În aceste considerații a fost examinată, din cele mai diferite puncte de vedere, problema devenirii Cosmosului și a omenirii. S-a arătat că omul a primit forțele ființei sale din Cosmosul extrapământesc, mai puțin cele ce îi conferă conștiența de sine. Acestea îi vin dinspre Pământ.
Prin aceasta se explică importanța pământescului pentru om. Legat de aceasta trebuie ridicată următoarea întrebare: Ce importanță are pământescul pentru Macrocosmos?
Pentru a ne putea apropia de răspunsul la această întrebare trebuie să ne aruncăm privirea asupra celor deja prezentate aici. Macrocosmosul este văzut de către conștiența contemplativă cu atât mai plin de viață, cu cât pătrundem cu privirea mai departe în trecut. Felul în care el trăia într-un trecut îndepărtat face ca orice calcul privitor la manifestările sale de viață să înceteze. Omul este separat și scos din această existență plină de viață. Macrocosmosul intră tot mai mult în sfera calculabilului.
Prin aceasta el începe însă, treptat, să moară. În măsura în care omul ‒ microcosmosul ‒ se naște ca ființă individuală din Macrocosmos, acesta moare.
În prezentul cosmic există un Macrocosmos mort. În procesul de devenire a acestuia nu a luat naștere numai omul. Din Macrocosmos s-a născut si Pământul.
Omul, care a primit forțele pentru conștiența sa de sine de la Pământ, este mult prea aproape, interior, de acesta pentru a-i descifra ființa. În epoca sufletului conștienței, în plină expansiune a conștienței de sine, ne-am obișnuit să observăm imensitatea spațială a Universului și să considerăm Pământul un fir de praf, insignifiant comparativ cu Universul fizic-spațial.
De aceea la început ni se va părea ciudat când o privire spirituală ne dezvăluie adevărata importanță cosmică a acestui presupus „fir de praf ”.
În suportul mineral al Pământului sunt inserate celelalte regnuri, regnul vegetal și regnul animal.
În toate trăiesc forțele pe care le vedem apărând în cursul anului sub diferitele lor forme. Să luăm lumea plantelor. Toamna și iarna ea arată niște forțe în curs de moarte fizică. Conștiența clarvăzătoare percepe în această formă de manifestare ființa acelor forțe care au făcut ca Macrocosmosul să se stingă treptat. Primăvara și vara, în viața vegetală se manifestă forțele de înmugurire și creștere. În această înmugurire și creștere conștiența clarvăzătoare percepe nu numai ceea ce face ca plantele să crească peste an ci și un excedent. Acest excedent este cel al forței germinative. Plantele conțin o forță germinativă mai mare decât consumă pentru creșterea frunzelor, a florilor și a fructelor. Conștiența clarvăzătoare vede acest excedent de forță germinativă revărsându-se afară, în Macrocosmosul extrapământesc.
Dar o forță excedentară se revarsă în Cosmosul extrapământesc și din regnul mineral. Această forță are misiunea de a duce forțele ce vin de la plante în Macrocosmos, în locurile în care trebuie. Sub influența forțelor minerale, forțele ce vin de la plante se plăsmuiesc într-o imagine a unui nou Macrocosmos.
Tot așa există forțe ce pornesc de la animal. Acestea nu acționează însă precum forțele minerale și vegetale, radiind dinspre Pământ, ci în așa fel încât plăsmuirea din lumea vegetală, transportată în Univers prin intermediul forțelor minerale, este ținută la un loc în interiorul unei sfere (forțe sferice), luând naștere imaginea unui Macrocosmos închis de jur împrejur.
Așa contemplă conștiența spiritual-cunoscătoare ființa pământescului. Aceasta sălășluiește în interiorul Macrocosmosului mort, vivifiindu-l mereu.
Așa cum din sămânța insignifiantă din punct de vedere spațial a plantei se formează din nou planta mare, tot așa din „firul de praf” numit Pământ se naște un nou Macrocosmos, în timp ce cel vechi, mort, se dezagregă.
O adevărată contemplare a ființei Pământului este cea care observă pretutindeni în el o lume germinândă. Poți să înțelegi regnurile naturii doar dacă ajungi să sesizezi în ele acest factor germinativ.
Omul își săvârșește existența sa pământească în mijlocul acestei vieți germinânde. El participă la acest proces germinativ, ca de altfel și la cel de stingere a vieții, de moarte. Din procesele de moarte el primește forțele sale de gândire. În trecut, atâta timp cât aceste forțe de gândire veneau din Macrocosmosul încă viu, ele nu constituiau baza conștienței de sine a omului. Ele trăiau ca forțe de creștere în om, care încă nu avea conștiența de sine. Forțele de gândire nu trebuie să aibă o viață proprie a lor, dacă urmează ca ele să formeze suportul conștienței de sine libere a omului. Ele, împreună cu Macrocosmosul în curs de a se stinge, trebuie să rămâne umbrele moarte ale viului din trecutul cosmic foarte îndepărtat.
Pe de altă parte, omul participă la germinativul Pământului. Din acesta provin forțele sale de voință. Ele sunt viață, însă din acest motiv omul nu ia parte cu conștiența sa de sine la ființa lor.
Ele radiază în cadrul ființei omenești în umbrele de gânduri, fiind inundate, invadate de aceste umbre. Conștiența de sine plenară, liberă a omului din epoca sufletului conștienței se viețuiește în interiorul omului în cadrul procesului de inundare de către gândul liber, dezvoltat în ființa germinândă a Pământului.
În entitatea omeneascâ se întâlnește trecutul, proiectând umbre, și viitorul, conținând germeni ai realității, iar întâlnirea este viața omenească din prezent.
Acest lucru devine imediat clar pentru conștiența contemplativă, atunci când se angajează în cercetarea regiunii spirituale din imediata vecintate a celei fizice, în care are loc și activitatea lui Mihael.
Viața oricărui lucru de pe Pământ devine transparentă, atunci când, pe baza lui, presimțim germenele cosmic. Fiecare formă de plantă, fiecare piatră apare sufletului omenesc într-o nouă lumină, dacă ne aăm seama că fiecare dintre aceste ființe, prin viața sa, prin forma sa, contribuie pentru ca Pământul în ansamblu să fie stadiul embrionar al unui nou Macrocosms, care va învia din cel vechi.
Încercați măcar o dată să faceți cât se poate de viu în dumneavoastră gândul referitor la aceste realități și veți simți importanța lui în cadrul sufletului omenesc.
Goetheanum, ianuarie 1925
153. La începutul epocii sufletului conștienței ne-am obișnuit să ne îndreptăm atenția asupra mărimii spațial-fizice a Universului, și înainte de toate să o resimțim. De aceea, Pământul este numit un fir de praf în acest Univers fizic, ce pare atât de grandios.
154. Acest „fir de praf” se înfățișează conștienței contemplative ca predispoziție embrionară a unui nou Macrocosmos, ce se va naște din cel vechi, în timp ce acesta se dovedește a fi murit. El a trebuit să se stingă pentru ca omul să se poată separa de el, cu conștiența deplină de sine.
155. În momentul cosmic actual omul participă cu forțele gândurilor sale care îl eliberează la Macrocosmosul mort și cu forțele sale de voință, care conform ființei lor îi rămân ascunse, la noul Macrocosmos, existent ca germene în ființă pământească ce va învia din cel vechi.
