aceste realități.
Nu așteptarea unei minuni care urmează să vină – nimeni nu știe de unde –, ci numai voința de a ne însuși ideile conducătoare ne poate duce mai departe. Fatalismul la care s-a ajuns constituie semnul cel mai îngrijorător al timpului, pentru că el paralizează voința de abordare a noilor idei. Și dacă această paralizie se continuă, atunci vor apărea instinctele distrugătoare, în locul rațiunii constructive. Și din această paralizie a voinței se poate ajunge în final numai la declinul absolut. Și omenirea se află cu mult mai departe decât își mărturisește majoritatea oamenilor, pe calea instinctelor distrugătoare. Și există un punct pe această cale a distrugerii, în care nu se va naște „minunea”, ci în care urechile vor deveni într-atât de surde față de spusele rațiunii, încât aceasta nu se va mai putea face auzită. În ziua de azi urechile încă nu au surzit în această privință, dar voința nu lasă să se manifeste puterea ascultării. De aceea trebuie accentuat din nou că salvarea poate veni numai dacă un număr suficient de mare de oameni va fi cuprins de voința de a colabora la transformarea modului de gândire. Cine se sperie de o astfel de activitate nu poate ajunge să realizeze ceea ce este necesar în prezent pentru evoluția omenirii.
