Prin reprezentare (gândire) și prin viețuirea amintirilor omul se află în lumea fizică. Însă oriunde își îndreaptă privirea în această lume fizică el nu va găsi, cu ajutorul simțurilor sale, nimic din ceea ce i-ar putea da forțele pentru a-și face reprezentări și a-și amintiri.
În reprezentare apare conștiența de sine. Aceasta este ‒ în sensul considerațiilor anterioare ‒ o cucerire pe care omul o are de la forțele pământescului. Aceste forțe pământești au însă particularitatea de a rămâne ascunse privirii senzoriale. Omul, în viața pământească, gândește de fapt doar ceea ce îi mijlocesc simțurile; însă forța necesară pentru a gândi nu-i oferă nimic din ceea ce gândește în felul acesta.
Unde găsim această forță ce, din pământesc, formează reprezentarea (gândirea) și imaginile amintirii ?
Această forță o găsim dacă ne îndreptăm privirea spirituală spre ceea ce aduce cu sine omul din viețile pământești anterioare: Conștiența obișnuită nu cunoaște acest lucru. Ea trăiește la început inconștientă în om. Dar îndată ce omul, după existența spirituală, pășește pe Pământ ea se dovedește a fi înrudită cu acele forțe pământești ce nu intră în sfera observației senzoriale și a gândirii legate de simțuri.
În această sferă omul nu are acces cu reprezentarea (gândirea), ci cu voirea, care se derulează în sensul impus de destin.
Luând în considerare cele spuse, și anume că Pământul dezvoltă forțe ce cad în afara domeniului senzorial, putem vorbi de un „Pământ spiritual”, ca pol opus celui fizic. Rezultă atunci că omul trăiește ca ființă volițională în și cu „Pământul spiritual”, dar ca ființă ce are reprezentări (ca ființă gânditoare) este integrat Pământului fizic, fără ca de fapt să trăiască ca atare împreună cu el.
Omul, ca ființă gânditoare, aduce din lumea spirituală niște forțe în lumea fizică; însă cu aceste forțe el rămâne o ființă spirituală, care doar apare în lumea fizică, însă nu intră în comuniune cu ea.
În timpul existenței terestre omul dotat cu facultatea de reprezentare (omul gânditor) stabilește o comuniune doar cu „Pământul spiritual”. Din această comuniune se naște conștiența sa de sine. ‒ Nașterea acesteia se datorează așadar unor procese care au loc pe Pământ și se petrec ca procese spirituale în om. Dacă cuprindem cu privirea spirituală ceea ce a fost descris aici, atunci în fața acestei priviri avem „Eul omenesc”.
Cu viețuirile amintirilor ajungem în domeniul corpului astral al omului. În amintire nu avea de-a face, ca în cazul reprezentării (gândirii), doar cu o revărsare a rezultatelor vieților pământești anterioare în Eul prezent, ci și cu o revărsare a forțelor lumii spirituale viețuite de om între moarte și o nouă naștere, în interiorul lui. Această revărsare se întâmplă în corpul astral.
În cadrul Pământului fizic nu există, pentru recepționarea nemijlocită a forțelor ce se revarsă astfel, de asemenea, niciun domeniu. Omul, ca ființă care își amintește, se poate uni la fel de puțin cu lucrurile și procesele pe care le percep simțurile sale pe cât de puțin se unește cu acestea ca ființă ce-și face reprezentări.
El intră însă în comuniune cu ceva ce nu este propriu-zis fizic, dar care convertește fizicul în procese, în acțiuni. Acestea sunt procesele ritmice din viața naturii și a omului. În natură ziua alternează ritmic cu noaptea, anotimpurile se succed ritmic și așa mai departe. În om respirația și circulația sangvină se produc într-un ritm. La fel decurge alternanța somn-veghe și așa mai departe.
Procesele ritmice nu sunt ceva fizic nici în natură, nici în om. Ele ar putea fi numite semispirituale. Fizicul, ca obiect, dispare în procesul ritmic. În activitatea de amintire omul este transpus cu ființa sa în ritmul său și în ritmul naturii. El trăiește în corpul său astral.
Yoga indiană vrea o înălțare exclusivă în ritm. Ea vrea să părăsească domeniul reprezentării, al Eului și, într-o trăire interioară asemănătoare amintirii, să privească în lumea situată dincolo de ceea ce poate cunoaște conștiența obișnuită.
Viața spirituală apuseană nu are voie să înăbușe Eul pentru a ajunge la cunoaștere. Ea trebuie să apropie Eul de percepția spiritualului.
Acest lucru nu se poate întâmpla atât timp cât pătrunderea din lumea senzorială în lumea ritmică se face viețuind în ritm doar devenirea semispirituală a fizicului. Trebuie mai degrabă găsită acea sferă a lumii spirituale ce se revelează în ritm.
Sunt posibile astfel două căi. Prima: viețuirea fizicului în procese ritmice, a felului cum acest fizic devine semispiritual. Aceasta este o cale mai veche și care nu mai trebuie urmată astăzi. A doua: viețuirea lumii spirituale ce are în sfera sa ritmul cosmic din interiorul și din exteriorul omului, așa cum omul are ca sferă a sa lumea pământească, cu ființele și procesele fizice.
De această lume a spiritului ține acum tot ceea ce se întâmplă în clipa cosmică prezentă prin Mihael. Un spirit ca Mihael aduce lucrurile, care altfel ar ajunge în domeniul luciferic, în domeniul dezvoltării pur omenești ‒ ce nu este influențat de Lucifer ‒ prin faptul că își alege ca sediu al său lumea ritmică.
Toate acestea pot fi contemplate în momentul în care omul ajunge la treapta imaginației; căci sufletul trăiește cu imaginația în ritm, iar lumea care se revelează în ritm este cea a lui Mihael.
Amintirea, memoria, se găsește deja înăuntrul acestei lumi, dar nu foarte profund, deocamdată. Conștiența obișnuită nu viețuiește nimic în legătură cu aceasta. Când accedem însă la imaginație, din lumea ritmului apare mai întâi lumea amintirilor subiective; aceasta însă se transformă imediat în imaginile arhetipale ce trăiesc în eteric și sunt create de lumea divin-spirituală pentru lumea fizică. Viețuim eterul străluminând în imagini cosmice, eterul ce ascunde în sine creația cosmică. Iar forțele solare ce țes în acest eter nu fac aici doar să radieze, ele scot prin vrajă din lumină arhetipurile lumilor. Soarele apare ca pictorul cosmic al lumilor. El este contraimaginea cosmică a impulsurilor, care în om pictează imaginile reprezentării (gândirii).
Goetheanum, ianuarie 1925
165. Omul ca ființă gânditoare trăiește în sfera Pământului fizic; dar el de fapt nu intră în comuniune cu acesta. El trăiește ca ființă spirituală în așa fel, încât percepe fizicul; forțele în vederea gândirii el le primește însă de la „Pământul spiritual”, pe aceeași cale pe care vțeluiește destinul prin consecințele vieților pământești anterioare.
166. Ceea ce este viețuit în amintire (memorie) există deja în lumea în care fizicul devine, în ritm, semispiritual și în care se desfășoară procese spirituale precum cele ce se petrec în clipa cosmică prezentă prin intermediul lui Mihael.
167. Cine face cunoștință în mod just cu gândirea și amintirea, aceluia i se deschide înțelegerea faptului că omul, ca ființă pământească, trăiește în domeniul pământesc, dar fără a se scufunda deplin cu ființa sa în acest domeniu, ci căutând ca ființă extrapământească, prin comuniunea cu „Pământul spiritual”, conștiența sa de sine, ca o desăvârșire a Eului.
