Pentru o perioadă de timp nedeterminată fusesem pus din nou în faţa unei sarcini care nu rezultase dintr-o împrejurare exterioară, ci din evoluţia interioară a concepţiilor mele despre lume şi viaţă. Tot această evoluţie a făcut să-mi dau şi examenul de doctorat [Nota 106], la Rostock, cu o lucrare despre încercarea de a realiza „o înţelegere a conştienţei umane cu ea însăşi” [Nota 107]. Numai nişte împrejurări de ordin exterior au făcut să nu dau acest examen la Viena. Oficial eu absolvisem şcoala reală, iar nu gimnaziul; dar îmi însuşisem cele ce se învaţă în gimnaziu prin studiu individual şi prin orele particulare. În Austria de atunci o atare situaţie făcea cu neputinţă susţinerea examenului de doctorat. Eu îmi formasem o cultură „filosofică” serioasă, dar, din punct de vedere oficial, studiile urmate de mine mă excludeau de la tot ceea ce îl situează pe om în viaţa filosofică.
La sfârşitul primei perioade din viaţa mea mi-a căzut, însă, în mână o lucrare filosofică ce m-a cucerit în mod deosebit: Şapte cărţi ale platonismului de Heinrich von Stein [Nota 108], care preda pe atunci filosofia la Rostock. Aceasta m-a făcut să-mi trimit disertaţia la bătrânul şi iubitul filosof care, prin cartea sa, îmi devenise foarte apropiat, dar pe care nu aveam să-l văd decât la examen.
Personalitatea lui Heinrich von Stein stă încă vie în faţa sufletului meu. E ca şi cum aş fi trăit alături de el mult timp. Ale sale Şapte cărţi ale platonismului sunt expresia unei individualităţi filosofice puternice. Filosofia, conţinut al gândirii, nu este considerată, în această lucrare, drept ceva de sine stătător. Platon e considerat de toţi filosoful care a căutat o astfel de filosofie situată pe propriile ei picioare. Iar ceea ce Platon a găsit pe această cale este prezentat de Heinrich von Stein cu deosebit de multă grijă. Primele capitole ale lucrării te transpun pe de-a-ntregul în concepţia platoniciană despre lume. Von Stein descrie apoi cum a pătruns revelarea lui Christos în evoluţia omenirii. Şi el arată că această pătrundere reală a vieţii spirituale în evoluţia omenirii reprezintă ceva superior elaborării pe cale pur filosofică a unui sistem de gândire.
De la Platon la Christos, pentru împlinirea a ceea ce fusese o năzuinţă a omenirii: aşa am putea caracteriza conţinutul lucrării lui Stein. El urmăreşte mai departe felul cum platonismul a continuat să acţioneze în evoluţia concepţiilor creştine despre lume.
Stein este de părere că revelaţia din exterior a dat un conţinut eforturilor umane de a-şi forma o concepţie despre lume. Aici eu nu mai puteam fi de acord cu el. Ştiam din propriile mele trăiri că fiinţa omenească, atunci când ajunge la înţelegerea cu ea însăşi în conştienţa vie, în spirit, poate avea revelaţia, şi că aceasta poate apoi dobândi existenţă reală în om prin trăirea vie a ideilor. Simţeam, totuşi, în această carte ceva care mă atrăgea. Viaţa reală a spiritului din spatele vieţii ideilor constituia – chiar dacă într-o formă care nu era şi a mea – impulsul pentru o descriere filosofic-istorică de mari proporţii. Platon, marele purtător al unui unviers de idei ce se caracteriza prin aceea că îşi aştepta împlinirea prin impulsul Christic; tot sensul cărţii lui Stein este concentrat aici, în explicarea acestui lucru. În ciuda faptului că mă situam pe o poziţie opusă, această carte îmi era mai apropiată decât toate filosofiile care-şi elaborează un conţinut sumar din noţiuni şi percepţii senzoriale.
Regretam la Stein că nu era conştient de faptul că universul de idei al lui Platon ne trimite, totuşi, şi la o străveche revelaţie a lumii spirituale. Această revelaţie (precreştină) care şi-a găsit o caracterizare decentă, de exemplu, în Istoria idealismului a lui Otto Willmann [Nota 109], nu apare în concepţia lui Stein. El nu prezintă platonismul ca pe un rest al ideilor provenite de la revelaţia străveche, care şi-a redobândit apoi prin creştinism, sub o formă superioară, conţinutul spiritual pierdut; el consideră ideile lui Platon drept un conţinut de idei care şi-ar fi tras substanţa din el însuşi şi care a prins apoi viaţă prin Christos.
Totuşi, cartea lui este una dintre lucrările scrise cu căldură filosofică; şi autorul ei a fost o personalitate care, pătrunsă de o adâncă religiozitate, a căutat în filosofie expresia vieţii religioase. Pe fiecare pagină a lucrării, ce cuprinde trei volume, simţi prezenţa personalităţii ce stă în spatele ei. Pentru mine a fost un adevărat eveniment să stau faţă în faţă cu autorul, după ce îi citisem lucrarea de nenumărate ori şi mai ales prăţile referitoare la raporturile dintre platonism şi creştinism.
O personalitate la care totul îţi dădea impresia de linişte, care la o vârstă înaintată, cu ochi blânzi, ce păreau făcuţi să urmărească plini de înţelegere, dar şi de energie evoluţia elevilor, avea un fel de a se exprima care, prin intonaţia cu care rostea fiecare cuvânt, trăia gândirea cumpănită a filosofului. Aşa mi-a apărut Stein atunci când l-am vizitat înainte de examen. Mi-a spus: „Disertaţia dumitale nu respectă cerinţele stabilite; se vede că n-aţi scris-o sub îndrumarea unui profesor; dar conţinutul ei mă face s-o accept cu plăcere”. Aş fi vrut tare mult ca, la examenul oral, să fiu întrebat ceva care să aibă legătură cu cele Şapte cărţi despre platonism; dar nici o întrebare nu s-a referit la aceasta; toate erau din filosofia lui Kant.
Imaginea lui Heinrich von Stein am purtat-o mereu adânc săpată în inimă; şi ar fi fost o infinită bucurie pentru mine să-l mai pot întâlni pe acest om. Dar destinul n-a vrut să ne mai întâlnim. Examenul de doctorat se numără printre amintirile mele cele mai dragi, căci personalitatea lui Stein luminează toate celelalte împrejurări legate de examen.
Dispoziţia sufletească în care mi-am început activitatea la Weimar a fost colorată de studiile mele anterioare aprofundate asupra platonismului. Cred că această dispoziţie mi-a fost de mare folos la orientarea în ceea ce aveam de făcut la Arhiva Goethe-Schiller. Cum trăia Platon în lumea ideilor şi cum trăia Goethe în aceasta? Acest gând mă preocupa în timpul drumului dinspre şi înspre arhivă; el mă urmărea şi când mă aflam în faţa hârtiilor rămase de la Goethe.
Această întrebare constituia fundalul pe care se desfăşurau gândurile mele când, pe la începutul anului 1891, îmi exprimam impresiile legate de calea pe care Goethe a încercat să cunoască natura (în articolul „Despre câştigul concepţiilor noastre din lucrările de ştiinţele naturii ale lui Goethe, publicate de Arhiva Goethe” [Nota 110] în vol. 12 al Anuarului Goethe) în cuvinte ca acestea: „Majoritatea oamenilor nu pot să-şi imagineze că ceva care, pentru a se manifesta, are nevoie de condiţii absolut subiective, poate avea totuşi o existenţă şi o importanţă obiectivă. Or, tocmai aşa ceva este «planta originară». Ea este esenţialul care există în mod obiectiv în fiecare plantă; dar dacă se pune problema ca ea să ia o existenţă vizibilă, atunci spiritul omului trebuie s-o construiască în mod independent”. Sau: „O cunoaştere justă a felului de a gândi al lui Goethe ne permite să hotărâm dacă este în spiritul concepţiei sale o identificare a plantei originare sau a animalului originar cu vreo formă organică senzorial-reală, care a apărut sau va apărea într-o anumită epocă. La această întrebare nu se poate răspunde decât printr-un «nu» hotărât. «Planta originară» este conţinută în fiecare plantă: ea poate fi extrasă din lumea plantelor de către puterea creatoare a spiritului, dar nici o formă izolată, individuală nu poate fi considerată tipică”.
Am intrat, deci, la Arhiva Goethe-Schiller în calitate de colaborator. Acesta era locul unde filologia de la sfârşitul secolului al XIX-lea îşi asumase sarcina de a prelucra moştenirea lui Goethe. La conducerea arhivei se afla, în calitate de director, Bernhard Suphan [Nota 111]. Am stabilit şi cu el, aş zice că din prima zi a şederii mele la Weimar, o relaţie personală. Am avut prilejul să frecventez destul de des casa lui.
Datorită prieteniei sale cu Hermann Grimm, Bernhard Suphan ajunsese să-i urmeze la conducerea arhivei lui Erich Schmidt, primul director.
Ultimul urmaş al lui Goethe, Walter von Goethe [Nota 112], lăsase moştenire arhiducesei Sophie [Nota 113] ceea ce rămăsese de la Goethe. Aceasta a înfiinţat arhiva pentru ca moştenirea lui Goethe să-şi dobândească locul ce i se cuvenea în viaţa spirituală. Ea se adresă, fireşte, personalităţilor despre care credea că ştiu ce trebuie să se întâmple cu manuscrisele lui Goethe.
Era acolo, mai întâi, dl von Loeper [Nota 114]. Parcă ar fi fost hărăzit să devină mijlocitorul dintre cunoscătorii lui Goethe şi Curtea de la Weimar, căreia îi fusese încredinţată sarcina de a administra moştenirea lui Goethe. Loeper ajunsese într-un post de înalt funcţionar din ministerul Casei Regale prusace și avea astfel relații apropiate cu regina Prusiei, sora marelui duce de Weimar, fiind în acelaşi timp şi colaboratorul cel mai important la ediţia Hempel a operelui lui Goethe, cea mai cunoscută pe atunci.
Loeper era o personalitate ciudată; un amestec extraordinar de simpatic între un om de lume şi un singuratic. Începuse să se ocupe de cercetarea operelor lui Goethe ca amator, nu ca specialist. Dar această activitate a sa ajunsese să se bucure de o înaltă preţuire. În judecăţile pe care le emitea despre Goethe şi care şi-au găsit o atât de frumoasă expresie în ediţia Faust pregătită de el, era absolut independent. Ceea ce afirma, învăţase de la Goethe însuși. Și pentru că trebuia să-i indice pe cei care ar fi fost în stare să administreze cel mai bine moştenirea lui Goethe, el i-a numit pe aceia pe care-i cunoscuse prin propria activitate legată de ediţia Goethe.
Primul care intră în discuţie a fost Hermann Grimm [Nota 115]. Acesta s-a apropiat de Goethe ca istoric de artă; în această calitate a ţinut la Universitatea din Berlin prelegeri despre Goethe, pe care le-a publicat apoi într-un volum. Dar el se putea considera, totodată, şi un fel de urmaş spiritual al lui Goethe. El s-a format în sânul acelor cercuri ale vieţii spirituale germane care păstraseră vie tradiţia lui Goethe şi care puteau să creadă că au oarecum o legătură personală cu el. Soţia lui Hermann Grimm era Gisela von Arnim, fiica Bettinei, autoarea cărţii Corespondenţa lui Goethe cu o copilă.
Hermann Grimm vorbea despre Goethe ca un pasionat de artă ce era. De fapt, ca istoric de artă, el a atins doar acel grad de erudiţie care-i lăsa nestinsă, în raport cu arta, poziţia sa pur personală de iubitor al artei.
Cred că Hermann Grimm se înţelegea foarte bine cu Loeper, de care-l lega în mod firesc interesul comun pentru Goethe. Îmi imaginez că, atunci când vorbeau despre Goethe, participarea umană la geniul său era în prim-plan, iar consideraţiile erudite rămâneau în umbră.
Dar acest mod erudit de a-l privi pe Goethe trăia în Wilhelm Scherer [Nota 116], care preda Istoria Literaturii Germane la Universitatea din Berlin. În el, cei doi îl desemnau pe cunoscătorul oficial al operei lui Goethe. Loeper o făcea într-un mod nevinovat – copilăresc. Hermann Grimm, cu o anumită împotrivire interioară. Fiindcă modul lui filologic de a-l privi pe Goethe, îi era, de fapt, antipatic.
Aceste trei personalităţi dădeau tonul propriu-zis în administrarea moştenirii lui Goethe. Ea aluneca, totuşi, într-o măsură destul de mare în mâinile lui Scherer. Loeper nu se gândea, probabil, să participe la această muncă altfel decât ca sfătuitor, şi din afară; el îşi crea relaţiile sale sociale bine stabilite, prin poziţia pe care o ocupa pe lângă Casa Regală a Prusiei. La fel de puţin se gândea Hermann Grimm la un alt fel de participare. Prin poziţia pe care-o ocupa în viaţa spirituală el nu putea fi înclinat să ofere altceva decât nişte puncte de vedere şi nişte linii orientative pentru această muncă; el nu se ocupa de amănunte.
Cu totul altfel stăteau lucrurile cu Wilhelm Scherer. Pentru el, Goethe era un capitol important al istoriei literaturii germane. În Arhiva Goethe fuseseră găsite nişte documente noi, de o valoare inestimabilă pentru acest capitol. Activitatea Arhivei Goethe trebuia încadrată, deci, în mod sistematic în activitatea generală de cercetare a istoriei literare. A fost conceput planul unei ediţii Goethe, care avea să fie alcătuită după nişte criterii strict filologice. Scherer şi-a asumat sarcina supravegherii spirituale; conducerea arhivei a fost încredinţată elevului său Erich Schmidt [Nota 117], care era pe atunci profesor de istoria literaturii germane moderne la Viena.
Aceasta a dat activităţii de la Arhiva Goethe nuanţa ei specifică. Aşa că toate celelalte lucrări, tot ce se făcea la Arhiva Goethe şi prin ea, au luat această nuanţă. Totul purta amprenta felului de a gândi şi de a lucra al filologilor de atunci.
Filologia istoric-literară căuta, prin Wilhelm Scherer, să imite metodele folosite în ştiinţele naturii. Se luau ideile naturalist-ştiinţifice curente şi, după modelul lor, se formau idei filologice legate de istoria literaturii. De unde a luat un anumit poet un motiv sau altul, în ce fel, cum s-a transformat el în sufletul său? Acestea erau problemele puse la baza unei istorii a evoluţiei vieţii spirituale. Personalităţile literare au dispărut din vizual; şi a fost creată o concepţie despre felul cum „materialele”, „motivele” se dezvoltaseră prin diferitele personalităţi. Această concepţie a atins punctul culminant în marea monografie a lui Erich Schmidt despre Lessing. În acest caz, nu personalitatea lui Lessing se află în centrul preocupărilor, ci studierea foarte atentă a motivelor lui Nathan, al Minnei von Barnhelm ş.a.m.d.
Scherer a murit de tânăr, puţin timp după înfiinţarea Arhivei Goethe. A avut mulţi elevi. Erich Schmidt a fost rechemat de la arhivă pentru a ocupa locul lui de la Universitatea din Berlin. Iar Hermann Grimm a făcut în aşa fel încât la conducerea arhivei să nu ajungă nici unul dintre nenumăraţii elevi ai lui Scherer, ci Bernhard Suphan.
Acesta fusese înainte profesor de gimnaziu la Berlin. În acelaşi timp, se ocupa şi de editarea operei lui Herder. Aşa încât se părea că el era cel mai indicat să preia conducerea ediţiei Goethe.
Erich Schmidt mai avea încă o anumită influenţă; în acest fel, spiritul lui Scherer mai plana pe deasupra muncii la ediţia Goethe. Dar alături de acesta se impuseseră ideile lui Hermann Grimm, chiar dacă nu în metoda de lucru, ci numai prin relaţiile personale cu cei ce lucrau în Arhiva Goethe.
În momentul în care am sosit la Weimar şi m-am apropiat de el, Bernhard Suphan era deja un om greu încercat de soartă în viaţa personală. Îşi condusese înainte de vreme, pe ultimul lor drum, cele două soţii care fuseseră surori. Acum trăia la Weimar împreună cu cei doi fii ai săi, îndoliat sufleteşte de cele două pierderi şi fără nici o bucurie care să-i însenineze viaţa. Singurul punct luminos în viaţa lui era bunăvoinţa pe care i-o arăta arhiducesa Sophia, doamna pe care o venera sincer. În această veneraţie, nu era nimic се-ar fi putut aduce a servilism; Suphan o iubea şi o admira pe arhiducesă în mod cu totul personal.
Suphan avea o prietenie caldă şi fidelă pentru Hermann Grimm. Înainte, la Berlin, el fusese primit în casa Grimm ca un membru al familiei şi respirase plin de mulţumire atmosfera spirituală ce domnea în această casă. Dar în el era ceva care nu-i îngăduia să se împace cu viaţa. Puteai vorbi cu el despre cele mai înalte probleme spirituale; dar în discuţie se amesteca totdeauna o acreală izvorâtă din simţirea lui. În sufletul său domnea mai ales această acreală; iar el căuta să învingă acest sentiment printr-un umor sec. Şi aşa se face că în relaţiile cu el nu puteai ajunge la o căldură sufletească adevărată. Era în stare să înţeleagă dintr-o suflare ceva măreţ, într-un mod foarte simpatic şi să cadă apoi imediat într-o meschinărie trivială. Faţă de mine a avut întotdeauna multă bunăvoinţă. Pentru interesele spirituale care trăiau în sufletul meu nu avea nici o înţelegere, ba uneori le mai şi trata de pe poziţiile umorului său sec; dar arăta cel mai viu interes pentru direcţia spre care se orienta munca mea în arhivă, precum şi pentru viaţa mea personală.
Nu pot să neg faptul că, uneori, mă impresiona în mod de-a dreptul neplăcut ceea ce făcea Suphan, [Nota 118] felul în care se comporta în calitate de director al arhivei şi de conducător al ediţiei Goethe; n-am ascuns niciodată acest lucru. Dar, dacă mă întorc la anii pe care i-am petrecut împreună cu el, în suflet îmi rămâne, totuși, o caldă simpatie pentru destinul şi personalitatea acestui om atât de lovit de viaţă. El suferea atât din cauza vieţii, cât şi a propriei sale firi. Vedeam cum cădea mereu, cu părţile bune ale caracterului şi capacităţilor sale, într-o cugetare mohorâtă, fără ieşire şi fără sens, care-i cuprindea mereu sufletul. Când Arhiva Goethe-Schiller s-a mutat în noua clădire care fusese construită pe malul Ilmului, Suphan a spus că la inaugurarea acestei case se simte ca una dintre jertfele umane care în vremurile străvechi erau zidite de vii în faţa porţilor clădirilor sfinţite, pentru ca ele să primească binecuvântare de sus. El se şi transpusese cu fantezie în rolul unui sacrificat pentru o cauză de care nu era, totuşi, prea mult legat. Se simţea ca un animal de povară al ediţiei Goethe şi nu putea să aibă nici o bucurie în faţa unei misiuni pe care alţii ar fi îndeplinit-o cu entuziasm. În această dispoziţie l-am găsit întotdeauna şi mai târziu, când l-am mai întâlnit, după ce plecasem de la Weimar. În cele din urmă s-a sinucis din cauza întunecării mintale.
În perioada în care am intrat la arhivă, acolo mai lucra, în afară de Bernhard Suphan, şi Julius Wahle [Nota 119]. Fusese chemat încă de către Erich Schmidt. Cu Wahle mă împrietenisem încă în timpul primei mele călătorii la Weimar; se statornicise între noi o caldă prietenie. Wahle lucra la editarea jurnalelor intime ale lui Goethe. Ca arhivar lucra Eduard von der Hellen, care se ocupa şi de editarea scrisorilor lui Goethe.
La „Operele lui Goethe” colabora o mare parte dintre germaniştii germani. Era un continuu du-te-vino de profesori şi de docenţi particulari în filologie. Petreceam mult timp cu ei şi în afara orelor de arhivă, în cursul şederilor lor mai lungi sau mai scurte la Weimar. Puteam să mă adâncesc în sferele de interese ale acestor personalităţi.
În afară de aceşti colaboratori propriu-zişi ai ediţiei Goethe, arhiva mai era vizitată de numeroase personalităţi care se interesau de una sau de alta dintre bogatele colecţii de manuscrise ale scriitorilor germani. Căci arhiva devenise treptat locul unde se adunaseră multe moşteniri literare. Mai veneau şi alţii, pe care nu-i interesau în primul rând manuscrisele, ci voiau doar să studieze în biblioteca arhivei. Erau şi mulţi vizitatori care voiau să vadă comorile din arhivă.
Era o bucurie pentru toţi cei care lucrau în arhivă când apărea Loeper. El intervenea cu observaţii amabil-drăgălaşe. Cerea să i se dea materialul la care lucra, se aşeza şi lucra ore întregi, într-o stare de concentrare pe care rareori o poţi vedea la un om. Orice s-ar fi întâmplat în jur, el nu-şi ridica privirea. Dacă ar trebui să caut o întruchipare a drăgălăşeniei, l-aş alege pe domnul von Loeper. Pline de drăgălăşenie erau cercetările sale asupra lui Goethe, plin de drăgălăşenie fiecare cuvânt pe care-l adresa cuiva. Deosebit de simpatică era nuanţa pe care o luase întreaga sa viaţă sufletească prin faptul că el părea a nu se gândi mai niciodată la altceva decât la această problemă: cum să facem ca lumea să ajungă la o înţelegere adevărată a lui Goethe? Stăteam odată lângă el la teatru la o reprezentaţie cu Faust. Am început să vorbesc despre arta interpretării, despre felul în care era jucată piesa. El nici nu asculta ce-i spuneam. Dar răspunse: „Da, aceşti actori rostesc adeseori cuvinte şi fraze care nu se potrivesc deloc cu cele scrise de Goethe”.
Şi mai simpatic îmi era Loeper în felul său „distrat” de a fi. Când veneam la el în timpul pauzei ca să-i spun ceva şi trebuia calcultă o anumită perioadă de timp, Loeper zicea: „Aşadar ora de 100 de minute, minutul de 100 de secunde...” Eu mă uitam la el şi spuneam: „Excelenţă, 60”. El îşi scotea ceasul, se uita la el, râdea cu poftă, număra şi spunea: „A, da, 60 de minute, 60 de secunde”. Am fost martor la multe asemenea probe de „distracţie” ale lui. Dar nu puteam să râd nici de asemenea probe, care-mi arătau originalitatea structurii sufleteşti a lui Loeper, căci ele îmi apăreau ca un ingredient necesar al seriozităţii lipsite de orice poză, neafectată, aş spune chiar graţioasă, a acestei personalităţi care părea totodată plină de farmec. Vorbea în fraze care se cam încălecau, aproape fără nici o intonaţie; dar din vorbirea sa monotonă, transpărea o articulare puternică a ideilor.
Când apărea Hermann Grimm, în arhivă se crea o atmosferă de nobleţe spirituală. Din momentul în care citisem – încă la Viena – studiul său despre Goethe [Nota 120], în mine trăia o simpatie adâncă pentru natura sa spirituală. Şi când, în arhivă, am avut ocazia să-l întâlnesc pentru prima oară, citisem aproape tot ceea ce publicase până atunci. Prin Suphan am ajuns curând să-l cunosc mai îndeaproape. Odată, pe când Suphan lipsea din Weimar, m-a invitat să iau masa cu el la hotelul unde locuia. Eram numai eu şi el. Îi era în mod vădit simpatic felul în care ştiam să vorbesc despre felul său de a vedea lumea şi viaţa. A devenit comunicativ. Mi-a vorbit de ideea sa despre o „istorie a fanteziei germane” pe care o purta în suflet. Mi-a făcut impresia că ar vrea să scrie o astfel de lucrare. Dar n-a ajuns să-şi îndeplinească acest gând. Mi-a explicat totuşi ideea că veşnicul curent al devenirii istorice îşi are impulsurile în fantezia creatoare a popoarelor, care în concepţia sa lua înfăţişarea unui geniu suprasensibil viu, în acţiune. În timpul acestui prânz sufletul mi-a fost plin de explicaţiile lui Hermann Grimm. Eu credeam că ştiu în ce fel acţionează spiritualitatea suprasensibilă prin intermediul oamenilor. Aveam acum în faţa mea un om a cărui privire sufletească ajungea până la spiritualitatea creatoare, dar care nu voia să perceapă că această spiritualitate în viaţa sa proprie, cunoscând-o, rămânea în regiunea în care spiritualul se manifestă în om sub forma fanteziei.
Hermann Grimm avea un dar deosebit de a privi în ansamblu perioadele mai mari sau mai mici ale istoriei spirituale, epigramatice. Când prezenta câte o personalitate, pe Michelangelo, pe Rafael, pe Goethe sau pe Homer, descrierea sa apărea întotdeauna pe fondul acestei priviri de ansamblu. De câte ori n-am citit articolul în care el caracterizează, dintr-o perspectivă largă, antichitatea greacă, antichitatea romană, Evul Mediu. Întregul om era revelarea unui stil unitar. Când îşi formula frumoasele fraze în timpul convorbirilor noastre, aveam următorul sentiment: acestea ar putea să stea exact în această formă într-unul dintre articolele sale; şi când, după ce l-am cunoscut, citeam câte un articol scris de el, aveam impresia că-l aud vorbind. Nu-şi permitea nici o neglijenţă în exprimarea orală; dar avea sentimentul că atunci când scrii ceva legat de problemele artei, trebuie să rămâi omul care eşti în viaţa de toate zilele. Numai că în viaţa de toate zilele Hermann Grimm nu era ca ceilalţi oameni. Pentru el era firesc să ducă o viaţă cu stil.
Când Hermann Grimm îşi făcea apariţia la Weimar şi în arhivă, simţeai că locul acela era legat de Goethe prin nişte fire spirituale tainice. Nu tot aşa era când venea Erich Schmidt. El nu era legat de documentele păstrate în arhivă prin idei, ci prin metoda istoric-filologică. Nu mi-am putut crea niciodată o relaţie umană cu Erich Schmidt. Şi aşa se face că pe lângă mine trecea fără să lase aproape nici o urmă; toată admiraţia faţă de el se manifesta în cercurile celor ce lucrau în arhivă ca filologi de-ai lui Scherer.
Momente plăcute erau întotdeauna şi acelea în care în arhivă venea arhiducele Karl Alexander [Nota 121]. În această personalitate trăia un entuziasm, manifestat cu nobleţe, dar adevărat lăuntric, faţă de tot ce era în legătură cu Goethe. Făcea o impresie binefăcătoare prin vârsta sa înaintată, prin numeroasele legături importante pe care le întreţinea de ani de zile cu multe personalităţi ale vieţii spirituale germane, prin amabilitatea lui cuceritoare. A-l şti protectorul muncii legate de operele lui Goethe, îţi dădea un sentiment de mulţumire.
Pe arhiducesa Sophie, posesoarea arhivei, o vedeam aici numai la ocazii deosebit de solemne. Când avea de spus ceva, cerea să fie chemat Suphan. Colaboratorii temporari au fost duşi la ea spre a-i fi prezentaţi. Căci grija ei pentru arhivă era extraordinar de mare. Pe atunci ea se ocupa personal de construirea unei clădiri încăpătoare în care moştenirea poetului avea să-şi găsească un lăcaş demn de ea.
Şi Karl August [Nota 122], arhiducele moştenitor, care a murit înainte de a ajunge să domnească, venea adeseori în arhivă. Nu era foarte interesat de tot ce exista acolo, dar îi plăcea să stea de vorbă cu noi, colaboratorii. Considera, mai degrabă, că este de datoria sa să se intereseze de problemele vieţii spirituale. Cald era însă interesul arhiducesei moştenitoare Pauline [Nota 123]. Cu ea am avut multe convorbiri despre Goethe, despre poezie etc. Arhiva se situa, în privinţa relaţiilor sale, între ştiinţă şi artă, pe de o parte, şi înalta societate a Curţii de la Weimar, pe de alta. Din ambele părţi arhiva primea un colorit social propriu. De-abia se închidea uşa în spatele unui profesor universitar, că se şi deschidea la loc pentru a lăsa să intre vreun prinţ care sosise în vizită la Curte. Mulţi oameni cu cele mai diverse poziţii sociale luau parte la ceea ce se făcea în arhivă. Era, de fapt, o viaţă dinamică şi în multe privinţe, stimulatoare.
În imediata apropiere a arhivei se afla Biblioteca din Weimar. Aici locuia un om cu suflet de copil şi de o erudiţie aproape nelimitată. Reinhold Köhler [Nota 124], bibliotecarul-şef. Colaboratorii arhivei aveau de multe ori de lucru acolo, fiindcă materialele literare auxiliare pe care le depistau în arhivă îşi găseau completarea prin documentele din bibliotecă. Reinhold Köhler ştia nebănuit de multe lucruri despre mituri, basme şi legende; cunoştinţele sale din domeniul lingvisticii erau de o universalitate demnă de toată admiraţia. Era de mare ajutor la căutarea celor mai ascunse documente literare. În plus, era de o modestie emoţionantă şi întotdeauna gata să te servească cu cea mai mare amabilitate. Lua întotdeauna el însuşi din raft cărţile de care aveai nevoie şi le ducea în sala unde lucrai. Odată am mers la el, i-am cerut o carte pe care Goethe o folosise la studiile sale de botanică, spre a mă uita prin ea. Reinhold Köhler s-a dus să ia bucoavna care zăcuse, probabil, câteva decenii nefolosită, undeva, foarte sus, pe un raft. Am aşteptat mult timp, dar el nu se întorcea. M-am dus să văd ce face. Căzuse de pe scara pe care se urcase pentru a căuta cartea: îşi fracturase femurul. Omul atât de drag mie, atât de nobil, nu şi-a mai revenit niciodată de pe urma accidentului. După o lungă suferinţă, omul venerat de toată lumea, a murit. Am suferit mult la gândul dureros că se accidentase în timp ce căuta o carte pentru mine.
