De două conferinţe pe care le-am ţinut la scurt timp după ce-mi începusem activitatea la Weimar, se leagă nişte amintiri importante pentru mine. Pe una dintre ele am ţinut-o la Weimar şi avea titlul: „Fantezia – creatoare de cultură” [Nota 125]; ea precede convorbirea cu Hermann Grimm amintită mai sus, în cursul căreia acesta îmi expusese ideile sale despre istoria evoluţiei fanteziei, înainte de a ţine conferinţa, am rezumat în sufletul meu tot ce puteam spune, din experienţele mele spirituale, despre revărsările inconştiente ale lumii spirituale reale în fantezia umană. Mie îmi părea că ceea ce trăieşte în fantezie este stimulat de trăirile simţurilor umane numai în ceea ce priveşte materialul. Elementul propriu-zis creator din creaţiile veritabile ale fanteziei, îmi apărea drept reflex al lumii spirituale din afara omului. Eu voiam să arăt că fantezia este poarta prin care entităţile lumii spirituale acţionează creator – prin mijlocirea fiinţei umane – asupra dezvoltării culturilor şi civilizaţiilor.
Deoarece, în vederea acestei conferinţe, îmi orientam propriile idei spre un asemenea scop, convorbirea cu Hermann Grimm a făcut asupra mea o impresie adâncă. Acesta nu simţea deloc nevoia de a cerceta izvoarele suprasensibil-spirituale ale fanteziei; el lua ceea ce apărea în sufletele umane drept fantezie, aşa cum se prezenta ea ca fapt real şi voia să o cerceteze potrivit cu evoluţia ei.
Am prezentat mai întâi unul dintre polii dezvoltării fanteziei: viaţa de vis. Am spus că din cauza conştienţei estompate în vis senzaţiile date de lumea exterioară nu sunt percepute ca în starea de veghe, ci sunt transformate în imagini simbolice; am mai spus că şi procesele fiziologice sunt vieţuite tot prin asemenea simboluri; că trăirile nu sunt percepute pe calea amintiri lucide, ci urcă în conştienţă într-un mod care ne face să ne dăm seama că în adâncurile existenţei sufleteşti are loc o prelucrare energică a celor trăite de omul respectiv.
În vis conştienţa este estompată; ea se cufundă atunci în realitatea fizic-senzorială şi vede că în existenţa senzorială lucrează ceva spiritual, care rămâne ascuns în percepţia senzorială, dar care conştienţei pe jumătate adormite i se înfăţişează numai ca o străfulgerare venită din abisurile lumii senzoriale.
În fantezie sufletul se ridică deasupra stării de conştienţă obişnuite cu atât cu cât coboară sub acest nivel în timpul visului. Atunci nu se revelează spiritualul ascuns în existenţa senzorială, ci spiritualul acţionează asupra omului, dar acesta nu poate sesiza spiritualul în forma sa originară, ci şi-l reprezintă în mod inconştient sub formă de imagini, printr-un conţinut sufletesc luat din lumea senzorială. Conştienţa nu ajunge să perceapă lumea spirituală; dar o vieţuieşte în imagini care-şi iau substanţa din lumea senzorială. Prin aceasta, creaţiile veritabile ale fanteziei devin nişte creaţii ale lumii spirituale, fără ca aceasta să pătrundă ea însăşi în conştienţa omului.
Prin conferinţa mea voiam să arăt una dintre căile pe care entităţile lumii spirituale lucrează la evoluţia vieţii.
Aşa că m-am străduit să găsesc mijloacele de a prezenta lumea spirituală vieţuită de mine, făcând, totuşi, într-un anumit fel, legătura cu ceea ce era familiar conştienţei obişnuite. Căci eram de această părere: trebuie ca oamenilor să li se vorbească despre spirit; trebuie, însă, respectate totodată formele în care este obişnuită să se exprime epoca noastră ştiinţifică.
Cealaltă conferinţă [Nota 126] am ţinut-o la Viena. Mă invitase „Clubul ştiinţific”. Am vorbit despre posibilitatea unei concepţii moniste asupra lumii, care să respecte, însă, o cunoaştere adevărată a spiritualului. Am arătat că omul percepe din exterior, prin simţuri, latura fizică a realităţii, iar latura ei spirituală o percepe „din lăuntru”, prin percepţie spirituală, în aşa fel încât tot ceea ce omul percepe se prezintă drept lume unitară, în care senzorialul copiază spiritualul, iar spiritualul se revelează creator în lumea senzorială.
Era perioada în care Haeckel [Nota 127] ajunsese să-şi formuleze concepţia sa monistă despre lume, în cuvântarea intitulată „Monismul – punte de legătură între religie şi ştiinţă”. Haeckel, care ştia de prezenţa mea la Weimar, mi-a trimis o copie a cuvântării sale. Eu am răspuns atenţiei ce-mi fusese acordată, trimiţându-i numărul revistei în care fusese tipărită conferinţa mea de la Viena. Cine citeşte această conferinţă nu poate să nu-şi dea seama cât de mult respingeam monismul susţinut de Haeckel pe atunci, din moment ce voiam să arăt ce are de spus despre monism un om pentru care lumea spirituală este o realitate în care poate privi.
Dar în acea vreme eu mai aveam şi un alt motiv stringent să mă ocup de monismul de nunaţă haeckeliană. El mi se înfăţişa drept fenomen caracteristic pentru epoca ştiinţelor naturii. Unii filosofi vedeau în Haeckel pe filosoful diletant care nu cunoştea, de fapt, decât formele vieţuitoarelor, la care aplică ideile lui Darwin în forma pe care el o găsise potrivită şi care declara cu îndrăzneală: nu e voie să folosim la conturarea unei concepţii despre lume decât ceea ce îşi poate reprezenta un naturalist format la şcoala ideilor lui Darwin. Naturaliştii vedeau în Haeckel un om cu o gândire fantasmagorică, care trage din observaţiile ştiinţelor naturii nişte concluzii arbitrare.
Fiind obligat prin munca mea să descriu dispoziţia interioară a gândirii despre lume şi om, despre natură şi spirit, aşa cum domnise ea la Jena cu un secol în urmă, când Goethe îşi introdusese ideile naturalist-ştiinţifice în această gândire, studiindu-l pe Haeckel mi-am dat mai bine seama de ceea ce se gândea în acest sens în epoca sa. În timp ce lucram, simţeam nevoia să readuc în faţa ochiului sufletesc, în toate detaliile, raporturile lui Goethe cu concepţia despre natură a epocii sale. În acelaşi loc din Jena unde Goethe primise nişte impulsuri importante pentru conturarea ideilor sale despre fenomenele şi vieţuitoarele din natură, un secol mai târziu îşi desfăşura activitatea Haeckel, care avea pretenţia că spune, pe baza cunoaşterii naturii, nişte lucruri decisive pentru o concepţie despre lume.
La aceasta s-a mai adăugat faptul că, la una dintre primele şedinţe ale Societăţii Goethe la care am luat parte în perioada petrecută de mine la Weimar, Helmholtz [Nota 128] a ţinut o conferinţă despre „Presimţirile lui Goethe privitoare la ideile viitoare ale ştiinţelor naturii”. Datorită lui am devenit atent la unele idei pe care, printr-o inspiraţie fericită, Goethe le-a „presimţit” cu mult înainte, dar tot atunci am înţeles că erorile lui Goethe în acest domeniu se văd în teoria sa asupra culorilor.
Când îmi îndreptam privirea spre Haeckel [Nota 129], voiam să aşez în faţa sufletului meu părerea proprie a lui Goethe despre evoluţia concepţiilor ştiinţifice în secolul de după acela în care el şi-a format concepţiile sale proprii; iar în momentul în care am studiat conferinţa lui Helmholtz, în faţa sufletului meu a stat această judecată asupra lui Goethe, din evoluţia ştiinţelor naturii.
Pe atunci nu puteam decât să îmi spun: dacă cineva gândeşte la esenţa naturii, pe baza dispoziţiei spirituale a epocii, atunci trebuie să rezulte tocmai ceea ce gândeşte Haeckel, cu desăvârşită naivitate filosofică; cei care-l combat dovedesc în toate că se opresc la percepţia senzorială şi că vor să evite dezvoltarea prin gândire a acestei concepţii.
La început n-am simţit deloc nevoia să-l cunosc pe Haeckel personal, deşi trebuia să mă gândesc atât de mult la el. Dar acum se apropia aniversarea a 60 de ani de la naşterea lui. Am fost invitat să iau parte la strălucitoarea festivitate care a fost organizată la Jena cu acest prilej. Mă atrăgea elementul uman al acestei sărbători. În timpul mesei festive s-a apropiat de mine fiul lui Haeckel, pe care-l cunoscusem la Weimar, unde el urma cursurile şcolii de arte frumoase şi mi-a spus că tatăl lui ar dori să-i fiu prezentat. Şi el făcu prezentările.
Aşa am ajuns să-l cunosc pe Haeckel personal [Nota 130]. Era o personalitate încântătoare. O pereche de ochi care se uitau în lume cu naivitate, atât de blânzi încât aveai sentimentul că privirea aceasta s-ar frânge, dacă în ea ar pătrunde tăişul gândirii. Această privire nu putea suporta decât impresiile date de simţuri, dar nu gândurile care se revelează în lucruri şi fenomene. Fiecare mişcare a lui Haeckel tindea să exprime cele ce spun simţurile, fără a lăsa să se reveleze în ea gândul care le domină. Am înţeles de ce Haeckel picta cu atâta plăcere. El se contopea total cu percepţia senzorială. Acolo unde ar fi trebuit să înceapă să gândească, el se oprea în activitatea sufletească şi prefera să fixeze cu ajutorul pensulei cele văzute. Aşa era fiinţa lui Haeckel. Dacă ar fi dezvoltat-o doar pe ea, s-ar fi revelat ceva de un omenesc încântător.
Dar într-un ungher al acestui suflet se mişca ceva care voia să se impună cu încăpăţânare, un anumit conţinut de idei. Ceva care venea din cu totul alte direcţii ale lumii decât simţul său pentru natură. Direcţia unei vieţi anterioare, care avea în ea ceva fanatic, orientată spre cu totul altceva, nu spre natură, se zbătea în sufletul lui, căutând să se realizeze. Din străfundurile sufletului ieşea la suprafaţă o politică religioasă, folosind ideile despre natură pentru a se exprima.
În acest mod contradictoriu, în Haeckel trăiau două fiinţe. Pe de o parte, un om înzestrat cu un simţ al naturii, blând, plin de iubire, iar în spatele acestuia ceva ca un fel de entitate-umbră, cu idei neduse până la capăt, înguste, respirând fanatismul. Când vorbea, blândeţea lui Haeckel nu lăsa fanatismul să se reverse decât cu greu în cuvinte; era ca şi cum în vorbirea lui o blândeţe înnăscută ar fi înăbuşit ceva demonic ascuns. O enigmă umană, pe care, dacă o vedeai, nu puteai să nu o iubeşti, dar pe care puteai să te înfurii adeseori, când emitea judecăţi. Aşa l-am văzut pe Haeckel, în perioada în care prin anii 90 ai secolului al XIX-lea pregătea ceea ce urma să ducă apoi la sălbatica luptă spirituala, care a izbucnit la răscrucea dintre cele două secole, din cauza orientării sale în gândire,
Printre vizitatorii arhivei din Weimar se număra şi Heinrich von Treitschke [Nota 131]. Am avut ocazia să-l cunosc, deoarece Suphan m-a invitat şi pe mine, într-o zi în care Treitschke lua masa cu el. Această personalitate, despre care se spuneau atâtea lucruri contradictorii mi-a făcut o impresie profundă. Treitschke era complet surd. Te înţelegeai cu el dându-i nişte bileţele pe care scriseseşi ceea ce voiai să-i spui. Din această cauză, în societatea în care se afla, el era totdeauna în centrul atenţiei. Când îi scriai ceva pe un bileţel, el începea să vorbească pe tema respectiva, fără ca astfel să ia naştere o conversaţie propriu-zisă. Pentru ceilalţi el era o prezenţa mult mai vie decât ei pentru el. Acest lucru îi pătrunsese întreaga structură sufletească. El vorbea fără a trebui să se aştepte la obiecţiuni, aşa cum se întâmplă unui om când îşi comunică altora gândurile sale. Puteai să vezi limpede că acest lucru prinsese rădăcini în conştienţa sa. Deoarece nu putea auzi nici un fel de obiecţii în legătură cu ideile sale, el credea cu putere în valoarea a ceea ce gândea el însuși.
Prima întrebare pe care mi-a pus-o Treitschke s-a referit la originea mea. I-am scris pe bileţel că sunt austriac. Treitschke răspunse: „Austriecii sunt fie oameni foarte buni şi geniali, fie canalii". Spunea asemenea lucruri, din care-ţi puteai da seama că singurătatea în care sufletul lui trăia în urma surzeniei îl ducea la paradox şi că în acesta găsea o anumită satisfacţie lăuntrică. De obicei, musafirii invitaţi de Suphan la prânz rămâneau împreună toată după-amiaza. Aşa s-a întâmplat şi atunci când Treitschke se afla în mijlocul lor. Puteai să vezi cum se manifesta această personalitate. Omul lat în spate avea şi în personalitatea lui spirituală ceva „lat" prin care se impunea printre oamenii care veneau în contact cu el. Nu puteai spune că Treitschke era didactic. Fiindcă tot ceea ce spunea purta amprenta personalităţii sale. În fiecare cuvânt trăia plăcerea pasionată de a spune ceea ce gândea. Chiar şi când povestea ceva, tonul lui avea ceva poruncitor. El voia ca acel care asculta să fie mişcat de cuvintele lui. Afirmaţiile lui erau însoțite de un foc rareori întâlnit care-i țâșnea din priviri. În acea zi a venit vorba despre concepţia despre lume a lui Moltke, aşa cum reiese ea din memoriile sale. Treitschke respingea maniera impersonală, amintind de gândirea matematică, în care Moltke concepea fenomenele lumii. El nu putea judeca lucrurile decât având în substrat propriile sale simpatii şi antipatii. Oamenii care, asemenea lui Treitschke, sunt atât de mult preocupaţi de propria lor personalitate, pot face o impresie asupra celorlalţi numai dacă personalitatea este în acelaşi timp susţinută, semnificativ şi profund, prin lucrurile pe care ei le cominică. Aşa era cu Treitschke. Când vorbea despre evenimente istorice, vorbea ca şi cum totul s-ar întâmpla în prezent şi el ar participa personal la ele, cu toată bucuria, cât şi cu toată supărarea. Îl ascultam şi aveam impresia unei personalităţi de o tărie infinită, dar nu mă puteam apropia sufleteşte de conţinutul spuselor sale.
Şi de un alt vizitator al Weimarului m-am apropiat printr-o relaţie de prietenie. E vorba de Ludwig Laistner [Nota 132]. O personalitate distinsă, armonioasă în sine, care trăia în spirit în modul cel mai frumos cu putință. Pe atunci el era consultant literar la librăria Editurii Cotta şi în această calitate trebuia să lucreze în Arhiva Goethe. Aproape tot timpul nostru liber îl petreceam împreună. Principala sa lucrare, Enigma Sfinxului, apăruse deja. Este un fel de istorie a miturilor. În explicarea mitului el are idei cu totul originale. Discuțiile noastre se învârteau mult în jurul problemelor care sunt tratate în cartea lui atât de valoroasă. Laistner respinge orice încercare de-a explica basmul, mitul prin fantezia creatoare de simboluri, mai mult sau mai puţin inconştientă. El consideră că originea concepţiei mitice despre natură a poporului este visul, şi anume coșmarul. Coșmarul apăsător, care se înfăţişează omului ce visează un spirit chinuitor care pune întrebări, devine silfidă, devine un demon care-l chinuie; întreaga ceată a spiritelor se înalţă, după Laistner, din omul care visează. Sfinxul cu întrebările lui este o altă metamorfoză a femeii simple de la amiază care apare celui ce doarme la prânz pe câmp şi căruia îi pune întrebări la care el trebuie să răspundă. Ludwig Laistner urmăreşte toate formele paradoxale, ingenioase şi încărcate de sens, chinuitoare sau pline de bunădispoziţie, pe care le creează visul, pentru a arăta că le regăsim în basme şi mituri. În cursul fiecărei convorbiri eu aveam sentimentul: acest om ar putea găsi atât de uşor calea ce duce de la subconştientul creator, care lucrează în om în lumea visului, spre supraconştientul care ajunge la lumea spirituală reală. El asculta cu cea mai mare bunăvoinţă cele ce-i spuneam; nu obiecta nimic, totuşi n-a putut stabili un contact lăuntric cu ele. Îl împiedica şi pe el teama, caracteristică epocii, de a nu pierde de sub picioare terenul „ştiinţei”, când te apropii de spiritul propriu-zis. Dar Ludwig Laistner avea o relaţie deosebită faţă de artă şi poezie, prin faptul că apropia mitul de trăirile reale ale visului şi nu de o fantezie creatoare abstractă. Prin aceasta, în concepţia lui toate forţele creatoare din om dobândeau o importanţă universală. Fiind înzestrat cu o linişte lăuntrică rară şi cu un echilibru sufletesc deosebit, el era o personalitate cu o sensibilitate poetică subtilă. Tot ce spunea, indiferent despre ce lucru, era plin de poezie. De fapt, el nici nu cunoştea noţiuni nepoetice. Am petrecut cu el la Weimar şi mai apoi în cursul unei vizite pe care am făcut-o la Stuttgart, când m-a invitat să locuiesc în casa lui, ore dintre cele mai frumoase. El avea alături o soţie care se contopea pe de-a-ntregul cu fiinţa lui spirituală. Ludwig Laistner era pentru ea, de fapt, tot ce o lega de lume. După vizita sa la Weimar el n-a mai trăit decât puţin timp. Soţia l-a urmat pe cel dispărut în cel mai scurt timp; lumea era pustie pentru ea, de când Ludwig Laistner nu se mai afla acolo. O femeie de o amabilitate rară, care făcea din ea o fiinţă cu totul deosebită. Ştia să dispară întotdeauna în momentul în care credea că este de prisos, nu lipsea niciodată când era nevoie de ea. Îl înconjura cu o grijă maternă pe Ludwig Laistner, a cărui spiritualitate fină era închisă într-un corp foarte delicat.
Cu Ludwig Laistner am putut vorbi așa cum numai cu puțini alți oameni am vorbit despre idealismul filosofilor germani Fichte, Hegel, Schelling. El avea un simț treaz pentru realitatea idelor care trăiau în acești filosofi. Când i-am vorbit odată despre îngrijorarea mea cauzată de unilateralitatea concepției naturalist-științifice despre lume, el mi-a spus: „Acei oameni, pur și simplu, habar n-au de importanța forțelor creatoare din sufletul omului. Ei nu știu că în aceste forțe creatoare trăiește un conţinut al lumii, ca şi în fenomenele naturii”.
Ludwig Laistner nu pierdea contactul viu, direct cu omenescul din cauza preocupărilor lui literare şi artistice. Atitudinea, felul lui de a fi erau modeste; cel care avea înţelegere pentru asemenea lucruri, simţea imediat după ce-l cunoştea că are de-a face cu o personalitate deosebită. Cercetătorii care se ocupau oficial cu studierea miturilor respingeau concepţia lui; aproape nici n-o băgau în seamă. Aşa se face că în viaţa spirituală a trecut aproape neobservat un om care, după valoarea sa lăuntrică, ar fi meritat să ocupe un loc de frunte. De la cartea sa, Enigma Sfinxului, studiile de mitologie ar fi putut primi impulsuri cu totul noi; dar cartea a rămas aproape fără ecou.
Pe atunci Ludwig Laistner trebuia să pregătească pentru „Biblioteca de literatură universală a Editurii Cotta” o ediţie completă a operelor lui Schopenhauer şi o ediţie de opere alese ale lui Jean Paul. El mi-a încredinţat mie aceste două sarcini. Şi aşa se face că a trebuit să adaug preocupărilor mele de pe atunci, de la Weimar, editarea operei complete a filosofului pesimist Schopenhauer şi a paradoxalului şi genialului Jean Paul. M-am ocupat cu cel mai adânc interes de amândouă creaţiile, pentru că-mi plăcea să mă transpun în nişte structuri spirituale diametral opuse propriei mele structuri. Nu motive exterioare au fost acelea care l-au făcut pe Ludwig Laistner să-mi încredinţeze editarea operelor lui Schopenhauer şi ale lui Jean Paul, ci discuţiile pe care le avusesem în legătură cu aceste două personalităţi. De altfel, ideea de a-mi transmite această misiune i-a şi venit în mijlocul unei astfel de discuţii.
În vremea aceea, în Weimar locuia Hans Olden [Nota 133] şi soţia sa, Grete Olden. Ei adunaseră în jurul lor un cerc de oameni plini de viaţă, care voiau să trăiască „prezentul”, în opoziţie cu tot ce apărea în Arhiva Goethe şi în Societatea Goethe drept continuarea unei vieţi trecute. Am fost primit şi eu în acest cerc; şi îmi amintesc cu cea mai mare simpatie de tot ceea ce am trăit acolo.
Oricât ţi-ai fi încremenit ideile în arhivă, din cauza „metodei filologice”, ele trebuiau să devină libere şi maleabile, când intrai în casa Olden, unde se bucura de interes oricine îşi pusese în cap ideea că în omenire trebuia să se încetăţenească un nou fel de a gândi; dar şi toţi cei ce resimţeau în adâncul sufletului ca dureroase vechile prejudecăţi culturale şi visa la idealurile de viitor.
Lumea îl cunoştea pe Hans Olden drept autorul unor comedioare de intrigi cum era Nevasta oficială, dar în cercul său de la Weimar din acea vreme el se manifesta cu totul altfel. Avea o inimă deschisă pentru toate interesele cele mai înalte care existau în viaţa spirituală a vremii. În casa lui se purtau discuţii nesfârşite, dar întotdeauna stimulatoare despre ceea ce trăia în dramele lui Ibsen, despre ceea ce frământa spiritul lui Nietzsche.
Gabriele Reuter [Nota 134], care lucra pe atunci la romanul Din familie bună şi care curând după aceea avea să-i asigure o ascensiune literară fulgerătoare, a intrat şi ea în cercul lui Olden şi l-a umplut cu toate marile probleme care preocupau pe atunci omenirea în legătură cu viaţa femeii.
Hans Olden putea deveni fermecător atunci când, cu felul lui uşor sceptic de a gândi, întrerupea brusc o discuţie care ameninţa să cadă în sentimentalism. Dar putea deveni el însuşi sentimental atunci când ceilalţi alunecau spre subiecte minore. Membrii acestui cerc căutau să dezvolte o adâncă „înţelegere” pentru tot ceea ce e „omenesc”; dar criticau fără cruţare orice aspect omenesc care le displăcea. Olden era adânc convins că nimic altceva nu are sens pentru un om în afară de activitatea literară sau artistică închinată marilor idealuri despre care se vorbea foarte mult în cercul lui, dar el îi dispreţuia pe oameni prea mult pentru a da viaţă idealurilor lui în creaţii proprii. El spunea că idealurile pot trăi într-un cerc mic de oameni aleşi; dar ar fi „copil” cel care ar crede că poate înfăţişa aceste idealuri unui public mai larg. Chiar în acea perioadă el a făcut încercarea de a da viaţă unor interese mai largi, prin piesa Käte cea isteaţă. Dar piesa n-a avut la Weimar decât un „succes de complezenţă”. Acest lucru i-a întărit convingerea că publicului trebuie să-i dai numai ceea се-ţi cere şi să-ţi păstrezi interesele mai înalte pentru cercurile mici care le pot înţelege.
De această idee era convinsă într-o măsură şi mai mare decât Hans Olden soţia lui, Grete Olden. Ea era de un scepticism desăvârşit în aprecierea a ceea ce lumea îşi poate însuşi din spirit. Ceea ce scria era inspirat în mod evident de un anumit geniu al dispreţului faţă de oameni.
Ceea ce Hans şi Grete Olden ofereau cercului lor, pe baza unor asemenea dispoziţii sufleteşti, se manifesta în atmosfera unui sentiment estetizant faţă de lume care putea să înţeleagă lucrurile cele mai serioase, dar care nu se dădea înapoi nici să scape de anumite probleme serioase printr-un uşor umor.
