Nu putem privi în lumina justă impactul acțiunii lui Mihael în evoluția omenirii, dacă rămânem la reprezentarea utilizată pe scară largă astăzi despre raportul lumii moderne de idei față de natură.
Așa, de exemplu, se gândește că acolo, afară, avem natura cu procesele și fiintele ei, iar în interior sunt ideile. Acestea descriu fie noțiuni despre ființe ale naturii, fie așa-numitele legi ale naturii. Gânditorii țin să arate în primul rând cum se construiesc acele idei care stau în raport just cu ființele naturii, sau care conțin legile adevărate ale naturii.
Se pune foarte puțin accent pe raportul acestor idei față de omul care are aceste idei. Și totuși nu putem înțelege ce este mai important aici decât dacă ne punem mai întâi întrebarea: Ce viețuiește omul în cadrul ideilor moderne ale științelor naturii?
Răspunsul îl găsim în felul următor.
Omul resimte astăzi că ideile sunt create în el, prin activitatea sufletului. El are sentimentul că este autorul ideilor, în timp ce percepțiile vin doar din afară spre sine.
Omul nu a avut mereu sentimentul acesta. În timpurile mai de demult el simțea conținutul ideilor nu ca o realizare proprie ci ca pe ceva primit din lumea suprasensibilă, prin inspirație.
Acest sentiment a cunoscut diverse trepte și aceste trepte depindeau de partea ființei cu care omul viețuia ceea ce astăzi el pretinde a fi ideile sale. Astăzi, în epoca dezvoltării sufletului conștienței, este perfect valabil ceea ce s-a spus în tezele anterioare: „Gândurile își au locul propriu-zis în corpul eteric al omului. Aici ele sunt însă forțe ființial-vii. Ele se întipăresc în corpul fizic. Sub această formă, de gânduri întipărite, ele au un caracter de umbră, așa cum le cunoaște conștiența obișnuită”.
Putem merge mai înapoi în timp, în epoci în care gândurile erau viețuite nemijlocit în Eu. Acolo însă ele nu erau atât de fantomatice ca astăzi; ele nu erau doar vii; erau însuflețite și străbătute de spirit. Acest lucru înseamnă însă că omul nu gândea gânduri, ci viețuia percepția unor entități spirituale concrete.
O conștiență care să privească în acest fel spre o lume de entități spirituale o întâlnim peste tot în preistoria popoarelor. Ceea ce s-a păstrat istoricește din aceasta este desemnat astăzi drept conștiență mitologizantă și nu i se atribuie valoare deosebită pentru înțelegerea lumii reale. Și totuși cu această conștiență omul stă în lumea sa, în lumea în care își are obârșia, în timp ce cu conștiența actuală iese din această lume a sa.
Omul este spirit, iar lumea sa este aceea a spiritelor.
O altă treaptă este cea în care gândurile nu mai erau viețuite de către Eu, ci de corpul astral. Pentru privirea sufletească aici dispare spiritualul nemijlocit. Elementul de gândire apare ca ceva viu, care este însuflețit.
Pe prima treaptă, cea în care se contemplă în mod concret ființa spirituală, omul nu simte imperios nevoia să apropie cele contemplate de lumea celor percepute senzorial. Fenomenele senzoriale ale lumii se revelează de fapt ca rezultate ale celor contemplate suprasenzorial; a dezvolta o știință anume pentru ceea ce era accesibil nemijlocit „privirii spirituale” nu era un lucru strict necesar. În afară de aceasta, ceea ce se contemplă ca lume a ființelor spirituale este de o asemenea bogăție, încât atenția este reținută în primul rând de aceasta.
Alta este situația în cea de a doua etapă de conștiență. Aici fiintele spirituale concrete se ascund; apare un reflex palid al lor sub formă de viață însuflețită. Oamenii încep să facă o apropiere între „viața naturii” și această „viață a sufletelor”. În ființele și procesele din natură erau căutate ființele spirituale active și faptele lor. În căutarea alchimică de mai târziu trebuie să vedem o formă istoricește degenerată a acestei etape de conștiență.
După cum în prima etapă de conștiență omul, atunci când „gândea” ființe spirituale, trăia în întregime în natura și ființa sa, tot astfel în această a doua etapă el este încă aproape de sine și de originea sa.
Totodată, pe aceste două trepte este exclus însă ca omul să ajungă să acționeze dintr-un impuls interior propriu, în sensul propriu-zis al cuvântului.
În el acționează un spiritual de același tip cu el. Ceea ce pare că face el este manifestarea unor procese care se desfășoară prin intermediul unor ființe spirituale. Ceea ce face omul este aparența fizic-senzorială a unei fapte divin-spirituale reale dindărătul ei.
O a treia etapă de evoluție aduce în conștiență gândurile, însă gânduri vii, prezente în corpul eteric.
Aceasta era conștiența care domnea în perioada de apogeu a civilizației grecești. Când grecul gândea, el nu-și forma un gând ca pe o plăsmuire proprie prin care privea lumea, ci simțea trezită în el viață, viață ce pulsa și afară, în lucruri și procese.
Atunci s-a tezit pentru prima dată în om dorul după libertatea propriei acțiuni. Nu o libertate reală deocamdată, ci un dor după aceasta.
Omul care a simțit viața, mișcarea din natură, acționând și în el însuși, a putut dezvolta dorul de a desprinde propria activitate de activitatea pe care o resimțea străină lui. Oricum, în viața și mișcarea exterioară se mai percepea încă o ultimă consecință a activității lumii spirituale, lume de aceeași natură cu omul.
Posibilitatea apariției libertății s-a ivit abia atunci când gândurile au primit amprenta lor din corpul fizic și când conștiența nu se mai extindea decât asupra acestei amprente. Această situație a intervenit odată cu începutul secolului al XV-lea după Christos.
În evoluția lumii nu se pune problema ce importanță au ideile concepției actuale despre natură pentru natură; căci aceste idei au căpătat formele pe care le au nu pentru a furniza o anumită imagine despre natură, ci pentru a-l aduce pe om pe o anumită treaptă de evoluție.
Când gândurile au cuprins corpul fizic, din conținutul lor nemijlocit a fost șters ceea ce înseamnă spirit, suflet, viață, singurul lucru rămas fiind umbra abstractă atașată corpului fizic. Gândurile acestea nu pot avea ca obiect de cunoaștere decât ceva fizic-material. Căci ele în sine nu sunt reale decât în legătură cu trupul fizic-material al omului.
Materialismul a apărut nu pentru că în natura exterioară nu sunt percepute decât ființe și procese materiale, ci pentru că omul în evoluția lui a trebuit să parcurgă o etapă care să-l conducă la o conștiență capabilă de a contempla inițial doar manifestările lumii materiale. Dezvoltarea unilaterală a acestei necesități în planul evoluției omului a dat naștere concepției despre natură a epocii moderne.
Misiunea lui Mihael este de a aduce în corpurile eterice ale oamenilor forțele prin care gândurile-umbră capătă din nou viață; în față acestor gânduri vivifiate se vor apleca atunci suflete și spirite ale lumilor suprasensibile; omul eliberat va putea trăi împreună cu ele, așa cum trăia cu ele odinioară omul, care nu era decât reflexul fizic al acțiunii lor.
103. În evoluția umanității conștiența coboară pe scara dezvoltării gândurilor. Există o primă etapă de conștiență: pe ea omul viețuiește gândurile în Eu ca pe niște ființe străbătute de spirit, suflet și viață. Pe o a doua treaptă omul viețuiește gândurile în corpul astral; aici ele nu mai sunt decât imagini însuflețite și vivifiate ale ființelor spirituale. Pe o a treia treaptă omul viețuiește gândurile în corpul eteric; ele sunt aici doar o mobilitate interioară, un fel de ecou al sufletescului. Pe cea de a patra treaptă, cea actuală, omul viețuiește gândurile în corpul fizic; ele sunt niște umbre moarte ale spiritualului.
104. În măsura în care spiritual-sufletesc-viul cedează teren în gândirea omenească, în om se trezește voința proprie; devine posibilă libertatea.
105. Misiunea lui Mihael este de a-l conduce pe om pe căile voinței, din nou, acolo de unde a venit, deoarece pe căile gândirii el a coborât cu conștiența pământească de la viețuirea suprasenzorialului la viețuirea senzorialului.
