În cele ce urmează ar trebui să găsiți un fel de directive antroposofice. Ele sunt concepute sub forma unor sfaturi referitoare la direcția pe care o pot lua conferințele și discuțiile din diferitele grupuri ale Societății prin membrii conducători. Se are în vedere doar o sugestie, ce ar putea fi adresată din partea Goetheanumului întregii Societăți. Prin aceasta nu este lezată libertatea de acțiune a membrilor conducători. Este bine dacă Societatea se dezvoltă în așa fel, încât în diferitele ei grupuri să ajungă să se impună, în mod absolut liber, ceea ce au de spus membrii conducători. Prin aceasta viața Societății se îmbogățește, devenind mai diversă.
În Societate ar trebui însă să ia naștere o conștiență unitară. Acest lucru se poate întâmpla dacă peste tot se cunosc impulsurile date în diferite locuri. De aceea, aici vor fi rezumate niște expuneri făcute de mine pentru Societate la Goetheanum, în conferințe. Mă gândesc astfel ca cele date să fie preluate apoi, sub formă de linii orientative, de către personalitălile ce țin conferințe în grupuri (ramuri) sau conduc discuțiile și să fie integrate în mod liber acolo. Prin aceasta se poate contribui cumva la crearea unei forme unitare de acțiune a Societății, fără să ne gândim în vreun fel la o constrângere.
Chestiunea poate deveni rodnică pentru întreaga Societate, dacă procesul este împărtășit în mod corespunzător și în celălalt sens, dacă membrii conducători informează de asemenea Prezidiul de la Goetheanum asupra conținutului și felului conferințelor și impulsurilor. Abia în felul acesta dintr-un conglomerat de grupuri diferite putem deveni o Societate cu un conținut spiritual.
Liniile directoare ce sunt date aici urmează să fixeze oarecum niște teme. Ulterior, în diverse locuri, în literatura antroposofică, cărți și cicluri de conferințe, se pot găsi puncte de sprijin care să permită ca cele date în temă să fie dezvoltate, astfel încât să formeze conținutul discuțiilor din grupuri.
De asemenea, și în cazul în care din partea membrilor conducători ai diverselor grupuri apar idei noi, acestea pot fi desigur cuplate, după cum s-a arătat, la cele ce urmează a fi sugerate de către Goetheanum drept cadru, pentru acțiunea spirituală a Societății.
Cu siguranță este un adevăr față de care nu ne este permis să păcătuim, și anume că acțiunea spirituală nu poate izvorî decât dintr-o dezvoltare liberă a personalităților care acționează. Nu are de ce să se păcătuiască împotriva acestui adevăr, dacă în cadrul Societății se acționează în consonanță. Dacă n-ar fi să fie așa, atunci apartenența individului sau a grupurilor la Societate ar trebui să rămână mereu ceva exterior. Această apartenență însă trebuie resimțită ca ceva interior.
Nu trebuie totuși nici ca existența Societății antroposofice să fie doar un prilej pentru o personalitate oarecare de a spune, cu o intenție sau alta, ceva personal, ci Societatea trebuie să fie locașul în care să se cultive ceea ce este antroposofia. Toate celelalte pot fi cultivate și în afara cadrului acesteia. Ea nu poate fi aici pentru așa ceva.
N-a fost în folosul Societății ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, și anume ca diferiți membri să transfere în ea propriile lor dorinte, pur și simplu pentru că aceștia credeau că, odată cu mărirea acesteia [Nota 1], pot afla un câmp de acțiune pentru dorințele lor personale. Putem să ne întrebăm de ce nu i s-a replicat acestuia pe măsură. ‒ Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, astăzi s-ar fi auzit peste tot spunându-se: Da, dar dacă am fi primit atunci sugestiile din partea aceea sau aceea, unde am fi fost noi astăzi? Și s-au acceptat multe lucruri care au eșuat lamentabil, care ne-au dat înapoi.
Dar acum este de ajuns. Proba privind exemplul pe care au vrut să-l dea diverși experimentatori din Societate s-a făcut. Nu trebuie repetat în felul acesta la nesfârșit. Prezidiul de la Goetheanum trebuie să fie un corp care vrea să cultive antroposofia, iar Societatea ar trebui să fie o uniune de oameni ce vor să ajungă să se înțeleagă în mod viu cu acesta în ceea ce privește cultivarea antroposofiei.
Nu trebuie să se creadă că țelul spre care tindem trebuie atins de azi pe mâine. Este nevoie de timp. Și va fi nevoie de răbdare. Dacă se crede că intențiile avute la Congresul de Crăciun se pot realiza în câteva săptămâni, poate fi de asemenea dăunător.
1. Antroposofia este o cale de cunoaștere care ar dori să conducă spiritualul din ființa umană către spiritualul din Univers. Ea apare în om ca o necesitate a inimii și a simțirii. Ea trebuie să-și găsească justificare prin aceea că poate să satisfacă această necesitate. Antroposofia o poate recunoaște doar acela care găsește în ea ceea ce caută prin intermediul cugetului și simțirii sale. De aceea, antroposofi pot fi doar acei oameni care resimt anumite întrebări despre ființa omului și despre lume ca o necesitate vitală, așa cum simți foamea și setea.
2. Antroposofia mijlocește cunoștințe ce sunt dobândite în mod spiritual. Ea face acest lucru însă doar pentru că viața curentă și știința fundamentată pe percepția senzorială și pe activitatea intelectuală conduc la o graniță a vieții la care existența sufletului omenesc ar trebui să sucombe, dacă nu ar putea depăși această graniță. Această viață curentă și această știință nu conduc spre o graniță ca și când acolo trebuie să te oprești, ci la această graniță a contemplării senzoriale se deschide, prin însuși sufletul omenesc, privirea în lumea spirituală.
3. Există oameni care cred că odată cu limitele contemplării senzoriale sunt date și limitele oricărei alte introspecții. Dacă ar fi atenți la felul cum devin conștienți de aceste limite, ei ar descoperi în această conștiență și facultățile pentru a depăși limitele. Peștele înoată până la granița apei; el trebuie să se întoarcă, deoarece îi lipsesc organele fizice pentru a trăi în afara apei. Omul ajunge până la granița contemplării senzoriale; el poate recunoaște că pe drumul făcut până acolo i s-au dezvoltat forțele sufletești pentru a putea trăi sufletește în elementul necuprins de contemplarea senzorială.
4. [Nota 2] Omul, pentru siguranța în simțirea sa, pentru desfășurarea energică a voinței sale, are nevoie de o cunoaștere a lumii spirituale. Căci oricât de mult ar simți măreția, frumusețea, înțelepciunea lumii naturale aceasta nu îi dă niciun răspuns la întrebarea referitoare la propria sa ființă. Această ființă proprie ține legate împreună elementele și forțele lumii naturale în forma umană vivifiată, până în momentul în care omul pășește prin poarta morții. După aceea această formă este luată în primire de către natură. Ea nu poate menține coeziunea acesteia; nu poate face decât s-o descompună. Natura atât de măreață, frumoasă, plină de înțelepciune răspunde perfect la întrebarea cum se descompune forma umană, nu însă și la întrebarea cum este menținută coeziunea ei. Nici un argument teoretic nu poate stinge această întrebare din sufletul omenesc simțitor, dacă el nu vrea să se autoamăgească. Existența ei trebuie să mențină necontenit viu, în orice suflet omenesc cu adevărat treaz, dorul după o cale spirituală de cunoaștere a lumii.
5. Pentru dobândirea unei liniști interioare omul are nevoie să se cunoască pe sine în spirit. El se găsește pe sine în gândirea, simțirea și voirea sa. El vede cum gândirea, simțirea și voirea depind de ființa omenească naturală. Ele trebuie să urmărească, în desfășurarea lor, stările de sănătate, boală, fortifiere și anemiere ale corpului. Somnul le reduce la tăcere. Experiența obișnuită de viață indică cea mai mare dependență imaginabilă a viețuirii spirituale a omului de existența corporală. Aici se trezește în om conștiența că în această experiență de viață obișnuită s-ar putea să se fi pierdut cunoașterea de sine. Mai întâi se profilează cu îngrijorare întrebarea: Ar putea exista o cunoaștere de sine care să treacă dincolo de experiența de viață obișnuită, și prin aceasta certitudinea unei Sine adevărate? Atroposofia vrea să răspundă la această întrebare pe baza experienței spirituale sigure. În acest sens ea nu se sprijină pe o părere sau o credință, ci pe o viețuire în spirit, care în esența ei este la fel de sigură precum viețuirea în corp.
6. Dacă ne întoarcem privirea spre natura lipsită de viață, găsim o lume ce se revelează sub formă de legături legice. Cercetând aceste legături descoperim că ele sunt conținutul legilor naturii. Totodată descoperim și că prin aceste legi natura neînsuflețită se unește cu Pământul într-un întreg. De la această legătură terestră, ce domnește în tot ceea ce este neînsuflețit, se poate trece apoi la contemplarea regnului vegetal viu. Vedem cum lumea extrapământească trimite aici din depărtările cosmice forțele care scot din sânul a ceea ce este lipsit de viață ce este viu. În ceea ce este viu percepem ființialul, care se sustrage legăturii pur pământești și se face revelatorul a ceea ce acționează din depărtările spațiului cosmic în jos, spre Pământ. În planta cea mai obscură percepem entitatea luminii extrapământești, așa cum în ochi percepem obiectul luminos din fața lui. În acest salt al observației putem vedea diferența dintre fizic-pământesc, care domnește în lumea neînsuflețită, și eteric-extrapământesc, ce stăpânește în ceea ce este viu.
7. Pe om, în ceea ce privește ființa sa extrasufletească și extraspirituală, îl găsim plasat în această lume a terestrului si extraterestrului. În măsura în care se situează în sfera terestrului, care cuprinde ceea ce este lipsit de viață, el este purtătorul corpului său fizic propriu-zis; în măsura în care dezvoltă în sine forțele pe care viul le atrage din depărtările cosmice în sfera pământească, el are un corp eteric sau corp al vieții. Direcția de cunoaștere a epocii moderne a lăsat complet neluată în seamă această opoziție dintre pământesc și eteric. Tocmai din acest motiv ea a dezvoltat cele mai imposibile concepții referitoare la eteric. Teama de a se pierde în lucruri fanteziste a împiedicat să se vorbească despre această polaritate. Fără o astfel de discuție însă nu ajungem să cunoaștem omul și Cosmosul.
8. Putem observa entitatea omului în măsura în care ea se constituie din corpul său fizic și corpul său eteric. Vom afla că toate fenomenele pe care le întâlnim la om venind dinspre această parte nu conduc la conștiență ci rămân deocamdată în inconstient. Conștiența nu este luminată prin potențarea activității corpului fizic și eteric ci, din contră, este întunecată. Ca rezultat al unei astfel de potențări recunoaștem stările de leșin. Urmărind firul unei judecăți de acest fel ajungem să recunoaștem faptul că în organizarea omului ‒ chiar și a animalului ‒ intervine ceva de o altă factură decât cea a fizicului și etericului. Acesta devine activ nu când fizicul și etericul sunt active dinăuntrul forțelor lor, ci când acestea încetează de a fi active în felul care le este propriu. Ajungem astfel la noțiunea de corp astral.
9. Realitatea acestui corp astral este găsită atunci când, prin meditație, se avanzează de la gândire, stimulată din exterior de către simțuri, la o contemplare interioară. În acest scop, gândirea stimulată din exterior trebuie cuprinsă interior și viețuită în suflet intensiv, ca atare, fără relația ei cu lumea exterioară; apoi, prin tăria sufletească însușită prin această cuprindere și viețuire, trebuie observat că există organe de percepție interioare ce contemplă un element spiritual acolo unde, în animal și în om, corpurile fizie și eteric sunt menținute în granițele lor pentru a apărea conștiența.
10. Conștiența apare nu printr-o continuare a activității ce vine ca rezultat din corpul fizic și eteric, ci aceste două corpuri trebuie să-și reducă activitatea la zero, chiar și sub acest punct, pentru ca „să se facă loc” conștienței, ca ea să poată domni. Ele nu provoacă conștiența ci doar oferă terenul pe care trebuie să stea spiritul pentru a crea conștiența în viața pământească. Așa cum omul pe Pământ are nevoie de un teren pe care să poată sta, tot așa spiritualul are nevoie în viața terestră de o bază materială pe care să se poată dezvolta. Și așa cum planeta nu are nevoie de un sol pentru a-și afirma locul ei, tot așa spiritul a cărui contemplare nu se îndreaptă spre material prin intermediul simțurilor, ci spre spiritual prin forță proprie, nu are nevoie de această bază materială pentru a deștepta în sine activitatea sa conștientă.
11. Conștiența de sine, ce se rezumă în Eu, se ridică din conștiență. Aceasta ia naștere atunci când în om intervine spiritualul, suprimând forțele corpului fizic și ale corpului eteric. Prin suprimarea acestor corpuri se creează terenul pe care conștiența își dezvoltă viața sa. Pentru ca organizarea trupească să nu fie distrusă, suprimării trebuie să-i urmeze însă o reconstrucție. Astfel, dacă prin viețuirea conștienței are loc o suprimare, chiar elementul suprimat va fi din nou construit. Conștiența de sine constă în percepția acestei reconstrucții. Acest proces poate fi urmărit prin contemplare interioară. Putem resimți cum conștientul trece în conștient de sine prin faptul că din sine se creează o copie a conștientului propriu-zis. Imaginea conștientului propriu-zis se formează datorită golului din organism creat prin suprimare. El trece în conștiență de sine în momentul în care golul este umplut din nou din interior. Ființialul capabil de această umplere este viețuit ca Eu.
12. Realitatea Eului o găsim dacă continuăm să dezvoltăm contemplarea interioară, prin care corpul astral este abordat cognitiv, pătrunzând gândirea din cadrul meditației cu voința. Inițial ne-am dăruit acestei gândiri fără voință. Prin aceasta s-a ajuns ca în această gândire să intre un element spiritual, așa cum intră culoarea în ochi și sunetul în ureche la percepția senzorială. Dacă te-ai transpus în situația de a reproduce printr-un act de voință ceea ce ai resuscitat în felul acesta, prin dăruire pasivă, în conștiență, atunci în acest act de voință intră percepția propriului Eu.
13. Pe calea meditației putem găsi încă trei forme în care apare Eul, față de forma în care el apare în conștiența obișnuită: 1. În conștiența care cuprinde corpul eteric Eul apare ca imagine, care este în același timp și o entitate activă și ca atare îi conferă omului formă, creștere, forțe plăsmuitoare. 2. În conștiența care cuprinde corpul astral Eul se revelează ca mădular al unei lumi spirituale, de la care își primește forțele. 3. În ultima formă de conștiență ce poate fi cucerită, de care tocmai am pomenit, Eul se arată ca o entitate spirituală autonomă, relativ independentă de lumea spirituală înconjurătoare.
14. În cea de-a doua formă a Eului; indicată în teza a treia*, acesta apare ca „imagine”. Prin observarea acestui caracter de imagine se aruncă o lumină și asupra entității gânditoare în care apare Eul în conștiența obișnuită. În conștiența obișnuită căutăm Eul prin tot felul de reflecții. Totuși, o privire serioasă asupra acestei conștiențe ne arată că prin aceasta nu poate fi găsit acest „Eu adevărat” și că aici reușește să se profileze doar reflexul conceptual al lui, care este mai puțin decât o imagine. De adevărul acestei stări de fapt devii conștient abia atunci când avansezi la Eul ca imagine, ce trăiește în corpul eteric. Abia atunci ești stimulat să cauți Eul ca adevărată entitate a omului.
* Este vorba de teza a treia din grupul anterior, deci de teza a 13-a.
15. Examinarea formei în care trăiește Eul în corpul astral conduce la presimțirea adevărată a raporturilor omului față de lumea spirituală. Această formă a Eului este cufundată, în viețuirea obișnuită, în adâncurile cele mai întunecate ale inconștientului. În aceste adâncuri omul intră, prin inspirație, în legătură cu entitatea spirituală cosmică. În conștiența obișnuită întâlnim doar un foarte slab reflex în profunzimile sufletului al acestei inspirații din depărtările lumii spirituale.
16. A treia formă a Eului ne permite să aruncăm o privire în entitatea de sine stătătoare a omului în cadrul unei lumi spirituale. Ea trezește senzația că omul, cu natura sa fizic-senzorială, este doar o revelare a ceea ce este el în mod real. Prin aceasta este dat punctul de pornire al adevăratei cunoașteri de sine. Căci această Sine, ce modelează omul în realitatea sa, se revelează cunoașterii abia atunci când el avansează de la gândul Eului la imaginea acestuia, de la imagine la forțele creatoare ale acestei imagini și de la acestea la purtătorii spirituali ai acestor forțe.
17. Omul este o ființă ce-și desfășoară viața la mijloc, între două tărâmuri cosmice. Prin dezvoltarea trupească el este încorporat într-o „lume inferioară”, prin entitatea sa sufletească el construiește o „lume mediană” și prin forțele sale spirituale el se străduie spre o „lume superioară”. Dezvoltarea trupească o are de la ceea ce i-a dat natura; entitatea sufletească o poartă în sine ca propria sa contribuție; forțele spirituale le află în sine ca daruri ce-l ridică deasupra lui însuși, la participarea la o lume zeiască.
18. Spiritul este creator în toate aceste tărâmuri cosmice. Natura nu este lipsită de spirit. Dacă în ea nu observăm spiritul putem chiar prin cunoaștere să o pierdem. Desigur însă, în existența naturii găsim spiritul ca și cum el dormitează. După cum în viața omului somnul își are rostul lui, și Eul trebuie să doarmă un anumit timp pentru ca altă dată să fie complet treaz, la fel și spiritul cosmic trebuie ca într-un loc - în „natură” - să doarmă, pentru ca în altul să fie complet treaz.
19. Față de Cosmos sufletul omenesc este o ființă care visează, dacă nu ia aminte la spiritul ce acționează în el. Acesta trezeste visele sufletești, ce țes în propriul interior, în vederea participării la lumea din care se trage ființa adevărată a omului. Așa cum cel ce visează se închide față de lumea înconjurătoare și se izolează în propria lui ființă, la fel sufletul ar trebui să piardă legătura cu spiritul lumii din care se trage, dacă nu vrea să audă în el însuși strigătul de deșteptare al spiritului.
20. Este un fapt ce ține de dezvoltarea justă a vieții sufletești din om, ca el să devină deplin conștient în interiorul ființei sale de acțiunea ce pornește din spirit. Mulți adepți ai concepției recente naturalist-științifice sunt în acest sens atât de puternic ancorați într-o anumită prejudecată, încât spun că, în toate fenomenele cosmice, ceea ce domină este cauzalitatea generală. Dacă omul crede că poate fi cauza a ceva datorită lui însuși, aceasta nu poate fi decât o iluzie. Cunoașterea modernă a naturii vrea să rămână în toate credincioasă observației și experimentului. Prin prejudecata referitoare la cauzalitatea ascunsă a propriilor impulsuri, ea păcătuiește chiar împotriva propriului ei principiu. Căci acțiunea liberă din interiorul ființei omenești este o consecință absolut elementară a autoobservației omului. Nu ne este permis s-o tăgăduim, ci trebuie s-o punem de acord cu principiul cauzalității generale care domnește în cadrul ordinii naturale.
21. Nerecunoașterea acestui impuls din spirit înăuntrul ființei omenești este cea mai mare piedică în calea ajungerii la convingerea existenței unei lumi spirituale. Căci încadrarea propriei ființe în ordinea naturală înseamnă abaterea privirii sufletești de la această ființă. În lumea spirituală nu putem pătrunde însă dacă nu sesizăm spiritul, în primul rând acolo unde el există în mod absolut nemijlocit: în autoobservația nepărtinitoare.
22. Autoobservația constituie începutul observației spirituale. Și ea poate constitui începutul just pentru că omul, într-o reflectare adevărată, nu se poate opri la ea, ci de la ea trebuie să avanseze la următorul conținut spiritual al lumii. Așa cum corpul omenesc se atrofiază dacă nu primește hrană fizică, tot astfel cel ce se observă pe sine în sens corect va resimți o atrofiere a Sinei sale, dacă nu vede cum în această Sine acționează forțele unei lumi spirituale, activă în afara lui.
23. Când omul trece prin poarta morții el intră în lumea spirituală, moment în care simte desprinzându-se de el tot ceea ce a dobândit, ca impresii și experiențe sufletești, prin intermediul simțurilor trupești și al creierului în timpul vieții pământești. În fața conștienței sale apare atunci în imagini, într-un tablou grandios, conținutul de viață adunat de-a lungul vieții pământești în memoria sa sub formă de gânduri la care nu a asociat imagini, sau ceea ce pentru conștiența pământească a rămas neremarcat, dar care de fapt a făcut totuși asupra sufletului său o impresie subconștientă. După puține zile aceste imagini pălesc, până la a dispărea. Când au dispărut cu totul, omul știe atunci că a depus și corpul său eteric, în care el recunoaște pe purtătorul acestor imagini.
24. După depunerea corpului eteric omului îi mai rămân, ca ultime mădulare, corpul astral și Eul. Cât timp primul îi rămâne atașat, acesta face să trăiască în conștiență tot ceea ce a format în timpul vieții pământești conținutul inconștient al sufletului, când acesta se odihnea în somn. În acest conținut sunt cuprinse judecățile pe care le întipăresc în timpul somnului în corpul astral ființe spirituale dintr-o lume superioară, care însă se sustrag conștienței pământești. Omul parcurge încă o dată viața sa pământească, dar în așa fel încât acum conținutul său sufletesc este evaluarea, din punctul de vedere al lumii spirituale, a faptelor și gândurilor lui. Parcurgerea vieții se face retrospectiv: mai întâi ultima noapte, apoi penultima și așa mai departe.
25. Evaluarea vieții, trăită în corpul astral după trecerea prin poarta morții, durează un timp egal cu cel afectat somnului în viața pământească.
26. Omul intră în lumea spirituală abia după depunerea corpului astral, după încheierea evaluării vieții. În această lume, relația 1ui față de entitățile de natură pur spirituală este similară aceleia față de entitățile și procesele regnurilor naturale de pe Pământ. Tot ceea ce în viața pământescă era lume exterioară, în viețuirea spirituală devine lume interioară. În această situație omul nu percepe această lume exterioară ca atare, ci o viețuiește în spiritualitatea ei, care pe Pământ îi era ascunsă, o percepe ca pe lumea sa interioară.
27. În domeniul spiritual omul, așa cum este el pe Pământ, devine lume exterioară. La acest om te uiți așa cum te-ai uita la stele, nori, munți, râuri aici pe Pământ. Și această lume exterioară nu este mai puțin bogată în conținut decât apar în viața terestră fenomenele Cosmosului.
28. Forțele edificate de spiritul omului în domeniul spiritual continuă să acționeze în plăsmuirea omului pământesc, după cum faptele săvârșite ca om fizic continuă să acționeze în viața de după moarte sub formă de conținut sufletesc.
29. În cunoașterea imaginativă avansată acționează ceea ce trăiește spiritual-sufletește înăuntrul omului și contribuie de-a lungul vieții la modelarea corpului său fizic și, pe baza acestuia, dezvoltă existența omenească în lumea fizică. Aici corpului fizic, ce în metabolism cunoaște o permanentă înnoire, i se opune entitatea omenească interioară, ce în ființa sa cunoaște o evoluție continuă de la naștere (respectiv concepție) până la moarte; corpului spațial i se opune un corp temporal.
30. În cunoașterea inspirată trăiește în imagine ceea ce experimentează ființa omenească în cadrul unei ambianțe spirituale în perioada dintre moarte și o nouă naștere. Aici se poate contempla ce este omul în conexiunea cosmică conform ființei sale, fără corpurile fizic și eteric prin intermediul cărora traversează existența terestră.
31. În cunoașterea intuitivă în conștiență trăiește ceea ce acționează din viețile pământești anterioare în viața pământească prezentă. Aceste vieți pământești anterioare, în evoluția lor ulterioară, s-au debarasat de legăturile în care s-au aflat cu lumea fizică. Ele au devenit sâmburele spiritual pur al ființei omenești și acționează ca atare în viața actuală. Prin aceasta ele devin, de asemenea, obiect al cunoașterii, o cunoaștere ce se produce în urma dezvoltării cunoașterii imaginative și inspirate.
32. În capul omului, organizarea fizică este o amprentă a individualității spirituale. Părțile fizică și eterică ale capului le găsim ca imagini încheiate, terminate ale spiritualului și alături de ele stau, într-o entitate sufletesc-spirituală independentă, partea astrală și Eul. Ca urmare, în capul omului avem de-a face cu o dezvoltare paralelă a organizărilor, relativ autonome, fizică și eterică pe de o parte și astrală și Eu pe de altă parte.
33. În partea metabolism-membre a omului, cele patru mădulare ale entității umane sunt strâns unite unul cu celălalt. Organizarea Eu și organizarea corp astral nu stau alături de părțile fizică și eterică. Ele sunt în acestea: le însuflețesc, acționează în creșterea lor, în capacitatea lor de mișcare și așa mai departe. Prin aceasta însă partea metabolism-membre este ca un germene ce vrea să se dezvolte în continuare, ce tinde permanent să devină cap și care în timpul vieții pământești este ținut permanent în loc de la așa ceva.
34. Organizarea ritmică se află la mijloc. Aici organizările Eu și corp astral se unesc și se separă alternativ de partea fizică și eterică. Respirația și circulația sangvină sunt expresia fizică a acestei uniri și separări. Procesul de inspirație reflectă unirea; procesul de expirație separarea. Procesele din sângele arterial reprezintă unirea; procesele din sângele venos separarea.
35. Ființa fizică a omului o înțelegem doar dacă o privim ca o imagine a spiritual-sufletescului. Luat în sine, corpul fizic al omului rămâne un lucru de neînțeles. Însă în mădularele sale el este, în diverse forme, o imagine a spiritual-sufletescului. Capul este cea mai desăvârșită imagine senzorială, imaginea definitivată a acestuia. Tot ceea ce tine de sistemul metabolism-membre este ca o imagine ce nu a primit încă forma sa finală, ci la care abia s-a început să se lucreze. Tot ceea ce aparține de organizarea ritmică a omului se află, în ceea ce privește raportul spiritual-sufletescului față de trupesc, la mijloc între aceste două extreme.
36. Cine consideră capul omenesc din acest punct de vedere spiritual are, în această considerație, un ajutor pentru înțelegerea imaginațiunilor spirituale; căci în formele capului s-au scurs, oarecum până la nivelul consistenței fizice, forme imaginative.
37. În același fel, prin examinarea părții ritmice a organizării omenești putem avea un ajutor în înțelegerea inspirațiunilor. Aspectul fizic al ritmurilor vitale poartă, în imaginea senzorială, caracterul inspirativului. În sistemul metabolic și în sistemul locomotor, dacă le considerăm în deplină acțiune, în desfășurarea activităților necesare sau posibile, avem o imagine sensibil-suprasensibilă a intuitivului suprasensibil pur.
