În facultatea de amintire a omului trăiește imaginea personală a unei forțe cosmice ce a acționat în ființa omenească în modul arătat în ultimele noastre considerații. Această forță cosmică mai este încă și în prezent activă. Ea acționează, în arierplanul vieții omenești, ca forță de creștere, ca impuls însuflețitor. Aici ea acționează cu un aport mai important. Doar o mică parte și-o rezervă pentru a acționa în sufletul conștienței. Aici ea acționează ca forță de amintire.
Această forță de amintire trebuie să o vedem în lumina justă. ‒ Dacă în epoca actuală a devenirii cosmice omul percepe cu ajutorul simțurilor, această percepție este o străfulgerare de o clipă în conștiență a unor imagini cosmice. Străfulgerarea vine atunci când mintea este îndreptată spre lumea exterioară; ea străluminează conștiența; dispare când mintea nu se mai îndreaptă spre lumea exterioară. Acest ceva ce străfulgeră în sufletul omenesc nu trebuie să aibă durată, căci dacă omul nu l-ar scoate la timp din conștiență el s-ar pierde în conținutul conștienței. Omul n-ar mai fi el însuși. „Luminarea” prin intermediul percepției trebuie să trăiască în conștiență un timp foarte scurt, în așa-numitele copii, ce l-au interesat atât de mult pe Goethe. De asemenea, acest conținut al conștienței nu trebuie nici să încremenească în existențial; el trebuie să rămână imagine. Trebuie să devină la fel de puțin real pe cât de reală poate deveni imaginea într-o oglindă.
În ceva ce s-ar consuma în conștiență ca realitate omul s-ar pierde la fel ca în ceva ce ar avea durată prin sine însăși. Nici de această dată el n-ar mai putea fi el însuși.
Perceperea clară a lumii exterioare înseamnă astfel o activitate interioară a sufletului omenesc de pictare. O pictare fără substanțe. O pictare în devenire și stingere spirituală. Așa cum curcubeul din natură apare și dispare fără să lase în urma lui o urmă, tot astfel percepția se naște și piere fără ca ea să lase în urmă o amintire.
Totuși, odată cu fiecare percepție, între sufletul omenesc și lumea exterioară are loc totodată și un alt proces. Un proces aflat în părțile mai retrase ale vieții sufletești, acolo unde acționează forțele de creștere, unde acționează impulsurile vieții. În această parte a vieții sufletești, atunci când percepem se imprimă nu doar un tablou trecător, ci o imabine durabilă, reală. Așa ceva omul poate suporta, căci aceasta este în legătură cu existența omului ca realitate cosmică. Când se întâmplă acest lucru omul nu se poate pierde, după cum nu se poate pierde când crește sau se hrănește, fără a fi pe deplin conștient de asta.
Când acum omul își extrage din interiorul său amintirea, aceasta este o percepție interioară a ceea ce a rămas în al doilea proces, ce se derulează la percepția exterioară.
Din nou sufletul pictează, de data aceasta însă în trecutul ce trăiește în propriul interior omenesc. Și de această dată, în această activitate de pictare nu este permis să se formeze în conștiență un real durabil, ci doar o imagine care se naște și piere.
Așa se leagă reprezentarea perceptivă și amintirea în sufletul omenesc.
Forțele amintirii au însă în permanentă tendința de a fi mai mult decât pot fi, atunci când omul trebuie să nu ajungă să se piardă ca ființă conștientă de sine.
Căci fortele amintirii sunt resturi ale trecutului din devenirea omenească, și ajung ca atare în sfera de putere a lui Lucifer. Acesta are tendința de a condensa în ființa omenească impresiile lumii exterioare, ele luminând astfel continuu în conștiență sub formă de reprezentări.
Această strădanie a lui Lucifer ar fi încununată de succes dacă ei nu i s-ar opune forța lui Mihael. Ea face ca cele pictate în lumina interioară să nu încremenească într-o existență, păstrându-le sub forma unei imagini ce se naște și piere.
Forța excedentară ce răzbate însă la suprafață aici prin Lucifer din interiorul omenesc va fi metamorfozată în epoca lui Mihael în forță imaginativă. Deci treptat în conștiența intelectuală generală a omenirii își va face loc forța imaginației. ‒ Prin aceasta însă omul nu-și va mai încărca conștiența sa prezentă cu un real durabil; ea rămâne activă în imaginile ce se nasc și pier. Cu ajutorul imaginațiilor sale însă omul răzbate într-o lume spirituală mai înaltă, după cum cu amintirile sale pătrunde în propria sa entitate omenească. Omul nu depozitează imaginațiunile în el; ele sunt înscrise în existența cosmică; și din aceasta el le poate lua și picta fără încetare în viața de reprezentare imaginativă.
Astfel, ceea ce Mihael salvează de la încremenire în interiorul omului este primit, este preluat de lumea spirituală. Ceea ce omul viețuiește din forța imaginației conștiente, aceasta devine totodată conținut cosmic. Că acest lucru este posibil este un rezultat al Misteriului de pe Golgota. Forța lui Christos imprimă Cosmosului imaginația oamenilor; forța lui Christos care este unită cu Pământul. Cât timp ea nu era unită cu Pământul, ci acționa asupra Pământului din exterior ca forță solară, toate impulsurile de creștere și de viață mergeau în interiorul omului. Prin ele omul a fost plămădit din Cosmos și menținut în acesta. De când impulsul lui Christos trăiește împreună cu Pământul, omul este redat din nou Cosmosului, în ființa lui conștientă de sine.
Dintr-o ființă cosmică omul a devenit o ființă pământească; el este înzestrat pentru a deveni din nou o ființă cosmică, după ce, ca ființă pământească, a devenit el însuși.
Prin faptul că omul în reprezentarea sa de o clipită nu trăiește în existență, ci doar într-o reflectare a existenței, într-o existență imaginativă, avem posibilitatea dezvoltării libertății. Orice existent din conștiență este un element constrângător. Imaginea singură nu poate constrânge. Dacă este ca prin impresia ei să se producă ceva, atunci aceasta trebuie să se producă absolut independent de ea. ‒ Omul devine liber prin faptul că se ridică, cu ajutorul sufletului conștienței, din existent și se cufundă în imaginativul nonexistențial.
Aici se ridică o întrebare importantă: Prin faptul că omul, printr-o latură a ființei sale, părăsește existența nu pierde această existență prăbușindu-se în nonexistență?
Aici avem din nou unul din acele puncte în care, în analizarea lumii, ne aflăm în fața uneia din marile enigme.
Ceea ce este viețuit în conștiență ca reprezentare este născut din Cosmos. Față de Cosmos omul se prăbușește în nonexistență. În reprezentare el se eliberează de toate forțele Cosmosului. El pictează Cosmosul, în afara căruia se află.
Dacă ar fi numai atât, atunci libertatea ar licări în ființa omenească timp de o clipă cosmică; dar în aceeași clipă s-ar dizolva și entitatea omenească. Însă, în timp ce în reprezentare omul devine liber față de Cosmos, în viața sufletească inconștientă el este totuși conectat la viețile sale pământești anterioare și la viața dintre moarte și o nouă naștere. Ca om conștient el se află în existența imaginativă și cu inconștientul său rămâne în realitatea spirituală. În timp ce în Eul prezent el viețuiește libertatea, Eul său trecut îl menține în existență.
În raport cu existența, în reprezentare omul este dăruit cu totul stării la care a ajuns acum, prin contribuția întregului trecut cosmic și pământesc.
Aici, în evoluția omului se indică abisul neantului, peste care omul trece dacă devine o ființă liberă. Acțiunea lui Mihael și impulsul lui Christos fac posibil saltul peste.
Goetheanum, ianuarie 1925
162. În reprezentare omul nu trăiește cu sufletul conștienței în existență, ci în existența imaginativă, de imagine, în nonexistentă. Prin aceasta el este eliberat de împreună-viețuirea cu Cosmosul. Imaginile nu constrâng. Doar existentul constrânge. Când omul se orientează totuși după imagini, acest lucru este complet independent de imagini, adică este în situația de libertate față de Cosmos.
163. În clipa unei astfel de reprezentări omul este legat de existența Cosmosului doar prin ceea ce el a devenit din trecutul vieților sale pământești anterioare și din viețile sale dintre moarte și naștere.
164. Acest salt peste nonexistență față de Cosmos omul îl poate face doar prin activitatea lui Mihael și prin impulsul lui Christos.
