Se spune că odată cu depășirea epocii filosofice și-a făcut apariția, la mijlocul secolului al XIX-lea, epoca naturalist-științifică. Și se mai spune, de asemenea, că această epocă naturalist-științifică continuă și-n ziua de azi, în timp ce mulți susțin că s-ar reveni din nou la anumite intenții filosofice.
Toate acestea corespund căilor de cunoaștere pe care a mers epoca modernă, nu însă și căilor vieții. Prin reprezentările sale omul trăiește încă în natură, chiar dacă el transpune în concepția naturală gândirea mecanică. Cu viața sa volițională el trăiește însă în așa mare măsură într-o mecanică a fenomenului tehnic, încât acesta a dat de mult timp epocii naturalist-științifice o nuanță cu totul nouă.
Dacă vrei să înțelegi viața omenească, trebuie mai întâi s-o privești dinspre două laturi. Din viețile pământești anterioare omul aduce cu sine facultatea de a-și reprezenta cosmicul care acționează în jurul Pământului și în cadrul sferei pământești. Prin simțuri el percepe cosmicul ce acționează pe Pământ, iar prin organizarea sa gânditoare el gândește cosmicul ce acționează de la periferia pământească asupra Pământului.
Astfel, prin corpul său fizic el trăiește în percepție, iar prin corpul său eteric în gândire.
Cele ce se petrec în corpul său astral și în Eul său domnesc în regiuni mai ascunse ale sufletului, de exemplu în destin. Ele nu trebuie căutate în legăturile complicate de destin, ci în primul rând în aspectele elementare, simple ale vieții.
Când omul își orientează organismul în interiorul anumitor forțe pământești, el se unește cu aceste forțe. El învață să se ridice la verticală și să meargă, învață cum să se introducă cu brațele și mâinile în echilibrul forțelor pământești. Dar aceste forțe nu sunt ceva care să vină din Cosmos, ci ceva exclusiv pământesc.
În realitate, nimic din ceea ce viețuiește omul nu este o abstracțiune, numai că el nu-și dă seama de unde vine ceea ce viețuiește. În felul acesta, din ideile legate de diferite realități el construiește abstracțiuni. Omul vorbește de legitate mecanică. El își închipuie că a extras-o din sfera legăturilor naturale. Nu așa stau lucrurile. De fapt, tot ceea ce omul viețuieșe în suflet ca legi pur mecanice este aflat interior datorită orientării sale față de lumea terestră (datorită poziției sale verticale, a mersului său etc.).
Prin aceasta însă mecanicul se caracterizează ca ceva pur pământesc; căci legitatea naturală care domnește în culoare, sunet și așa mai departe s-a scurs în pământesc din Cosmos. Abia în sfera pământească legității naturale i se întipărește și elementul mecanic, după cum omul, prin viețuirea sa proprie, se confruntă cu acesta abia în sfera pământească.
Marea majoritate a ceea ce acționează astăzi prin tehnică în cultură, cu care omul și-a întrețesut în cel mai înalt grad viața sa, nu este natură, ci subnatură. Este o lume ce se emancipează de natură înspre în jos.
Observați cum orientalul, când vrea să se îndrepte spre spirit, caută să iasă din stările de echilibru ce provin exclusiv din elementul terestru. El ia o postură meditativă, care îl plasează în echilibrul pur cosmic. Pământul nu mai acționează atunci asupra orientării organismului său. (Spun acestea nu în scopul de a fi imitate, ci doar pentru a face mai clare cele expuse mai sus. Cine cunoaște scrierile mele, știe în ce constau deosebirile, sub acest aspect, dintre viața spirituală răsăriteană și cea apuseană.)
Omul a avut nevoie de relația cu elementul pur pământesc pentru a-și putea dezvolta sufletul conștienței. Așa se face că în ultima vreme a apărut peste tot tendința de a transpune și în faptă acel lucru în care omul trebuie să se acomodeze. Când omul se aclimatizează în elementul pur pământesc el întâlnește ahrimanicul. El trebuie să ajungă cu propria sa ființă într-un raport just cu acest element ahrimanic.
În mersul de până acum al epocii tehnice lui i se refuză deocamdată și posibilitatea de a găsi raportul just în ceea ce privește cultura ahrimanică. Omul trebuie să găsească în el tăria, forța interioară de cunoaștere pentru a nu fi înfrânt în cultura tehnică de Ahriman. Subnatura trebuie înțeleasă ca atare. Ea poate fi înțeleasă doar în măsura în care omul, prin cunoașterea spirituală, se ridică cel puțin atât de sus în supranatura extrapământească pe cât de jos a coborât în subnatură prin tehnică. Epoca are nevoie de o cunoaștere care să fie deasupra naturii, întrucât, pe plan interior, ea trebuie să pună capăt unui conținut de viață cu efect periculos, ce a coborât în subnatură. Bineînțeles, nici nu intră în discuție aici că nu trebuie să ne reîntoarcem la stadiile anterioare de cultură, ci că omul trebuie doar să găsească calea de a aduce noile condiții culturale într-un raport just față de sine și față de Cosmos.
Astăzi sunt foarte puțini aceia care simt ce sarcini spirituale importante se pun aici pentru om. Electricitatea, care după descoperie a fost glorificată drept sufletul existenței naturale, trebuie recunoscută în forța ei de a conduce de la natură în subnatură. Omul nu trebuie însă să alunece odată cu ea.
În perioada în care încă nu exista o tehnică autonomă față de natura propriu-zisă, omul găsea spiritul prin contemplarea naturii. Tehnica devenită autonomă l-a făcut pe om să încremenească, să persiste în mecanic-material, ca în ceva ce pentru el a devenit de-acum știință. În el orice divin-spiritual, care să fie în legătură cu originea evoluției omenirii, lipsește. Sfera este dominată de ahrimanicul pur.
Într-o știință a spiritului se creează acum cealaltă sferă, în care nu există niciun fel de element ahrimanic. Și tocmai prin asimilarea prin cunoaștere a acelei spiritualități la care puterile ahrimanice nu au acces omul este fortificat pentru a se opune în lume lui Ahriman.
Goetheanum, martie 1925
183. În epoca naturalist-științifică, ce începe la mijlocul secolului al XIX-lea, activitatea culturală a oamenilor nu numai că alunecă în sfera cea mai de jos a naturii, dar coboară chiar dedesubtul naturii. Tehnica devine subnatură.
184. Acest lucru cere ca omul să găsească prin viețuire o cunoaștere spirituală, în cadrul căreia să se poată ridica atât de mult în supranatură pe cât coboară dedesubtul naturii prin activitatea tehnică subnaturală. Prin aceasta el creează în interiorul său forța de a nu se scufunda.
185. O concepție anterioară asupra naturii ascundea încă în sine spiritul de care se leagă originea evoluției omenești; treptat, acest spirit a dispărut din concepția asupra naturii și în ea a pătruns spiritul pur ahrimanic, care de la ea s-a revărsat în cultura tehnică.
