Odată cu cotitura sufletească descrisă se încheie cea de a doua perioadă mai mare din viaţa mea. Căile destinului au luat un alt sens decât înainte. Atât în perioada de la Viena, cât şi în cea de la Weimar, semnele exterioare ale destinului mă îndreptau în nişte direcţii care se uneau cu conţinutul propriilor mele năzuinţe sufleteşti interioare. În toate scrierile mele trăieşte caracterul fundamental al concepţiei mele spirituale despre lume, chiar dacă o necesitate interioară mi-a poruncit să mă ocup mai puţin de domeniul propriu-zis al spiritului. În timpul activităţii mele de educator de la Viena am avut numai ţeluri care izvorau din ceea ce înţelegea propriul meu suflet. La Weimar, în munca mea legată de Goethe, a acţionat exclusiv ceea ce eu consideram drept sarcina unei asemenea munci. Nu mi-a fost greu în nici o privinţă să pun de acord liniile directoare ce-mi veneau din lumea exterioară cu cele ale mele proprii.
Tocmai felul cum a decurs până aici viaţa mea mi-a dat posibilitatea să văd şi să prezint ideea de libertate într-o formă care mie îmi apărea clară. Nu cred că am văzut în mod unilateral această idee din cauză că ea a avut o importanţă atât de mare în propria mea viaţă. Ea corespunde unei realităţi obiective şi ceea ce omul trăieşte el însuşi în contact cu ea nu poate schimba această realitate, dacă el caută în mod conştiincios cunoaşterea, ci poate numai să respingă sau să extindă posibilitatea de a o înţelege.
De această percepere a ideii de libertate se leagă „individualismul etic” al concepţiei mele despre lume, care a fost atât de rău înţeles de mulţi oameni. Şi el s-a transformat la începutul celei de a treia perioade din viaţa mea dintr-un element al lumii de noţiuni care trăiau în spiritul meu într-un element care mi-a cuprins întreaga fiinţă.
Atât concepţia despre lume pe care o susţineau fizica şi fiziologia acelei epoci şi al căror fel de a gândi eu îl respingeam, cât şi cea a biologiei, pe care, cu toate imperfecţiunile ei, o puteam considera o punte spre o concepţie spirituală, îmi pretindeau să-mi formulez cu tot mai mare precizie propriile mele reprezentări despre cele două domenii ale lumii. Trebuia să-mi răspund la această întrebare: este posibil oare ca omului să i se reveleze din lumea exterioară impulsuri pentru faptele sale? Am descoperit că forţele divin-spirituale care însufleţesc lăuntric voinţa omului nu pot să pătrundă din lumea exterioară în interiorul omului: lucru ce-mi părea că rezultă atât dintr-o gândire justă a fizicii şi fiziologiei, cât şi din aceea a biologiei. În natură nu poate fi găsită o cale care să dea din exterior impulsuri voinţei. Aşadar, nici impulsurile divin-spirituale morale nu pot pătrunde pe o astfel de cale exterioară în acel loc din suflet unde se naşte impulsul de voinţă proprie care acţionează în om. Forţele naturale exterioare pot să influenţeze tot numai partea naturală din om. Dar atunci, în fond, nu se mai poate vorbi de o manifestare liberă a voinţei, ci de o prelungire a proceselor naturale în om şi prin om. Atunci omul încă nu şi-a luat pe deplin în stăpânire entitatea, ci a rămas împotmolit în fiinţa naturală exterioară, acţionând în mod neliber.
Nici nu poate fi vorba, îmi spuneam de atâtea ori, de a se răspunde la întrebarea aceasta: „este voinţa omului liberă sau nu?”, ci la cealaltă, cu totul diferită: „cum e constituită acea cale din domeniul vieţii sufleteşti care duce de la voinţa neliberă, legată de partea naturală din om către o voinţă liberă, deci cu adevărat morală?” Şi pentru a putea răspunde la această întrebare trebuia să caut să aflu cum trăieşte divin-spiritualul în fiecare suflet uman în parte. Din el porneşte impulsul moral; aşadar, impulsul moral trebuie să prindă viaţă în esenţa cu totul individuală a sufletului omenesc. Chiar dacă îşi au originea în lumea spirituală, legile morale – ca porunci – care vin spre om dintr-un context exterior în care acesta trăieşte, nu devin impulsuri morale în el prin faptul că el îşi orientează voinţa după ele, ci numai prin faptul că el vieţuieşte absolut individual ca fiinţialitate spirituală conţinutul lor ideatic. Libertatea trăieşte în gândirea omului, dar nu voinţa este liberă în mod nemijlocit, ci gândul, care dă putere voinţei.
Astfel, deja în Filosofia libertăţii a trebuit să accentuez cu toată energia libertatea gândirii, în raport cu natura morală a voinţei.
Şi această idee s-a fortificat în mod deosebit prin viaţa de meditaţie. Ordinea morală a lumii stătea din ce în ce mai clar în faţa mea, ca o realizare pe pământ a unor modalităţi de a făptui ce pot fi găsite în regiunile spirituale supraordonate. Ea mi-a apărut drept ceea ce poate să perceapă în lumea sa de reprezentări numai acela care este în măsură să recunoască existenșa spiritului.
Înţelegerea tuturor acestor lucruri s-a unit în mine, chiar în perioada de viaţă descrisă aici, cu adevărul cuprinzător, recent cucerit, potrivit căruia fiinţele şi fenomenele din lume nu pot fi explicate cu adevărat când gândirea este folosită în scopul de a „explica”; ci numai dacă gândirea este în stare să vadă fenomenele în acel context în care un fenomen îl explică pe celălalt, o enigmă o dezleagă pe cealaltă, iar omul însuşi devine Cuvântul pentru lumea exterioară pe care o percepe.
Cu aceasta, aveam trăirea adevărului că în lume şi în tot ceea ce acţionează în ea pulsează Logosul, Înţelepciunea, Cuvântul. Consideram că prin aceste idei pot să pătrund cu deplină claritate esenţa materialismului. Nu vedeam caracterul dăunător al acestui mod de a gândi în faptul că materialistul îşi îndreaptă atenţia către forma de manifestare materială a unei entităţi, ci în felul cum gândeşte el materia. El studiază materia şi nu-şi dă seama că, de fapt, are în faţa lui spirit, numai că acesta îi apare sub formă materială. El nu ştie că spiritul se metamorfozează în materie pentru a ajunge la nişte modalităţi de a acţiona care nu sunt posibile decât prin această metamorfoză. Spiritul trebuie să-şi dea mai întâi forma unui creier material, pentru a duce în această formă o viaţă de reprezentare care-i poate da omului în timpul vieţii pământeşti conştienţa de sine ce acţionează în libertate. Este adevărat: în creier din materie se ridică spiritul; dar de-abia după ce creierul material a apărut din spirit.
Trebuia să resping felul de a gândi al fizicienilor şi al fiziologilor numai din cauză că ei văd într-o materie născocită, nu trăită, factorul exterior care face să se nască spiritualul vieţuit în om, concepând materia în aşa fel încât ea nu poate fi urmărită până acolo unde ea este spirit. O astfel de materie, ca aceea considerată drept reală de către această gândire, tocmai că nu există nicăieri în mod real. Eroarea fundamentală a gânditorilor materialişti constă în ideea imposibilă pe care ei şi-o fac despre materie. Prin aceasta, ei îşi barează calea spre existenţa spirituală. O natură materială care ar face ca în suflet să apară numai ceea ce omul percepe din natură, transformă lumea în „iluzie”. Pentru că aceste idei au intrat cu atâta intensitate în viaţa mea sufletească, le-am prelucrat, patru ani mai târiu, în cartea Concepţii despre lume şi viaţă în secolul XIX, în capitolul „Lumea ca iluzie”. (Această lucrare a primit apoi în ediţiile ulterioare, cărora le-am adus numeroase completări, titlul: Enigmele filosofiei.) [Nota 183]
Modului de reprezentare al biologilor nu-i este posibil să ajungă în acelaşi fel la nişte concepţii care să izgonească cu totul reprezentările din domeniul pe care omul îl poate percepe, lăsând, în schimb, în viaţa lui sufletească, o iluzie. În acest caz nu se poate ajunge la explicaţia: în afara omului este o lume din care el nu vieţuieşte nimic, care face numai asupra lui anumite impresii prin intermediul simţurilor, impresii care pot să nu semene deloc cu obiectul care le-a declanşat. Dacă omul reprimă în viaţa lui sufletească ceea ce este mai important în gândire, el mai poate crede că a spus ceva important când a afirmat: senzaţiei subiective de lumină îi corespunde în mod obiectiv o formă de mişcare a eterului – aceasta era reprezentarea pe atunci – dar cineva trebuie să fie un fanatic nemaipomenit ca să vrea să „explice” astfel şi cele percepute în sfera vieţii.
În nici un caz, îmi spuneam eu, o astfel de gândire nu poate să se înalţe de la ideile despre natură până la nişte idei despre ordinea morală a lumii. Ea poate considera numai că aceste idei sunt ceva care, izvorând dintr-un domeniu străin cunoaşterii, ajunge în lumea fizică a omului.
Nu pot să consider important pentru începutul celei de a treia perioade din viaţa mea faptul că aceste întrebări stăteau în faţa sufletului meu. Pentru că, de fapt, ele erau în mine de mai multă vreme. Dar pentru mine important a fost faptul că prin ele întreaga mea lume de cunoaştere, fără ca în conţinutul ei să se producă schimbări esenţiale, a dobândit în sufletul meu o viaţă mult mai intensă decât înainte. În „Logos” trăieşte sufletul uman; cum trăieşte lumea exterioară în acest Logos: aceasta este problema fundamentală a lucrării mele Teoria cunoaşterii în concepţia despre lume a lui Goethe (de pe la mijlocul anilor '80); ea rămâne valabilă şi pentru lucrările mele Adevăr şi ştiinţă şi Filosofia libertăţii Această orientare a sufletului meu a dominat toate ideile pe care le-am formulat pentru a pătrunde în adâncurile sufleteşti din care Goethe căuta să lumineze fenomenele lumii.
În perioada pe care o descriu aici mă preocupa în mod deosebit faptul că ideile pe care eu trebuia să le resping atât de categoric puseseră stăpânire deplină pe gândirea vremii. Oamenii trăiau atât de intens cu sufletele lor această direcţie sufletească, încât nu mai erau în stare să-şi dea seama de importanţa a ceea ce îi trimitea în direcţia opusă. Am simţit cu atâta intensitate opoziţia dintre ceea ce era pentru mine adevăr limpede şi concepţiile epocii mele, încât această trăire a dat vieţii mele culoarea dominantă în anii de trecere dintre cele două secole.
În tot ceea ce se manifesta ca viaţă spirituală acţiona pentru mine impresia care izvora din această contradicţie. Nu că aş fi respins tot ceea ce această viaţă spirituală a dat la iveală. Dar simţeam o durere profundă tocmai în faţa multelor lucruri bune pe care le puteam preţui, fiindcă mi se părea că văd că acestora, care erau germenii evoluţiei vieţii spirituale, li se opuneau pretutindeni forţele distrugerii.
Aşa că din toate părţile îmi venea întrebarea: cum poate fi găsită o cale de a exprima realităţile interioare percepute drept adevărate, în nişte forme care să poată fi înţelese de contemporaneitate?
Când eşti pus în faţa unei asemenea probleme, ai senzaţia că este ca atunci când trebuie să urci un vârf de munte greu accesibil, încerci să urci din cele mai diferite direcţii, dar ajungi mereu jos, după ce ai făcut nenumărate eforturi despre care trebuie să-ţi spui că au fost zadarnice.
În anii '90 am vorbit odată, la Frankfurt pe Main [Nota 184], pe tema concepţiei despre natură a lui Goethe. În introducere, am spus: vreau să mă refer numai la concepţiile lui Goethe despre viaţă; pentru că ideile sale despre lumină şi culoare sunt unele spre care fizica epocii noastre nu oferă nici o posibilitate de a clădi o punte de legătură. În ceea ce mă priveşte, a trebuit să văd în această imposibilitate un simptom dintre cele mai semnificative pentru orientarea spirituală a epocii.
Ceva mai târziu am avut o discuţie cu un fizician [Nota 185], foarte bun în domeniul lui, care se ocupa şi el intens de concepţia despre natură a lui Goethe, o discuţie care a ajuns la punctul culminant atunci când el a spus: concepţia lui Goethe despre culori este de aşa natură încât fizica nu are ce face cu ea, iar eu am amuţit.
Câte nu-mi spuneau pe atunci: ceea ce pentru mine este un adevăr, este de aşa natură încât ideile epocii „n-au ce face cu el”.
