Este foarte important să se înțeleagă că prin antroposofie reprezentările pe care le dobândește omul în contemplarea naturii exterioare trebuie să înceteze, atunci când se are în vedere omul. Față de această cerință păcătuiește felul de gândire ce și-a făcut intrarea în cugetele omenești în urma evoluției ultimelor secole. Prin ea se obișnuiește să se gândească legi ale naturii; și prin aceste legi ale naturii se explică fenomenele naturii ce se percep cu ajutorul simțurilor. În același fel se privește apoi organismul omenesc, ca și cum organizarea sa ar putea fi înțeleasă aplicând legile naturii la el.
Aceasta este ca și cum cineva ar privi un tablou al unui pictor prin prisma substanței din care este făcută culoarea, a forței cu care aderă culorile la pânză, a felului în care se întind culorile pe pânză și altele de acest fel. Prin toate acestea nu se ajunge la ceea ce se revelează în tablou. În această revelare a ceea ce există în cadrul tabloului trăiesc cu totul alte legități decât cele pe care le obținem cu ajutorul punctelor de vedere indicate.
Problema care se pune acum este să ne dăm seama că și în entitatea omenească se revelează ceva ce nu poate fi cuprins cu ajutorul punctelor de vedere din care se extrag legile naturii exterioare. Dacă ți-ai însușit în mod just această reprezentare, ești în situația de a înțelege omul ca pe un tablou. În sensul acesta mineralul nu este tablou. El revelează doar ceea ce pot percepe simțurile în mod nemijlocit.
În ceea ce privește tabloul, privirea trece oarecum dincolo de cele contemplate senzorial, orientându-se asupra unui conținut ce poate fi înțeles în spirit. La fel stau lucrurile și atunci când luăm în considerare ființa omenească. Dacă o cuprindem în mod just cu ajutorul legilor naturii, atunci în reprezentarea acestor legi nu te simți aproape de omul real, ci doar de ceva prin care se revelează acest om real.
În spirit trebuie să viețuiești faptul că având ajutorul legilor naturii poți sta în fala omului cum ai sta în fața unui tablou la care nu poți spune decât că aici este albastru și aici roșu și nu ești în stare să raportezi albastrul și roșul, printr-o activitate sufletească interioară, la ceva ce se revelează prin aceste culori.
Trebuie să ai o cu totul altă senzație atunci când te situezi cu legile naturii în fața unui mineral sau în fața unui om. Pentru ceva mineral, conceperea spirituală este similară cu palparea directă a obiectului perceput; pentru om, a te situa în fața lui cu legile naturii înseamnă să fii la fel de departe de el ca față de un tablou, pe care nu îl privești cu ochii sufletești, ci doar îl pipăi.
Dacă s-a înțeles mai întâi că atunci când îl privim pe om acesta este o imagine a ceva, se poate trece apoi, cu dispoziția sufletească justă, și la a descifra ce reprezintă acea imagine.
Iar în om natura de imagine nu se revelează în mod univoc. Un organ de percepție senzorială este în esență cel mai puțin imagine și cel mai mult o revelare a lui însuși, ca și mineralul. Tocmai de aceea ne putem apropia cel mai mult cu ajutorul legilor naturii de organele senzoriale. Priviți alcătuirea minunată a ochiului omenesc. Prin intermediul legilor naturii reușim, aproximativ, să cuprindem această alcătuire. Și pentru celelalte organe senzoriale lucrurile sunt asemănătoare, chiar dacă aceasta nu apare atât de clar precum în cazul ochiului. Aceasta se întâmplă din cauză că organele senzoriale prezintă în alcătuirea lor un anumit grad de desăvârșire. Ele sunt încorporate în organismul omenesc ca niște structuri terminate și mijlocesc ca atare omului percepțiile lumii exterioare.
Nu la fel stau lucrurile cu procesele ritmice ce au loc în organism. Ele nu se înfățișează ca ceva terminat. În ele se petrece o permanentă naștere și pieire a organismului. Dacă organele senzoriale ar fi la fel precum sistemul ritmic, atunci omul ar percepe lumea exterioară ca și cum aceasta s-ar afla într-o permanentă devenire.
Organele senzoriale se prezintă precum tabloul ce atârnă pe perete. Sistemul ritmic se află în fața noastră ca un proces în curs de desfășurare, ca atunci când am privi pânza și pictorul în procesul de creare a tabloului. Tabloul încă nu este gata; totuși el este mereu prezent. În acest fel de a privi avem de-a face doar cu un proces de formare, de naștere. Ceea ce a luat naștere se mentine inițial, rămâne. Când privim sistemul ritmic omenesc pieirea, deconstrucția, urmează imediat nașterii, construcției. În sistemul ritmic se înfățișează un tablou în devenire.
Activitatea pe care o depune sufletul atunci când se dăruiește perceptiv unui tablou terminat poate fi desemnată ca imaginațiune. Viețuirea pe care trebuie să o dezvoltăm pentru a cuprinde cu înțelegerea un tablou în curs de devenire o numim în schimb inspirație.
Și mai diferit se prezintă lucrurile atunci când privim sistemul metabolic și sistemul locomotor al organismului omenesc. Aici suntem în situația în care am sta în fața unei pânze deocamdată goale, a tuburilor cu culori și a artistului ce încă nu s-a apucat să picteze. Dacă vrem să ajungem să înțelegem sistemul metabolic și sistemul membre, trebuie să dezvoltăm un gen de percepție care are de-a face cu percepția a ceea ce cuprind simțurile tot atât de puțin cât au de-a face tuburile de culori, pânza goală și pictorul cu tabloul ce apare mai târziu în fața ochilor noștri. Iar activitatea prin care sufletul viețuiește pur spiritual omul din metabolism și din mișcările sale este asemănătoare cu situația în care, privind pictorul, pânza goală și tuburile de clori, am viețui tabloul ce va fi pictat mai târziu. Față de sistemul metabolic și sistemul locomotor în suflet trebuie să domnească intuiția, dacă vrem ca el să poată fi înțeles.
Este necesar ca membrii activi ai Societății antroposofice să facă în acest fel trimitere la caracterul specific modului antroposofic de a privi. Căci nu trebuie privit doar conținutul cunoașterii obținut prin intermediul antroposofiei, ci și cum se ajunge la viețuirea acestui conținut de cunoaștere.
De la cele prezentate aici, calea de investigare ne conduce la următoarele teze.
38. După ce am ajuns, prin direcția arătată în tezele precedente, să privim omul în natura sa de imagine și în spiritualitatea ce se revelează prin aceasta, ne aflăm acum în situația ca în lumea spirituală, în care-l vedem pe om domnind ca ființă spirituală, să privim totodată și legile sufletesc-morale în realitatea lor. Căci ordinea morală cosmică se înfățișează atunci ca reflectarea pământească a unei ordini proprii lumii spirituale. Iar ordinea fizică și ordinea morală formează împreună o unitate.
39. Dinăuntrul omului acționează voința. În comparație cu legile naturii, descoperite pe baza fenomenelor din lumea exterioară, ea este ceva complet străin. Esența organelor senzoriale mai poate fi încă recunoscută ca fiind asemănătoare cu obiectele exterioare din natură. Voința nu poate interveni încă în activitatea lor. Esența revelată în sistemul ritmic al omului deja se aseamănă mai puțin cu ceea ce există în lumea exterioară. În acest sistem voința poate deja interveni până la un anumit nivel. Acest sistem trebuie conceput însă în formare și pieire. Voința este încă latentă în acestea.
40. În sistemul metabolism-membre se revelează într-adevăr o ființă prin elementele și procesele legate de elemente, însă aceste elemente și procese au de-a face cu ea tot atât de puțin cât au de-a face pictorul și mijloacele lui cu tabloul finit. De aceea voința poate interveni direct în această ființă. Dacă îndărătul organizației omenești ce trăiește în cadrul legilor naturale concepem ființialitatea omenească ce țese în spiritual, avem atunci în aceasta un domeniu în care se poate observa acțiunea voinței. Față de domeniul senzorial voința omenească rămâne o vorbă fără nici un conținut. Iar cine vrea s-o conceapă ca aparținând domeniului senzorial părăsește, în cunoaștere, esența adevărată a voinței și pune în locul ei altceva.
41. Prin teza a treia din grupul precedent se face trimitere la fiinta voinței omenești. Abia atunci când ți-ai dat seama de această ființă te afli cu înțelegerea într-o sferă a lumii în care acționează destinul (Karma). Atât timp cât nu vezi decât legitatea ce unește lucrurile și realitățile din natură, rămâi departe de acea legitate ce acționează în destin.
42. Prin înțelegerea unei astfel de legități a destinului se revelează și faptul că acesta nu-și poate desfășura existența pe parcursul unei vieți fizice pământești. Cât timp trăiește în același corp fizic, omul poate transpune în realitate conținutul moral al voinței sale doar în măsura în care i-o permite acest corp fizic în cadrul lumii fizice. Abia după ce omul a trecut prin poarta morții în sfera spirituală entitatea spirituală a voinței poate ajunge la deplina realitate. Aici binele ajunge să se înfăptuiască, mai întâi spiritual, prin consecințele corespunzătoare lui, și răul printr-ale lui.
43. Omul însuși se plăsmuiește între moarte și o nouă naștere în această adeverire spirituală; el devine esențialmente o reflectare a ceea ce a făcut în timpul vieții pământești. La revenirea pe Pământ el își plăsmuiește viața sa fizică din tot acest ființial al său. Spiritualul care domnește în destin se poate înfăptui pe plan fizic doar dacă cauzalitatea corespunzătoare acestuia s-a retras, mai înainte de această înfăptuire, în domeniul spiritual. Căci din spiritual și nu prin succesiunea fenomenelor fizice se formează ceea ce se exprimă ca destin.
44. O trecere spre tratarea spiritual-științifică a problemei destinului ar putea fi făcută analizând, pe baza unor exemple luate din viața omului, importanța factorului de destin pentru cursul vieții; de exemplu, o întâmplare din tinerețe, care cu certitudine nu s-a produs în deplină libertate la o anumită personalitate, poate plăsmui în mare parte întreaga ei viață de mai târziu.
45. Ar trebui zugrăvită importanța faptului că în cursul vieții fizice dintre naștere și moarte binele poate lua un aspect nefericit, iar răul, cel puțin în aparență, unul fericit. Pentru discuții exemplele în imagini sunt mai importante decât explicațiile teoretice, deoarece pregătesc mai bine analiza spiritual-științifică.
46. Ar trebui arătat, pe baza unor situații de destin din existența omului, în care nu pot fi găsite cauzele ce le determină în viața pământească prezentă, cum, față de aceste situații de destin, chiar o privire pur rațională te îndreaptă spre o viețuire anterioară. Desigur, din felul expunerii trebuie să reiasă clar că prin astfel de expuneri nu se afirmă nimic obligatoriu, ci doar se spune ceva ce vrea să orienteze gândurile spre o analiză spiritual-științifică a problemei destinului.
47. Aspectele care intervin în formarea destinului omului apar doar în mică măsură în conștiența obișnuită, de cele mai multe ori ele domnind în subconstient. Devine vizibil însă faptul că tocmai prin dezvăluirea legității ce domnește în cadrul destinului inconștientul poate fi adus în conștient. Cei care spun că inconștientul din momentul de față ar trebui să rămână mereu domeniul absolut al inconștientului și prin aceasta ar reprezenta frontiera la care poate ajunge cunoașterea nu au deloc dreptate. Cu fiecare părticică care i se dezvăluie omului din propriul destin el ridică o parte a inconștientului de până atunci la nivelul conștienței.
48. Prin această ridicare ne dăm seama că faptele de destin nu se țes în cuprinsul vieții dintre naștere și moarte; prin problematica legată de destin se face trimitere chiar la cercetarea vieții dintre moarte și o nouă naștere.
49. Prin îndreptarea discuției, legată de cele trăite de om, de la sine însuși la problema destinului se va putea dezvolta un sentiment adevărat privitor la raportul senzorialului față de spiritual. Cine vede în ființa omenească destinul care îl stăpânește se află deja înăuntrul spiritualului. Căci legăturile de destin chiar nu au nimic natural în sine.
50. Este cât se poate de important să reliefăm că analizarea vieții istorice a omenirii este însuflețită, atunci când arătăm că înseși sufletele omenești sunt cele ce transportă rezultatele unei epoci istorice în alta, prin perindarea lor de la o epocă la alta, în vieți pământești repetate.
51. Față de acest mod de a vedea lucrurile se va replica imediat că el reduce istoria la ceva elementar și naiv; dar se greșește. El adâncește mult mai profund viziunea fenomenului istoric, pe care îl urmărește până în resortul cel mai intim al ființei omenești. Istoria devine astfel mai bogată și mai concretă, nu mai săracă și mai abstractă. Ceea ce trebuie aici este doar ca în cele prezentate să se dezvolte inimă și cuget pentru sufletul omenesc în viață, în care, prin aceasta, se scrutează adânc.
52. Ar trebui ca epocile din viața dintre moarte și o nouă naștere să fie tratate cu referire la plăsmuirea Karmei.
Modalitatea acestei tratări a plăsmuirii Karmei urmează să fie subiectul următoarelor teze.
53. Desfășurarea vieții omenești între moarte și o nouă naștere se face în trepte succesive. Câteva zile după trecerea prin poarta morții se face o contemplare panoramică, în imagini-tablou, a vieții pământești scurse. Această panoramă prezintă totodată desprinderea purtătorului acestei vieți de entitatea sufletesc-spirituală a omului.
54. Aproximativ în o treime din durata de viață pământească ce tocmai s-a scurs se experimentează, prin trăiri spirituale ale sufletului, efectul vieții pământești precedente în sensul unei ordini cosmice juste din punct de vedere etic. În timpul acestei viețuiri se exprimă intenția de a plăsmui următoarea viață pămâtească în conformitate cu această viețuire, pentru compensarea celei precedente.
55. Urmează o epocă existentială pur spirituală lungă, în care sufletul omenesc, împreună cu alte suflete omenești legate karmic cu el și împreună cu entități din Ierarhile superioare, plăsmuiesc viața pământească viitoare, în sensul Karmei.
56. Epoca existențială dintre moarte și o nouă naștere, în care se plăsmuiește Karma omului, poate fi descrisă doar pe baza rezutatelor cercetării spirituale. Trebuie avut însă în conștientă faptul că această descriere poate fi întotdeauna accesibilă rațiunii. Aceasta nu trebuie decât să privească nepărtinitor esența realității senzoriale și își va da seama că această esență te trimite la ceva spiritual, după cum forma unui cadavru te trimite la viața care a fost în ea.
57. Rezultatele științei spiritului arată că omul între moarte și naștere aparține regnurilor spirituale, așa cum între naștere și moarte aparține regnurilor naturii, regnurilor mineral, vegetal și animal.
58. Regnul mineral poate fi recunoscut în forma actuală a omului, cel vegetal în corpul eteric, ce constituie temelia devenirii și creșterii sale, iar cel animal în corpul astral, ce asigură impulsul dezvoltării simțirii și voinței. Încununarea vieții conștiente de simțire și voință în viața spirituală conștientă de sine face vizibilă nemijlocit legătura omului cu lumea spirituală.
59. O observare nepărtinitoare a gândirii arată faptul că gândurile, în conștiența obișnuită, nu au o existență proprie, că ele apar doar ca imagini reflectate a ceva. Totuși omul se simte viu în gânduri. Gândurile nu au viață; el însă trăiește în gânduri. Această viață își are obârșia în ființele spirituale, care (în sensul cărții mele Știința ocultă) pot fi considerate ca cea de-a treia Ierarhie, ca un regn spiritual.
60. Extinderea acestei observații nepărtinitoare asupra simțirii arată că sentimentele urcă în noi dinăuntrul organismului, dar ele nu pot fi produse de către acesta. Căci viața lor poartă în sine o natură independentă de organism. Omul, prin organismul său trupesc, se poate simți pe sine în lumea naturală. Dar, în momentul când face acest lucru înțelegându-se pe sine, el se va simți cu lumea sa de sentimente într-un regn spiritual. Acesta este cel al Ierarhiei a doua.
61. Ca ființă a voinței omul nu se îndreaptă spre organismul său, ci spre lumea din afară. El nu întreabă dacă vrea să meargă sau ce simte în picioarele sale, ci ce fel de țintă este aceea din afară spre care vrea să meargă. În timp ce voiește el își uită organismul său. În voință el nu aparține naturii sale. Aici el aparține regnului spiritual al primei Ierarhii.
