În această perioadă – prin 1888 – viaţa mea sufletească mă împingea, pe de o parte, la o mare concentrare spirituală; pe de altă parte, viaţa m-a pus în mijlocul unor relaţii sociale extinse. Introducerea amănunţită pe care trebuia s-o scriu la volumul al doilea din lucrările de ştiinţele naturii ale lui Goethe [Nota 74], de a căror editare mă îngrijeam, a făcut ca în sufletul meu să apară necesitatea de a-mi exprima concepţia despre lumea spirituală sub forma unei expuneri clare. Acest lucru cerea o detaşare interioară de tot ceea ce mă lega de viaţa exterioară. Datorez mult faptului că am fost în stare de această detaşare. Pe atunci puteam sta într-o cafenea, având în jurul meu cea mai mare agitaţie şi zgomotele cele mai felurite şi să fiu, totuşi, absolut liniştit în interior, cu gândurile îndreptate numai spre ceea ce trebuia să scriu drept concept, care a devenit apoi introducerea amintită. Aveam astfel o viaţă interioară fără absolut nici o legătură cu viaţa exterioară, în care, totuşi, interesele mele erau foarte strâns împletite.
Era tocmai vremea în care, în Austria aceste interese erau nevoite să se ocupe de fenomenele de criză ce se făceau simţite în viaţa politică. Unele personalităţi cu care întreţineam relaţii mai strânse îşi dăruiau toate forţele rezolvării problemei naţionale, care se punea cu acuitate în Austria. Alţii se ocupau de problemele sociale. Mai erau şi unii care se străduiau să aducă un suflu înnoitor în viaţa artistică.
Când trăiam cu sufletul meu în lumea spirituală, eu aveam adeseori sentimentul că toate aceste încercări aveau să rămână sterile, pentru că ele se fereau să se apropie de forţele spirituale ale vieţii. Ori mie mi se părea că în acel moment era necesar, în primul rând ca oamenii să se gândească la aceste forţe spirituale. Dar, în acea viaţă spirituală în mijlocul căreia trăiam n-am putut găsi conştienţa clară a acestui lucru.
Pe atunci apăruse epopeea satirică Homunculus a lui Robert Hamerling [Nota 75]. În această epopee, el punea în faţa epocii o oglindă în care vedeai reflectate în imagini intenţionat caricaturale materialismul ei, interesele ei îndreptate spre aspectele exterioare ale vieţii. Omul care nu mai poate trăi decât gândind şi acţionând în mod mecanicist-materialist face un pact cu femeia, a cărei esenţă se află într-o lume fantastică, nu într-una reală. Hamerling voia să surprindă cele două aspecte ale decăderii civilizaţiei. Pe de o parte, el vedea tendinţa, lipsită de lumina spiritului, de a gândi lumea ca pe un mecanism şi de a modela viaţa conform legilor mecanice; pe de altă parte, reprezentările fantastice, lipsite de căldura sufletului, care nu caută deloc să stabilească o legătură reală între aparenta viaţă spirituală şi realitate.
Caracterul grotesc al imaginilor în care Hamerling înfăţişa toate acestea, i-au îndepărtat de el pe mulţi dintre aceia care-l admirau mai înainte, pentru celelalte opere ale sale. Şi în casa delle Grazie, în care înainte Hamerling era admirat fără rezerve, toată lumea a devenit rezervată după ce apăru această epopee.
Dar mie Homunculus mi-a lăsat o impresie profundă. El arată, aşa îmi părea, forţele care acţionează asupra civilizaţiei moderne întunecând spiritul. Am găsit acolo un avertisment foarte serios adresat epocii sale. Dar mi-a fost şi mie greu să iau o atitudine faţă de Hamerling. Iar apariţia lucrării Homunculus a făcut să se înmulţească frământările din sufletul meu. În Hamerling vedeam o personalitate care, pentru mine, era ea însăşi o expresie deosebit de pregnantă a epocii. M-am întors cu gândul la vremea în care Goethe și cei care lucrau alături de el înălțaseră idealismul pe o culme demnă de adevărata esență a omului. Mi-am dat seama că trebuie să se pătrundă în lumea spirituală reală tocmai prin această poartă a idealismului. Idealismul îmi apăruse ca o umbră splendidă pe care nu lumea senzorială, ci cea spirituală o proiectează în sufletul omului și care reprezintă un îndemn de a ajunge, pornind de la această umbră, la lumea care a proiectat-o.
Îl iubeam pe Hamerling, care zugrăvise umbra idealistă în imagini atât de puternice. Dar mă nemulțumea adânc faptul că el se oprea în acest punct, faptul că privirea lui era îndreptată mai puțin spre viitor, spre necesitatea afirmării unei noi forme a lumii spirituale reale, cât spre trecut, spre umbra unei spiritualităţi denaturate de materialism. Totuşi, Homunculus îmi plăcea. Chiar dacă nu arăta pe ce cale se poate pătrunde în lumea spirituală, el arăta, totuşi, unde ajungi dacă vrei să te mişti excluisv într-o lume nespirituală.
Mă ocupam de Homunculus într-o perioadă în care cugetam la natura creaţiei artistice şi a frumosului. Sentimentele care au trăit în sufletul meu în acea vreme şi-au găsit expresia în mica scriere Goethe ca părinte al unei noi estetici [Nota 76], redarea în scris a unei conferinţe pe care o ţinusem în cadrul Societăţii „Goethe” din Viena. Voiam să aflu din ce cauze idealismul unei filosofii atât de curajoase, care-şi spusese cuvântul într-un mod atât de convingător prin Fichte şi Hegel, nu putuse, totuşi, să ajungă până la spiritul viu. Una dintre căile pe care căutam să aflu aceste cauze era aceea de a reflecta la erorile filosofiei pur idealiste pe tărâmul esteticii. Hegel și cei care gândeau ca el credeau că găsesc conținutul artei în apariţia „ideii” sub formă materială. Când „ideea“ apare în materialismul senzorial, ea ni se prezintă drept frumos. Aceasta era părerea lor. Dar epoca de după acest idealism nu mai voia să recunoască realitatea „ideii”. Pentru că în concepţia idealistă despre idee, aşa cum trăia ea în conştienţa idealiştilor, cu trimiterea spre o lume spirituală, ea nu s-a putut impune celor de după ei drept ceva care are o existenţă reală. Şi astfel a luat naştere estetica „realistă”, care, la opera de artă, nu vede apariţia ideii în imagine senzorială, ci se ocupă numai de imaginea senzorială, care, izvorând din necesităţile naturii omeneşti, ia în opera de artă o formă ireală.
Eu consideram că esenţial într-o operă de artă este ceea ce se înfăţişează simţurilor. Dar mie mi se revela faptul că drumul pe care merge artistul adevărat atunci când creează conduce spre spiritul real. El porneşte de la ceea ce poate fi perceput prin simţuri; îi dă, însă, o altă înfăţişare. Transformând materialul senzorial, el nu se lasă condus de un impuls pur subiectiv, ci caută să dea acestui material senzorial o formă care să-l arate ca şi cum spiritul însuşi ar sta în faţa ochilor. Frumosul nu este, îmi spuneam eu, apariţia ideii în forma senzorială, ci redarea a ceva senzorial în forma spiritului. Eu vedeam, deci, în existenţa artei o transpunere a lumii spiritului în cea senzorială. Artistul adevărat recunoaşte, mai mult sau mai puţin inconştient, existenţa spiritului. Şi nu este nevoie – aşa-mi spuneam pe atunci, de atâtea şi atâtea ori – decât ca acele forţe sufleteşti din artist care lucrează asupra materialului senzorial să fie transformate în facultatea de a percepe într-un mod pur spiritual, liber de senzorial, pentru ca el să ajungă la cunoaşterea lumii spirituale.
Pe atunci cunoaşterea adevărată, apariţia spiritualului în fenomenul artistic şi voinţa morală a omului mi se înfăţişau ca o unitate. Vedeam în personalitatea umană un punct central în care aceasta este legată în mod nemijlocit de esenţa cea mai originară a lumii. Din acest punct central izvorăşte voinţa. Şi dacă în acest punct central este activă lumina limpede a spiritului, voinţa devine liberă. Atunci omul acţionează în acord cu spiritualitatea lumii, care nu creează din necesitate, ci numai realizându-şi propria esenţă. În acest punct central al omului se nasc ţeluri care nu izvorăsc din nişte imbolduri nebuloase, ci din „intuiţii morale”, din intuiţii care sunt în sine tot aşa de transparente. Eu voiam să găsesc prin perceperea voinței libere spiritul prin care omul ca individualitate este în lume. Prin perceperea bazată pe simţire a frumosului adevărat voiam să văd spiritul care lucrează prin om, când el desfăşoară o activitate în materia senzorială în aşa fel încât nu-şi manifestă propria fiinţă doar în mod spiritual, drept faptă liberă, ci în aşa fel încât fiinţa sa spirituală se revarsă în lume, care, ce-i drept, este făcută din spirit, dar nu-l revelează pe acesta în mod nemijlocit. Prin perceperea a ceea ce este adevărat voiam să trăiesc spiritul care se revelează în esenţa lui veritabilă, al cărui reflex spiritual este fapta morală şi către care tinde creaţia aratistică, atunci când plăsmuieşte o formă senzorială.
În sufletul meu se contura o „Filosofie a libertăţii”, o concepţie despre lumea senzorială însetată de spirit, care năzuieşte spre el prin mijlocirea frumosului, o percepere spirituală a lumii vii a adevărului.
Tot în anul 1888 am fost introdus în casa pastorului evanghelic din Viena, Alfred Formey [Nota 77]. Acolo se aduna o dată pe săptămână un cerc de artişti şi literaţi. Alfred Formey însuşi îşi făcuse apariţia în public în calitate de poet. Din inimă de prieten, Fritz Lemmermayer îl caracteriza astfel: „O inimă caldă, simţind intim natura, exaltat, aproape extatic în credinţa în Dumnezeu şi în fericirea divină – aşa creează Alfred Formey în acorduri delicate, vijelioase. E ca şi cum paşii săi n-ar atinge pământul, ca şi cum ar visa şi ar pluti sus printre nori”. Ca om, Alfred Formey era tot aşa. Simţeai că parcă ai fi ridicat de pe Pământ atunci când intrai în această casă de pastor şi când, la început, erau acolo numai stăpânul şi stăpâna casei. Pastorul era evlavios cum numai copiii pot fi; dar în sufletul său cald evlavia se transforma în modul cel mai firesc cu putinţă în dispoziţie lirică. Te simţeai de îndată scăldat într-o atmosferă de cordialitate atunci când Formey rostea fie şi numai câteva cuvinte. Soţia lui renunţase la scenă de dragul casei parohiale. Nimeni n-ar fi putut-o recunoaşte pe fosta actriţă în amabila soţie de pastor care-şi primea oaspeţii cu o graţie fermecătoare. Pe pastor îl îngrijea aproape ca o mamă; şi fiecare cuvânt pe care i-l adresa respira această grijă maternă. La amândoi exista un contrast încântător între delicateţea sufletului şi statura deosebit de mare. În atmosfera îndepărtată de lume a acestei case parohiale oaspeţii aduceau acum „lume”, de pe toate meridianele spirituale. Aici venea din când în când văduva lui Friedrich Hebbel. Apariţia ei era întotdeauna o adevărată sărbătoare. La o vârstă înaintată ea mai poseda încă o artă a declamaţiei care-ţi umplea sufletul de un farmec indescriptibil şi îţi cucerea cu totul simţul artistic. Iar când Christina Hebbel [Nota 78] povestea, întreaga încăpere era străbătută de căldură sufletească. Cu ocazia acestor seri la Formey am cunoscut-o şi pe actriţa Willborn [Nota 79]. O personalitate interesantă, cu o voce strălucit înzestrată pentru declamaţie. Puteai s-o asculţi de nenumărate ori, cu o bucurie mereu nouă, recitând Cei trei ţigani de Lenau. În curând cercul care se formase în jurul lui Formey a început să se întâlnească şi la doamna Willborn. Dar ce mult se deosebea atmosfera de aici de cea din casa lui Formey! Aceiaşi oameni care în casa pastorului rămâneau serioşi îşi arătau aici dragostea faţă de lume şi viaţă, nevoia de a râde, atunci când „poetul popular vienez” Friedrich Schlögl [Nota 80] îşi citea snoavele. De exemplu, atunci când în Viena fusese introdusă, într-un cerc restrâns, practica incinerării, el scrisese un „foileton”. Acolo el povestea cum un om care-şi iubea nevasta cam prea „vârtos” îi striga acesteia de fiecare dată când nu-i convenea ceva: „Bătrânico, o să te incinerez!” În legătură cu astfel de lucruri în casa lui Formey se făceau observaţii ce se constituiau într-un fel de capitole de istorie a culturii Vienei; în casa doamnei Willborn, aceleaşi lucruri ne făceau să râdem de se zgâlţâiau scaunele. În casa Willborn, Formey arăta ca un om de lume; în casa lui Formey, doamna Willborn arăta ca o stareţă. Puteai face studii foarte aprofundate asupra metamorfozei oamenilor, până şi în expresia feţei.
În casa lui Formey venea şi Emilie Mataja, care-şi publica sub numele de Emil Marriot romanele ce făceau dovada unei pătrunzătoare puteri de observare a vieţii. O personalitate fascinantă, care dezvăluia în felul ei genial, sugestiv, adesea provocator, durităţile din existenţa omenească. O artistă care ştia să înfăţişeze viaţa acolo unde ea îşi amestecă enigmele în întâmplările de toate zilele, acolo unde ea trimite asupra unor oameni, distrugându-i, un destin tragic.
Aici puteau fi ascultate şi cele patru doamne care alcătuiau cvartetul feminin austriac Tschempas; aici Fritz Lemmermayer recita adesea, pe un ton melodramatic, poezia lui Hebbel Băiatul de pe câmpie, acompaniat de acordurile înflăcărate ale lui Alfred Stross la pian.
Iubeam această casă parohială în care puteai găsi atâta căldură. Tot ce se întâmpla aici, izvora din cel mai nobil umanism.
În aceeaşi perioadă am fost nevoit să mă ocup intens de problemele oficiale ale Austriei. Fiindcă în anul 1888 mi s-a încredinţat, pentru scurt timp, funcţia de redactor-şef la „Deutschen Wochenschrift” [Nota 81]. Aceasta fusese întemeiată de istoricul Heinrich Friedjung. Scurta mea activitate la redacţia ei s-a desfăşurat în perioada în care divergenţele naţionale din sânul statului austriac se ascuţiseră la culme. Nu mi-a fost uşor să scriu în fiecare săptămână câte un articol referitor la evenimentele politice. Fiindcă, în fond, eram cât se poate de străin de orice concepţie de viaţă limitată la interesele unui partid. Pe mine mă interesa evoluţia culturii pe fondul general al progresului omenirii. Iar punctul meu de vedere adoptat aici trebuia să-l tratez în aşa fel, încât, respectându-l pe deplin, articolele mele să nu pară scrise, totuşi, de un „idealist rupt de lume”. Acestui fapt i se mai adăuga convingerea mea că mai ales „reforma învăţământului”, introdusă pe atunci în Austria de către ministrul Gautsch, aducea mari prejudicii intereselor culturii. Observaţiile mele i-au părut odată suspecte chiar şi lui Schröer, care avea multă simpatie pentru expunerile partinice. Aducând laude măsurilor realiste luate încă prin 1850 de ministrul catolic-clerical Leo Thun pentru reorganizarea gimnaziilor, eu respingeam, de fapt, măsurile nepedagogice ale lui Gautsch. Când Schröer a citit acest articol, el a spus: „Oare vreţi să avem iar în Austria o politică clericală a învăţământului?”
Totuşi, pentru mine această scurtă activitate gazetărească a fost de mare importanţă. Ea m-a ajutat să cunosc stilul în care erau tratate pe atunci în Austria problemele politice. Acest stil îmi era profund antipatic. Am încercat să introduc şi în discuţiile pe marginea acestor probleme ceva care să aducă suflul marilor ţeluri spirituale şi umanitare. Le simţeam absenţa în gazetăria vremii. Grija mea de fiecare zi a fost aceea de a introduce acest suflu în ceea ce se scria la redacţia noastră. Şi aceasta a fost cu adevărat o grijă, pentru că nu aveam forţa pe care mi-ar fi putut-o da o experienţă mai bogată în acest domeniu. Preluasem munca la redacţie cu totul nepregătit. Credeam că văd încotro trebuie să îşi îndrepte oamenii eforturile pe diferite tărâmuri de activitate; dar nu-mi era uşor să găsesc cuvintele care să aducă în mod clar aceste lucruri la cunoştinţa cititorilor ziarelor. Aşa că fiecare număr al gazetei mi-a cerut eforturi deosebite.
M-am simţit scăpat ca de o mare povară atunci când această activitate a luat sfârşit, datorită faptului că proprietarul de atunci al gazetei se angajase într-o dispută financiară cu fondatorul ei.
Totuşi, această activitate m-a ajutat să intru în relaţii destul de strânse cu unele personalităţi a căror activitate era orientată spre cele mai diferite ramuri ale vieţii politice. L-am cunoscut pe Viktor Adler [Nota 82], care era pe atunci conducătorul necontestat al socialiştilor din Austria. În omul uscăţiv, nepretenţios, se ascundea o voinţă energică. Când vorbea stând la masa de la cafenea aveam întotdeauna acest sentiment: conţinutul a ceea ce spunea era banal, lipsit de importanţă, dar aşa vorbeşte o voinţă pe care nimic nu o poate frânge. L-am cunoscut pe Pernerstorfer [Nota 83], cel care pe atunci se pregătea să treacă din Partidul Naţional German în cel socialist. O personalitate puternică, având cunoştinţe vaste. Un critic sever al racilelor vieţii publice. Pe atunci el scotea o gazetă lunară, „Deutsche Worte”. Pentru mine ea era o lectură incitantă. În compania acestei personalităţi am mai întâlnit altele, care voiau să impună socialismul prin argumente ştiinţifice sau prin activitatea de partid. Ei m-au determiant să mă ocup de Karl Marx, Friedrich Engels, Rodbertus şi de alţi oameni care scriau pe teme economice. N-am putut să mă apropii sufleteşte de toate acestea. Pe mine, personal, mă durea să aud spunându-se că forţele material-economice sunt purtătoarele propriu-zise ale progresului în istoria omenirii şi că spiritul este numai o suprastructură a acestei baze „cu adevărat reale”. Eu ştiam din proprie experienţă că spiritul este real. Afirmaţiile teoreticienilor socialişti îmi arătau că ei închideau ochii în faţa adevăratei realităţi.
Îmi era clar că „problema socială” în sine are o importanță nespus de mare. Dar îmi dădeam seama că tragedia epocii consta tocmai în faptul că de ea se ocupau niște personalități dominate de materialismul civilizației contemporane. Eu gândeam că tocmai această problemă nu putea fi pusă în mod just decât de o concepţie spiritualistă despre lume.
La 27 de ani eram, deci, plin de „întrebări” şi de „enigme” cu privire la viaţa exterioară a omenirii, în timp ce natura sufletului şi legătura lui cu lumea spirituală aşezau în faţa privirii mele interioare percepţia spirituală rotunjită în sine, în forme din ce în ce mai precise. La început puteam lucra spiritual doar pe baza acestei percepţii. Şi munca mea a luat din ce în ce mai mult direcţia care, câţiva ani mai târziu, m-a făcut să scriu Filosofia libertăţii.
