Prăbușirea Imperiului roman legată de apariția unor popoare ce veneau din est ‒ așa-numitele popoare migratoare ‒ este un fenomen istoric asupra căruia privirea cercetătorului trebuie să se îndrepte mereu. Căci prezentul conține încă multe consecințe ale acestor evenimente zguduitoare.
Însă tocmai înțelegerea acestor evenimente nu este accesibilă unei analize istorice exterioare. Trebuie să luăm în considerare sufletele oamenilor ce intervin în „migrația popoarelor” și în decăderea Imperiului roman.
Civilizaliile greacă și romană înfloresc în epoca în care în omenire se dezvoltă sufletul înțelegerii sau al afectivității. Romanii și grecii sunt purtătorii propriu-ziși ai acestei dezvoltări. Dezvoltarea acestei etape sufletești la popoarele grec și roman nu poartă însă în sine un germene care să fi putut naște din sine într-un mod just sufletul conștienței. În cadrul civilizațiilor greacă și romană s-a manifestat din plin tot ceea ce ține de conținutul spiritual și sufletesc al sufletului înțelegerii sau afectivității. Prin forțele proprii el nu se poate revărsa dincolo, în sufletul conștienței.
Cu toate acestea, natural, se ivește stadiul sufletului conștienței, dar totul pare ca și când sufletul conștienței n-ar fi ceva născut din personalitatea grecului sau romanului ci ceva implantat din afară ființei sale.
În cursul timpului, faptul de a fi unit sau despărțit de entitălile divin-spirituale, despre care s-a vorbit atât în aceste considerații, se petrece cu o intensitate diferită. În timpurile vechi exista o putere ce intervenea în evoluția omenirii cu mână hotărâtă. În viețuirea grecească și romană a primelor secole creștine puterea era mai slabă. Ea exista însă. Cât timp grecul (sau romanul) dezvolta deplin în el sufletul înțelegerii sau afectivității el simțea ‒ inconștient însă pentru suflet semnificativ ‒ o despărțire de ființialitatea divin-spirituală, o autonomizare a omenescului. Acest lucru a încetat în primele secole creștine. Licărirea în interior a sufletului conștienței a fost resimțită ca o unire cu divin-spiritualul. A avut loc o revenire de la o autonomie mai mare a sufletului la una mai redusă. Conținutul creștin n-a putut fi receptat în sufletul conștienței omenești, deoarece însuși acesta n-a putut fi integrat în entitatea omenească.
Astfel, acest conținut creștin era resimțit ca ceva din afară ‒ din lumea spirituală exterioară ‒, ca ceva dat, nu ca ceva împreună cu care să crească prin forțele proprii de cunoaștere.
La popoarele nou intrate în istorie, popoarele venite din nord-est, situația se prezenta altfel. Ele traversaseră stadiul sufletului înțelegerii sau afectivității într-o stare care pentru ele se făcea simțită ca o dependență de lumea spirituală. Ele au început să resimtă ceva din sentimentul de independență omenească abia după ce primele forțe ale sufletului conștienței au început să licărească în zorii apariției creștinismului. În ele sufletul conștienței s-a ivit ca ceva unit cu entitatea omenească. Prin faptul că sufletul conștientei câștiga în ei putere, ei se simțeau într-o fericită evoluție a forțelor interioare.
Această viață, ce sta să încolțească, a primilor zori ai sufletului conștienței s-a suprapus la aceste popoare cu conținutul creștin. Ele l-au resimțit în suflet ca pe ceva înviorător, nu ca pe ceva dat din exterior.
Aceasta era dispoziția în care se aflau populațiile care s-au apropiat de Imperiul roman și de tot ceea ce era legat de acesta. Aceasta era dispoziția arianismului în comparație cu cea a atanasianismului. În evoluția istorică universală, acolo exista o contradicție interioară profundă.
La început, în sufletul conștienței, exterior grecului și romanului, acționa ființa divin-spirituală, care încă nu se unise deplin cu viața pământească, ci doar radia în interiorul ei. În sufletul conștienței francilor, germanilor și așa departe, ce abia începuse să licărească, divin-spiritualul care se putea uni cu omenirea mai acționa doar foarte slab.
A urmat o perioadă în care conținutul creștin, care acționa în sufletul conștienței și plutea deasupra omului, se răspândea în viață; întru câtva acest conținut a rămas unit cu sufletul, continua să existe în interiorul omului ca impuls și aștepta clipa în care putea începe să se dezvolte, clipă ce nu putea veni înainte ca sufletul conștienței să atingă un anumit stadiu de dezvoltare.
Perioada începând cu primele secole creștine până în epoca dezvoltării sufletului conștienței este una în care peste omenire domnea, ca viață spirituală definitorie, un conținut spiritual cu care omul nu se putea uni cognitiv. De aceea el se unește exterior cu acesta; îl „explică” și reflectează cât de insuficiente sunt forțele lui sufletești pentru a realiza legătura cognitivă. El face deosebirea între domeniul la care răzbate cunoașterea și cel la care nu răzbate. Se impune tendința de a renunța să se activeze forțele sufletești care se ridică prin cunoaștere la lumea spirituală. Și așa vine vremea, la cumpăna secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, în care din punct de vedere cognitiv, în special, are loc o îndepărtare de spiritual a forțelor sufletești orientate spre spiritual. ‒ Începe să se trăiască doar în cadrul forțelor sufletești îndreptate spre senzorial-perceptibil.
Forțele de cunoaștere devin opace pentru spiritual, în special în secolul al XVIII-lea.
Gânditorii pierd în ideile lor conținutul spiritual. În idealismul din prima jumătate a secolului al XIX-lea ei acreditează ideile golite de spirit drept însuși conținutul creator al lumii; de exemplu, Fichte, Schelling, Hegel. Sau indică un suprasensibil care se volatilizează, deoarece este lipsit de spirit; vezi Spencer, John Stuart Mill și alții. Ideile sunt moarte, dacă ele nu caută spiritul viu.
Privirea spirituală pentru spiritual se pierde dintr-odată.
O „continuare” a vechii cunoașteri spirituale nu este posibilă. Forțele sufletești trebuie, pe măsură ce sufletul conștienței se dezvoltă în ele, să caute să reînnoade legătura lor elementară, nemijlocit vie, cu lumea spirituală. Antroposofia vrea să realizeze această reînodare.
În viața spirituală a epocii, nici măcar personalitățile conducătoare nu știu ce vrea ea, antroposofia. Și în felul acesta și alte cercuri ce urmează pe acești conducători sunt împiedicate să ajungă la ea. Conducătorii trăiesc într-un conținut sufletesc care treptat s-a dezobișnuit să mai facă uz de forțele spirituale. Ei sunt în situația unui om care, având un organ paralizat, renunță să mai folosească acel organ. Căci începând cu secolul al XVI-lea și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea forțele superioare de cunoaștere au fost paralizate. Și omenirea a rămas complet inconștientă în legătură cu acest lucru; ea considera folosirea unilaterală a cunoașterii, în direcția lumii senzoriale, ca un progres deosebit.
Goetheanum, martie 1925
180. Grecii și romanii sunt popoarele cele mai înzestrate pentru a dezvolta sufletul înțelegerii sau afectivității. Ei dezvoltă acest stadiu sufletesc până la perfecțiune. Nu poartă însă în sine germenele care să-i conducă în linie dreaptă spre sufletul conștienței. Viața lor sufletească apune în interiorul sufletului înțelegerii sau afectivității.
181. Dar în perioada dintre nașterea creștinismului și până în epoca dezvoltării sufletului conștienței domnește o lume spirituală ce nu se unește cu forțele sufletești ale omului. Acestea „explică” lumea spirituală, însă nu o viețuiesc.
182. În cadrul popoarelor ce au avansat dinspre nord-est spre Imperiul roman odată cu așa-zisa „migrație a popoarelor” trăiește o abordare a sufletului înțelegerii sau afectivității ce pornește din simțire. În schimb, în sufletele lor se dezvoltă sufletul conștienței, întipărit în acest element de simțire. Viața interioară a acestor popoare așteaptă timpul în care este din nou posibilă o stare de unire deplină a sufletului cu lumea spirituală.
