Eram primit cum nu se poate mai frumos în familia arhivarului de la Arhiva Goethe-Schiller, Eduard von der Hellen [Nota 167]. Acest om avea un loc deosebit printre ceilalţi colaboratori ai arhivei. În cercurile filologilor se bucura de un prestigiu extraordinar datorită cărţii sale de debut: Contribuţia lui Goethe la „Fragmentele fiziognomice” ale lui Lavater, care era deosebit de reuşită. Von der Hellen realizase prin această lucrare ceva pe care orice specialist din acelaşi domeniu de cercetare îl acepta „pe de-a-ntregul”. Numai autorul însuşi nu gândea aşa. El era de părere că această lucrare era rodul unei munci metodice, ale cărei principii „puteau fi învăţate”, pe când el căuta peste tot să-şi umple sufletul cu un conţinut spiritual lăuntric.
Când nu erau vizitatori, stăteam o vreme aşa, în trei, în vechea sală de lucru a arhivei, înainte ca ea să se mute încă în castel: von der Hellen, care lucra la editarea scrisorilor lui Goethe, Julius Wahle, care luca la jurnalele intime ale acestuia şi eu, care mă ocupam de scrierile lui de ştiinţele naturii. Dar în timpul lucrului se iscau discuţii legate de cele mai diverse domenii ale vieţii spirituale sau ale vieţii publice, tocmai din cauza nevoilor spirituale ale lui Eduard von der Hellen. Pe lângă aceasta, acordam o atenţie cuvenită şi acelor interese care erau legate de personalitatea lui Goethe. Din însemnările pe care Goethe le-a făcut în jurnalele sale, din unele pasaje din scrisorile sale, care revelau uneori nişte puncte de vedere atât de înalte şi viziuni atât de largi, se puteau naşte discuţii care ne duceau în adâncurile existenţei şi în întinderile vieţii.
Eduard von der Hellen a fost atât de amabil să extindă relaţiile care se stabiliseră între noi în arhivă prin aceste discuţii atât de antrenante, introducându-mă în familia sa. Relaţiile mele sociale s-au extins astfel într-un mod foarte plăcut, deoarece familia lui Eduard von der Hellen întreţinea în acelaşi timp relaţii de prietenie cu cercurile care se formaseră în jurul lui Olden, al Gabrielei Reuter ş.a., despre care am vorbit deja.
Mi-a rămas deosebit de vie în amintire atât de simpatica doamnă von der Hellen. O natură artistică prin excelenţă. O natură care, dacă n-ar fi apărut alte îndatoriri pe care viaţa i le-a impus, ar fi putut realiza în artă lucruri dintre cele mai frumoase. Dar destinul a făcut ca, cel puţin după câte ştiu eu, această femeie să nu depăşească faza primelor încercări artistice. Dar fiecare cuvânt pe care-l puteai schimba cu ea în probleme de artă avea un efect binefăcător asupra sufletului. Când vorbea, avea un ton fundamental reţinut, întotdeauna prudent în emiterea judecăţilor, dar adânc simpatic, pur omenesc. După o astfel de discuţie rareori mă despărţeam de doamna von der Hellen fără a purta după acea mult timp în suflet, reflectând asupra lor, ceea ce ea mai mult îmi dăduse de înţeles decât îmi spusese.
Foarte simpatic era şi tatăl d-nei von der Hellen, un general-locotenent care participase la războiul din 1870 ca maior, şi a doua fiică a acestuia. Când eram împreună cu aceşti oameni, reînviau cele mai frumoase aspecte ale spiritualităţii germane, ale acelei spiritualităţi care se revărsau în toate cercurile vieţii sociale şi care izvorăsc din impulsurile religioase, din artele frumoase şi acelea ale ştinţelor economice populare, care constituiau de atâta vreme esenţa propriu-zisă a spiritului german.
Interesele lui Eduard von der Hellen mi-au adus aproape, pentru un timp, viaţa politică a acelei epoci. Din cauză că nu-l mulţumeau studiile filologice, von der Hellen s-a aruncat în iureşul vieţii politice din Weimar. Se părea că aici vieţii sale i se deschideau perspective mai largi. Şi interesul bazat pe prietenia faţă de acest om, m-a făcut să mă interesez şi eu de mişcările vieţii publice, fără a participa însă în mod activ la ele.
În acea vreme vedeai în faza lor de formare multe dintre lucrurile care azi s-au dovedit în viaţă drept imposibile sau care au dat naştere, prin metamorfoze îngrozitoare, unor forme de viaţă sociale absurde; de acestea se legau toate speranţele unei muncitorimi pe care nişte conducători energici, elocvenţi o convinseseră că pentru omenire trebuie să vină epoca unor mari transformări sociale. Din rândurile clasei muncitoare s-au ridicat nişte elemente radicale, având o gândire mai luminată. Era cu atât mai impresionant să-i vezi, cu cât totul părea o clocotire în străfundurile vieţii sociale. La suprafaţă trăia, însă, un conservatorism demn, care nu se putuse dezvolta decât în condiţiile oferite de o Curte cu o gândire aleasă, care desfăşura o activitate energică şi perseverentă pentru tot ceea ce era uman. În atmosfera ce domnea aici au răsărit un partid reacţionar-independent şi pe lângă el, unul numit liberal-naţional.
Ceea ce făcea Eduard von der Hellen trebuie interpretat drept încercare de a-şi găsi un rol rodnic de conducător prin plasa încâlcită a evenimentelor. Şi eram nevoit să particip împreună cu el la ceea ce i se întâmpla. El discuta în cercul prietenilor săi toate detaliile pe care le prelucra în vederea editării unei broşuri. Trebuia să mă interesez la fel de mult ca Eduard von der Hellen însuşi de noţiunile de istorie şi materialism, luptă de clasă, plusvaloare, care pe atunci erau însoţite de cu totul alte sentimente decât astăzi. Nu puteam să nu merg la numeroasele adunări la care el lua cuvântul.
El se gândea să opună programului teoretic marxist un altul, izvorât din dorinţa sinceră de a contribui la progresul social al tuturor simpatizanţilor cu mişcarea muncitorească, indiferent de partidul din care făceau parte. El se gândea la un fel de reînsufleţire a partidelor de centru, prin preluarea în programele lor a unor impulsuri menite să rezolve problema socială.
Eforturile lui au rămas fără efect. Pot spune doar că dacă n-aș fi asistat la aceste încercări ale lui von der Hellen, n-aş fi participat atât de intens la viaţa politică a epocii, cum s-a întâmplat.
Această viaţă politică s-a mai apropiat de mine şi dintr-o altă direcţie, numai că mai puţin intensă. Ba, s-a văzut chiar că eu făceam oarecum opoziţie – ceea ce nu era cazul cu von der Hellen – atunci când se apropiau de mine problemele politice. Trăia în acea vreme la Weimar un politician liber-cugetator, adept al lui Eugen Richter, care-şi desfăşura activitatea politică în sensul dat de acesta: numele lui era dr. Heinrich Fränkel [Nota 168]. Am făcut cunoştinţă cu acest om. O cunoştinţă de scurtă durată, întreruptă apoi din cauza unei „neînţelegeri”, la care mă gândesc, totuşi, adeseori cu plăcere. Pentru că omul era în felul său extraordinar de simpatic, avea o voinţă de politician energică şi credea ca oamenii, animaţi de bunăvoinţă şi de vederi înţelepte, ar trebui să poată fi entuziasmaţi pentru o cale justă de progres în viaţa publică. Viaţa lui a fost un şir de dezamăgiri. Păcat că şi eu însumi a trebuit să-l dezamăgesc. Chiar în perioada în care ne-am cunoscut el lucra la o broşură pe care voia s-o răspândească în mase în stil mare. Încă de pe atunci el gândea să facă ceva împotriva alianţei dintre marea industrie şi agricultură, care înmugurea pe atunci în Germania şi care, după cum credea el, avea să aibă mai târziu urmări distrugătoare. Broşura lui avea titlul „Împărate, fii dur”. El credea că-i poate convinge pe cei din jurul împăratului despre răul care, după părerea sa, pândea Germania. El n-a avut nici cel mai mic succes. Şi-a dat seama că în partidul al cărui membru era şi pentru care lucra, nu puteau fi găsite forţele care să ofere o bază solidă acţiunii la care se gândise.
Și așa a ajuns, într-o zi, să se entuziasmeze iarăşi pentru ideea că ar putea reînvia „Deutsche Wochenschrift”, al cărei redactor fusese pentru scurt timp cu câţiva ani mai înainte, la Viena. Voia să creeze cu ajutorul ei un curent politic care l-ar fi făcut să depăşească spiritul său ateist din acea vreme şi să treacă la o activitate predominant ateist-naţională. El se gândise că împreună cu mine ar putea să facă ceva. Dar a fost imposibil; n-am putut face nimic, nici măcar pentru reînvierea revistei „Deutsche Wochenschrift”. Felul în care i-am adus la cunoştinţă acest lucru a dus la neînţelegeri care în scurt timp au distrus prietenia noastră.
Dar din această prietenie s-a născut altceva. Acest om avea o soţie foarte simpatică şi o cumnată simpatică. El m-a prezentat familiei sale. Aceasta, la rândul ei, m-a dus la o altă familie. Şi în sânul acesteia s-a petrecut ceva care este aidoma cu acea înlănţuire de destin deosebită pe care soarta mi-o prilejuise odinioară la Viena. Acolo întreţinusem legături strânse cu o familie al cărei cap rămânea însă mereu invizibil, dar care se apropiase, spiritual-sufleteşte atat de mult de mine încât, după ce a murit, am ţinut la mormântul său cuvântarea funerară ca pentru cel mai bun prieten. Întreaga spiritualitate a acestui bărbat se înfăţişa sufletului meu, prin intermediul familiei sale, ca o realitate deplină.
Și acum am intrat într-o legătură foarte asemănătoare cu capul familiei pe care îl cunoscusem prin politicianul ateu. Acest cap de familie muri cu puţin timp înainte. Văduva lui trăia gândindu-se cu cea mai mare pioşenie la cel dispărut. S-a întâmplat că am plecat din locuinţa pe care o aveam până atunci la Weimar şi am devenit chiriaşul acestei familii. Aici exista biblioteca celui dispărut. Un om care avusese interese spirituale multilaterale dar care, la fel ca şi cel din Viena, nu agrea societatea celorlalţi oameni: trăise, la fel ca şi celălalt, în propria sa „lume spirituală”; şi pe el lumea îl considera un „om ciudat”.
Am simţit cum acest om, întocmai ca şi celălalt, – fără a-l fi putut întâlni în viaţa fizică – a trecut prin destinul meu ca „în spatele culiselor existenţei”. La Viena se crease o legătură atât de frumoasă între mine şi familia acestui cunoscut „necunoscut”; şi la Weimar s-a creat între mine şi familia celui de al doilea „cunoscut” de acest fel, o legătură şi mai importantă pentru mine.
Dacă trebuie să vorbesc acuma despre cei doi „cunoscuţi necunoscuţi”, ştiu ca cei mai mulţi oameni vor lua toate acestea drept pură fantezie. Pentru că este vorba de felul în care am putut să mă apropii de aceste două suflete umane, în acea sferă a lumii unde ele se aflau după ce trecuseră prin poarta morţii.
Orice om are lăuntric dreptul de a elimina din sfera sa de interese ceea ce se spune despre acest domeniu; dar este cu totul altceva când acest domeniu este caracterizat drept fantasmagorie. Dacă cineva face acest lucru, mă simt obligat să-i spun că mi-am căutat întotdeauna izvoarele acelei stări sufleteşti care-ţi dă dreptul să faci afirmaţii despre relaţiile spirituale, în nişte ramuri ale ştiinţelor exacte ca matematica sau mecanica analitică. Nu pot fi învinuit, deci, de vorbărie uşuratică şi fără simţ de răspundere faţă de adevăr, atunci când spun următoarele: Facultăţile percepţiei spirituale pe care le purtam pe atunci în suflet mi-au dat posibilitatea de a avea legături mai strânse cu cele două suflete după moartea lor pământească. Ele aveau altă structură sufletească decât alţi morţi. Aceştia trec imediat după moartea pământească printr-o viaţă care, prin conţinutul ei, este strâns legată de viaţa pământească, şi care devine de-abia cu încetul şi treptat asemănătoare cu aceea pe care omul o duce în lumea pur spirituală în care el trăieşte până la o nouă încarnare.
Cei doi „cunoscuţi necunoscuţi“se familiarizaseră destul de temeinic cu ideile erei materialiste. Ei îşi asimilaseră teoretic modul de a gândi al ştiinţelor naturii. Cel de al doilea, de care mă apropiasem la Weimar, îl cunoştea chiar foarte bine pe Billroth şi pe alţi gânditori din domeniul ştiinţelor naturii. Dar atât unul, cât şi celălalt rămăseseră în timpul vieţi pământeşti foarte departe de o concepţie spirituală despre lume. Ei ar fi respins cu siguranţă orice concepţie de acest fel pe care ar fi întâlnit-o, pentru că „gândirea naturalist-ştiinţifică'' le apăruse ca rezultat al unor fapte indiscutabile, potrivit modalităţii de gândire a epocii.
Dar această legătură cu materialismul epocii rămăsese, la aceste două personalităţi, doar în lumea ideilor. Ele nu-şi însuşiseră modalităţile de viaţă ce se impuneau ca urmare a gândirii materialiste, care la toţi ceilalţi oameni erau predominante. Ei deveniseră în faţa lumii nişte „oameni ciudaţi”, care trăiau în condiţii mai primitive decât era obiceiul pe atunci şi decât le-ar fi îngăduit-o averile lor. Aşa că nu duseseră cu ei în lumea spirituală ceea ce ar fi putut să lege individualităţile lor spirituale de valorile de voinţă materialiste, ci numai ceea ce sădiseră în aceste individualităţi valorile de gândire materialiste. Toate acestea se petrecuseră, bineînţeles, în cea mai mare parte în subconştientul lor. Şi acum eu puteam vedea că aceste valori de gândire materialiste nu sunt ceva care-l înstrăinează pe om, după moarte, de lumea divin-sprituală: că această înstrăinare este produsă numai de valorile de voinţă materialiste. Atât sufletul de care m-am apropiat la Viena, cât şi acela pe care l-am cunoscut pe cale spirituală la Weimar au fost, după moarte, nişte entităţi spirituale care străluceau splendid, în care conţinutul sufletesc era plin de imaginile fiinţelor spirituale care stau la baza lumii. Iar faptul că se familiarizaseră cu ideile prin care pătrunseseră mai exact cu gândirea aspectul material al lumii, în cursul ultimei lor vieți pământești, le-a ajutat să dezvolte și după moarte o legătură cu lumea, mai plină de înţelegere decât ar fi fost posibil dacă ar fi rămas străine de ideile respective.
În aceste două suflete destinul îmi adusese în cale nişte fiinţe prin care mi se dezvăluia direct din lumea spirituală importanţa gândirii naturalist-ştiinţifice. Am putut vedea că acest mod de gândire, în sine, nu îndepărtează neapărat pe cineva de o concepţie spirituală. La cele două personalităţi acest lucru se întâmplase în timpul vieţii lor pământeşti, din cauză că în acest timp nu găsiseră nici o ocazie de a-şi înălţa gândirea naturalist-ştiinţifică în sfera în care încep trăirile spirituale. După moarte ei făcuseră acest lucru în modul cel mai desăvârşit. Am văzut că omul poate să se ridice în lumea spirituală şi în timpul vieţii pământeşti, dacă are curaj şi putere interioară. Prin faptul că am trăit lucruri importante în lumea spirituală, am mai văzut că omenirea a trebuit să evolueze spre o gândire naturalist-ştiințifică. Felurile de a gândi mai vechi puteau uni sufletul uman cu spiritul lumilor suprasensibile; ele puteau să-l facă pe om, dacă el cultiva cunoaşterea de sine (baza oricărei cunoaşteri), să se simtă o copie sau un mădular al lumii divin-spirituale; dar nu-l puteau face să se simtă o fiinţă spirituală independentă, de sine stătătoare. De aceea, a fost necesar să se facă pasul spre conceperea unei lumi de idei, care nu se aprinde în contact cu spiritul însuşi, ci este pusă în mişcare în contact cu materia, care, deşi spirituală, nu este din sprit.
O asemenea lume de idei nu poate fi pusă în mişcare în om în lumea spirituală în care el trăieşte după moarte, respectiv înainte de o nouă naştere, ci numai în existenţa pământească, pentru că numai aici el este pus în faţa formei materiale de existenţă.
Eu am putut vieţui aşadar, la cele două suflete umane, ce câştigă omul pentru viaţa sa totală, deci şi pentru cea de după moarte, prin faptul că s-a lăsat pătruns de gândirea naturist-ştiinţifică. Dar la alţii, care în viaţa pământească trăiseră pentru voinţa lor consecinţele simplei gândiri naturalist-ştiinţifice, am putut vedea că ei se înstrăinaseră de lumea spiritului, că ei ajung ca să zic aşa, la o viaţă totală, care, cu gândirea pur naturalist-ştiinţifică înfăţişează pe om mai puţin om decât fără ea.
Amândoi aceşti oameni au devenit nişte „ciudaţi pentru lume”, pentru că nu voiau să-şi piardă în cursul vieţii pământeşti calitatea de om; ei îşi însuşiseră pe de-a-ntregul gândirea naturalist-ştiinţifică pentru că voiseră să atingă acea etapă spirituală din dezvoltarea omenirii, care fără această gândire nu e posibilă.
Sunt sigur că n-aş fi putut înţelege aceste lucruri, prin cele două suflete, dacă le-aş fi întâlnit în timpul existenţei pământeşti, ca oameni fizici. Ca să pot vedea aceste două individualităţi, în lumea spirituală, în care urma să mi se dezvăluie fiinţa lor adevărată şi, prin aceasta, multe altele, aveam nevoie de acea fineţe a privirii sufleteşti care se pierde foarte uşor dacă trăirile în lumea fizică acoperă sau cel puţin stânjenesc ceea ce urmează să fie vieţuit în mod spiritual.
De aceea, a trebuit încă de pe atunci să văd în felul deosebit în care aceste două suflete au pătruns în viaţa mea pământească ceva ce mi-a fost adus de destin pe calea mea de cunoaştere.
Dar în privinţa legăturii cu cele două suflete în lumea spirituală nu poate fi vorba de nimic înrudit cu spiritismul. Pentru mine nu putea avea valoare în ceea ce priveşte legătura cu lumea spirituală decât privirea cu adevărat spirituală despre care mai târziu am vorbit în mod public în scrierile mele antroposofice (clarvederea exactă). De altfel, toţi membrii celor două familii, atât cei ai familiei din Viena, cât şi cei din Weimar, erau prea sănătoşi pentru o comunicare mediumnică cu morţii.
Acolo unde se ivea ocazia, m-am interesat mereu şi de asemenea căutări ale sufletelor omeneşti cum sunt cele ce se manifestă în spiritism. Spiritismul epocii prezente este o rătăcire în calea spre spirit a acelor suflete care ar vrea să caute şi spiritul pe calea exterioară – aproape experimentală –, deoarece nu mai pot simţi deloc caracterul pur spiritual, adevărat, real şi veritabil al unei cercetări spirituale. Tocmai acela care se interesează de spiritism în mod cu totul obiectiv, fără a voi să facă el însuşi cercetări pe această cale, poate să înţeleagă cu adevărat ce urmăreşte şi unde greşeşte spiritismul lui. Propriile mele cercetări au mers întotdeauna pe alte căi decât cele bătute de spiritism, sub o formă sau alta. Tocmai la Weimar exista posibilitatea de avea legături interesante cu spriritiştii, pentru că în cercurile artiştilor reînviase pentru un timp foarte puternic acest fel de a căuta spiritualul.
Dar pentru mine legătura cu cele două suflete – cel de la Weimar se numise Eunike – însemnase o confirmare a cărţii mele Filosofia libertăţii. Ce am căutat să fac în această carte, erau următoarele: în primul rând, cartea este un rezultat al căutărilor mele filosofice din perioada 1880-1890; în al doilea rând, ea este şi un rezultat al privirii mele generale concrete în lumea spirituală.
În al treilea rând, această lucrare şi-a găsit o confirmare în participarea mea la trăirile spirituale ale acestor două suflete. În ele mi se înfăţişase evoluţia ascendentă pe care omul o datorează concepţiei naturalist-ştiinţifice despre lume. În ele aveam în faţa mea, totodată, şi teama unor suflete nobile de a se adânci cu trăirea lor în elementul de voință al acestei concepții despre lume. Aceste suflete se retrăseseră din faţa consecinţelor etice ale unei asemenea concepţii despre lume.
În cartea mea Filosofia libertăţii am căutat forţa care duce din lumea ideilor naturalist-ştiinţifice, neutre din punct de vedere etic, în lumea impulsurilor morale. Am încercat să arăt cum omul, care se ştie o fiinţă de esenţă spirituală, de sine stătătoare, pentru că trăieşte în idei care nu mai izvorăsc din spirit, ci sunt incitate în contact cu existenţa materială, poate dezvolta intuiţie din propria-i fiinţă pentru tărâmul moral. Prin aceasta, eticul se aprinde în individualitatea devenită liberă drept impulsivitate etică individuală, în acelaşi fel în care o fac ideile concepţiei naturalist-ştiinţifice.
Nici unul din aceste două suflete nu ajunsese până la această intuiţie morală. Din această cauză ele se retrăseseră (inconştient) din faţa unei vieţi care nu putea fi trăită decât în sensul ideilor încă nefecundate, limitate ale ştiinţelor naturii.
Am vorbit atunci despre „fantezia morală” ca izvor al moralităţii în individualitatea umană. Sigur că n-am vrut să vorbesc despre acest izvor ca despre ceva ce nu e cu totul real. Dimpotrivă, prin „fantezie” eu voiam să desemnez acea forţă care ajută lumii spirituale adevărate să ajungă pe toate tărâmurile până la omul individual. Dar pentru ca să se ajungă la o trăire reală a spiritului trebuie să intre în activitate forţele de cunoaştere spirituale: imaginaţia, inspiraţia, intuiţia. Prima rază a revelării spiritului în omul ce se știe o entitate individuală este dată de fantezie care poate fi observată, aşa cum se îndepărtează ea de tot ce e fantasmagoric, devenind o imagine a realităţii spirituale, chiar la Goethe.
În familia „cunoscutului necunoscut” de la Weimar am locuit cea mai mare parte a timpului pe care l-am petrecut în acest oraş. Mi se dăduse o aripă a locuinţei; doamnna Anna Eunike [Nota 169], de care m-am legat curând printr-o prietenie intimă, îmi purta de grijă în toate privinţele, cu cea mai mare dăruire. Pentru ea era foarte important faptul că o ajutam în problemele dificile pe care le ridica educaţia copiilor ei. Ea rămăsese văduvă cu patru fiice şi un fiu.
Pe copii îi vedeam numai atunci când se ivea ocazia. Acest lucru se întâmpla adeseori, pentru că se considera că fac parte din familie. Dar mesele, cu excepţia micului dejun şi a cinei, le luam în oraş.
Aici, unde găsisem atmosfera atât de caldă a unui cămin, nu mă simţeam numai bine. Când vizitatorii mai tineri din Berlin, care veneau să asiste la reuniunile Societăţii Goethe şi care se ataşaseră mai mult de mine, voiau să se simtă „ca între prieteni” veneau la mine în casa Eunike. Şi am toate motivele să cred, după felul în care se purtau, că se simţeau foarte bine aici.
Aici veneau cu plăcere şi Otto Erich Hartleben, când era la Weimar. Breviarul Goethe, scos de el, a fost întocmit de noi doi, în câteva zile.
Dintre lucrările mele mai mari, acolo au apărut Filosofia libertăţii şi Nietzsche – un luptător împotriva epocii sale.
Şi cred că mulţi dintre prietenii de la Weimar au petrecut cu multă plăcere o oră – sau chiar mai multe – la mine, în casa Eunike.
Mă gândesc aici mai ales la acela de care mă lega o dragoste şi prietenie veritabilă, dr. August Fresenius [Nota 170]. De câtva timp el devenise colaboratorul permanent al arhivei. Înainte scotea „Deutsche Literaturzeitung”. Activitatea sa la redacţie fusese considerată exemplară. Mie îmi displăceau multe la activitatea filologică, cel puţin în felul în care era ea reprezentată în acea vreme, sub conducerea adepţilor lui Sherer. Dar August Fresenius mă dezarma, mereu, prin felul său de a fi filolog. Şi el nu făcea nici o clipă un secret din faptul că voia să fie filolog și numai filolog. Dar la el filologia însemna cu adevărat iubire pentru cuvânt, iubire care-l umplea în întregime cu forţe de viaţă; şi pentru el cuvântul era revelarea umană însăşi, în care se oglindesc toate legităţile Universului. Cine vrea să pătrundă cu adevărat în tainele cuvintelor, trebuie să fi înţeles tainele existenţei. Iată de ce un filolog nu poate să nu tindă spre o cunoaştere universală. O metodă filologică justă, dacă este aplicată în mod corespunzător, poate, pornind de la nişte lucruri foarte simple, să aducă o lumină puternică în nişte domenii vaste şi importante ale vieţii.
Fresenius a arătat acest lucru în acea vreme printr-un exemplu care mi-a trezit interesul într-o măsură foarte mare. Noi doi am vorbit mult pe această temă, înainte ca el să-și spună cuvântul în mod public în „Anuarul Goethe”, într-о miscellanea scurtă [Nota 171], dar covingătoare.
Înainte ca Fresenius să fi făcut această descoperire, toţi cei care se ocupau de explicarea Faust-ului goethean înţeleseseră greşit o afirmaţie a lui Goethe, pe care acesta o făcuse în faţa lui Wilhelm von Humbodt cu cinci zile înainte de a muri. Goethe spusese: „Au trecut mai bine de şaizeci de ani de când am purtat în mine planul la Faust, care în tinereţe îmi era clar la început, dar a cărui continuare o aveam în mine mai puţin conturată”. Exegeţii luaseră cuvintele „la început” în sensul că Goethe ar fi avut de la bun început o idee sau un plan al întregii drame şi că acestuia el i-ar fi integrat apoi treptat detaliile. Şi bunul meu profesor şi prieten, Karl Julius Schröer, era de această părere.
Dar ia gândiţi-vă: dacă această explicaţie ar fi corectă, am avea în Faust-ul lui Goethe o operă pe care acesta ar fi schiţat-o în punctele ei principale, deja în tinereţe. Ar trebui să admitem că structura sufletească a lui Goethe a putut să lucreze, pornind de la o idee generală, în aşa fel încât să dezvolte timp de şaizeci de ani această idee, rămasă neschimbată. Descoperirea lui Fresenius a dovedit în mod incontestabil că n-a fost aşa. El a arătat că Goethe n-a folosit niciodată expresia „la început” în sensul pe care i-l atribuiau filologii. Goethe spune, de exemplu, că a citit o carte „la început”, atât şi nimic mai mult. El folosea expresia „la început” numai în sens spațial [Adică partea de la început – n.tr.]. Prin aceasta Fresenius dovedea că toți exegeţii lui Faust se înşelaseră şi că Goethe nu a spus nimic despre un plan al său care ar fi existat „la început”, ci a spus numai că în tinereţe i-au fost clare primele părţi şi că el a dezvoltat ici şi colo câte ceva.
În acest fel, prin aplicarea justă a metodei filologice, el adusese multă lumină în ceea ce priveşte întreaga psihologie a lui Goethe.
M-am mirat numai, pe atunci, văzând că după ce descoperirea a fost publicată în „Anuarul Goethe”, ceva care ar fi trebuit să aibă cele mai importante consecinţe pentru înţelegerea spiritului lui Goethe, n-a făcut nici o impresie, tocmai asupra celor pe care acest lucru ar fi trebuit să-i intereseze cel mai mult.
Dar cu August Fresenius nu discutam numai probleme de filologie. Tot ceea ce frământa acea epocă, tot ceea ce se întâmpla la Weimar sau în afara lui şi care ne interesa şi pe noi, constituia conţinutul lungilor noastre discuţii. Pentru că petreceam mult timp împreună. Uneori purtam discuţii vii în legătură cu diferite probleme; dar totul se sfârşea de fiecare dată prin cea mai desăvârșită armonie. Pentru că fiecare eram convins de seriozitatea concepţiei celuilalt. Cu atât mai amară este pentru mine amintirea faptului că şi prietenia cu August Fresenius a suferit o ruptură, cauzată de neînţelegerile care s-au ivit în urma legăturii mele cu Arhiva Nietzsche şi cu doamna dr. Förster-Nietzsche. Prietenii nu şi-au putut face nici o idee despre cele ce se petrecuseră propriu-zis. Iar eu n-am putut să le dau una care să-i mulţumească. Fiindcă, de fapt, nu se întâmplase nimic [Nota 172]. Totul a pornit de la nişte neînţelegeri închipuite care s-au ivit la Arhiva Nietzsche. Ceea ce am putut explica, este cuprins în articolele publicate de mine mai târziu în „Magazin für Literatur”. Am regretat nespus de mult această neînţelegere, pentru că prietenia cu Augsut Fresenius era adânc înrădăcinată în inima mea.
O altă legătură de prietenie, la care m-am gândit de multe ori de atunci încoace, s-a născut între mine şi Franz Ferdinand Heitmüller [Nota 173], care a intrat în rândul colaboratorilor arhivei mai târziu decât Wahle, von der Hellen şi decât mine.
Heitmüller era un suflet delicat, înzestrat cu o mare sensibilitate artistică. De fapt, el decidea totul pe baza simţului artistic. De intelectualism era foarte departe. Prin el, în întregul limbaj folosit în arhivă pătrunsese o nuanţă artistică. El scrisese deja câteva nuvele care dovedeau multă fineţe a spiritului. Nu era deloc un filolog rău; şi sunt sigur că nu făcea mai rău decât alţii ceea ce avea de făcut pentru arhivă. Dar el se afla mereu într-un fel de opoziţie interioară faţă de ceea ce se lucra acolo. Şi anume, faţă de felul în care era concepută această muncă. Datorită lui am avut, o vreme, senzaţia vie că Weimarul fusese, cu adevărat, odinioară locul unor creaţii spirituale dintre cele mai entuziaste şi mai nobile: şi că noi acuma eram satisfăcuţi dacă, stând în umbra acelor creaţii, le interpretam cel mult şi „constatam în ce fel ar trebui să fie ele citite”. Heitmüller a publicat anonim ceea ce avea de spus în legătură cu acestea în „Neue Deutschen Rundshau” a lui S. Fischer, prin nuvela Vineta scufundată. O, ce multă osteneală şi-au dat unii pentru a ghici cine spusese că Weimarul, odinioară atât de înfloritor din punct de vedere spiritual, era acum un „oraş scufundat”.
Heitmüller locuia la Weimar, împreună cu mama lui, o femeie extraordinar de simpatică. Ea s-a împrietenit cu d-na Anna Eunike şi venea cu plăcere să o viziteze. Aşa că aveam plăcerea de a-i vedea pe cei doi Heitmülleri destul de des în casa în care locuiam.
Mai trebuie să mă gândesc la un prieten care s-a apropiat destul de timpuriu de grupul cunoştinţelor mele, în perioada şederii mele la Weimar şi cu care am întreţinut legături strânse până la plecarea mea de acolo, ba chiar şi mai târziu, când mai mergeam pe la Weimar. Este vorba de pictorul Joseph Rolletschek [Nota 174]. Era german originar din Boemia şi venise la Weimar atras de şcoala de pictură de aici. Un om extraordinar de simpatic în tot ceea ce făcea şi în faţa căruia îţi deschideai bucuros inima. Rolletschek era sentimental şi în acelaşi timp uşor cinic; pe de o parte era pesimist, iar pe de altă parte, înclinat să aprecieze viaţa atât de puţin încât nici nu i se părea demnă de osteleala de a judeca lucrurile în aşa fel încât să ajungă la pesimism. Când era şi el de faţă, se vorbea întotdeauna mult despre nedreptăţile vieţii; şi putea să se indigneze la nesfârşit din cauza nedreptăţii pe care lumea i-o făcuse bietului Schiller în comparaţie cu Goethe, faţă de care destinul se arătase şi aşa mult mai generos.
Cu toate că în relaţiile zilnice cu aceşti oameni făceam mereu schimb de idei şi sentimente, nu obişnuiam, totuşi, în această perioadă de la Weimar, să vorbesc în mod direct despre trăirile mele în lumea spirituală, nici celor mai apropiaţi prieteni. Consideram că oamenii trebuie să-şi dea seama că adevărata cale spre lumea spirituală trece mai întâi prin faza trăirii ideilor pure. Ceea ce căutam să subliniez sub toate formele era faptul că omul poate să perceapă idei pure, neinfluenţate de nici o percepţie exterioară şi având o viaţă cu totul proprie, întocmai cum poate percepe, în procesul trăirii conştiente, culori, sunete, calităţi calorice etc. La fel, în aceste idei este spiritul real, viu. Orice altă tărire spirituală a omului, spuneam eu pe atunci, trebuie să apară în conştienţa omului din această trăire a ideilor.
Faptul că eu căutam trăirea spirituală mai întâi în trăirea ideilor, a dus la neînţelegerea despre care am vorbit deja, şi anume, că nici cei mai intimi prieteni ai mei nu vedeau realitatea vie din idei şi mă luau de aceea drept raţionalist sau intelectualist.
Cel mai energic în ceea ce priveşte înţelegerea realităţii vii a lumii ideilor a fost un om tânăr pe atunci, care venea adeseori pe la Weimar, Max Christlieb [Nota 175]. Pe la începutul perioadei mele weimareze m-am întâlnit destul de des cu acest om, care căuta cunoaşterea spirituală. Pe atunci el îşi terminase deja studiile prin care urma să devină pastor evanghelic, tocmai îşi dădea examenul de doctorat şi se pregătea să plece în Japonia, unde voia să se dedice unui fel de activitate misionară, ceea ce a şi făcut, nu mult timp după aceea.
Acest om visa – cu entuziasm, pot spune – că omul trăieşte în spirit, atunci când trăieşte în idei pure şi că aici, în lumea ideilor pure, întreaga natură se aprinde în faţa cunoaşterii, că în întreaga materie nu aveam în faţa noastră decât o aparenţă (iluzie), că prin idei întreaga existenţă fizică ce se dezvăluie arată a fi spirit. Pentru mine a fost ceva adânc mulţumitor să găsesc la un om o înţelegere limpede şi totală pentru entitatea spiritului. Era o înţelegere pentru existenţa spirituală în idee. Aici spiritul trăieşte, în orice caz, în aşa fel încât din marea experienţă spirituală generală a ideilor nu se desprind, în faţa privirii clarvăzătoare, nişte individualităţi spirituale senzorial-creatoare. Despre aceste individualităţi spirituale sigur că nu-i puteam spune încă nimic lui Max Christlieb. Aceasta ar fi însemnat să aştept prea mult de la frumosul său idealism. Dar cu el puteai vorbi şi despre o existenţă veritabilă a spiritului. El studiase temeinic tot ceea ce scrisesem până atunci. Şi pe la începutul anilor nouăzeci eu aveam impresia că Max Christlieb are darul de a pătrunde în lumea spiritului prin spiritualitatea vie a ideilor exact aşa cum credeam eu că este calea cea mai potrivită. Că mai târziu el nu s-a menţinut cu totul pe această linie, ci a evoluat într-o direcţie oarecum diferită, acestea sunt lucruri despre care nu am nici un motiv să vorbesc aici.
