La sfârşitul perioadei weimareze aveam în urma mea 36 de ani de viaţă. Deja cu un an înainte în sufletul meu începuse să se producă o cotitură profundă. Odată cu plecarea de la Weimar, această cotitură a devenit o trăire de cea mai mare importanţă. Ea a fost cu totul independentă de schimbarea condiţiilor exterioare ale vieţii mele, care, de fapt, era şi ea destul de mare. Experienţa a ceea ce poate fi vieţuit în lumea spirituală a fost pentru mine întotdeauna ceva de la sine înţeles; în schimb, perceperea prin simţuri a lumii sensibile mi-a făcut cele mai mari greutăţi. Era ca şi cum n-aş fi putut revărsa trăirea sufletească în organele de simţ într-o măsură destul de mare, pentru a uni deplin cu sufletul ceea ce acestea percepeau.
Această situaţie s-a schimbat cu totul începând cu cel de al 36-lea an al vieţii mele. Facultatea de observare a lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor lumii fizice a luat direcţia exactităţii şi acuităţii.
Această schimbare s-a produs atât în activitatea mea ştiinţifică, cât şi în viaţa mea exterioară. Dacă înainte marile corelaţii ştiinţifice care trebuie să fie înţelese pe cale spirituală deveneau fără nici o greutate bunul meu sufletesc, pe când percepţia senzorială şi mai ales reţinerea acesteia în memorie îmi cereau cele mai mari eforturi, acum totul s-a schimbat. În mine s-a trezit o atenţie pe care înainte n-o aveam, pentru ceea ce poate fi perceput prin simţuri.
Amănuntele au devenit importante pentru mine; aveam sentimentul că lumea fizică poate să dezvăluie nişte taine pe care numai ea le poate dezvălui. Mi-am făcut un ideal din a o cunoaşte numai prin ceea ce ea are de spus, fără ca omul să introducă în ea ceva prin gândirea lui sau prin vreun alt conţinut sufletesc ce se naşte în interiorul lui.
Mi-am dat seama că trăiam mult mai târziu decât alţii o cotitură a existenţei. Dar am mai văzut şi că, pentru viaţa sufletească, acest lucru are nişte consecinţe absolut precise. Am descoperit că oamenii, pentru că trec prea devreme de la urzirea sufletească în lumea spirituală la vieţuirea planului fizic, nu ajung nici la perceperea pură a lumii spirituale, nici a celei fizice. Ei amestecă necontenit în mod cu totul instinctiv ceea ce lucrurile le spun simţurilor lor cu ceea ce sufletul percepe prin spirit, spre a-şi „reprezenta” lucrurile.
Pentru mine, în acuratețea și penetrarea observării senzoriale se afla pășirea într-o lume cu totul nouă. Plasarea obiectivă, liberă în suflet de tot ce este subiectiv, în fața lumii sensibile, a revelat ceva despre care o percepție spirituală nu avea nimic de spus.
Dar, la rândul său, acest fapt şi-a răsfrânt lumina asupra lumii spiritului. Pentru că, în timp ce lumea fizică îşi dezvăluia esenţa în însăşi percepţia senzorială, cunoaşterii i se oferea polul opus de care este nevoie pentru a aprecia spiritualul în întreg specificul său, neamestecat cu lumea sensibilă.
Acest lucru a acţionat cu deosebită putere asupra vieţii sufleteşti deoarece el s-a manifestat şi pe tărâmul vieţii umane. Facultatea mea de observaţie s-a orientat spre perceperea pură, cu totul obiectivă, a felului de a fi al altor oameni. Evitam cu grijă să critic ceea ce făceau oamenii, sau să-mi manifest simpatia ori antipatia în relaţiile mele cu ei: eu voiam „să las omul să acţioneze, pur şi simplu, asupra mea, aşa cum este”.
Curând am descoperit că un asemenea mod de a observa lumea duce cu adevărat în lumea spirituală. Procedând în acest fel în observarea lumii fizice, omul iese cu totul din el însuşi, şi tocmai prin aceasta reintră în lumea spirituală, cu o facultate de observaţie spirituală intensificată.
În acest fel au păşit pe atunci în faţa sufletului meu lumea spirituală şi cea sensibilă, în deplina lor opoziţie. Dar eu nu simţeam opoziţia dintre ele drept ceva care ar trebui să fie compensat prin nişte idei filosofice, de exemplu, printr-un soi de „monism”. Simţeam mai degrabă că a te situa în întregime cu sufletul în această opoziţie e sinonim cu „a avea înţelegere pentru viaţă”. Acolo unde polarităţile sunt vieţuite ca ceva compensat, domneşte ceea ce e lipsit de viaţă, domneşte ceea ce e mort. Acolo unde este viaţă, acţionează polaritatea necompensată; iar viaţa însăşi este o continuă învingere de polarităţi, şi, în acelaşi timp, o continuă creare de polarităţi noi.
Din toate acestea în viaţa mea emotivă s-a născut o dăruire intensă nu faţă de o cunoaştere teoretică raţională, ci faţă de o trăire reală a enigmelor lumii.
Pentru a-mi cuceri prin meditaţie o relaţie justă cu lumea, îmi spuneam iarăşi şi iarăşi: avem, pe de o parte, lumea care este plină de enigme. Cunoaşterea ar vrea să se apropie de ele. Dar de obicei ea vrea să prezinte drept dezlegare a enigmei un conţinut de gânduri. Dar enigmele – trebuia să-mi spun eu – nu se dezleagă prin gânduri. Acestea îndrumă sufletul pe calea dezlegării enigmelor: dar ele înseşi nu conţin dezlegarea. În lumea reală se naşte o enigmă; ea stă în faţa noastră ca fenomen; dezlegarea ei apare tot în realitate. Se iveşte ceva, o fiinţă sau un proces, care este dezlegarea celuilalt fenomen.
Îmi mai spuneam: întreaga lume din afara omului este o enigmă, adevărata enigmă a lumii, iar omul însuşi este dezlegarea.
Şi astfel, puteam gândi: omul este în stare în orice clipă să spună ceva despre enigma lumii. Dar ceea ce el spune poate oferi doar atâta din conţinutul dezlegării enigmei cât a reuşit să afle şi să cunoască el, ca om despre sine însuşi.
În acest fel, şi cunoaşterea devine un proces în cadrul realităţii, în lume apar mereu întrebări; apar mereu răspunsuri ca realităţi, cunoaşterea în om este participarea sa la ceea ce au să-şi spună fiinţele şi procesele din lumea fizică şi cele din lumea spirituală.
Dădusem de înţeles toate acestea, ba în unele locuri le spusesem chiar foarte limpede, în scrierile mele care fuseseră tipărite deja în perioada descrisă. Numai că acum ele au devenit pentru mine trăiri sufleteşti dintre cele mai intense, care umpleau ceasurile în care căutam să văd pe cale meditativă temeiurile lumii. Şi ceea ce este principal: această trăire sufletească izvora cu intensitatea ei de atunci, din faptul că mă dăruiam în mod obiectiv observaţiei senzoriale pure, netulburate de nimic. În această observaţie mie mi se deschisese o lume nouă; pornind de la ceea ce eu cunoscusem până atunci în sufletul meu, trebuia să caut acum trăirea sufletească polară, pentru a stabili echilibrul cu noul în faţa căruia mă aflam.
De îndată ce nu gândeam întreaga realitate a lumii sensibile, ci o priveam prin simţuri, mi se înfăţişa o enigmă, drept realitate. Şi în omul însuşi e dezlegarea ei.
În întreaga mea fiinţă sufletească trăia entuziasmul pentru ceea ce am numit mai târziu „cunoaştere adecvată cu realitatea”. Pentru mine era clar că omul care are o asemenea cunoaştere adecvată cu realitatea nu se poate izola într-un colţ oarecare de lume în timp ce în afara lui se desfăşoară existenţa şi devenirea. Cunoaşterea a devenit pentru mine ceva ce nu ţine numai de om, ci de existenţa şi devenirea lumii; după cum rădăcina şi tulpina unui pom nu sunt ceva îndeplinit până ce nu-şi continuă viaţa în floare, tot aşa fiinţarea şi devenirea lumii nu există cu adevărat dacă nu trăiesc mai departe drept conţinut al cunoaşterii. Având în vedere această convingere, repetam de fiecare dată când se ivea ocazia potrivită: omul nu este acea fiinţă care creează pentru sine conţinutul cunoaşterii, ci el îşi oferă sufletul drept scena pe care lumea îşi vieţuieşte de-abia acum, în parte, existenţa şi devenirea. Dacă n-ar exista cunoaşterea, lumea ar rămâne neterminată.
Într-o asemenea transpunere, prin cunoaştere, în realitatea lumii, am găsit tot mai mult posibilitatea de a proteja esenţa cunoaşterii umane de părerea că, în această privinţă, omul creează în cunoaştere o copie a lumii sau aşa ceva. În concepţia mea despre cunoaştere omul devine co-creator al lumii înseşi, şi nu o fiinţă care copiază ceva ce ar putea să şi lipsească din lume fără ca prin aceasta lumea să rămână neterminată.
Dar în acest fel cunoaşterea mea a ajuns la o claritate tot mai mare şi în privinţa „misticii”. Participarea sufletească a omului la viaţa lumii a fost scoasă din sfera trăirii mistice emoţionale imprecise şi pusă în lumina în care se revelează ideile. Lumea sensibilă privită în specificul ei, apare, la prima vedere, lipsită de idei, la fel cum rădăcina şi tulpina pomului sunt lipsite de flori. Dar după cum înflorirea nu este o dispariţie a existenţei vegetale, ci o metamorfoză a acestei existenţe înseşi, tot aşa în om lumea ideilor referitoare la lumea sensibilă este o metamorfoză a existenţei sensibile şi nu influenţă mistică-întunecată a ceva nedefinit asupra lumii sufleteşti umane. Cunoaşterea care trăieşte în sufletul omenesc trebuie să fie la fel de clară din punct de vedere spiritual ca şi obiectele şi procesele fizice în lumina soarelui.
Ceea ce exista pe atunci în mine în acest sens, era o trăire sufletească absolut clară. Dar era extraordinar de greu să trec apoi la exprimarea acestei trăiri. În ultimele luni ale şederii mele la Weimar am scris cartea Concepţia despre lume a lui Goethe şi prefeţele la ultimul volum pe care l-am pregătit pentru ediţia publicată în „Literatura națională germană” a lui Kürschner. Mă gândesc aici mai ales la ceea ce am scris ca introducere la Maxime în proză [ Nota 181 ] de Goethe, pe care le-am pregătit pentru editare şi le compar cu felul în care am formulat conţinutul cărţii Concepţia despre lume a lui Goethe. La o cercetare superficială poate fi găsită o contradicţie sau alta între aceste două lucrări, scrise aproape în acelaşi timp. Dar dacă cineva caută să vadă ce trăieşte în spatele aparenţelor, ce vrea să se reveleze în spatele formulărilor de suprafaţă, ca privire directă pe care am aruncat-o în adâncurile vieţii, sufletului şi spiritului, nu va găsi contradicţii, îşi va da seama că tocmai în aceste două lucrări eu eram în căutarea unor modalităţi de exprimare.
Căutam să introduc în noţiunile filosofice trăirile descrise aici, legate de cunoaştere, de relaţia omului cu lumea, cu devenirea şi cu dezlegarea enigmelor lor în sânul realităţii adevărate.
Când am scris, trei ani şi jumătate, mai târziu, cartea mea Concepţii despre lume şi viaţă în secolul al XIX-lea [ Nota 182 ], în mine lucrurile evoluaseră din nou; şi eu am putut face să rodească trăirile mele legate de cunoaştere descrise aici, când am prezentat diferitele concepţii despre lume apărute în istorie.
Cine vrea să respingă nişte cărţi din cauză că în ele viaţa sufletească caută drumul cunoaşterii, adică în sensul arătat aici, din cauză că în ele viaţa lumilor îşi continuă evoluţia prin căutarea sa, ce se desfăşoară pe scena oferită de sufletul omenesc, acela – după părerea mea – nu se poate cufunda cu sufletul lui cunoscător în realitatea adevărată. Aceasta este o concepţie care s-a cristalizat în mine tocmai în acea vreme, deşi ea pulsa demult în lumea noţiunilor mele.
De această perioadă de cotitură din viaţa mea sufletească se leagă nişte experienţe interioare grele de conţinut pentru mine. Am cunoscut, prin trăire sufletească esenţa meditaţiei şi importanţa ei pentru cercetarea lumii spirituale. Dusesem şi înainte o viaţă de meditaţie; totuşi, impulsul de a medita venea de la cunoaşterea ideatică a valorii ei pentru o concepţie spirituală despre lume. Dar acum în mine apăruse ceva care cerea meditaţia ca pe o necesitate existenţială pentru viaţa mea sufletească. Viaţa sufletească pe care mi-o cucerisem avea nevoie de meditaţie aşa cum, pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, organismul are nevoie de respiraţie pulmonară.
Felul cum cunoaşterea noţională obişnuită dobândită prin observaţie senzorială se raportează la perceperea spiritualului s-a transformat în mine, în această perioadă a vieţii mele, dintr-o trăire mai mult ideatică într-una în care era angajat omul întreg. Trăirea în idee, care primeşte, totuşi, în ea spiritualul real, este elementul din care s-a născut Filosofia libertăţii. Trăirea prin omul întreg conţine lumea spirituală într-un mod mult mai real şi mai viu decât trăirea în idee. Totuşi, aceasta este deja o treaptă superioară faţă de sesizare în idee a lumii sensibile. Prin trăire în idee, omul nu percepe lumea sensibilă, ci o lume spirituală care se învecinează cu ea, am putea spune.
În timp ce toate acestea căutau pe atunci să-şi găsească expresia şi trăirea în sufletul meu, în faţa sufletului meu stăteau trei feluri de cunoaştere. Primul este cunoaşterea noţională, dobândită în contact cu observaţia senzorială. Sufletul îşi însuşeşte această cunoaştere şi o reţine apoi în interiorul său în măsura în care i-o permite memoria sa. Repetarea conţinutului care trebuie însuşit are numai rolul de a-l fixa bine în memorie. Al doilea fel de cunoaştere este acela prin care noţiunile nu sunt dobândite prin observaţie senzorială, ci sunt trăite în interior, independent de simţuri. Atunci această trăire devine prin ea însăşi o garanţie a faptului că noţiunile îşi au temeiul în realitatea spirituală. La constatarea că noţiunile conţin garanţia realităţii spirituale ajungem prin însăşi natura experienţei spre care ne conduce acest fel de cunoaştere, cu aceeaşi siguranţă cu care în cazul cunoaşterii senzoriale, ne convingem că nu avem în faţă nişte iluzii, ci o realitate fizică.
În cazul acestei cunoaşteri ideatic-spirituale nu mai este suficientă – cum se întâmplă cu cea senzorială – însuşirea unor noţiuni spre a le avea pentru memorie. Procesul însuşirii trebuie să devină unul permanent. După cum organismului nu-i ajunge că a respirat o anumită perioadă, spre a folosi apoi pentru tot restul vieţii aerul respirat, tot aşa cunoaşterii ideatic-spirituale nu-i este suficientă o însuşire asemănătoare celei folosite de cunoaşterea senzorială. Pentru ea este necesar ca sufletul să fie permanent angajat într-o interacţiune vie cu lumea în care se transpune prin intermediul acestei cunoaşteri. Acest lucru are loc prin meditaţie, pe care am început să o practic sistematic după ce – aşa cum am arătat mai sus – mi-am dat seama prin înţelegere ideatică de importanţa ei. Această interacţiune eu o căutasem deja cu mult timp înainte de cotitura sufletească (de la vârsta de 35 de ani).
Ceea ce s-a petrecut acum, a fost faptul că meditaţia a devenit o necesitate sufletească vitală. Şi prin aceasta în interiorul meu s-a ivit al treilea fel de cunoaştere. El nu numai că îmi permitea să pătrund mult mai adânc în lumea spirituală, dar făcea posibilă şi o convieţuire intimă cu aceasta. Tocmai dintr-o necesitate interioară a trebuit să aduc mereu în centrul conştienţei mele un anumit gen de reprezentări.
Iată despre ce este vorba:
Dacă mă transpun cu sufletul meu în nişte reprezentări formate în contact cu lumea sensibilă, sunt capabil, în experiență directă, să vorbesc despre realitatea celor percepute, numai atâta vreme cât mă aflu în faţa unui lucru sau proces şi îl percep cu simţurile mele. Simţurile îmi garantează adevărul celor observate, cât timp observ.
Nu tot aşa stau lucrurile când mă pun în legătură, prin cunoaşterea ideatic-spirituală, cu nişte fiinţe sau procese din lumea spirituală. Aici, în percepţia singulară, are loc experiența directă a existenței celor percepute, extinsă dincolo de durata percepţiei. Când de exemplu, viețuim „Eul” omului drept entitatea sa interioară cea mai proprie, ştim în experiența perceperii că acest „Eu“ a existat înainte de viaţa sa în corpul fizic şi că va exista şi după despărţirea de el. Ceea ce trăiesc, percep astfel în „Eu“ revelează acest lucru în mod direct, la fel cum trandafirul îşi revelează culoarea roşie în percepţia directă.
Printr-o astfel de meditaţie, practicată dintr-o necesitate spirituală interioară vitală, se dezvoltă din ce în ce mai mult conştienţa faptului că există un „om spiritual interior” care poate să trăiască, să perceapă şi să se mişte în spiritualul cu totul desprins de organismul fizic. Acest om spiritual independent intră în sfera trăirilor mele sub influenţa meditaţiei. Prin aceasta vieţuirea spiritualului s-a aprofundat în mod esenţial. Faptul că cunoaşterea sensibilă are loc prin intermediul organismului poate fi dovedit în mod satisfăcător prin autoobservare pe care o permite o astfel de cunoaştere. Dar şi cunoaşterea ideatic-spirituală este încă dependentă de organism. În schimb, autoobservaţia ne arată: în cazul observaţiei sensibile, actul de cunoaştere individual este legat de organism. Pentru cunoaşterea ideatic-spirituală actul de cunoaştere individual este cu totul independent de organismul fizic; dar pentru ca o astfel de cunoaştere să se poată desfăşura în om, este necesar, totuşi, ca în organismul respectiv să existe viaţă. Cât despre cel de al treilea fel de cunoaştere, acesta poate avea loc în omul spiritual numai atunci când el se eliberează de organismul fizic într-o măsură atât de mare încât acesta parcă nici n-ar exista.
Conştienţa tuturor acestor lucruri s-a dezvoltat în mine sub influenţa vieţii meditative descrise. Puteam dezminţi, într-un mod eficient pentru mine, părerea că printr-o astfel de meditaţie omul se supune unui fel de autosugestie, al cărei rezultat ar fi cunoaşterea spirituală obţinută în meditaţie. Fiindcă de adevărul trăirii spirituale mă convinsese deja cea dintâi cunoaştere ideatic-spirituală. Şi vorbesc într-adevăr de cea dintâi, nu de cea menţinută în viaţă prin meditaţie, ci de cea care tocmai îşi începuse viaţa, în ceea ce priveşte stabilirea absolut exactă a adevărului în starea de conştienţă lucidă, o făcusem deja pentru ceea ce mă interesa, înainte să fi putut fi măcar vorba de autosugestie. Aşadar, în cazul celor dobândite prin meditaţie, putea fi vorba numai de vieţuirea a ceva a cărui realitate eram pe deplin în stare să o controlez, încă înainte de a fi avut loc această vieţuire.
Toate aceste lucruri, care erau legate de cotitura mea sufletească, s-au dovedit a avea legătură cu un rezultat al unei autoobservări posibile care a dobândit pentru mine o importanţă tot atât de plină de conţinut ca şi cele ce v-am spus până acum.
Simţeam cum elementul ideatic al vieţii mele anterioare trecuse pe planul al doilea, locul lui luându-l elementul voliţional. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar ca, în procesul de cunoaştere, voinţa să se poată abţine de la orice element arbitrar subiectiv. Voinţa creştea în măsura în care ideaticul descreştea. Şi voinţa a preluat şi sarcina cunoaşterii spirituale, care înainte revenise aproape în exclusivitate elementului ideatic. Eu ştiam deja că împărţirea vieţii sufleteşti în gândire, simţire şi voinţă are o importanţă limitată. În realitate, în gândire există şi simţire şi voinţă; numai că aici gândirea este predominantă. În simţire trăieşte gândirea şi voinţa, în voinţă de asemenea gândirea şi simţirea. Şi acum am aflat prin trăire proprie că voinţa ia mai mult de la gândire, iar gândirea ia mai mult de la voinţă.
Dacă meditaţia duce, pe de o parte, la cunoaşterea spiritualului, pe de altă parte, urmarea acestor rezultate ale autoobservării este fortificarea interioară a omului spiritual, independent de organism şi consolidarea fiinţei sale în lumea spirituală, aşa cum omul fizic se consolidează în lumea fizică. Dar ajungi să constaţi că această consolidare a omului spiritual în lumea spirituală sporeşte la infinit dacă organismul fizic nu îngrădeşte acest proces, în timp ce – prin moarte – consolidarea organismului fizic în lumea fizică face loc descompunerii, din momentul în care omul spiritual nu mai întreţine prin propria putere această consolidare.
Cu o asemenea cunoaştere, bazată pe trăire, nu mai este incompatibilă nici o epistemologie care limitează cunoaşterea omului la un anumit domeniu, aşezând „dincolo” de aceste limite, „cauzele originare”, „lucrurile în sine”, inaccesibile cunoaşterii umane. Orice lucru „inaccesibil” era pentru mine inaccesibil numai „deocamdată“, şi el poate rămâne inaccesibil numai cât timp omul nu a dezvoltat în sine realitatea lui fiinţială, înrudită cu realitatea necunoscută lui înainte, şi cu care poate să se unească apoi prin cunoaşterea bazată pe trăire. Această capacitate a omului de a se uni cu orice formă a existenţei a devenit pentru mine un lucru pe care trebuie să-l recunoască neapărat cel ce vrea să vadă în adevărata lui lumină locul omului în lume. Celui care nu poate s-o facă, cunoaşterea nu-i poate da ceva care să ţină cu adevărat de realitatea lumii, ci numai o copie indiferentă a unei părţi din conţinutul lumii. Dar printr-o astfel de cunoaştere echivalentă cu o simplă copie, omul nu poate percepe în el o entitate care îi dă lui, ca individualitate pe deplin conştientă, senzaţia interioară vie că este solid înrădăcinat în viaţa Cosmosului.
Eu ţineam să vorbesc despre cunoaştere în aşa fel încât spiritualul să fie nu numai recunoscut, ci recunoscut în aşa fel încât omul să poată ajunge la el cu percepţia lui. Şi mai important mi se părea să se reţină faptul că aşa-zisele „cauze originare” ale existenţei se găsesc în interiorul domeniului accesibil experienţei umane globale, nu să se recunoască prin speculaţii logice existenţa unei realităţi spirituale necunoscute, într-о sferă „transcendentală” oarecare.
Din această cauză, trăirile mele respingeau direcţia de gândire care consideră conţinutul senzaţiilor fizice (culoare, căldură, sunet etc.) numai drept ceva produs în om prin percepţia senzorială de către o lume exterioară necunoscută, în vreme ce această lume exterioară însăşi poate fi numai gândită în mod ipotetic. Cunoaşterea mea vie simţea ca deosebit de dăunătoare ideile teoretice care stau la baza fizicii şi fiziologiei. Acest sentiment s-a intensificat în cel mai înalt grad în perioada vieţii mele despre care v-am vorbit aici, devenind o senzaţie foarte vie. Tot ceea ce fizica şi fiziologia spun că „se află în spatele senzaţiei subiective” îmi provoca, dacă îmi este îngăduit să mă exprim aşa, o greaţă cognitivă.
Dimpotrivă, în gândirea lui Lyell, Darwin, Haeckel, vedeam ceva care, deşi imperfect în felul de manifestare, era totuşi capabil să evolueze în sensul unei cunoaşterii sănătoase.
Teoria lui Lyell, conform căreia fenomenele din perioadele îndepărtate ale devenirii terestre, inaccesibile observaţiei sensibile, ar trebui explicate prin ideile rezultate din observaţiile făcute în prezent asupra devenirii, mi-a părut fructuoasă în sensul în care vorbeam mai sus. Încercarea de a înţelege constituţia fizică a omului deducând formele acestuia din formele animale, aşa cum face, pe o scară largă, „antropogenia” lui Haeckel, îmi părea a fi o bază bună pentru dezvoltarea cunoaşterii în viitor.
Îmi spuneam: dacă omul îşi pune în faţă o limită a cunoaşterii, dincolo de care s-ar afla „lucrurile în sine”, el îşi barează accesul spre lumea spirituală; dacă priveşte lumea sensibilă, convins că în sânul ei un lucru se explică prin altul (ceea ce se petrece în prezent în cadrul devenirii terestre, explică trecutul geologic, formele animale, pe cele umane), atunci el este pregătit să extindă şi asupra spiritualului explicabilitatea fiinţelor şi fenomenelor.
Şi despre ceea ce am simţit în acest domeniu pot spune: „Este ceva care s-a consolidat în mine drept concepţie tocmai în această perioadă, dar, de fapt, pulsa demult în lumea ideilor mele”.
