Somnul și veghea au fost analizate adesea din cele mai diverse puncte de vedere în cadrul expunerilor antroposofice. Întelegerea acestor realități ale vieții trebuie însă mereu aprofundată, atunci când vrem să privim un alt aspect al ansamblului lumii. Expunerile referitoare la faptul că Pământul este un germene pentru Macrocosmosul ce va renaște în viitor ne oferă astfel de posibilități de înțelegere mai profundă a concepțiilor privitoare la somn și veghe.
În starea de veghe omul trăiește în gândurile-umbră, proiectate de către o lume care treptat a murit și în impulsurile de voință, în a căror ființă interioară el pătrunde la fel de puțin cu conștiența obișnuită ca în procesele de somn profund, fără vise.
Prin curgerea acestor impulsuri de voință subconștiente în gândurile-umbră ia naștere conștiența de sine autonomă. În această conștiență de sine trăieste Eul.
Când omul viețuiește în această stare lumea înconjurătoare, simțirea sa interioară este străbătută de impulsuri extrapământești, de impulsuri cosmice ce răzbat din trecutul cosmic străvechi până în prezent. El nu devine conștient de acest lucru. O ființă poate deveni conștientă doar de ceva la care participă cu forțele sale aflate în proces de moarte, nu însă și cu forțele de creștere ce vivifică propria-i ființă. Astfel, omul se viețuiește pe sine prin aceea că pierde din vederea ochiului spiritual suportul aflat la baza ființei sale interioare. Dar tocmai prin aceasta ajunge ca în timpul stării de veghe să se simtă pe de-a-ntregul pe sine în gândurile-umbră. Niciun fel de vivificare nu are darul să împiedice existența interioară să ia parte la fenomenele moarte. Acestei „vieți în ceva mort” i se închide însă accesul la ce este mai esențial în pământesc, și anume faptul că el este germenele unui nou Univers. În starea de veghe omul nu percepe Pământul așa cum este el; lui îi scapă viața cosmică incipientă a acestuia.
Astfel, omul trăiește în ceea ce-i dă Pământul ca fundament al conștienței sale de sine. În epoca dezvoltării Eului conștient de sine el pierde din vederea ochiului spiritual aspectul adevărat al impulsurilor sale interioare, precum și al mediului său înconjurător. Dar tocmai în această planare deasupra existenței lumii omul viețuiește existența Eului, se viețuiește pe sine ca ființă conștientă de sine. Deasupra lui ‒ Cosmosul extrapământesc, sub el, în pământesc ‒ o lume a cărei esență îi rămâne ascunsă; între acestea ‒ manifestarea Eului liber, a cărui esență radiază în deplina strălucire a cunoașterii și a voirii libere.
Altceva se întâmplă în starea de somn. Aici omul, prin corpul său astral și prin Eu, trăiește în viața germinativă a Pământului. Cel mai intens „a voi să intri în viață” se produce în mediul înconjurător al omului, când acesta se află în starea de somn fără vise. Și visele sunt străbătute de această viață, însă nu atât de puternic încât omul să nu le mai poată viețui semiconștient. În această contemplare semiconștientă a viselor vedem forțele prin care entitatea omenească este țesută din Cosmos. În străfulgerarea visului se observă cum astralul se revarsă în corpul eteric al omului, însuflețindu-l. În această străfulgerare gândul încă mai trăiește. Imediat după trezire el este cuprins de acele forțe prin care moare si devine umbră.
Această legătură între reprezentarea de vis și gândurile din starea de veghe este semnificativă. Omul gândește în cadrul acelorași forțe prin care crește și trăiește, numai că pentru a deveni un gânditor trebuie ca aceste forțe să moară.
Aici este punctul în care se poate trezi o înțelegere justă a motivului pentru care omul cuprinde realitatea gândind. În gândurile sale el are imaginea moartă a realității pline de viață din care el însuși a fost plăsmuit.
Imaginea moartă: această imagine moartă este însă rezultatul activității celui mai mare pictor, Cosmosul însuși. Din imagine, de fapt, a dispărut viața. Dacă ea nu ar fi dispărut, Eul nu s-ar fi putut dezvolta. În el însă este concentrat întregul conținut al Universului, în toată măreția lui.
În cartea mea Filosofia libertății am indicat deja, în măsura în care mi-a permis-o contextul acelei expuneri, acest raport interior dintre gândire și realitatea lumii. Acest lucru l-am făcut acolo unde vorbesc de faptul că de la adâncurile Eului gânditor la adâncurile realității naturii există o punte.
Asupra conștienței obișnuite somnul acționează dizolvant, deoarece el conduce spre viața Pământului care stă să încolțească, să germineze în Macrocosmosul în devenire. Când această disoluție este suprimată prin conștiența imaginativă, în fața sufletului omenesc apare nu un Pământ precis conturat în regnurile mineral, vegetal și animal. Aici apare mai degrabă un proces viu, ce se aprinde în interiorul Pământului și arde afară, în Macrocosmos.
Pentru ca omul să ajungă la conștiența de sine liberă este necesar ca el să se desprindă în starea de veghe cu existența Eu de existența Cosmosului, să se înalțe deasupra acesteia. În starea de somn el se unește din nou cu existența cosmică.
Acesta este în momentul cosmic actual al lumilor ritmul existenței pământești a omului: în afara „lăuntrului” cosmic prin viețuirea propriei ființe, și în „lăuntrul” cosmic prin stingerea conștienței despre propria ființă.
În starea dintre moarte și o nouă naștere, Eul omului trăiește în interiorul ființelor lumii spirituale. Aici apare în conștiență tot ceea ce în timpul stării de veghe de pe Pământ s-a sustras acesteia. Apar forțele macrocosmice, începând cu cele pline de viață din trecutul foarte îndepărtat până la existența moartă din prezent. Apar totodată și forțele pământești care sunt germenele viitorului Macrocosmos. Și omul privește înăuntrul stărilor lui de somn, așa cum privește în timpul vieții pământești Pământul ce scânteiază în Soare.
Ființa omenească poate parcurge între moarte și o nouă naștere o viață care, comparativ cu viața de veghe de pe Pământ, reprezintă o deșteptare pe un plan superior, numai datorită faptului că Macrocosmosul a devenit ceva mort, așa cum este în prezent. Prin această deșteptare omul devine capabil să controleze pe de-a-ntregul acele forțe care în somn prezintă o licărire fugară. Aceste forțe umplu întregul Cosmos. Ele pătrund tot ceea ce există. Din ele ființa omenească își ia impulsurile din care, la coborârea pe Pământ, se formează trupul său, marea operă de artă a Macrocosmosului.
Ceea ce în somn parcă începe să amurgească, în lumea spirituală trăiește inundat de razele Soarelui spiritual, așteptând până ce entitățile Ierarhiilor superioare, sau omul, îl va chema la faptă într-o ființă.
Goetheanum, ianuarie 1925
156. În starea de veghe, pentru a se viețui în conștiența de sine deplină, liberă, omul trebuie să renunțe să viețuiască făptura adevărată a realitălii din propria-i ființă și din cea a naturii. El se ridică din oceanul acestei realități, pentru a face în gândurile-umbră ca Eul propriu să devină o viețuire cu adevărat proprie.
157. În starea de somn omul trăiește împreună cu viața ambianței pământești; această viață însă stinge conștiența sa de sine.
158. În timp ce visăm pâlpâie, într-o stare de semiconștiență, existența viguroasă a Cosmosului, din care este țesută ființa omului și din care el își clădește trupul la coborârea din lumea spirituală. În viața pământească această existență cosmică viguroasă este omorâtă în om până la nivelul de gânduri-umbră, deoarece doar în acest fel ea poate fi suportul omului conștient de sine.
