Cu cercul din jurul „Magazinului” întreţinea legături o „Societate dramatică” independentă. Ea nu era atât de strâns legată de gazetă ca „Societatea literară independentă”, dar în fruntea ei erau aceiaşi oameni care conduceau şi cealaltă societate; şi eu am fost ales şi în conducerea ei, de îndată ce am venit la Berlin.
Scopul acestei societăţi era acela de a pune în scenă drame care, prin originalitatea lor, prin faptul că nu ţineau seama de gustul artistic comun şi prin alte particularităţi de acest fel, nu erau reprezentate în ultimă instanţă de nici un teatru. Şi nu-i era uşor conducerii s-o scoată la capăt cu numeroasele experienţe dramatice ale „neînţeleşilor”.
Pentru fiecare lucrare era constituit un grup de actori, angajaţi ai celor mai diferite teatre. Aceştia jucau apoi aceste piese în matineu, pe câte o scenă închiriată sau pusă la dispoziţie de vreun director. Actorii s-au dovedit a fi foarte generoşi faţă de această societate, pentru că, din cauza resurselor ei materiale extrem de reduse, aceasta nu era în măsură să-i plătească aşa cum ar fi trebuit. Dar pe atunci actorii şi directorii de teatru nu aveau nimic de obiectat împotriva reprezentării unor lucrări ieşite din comun. Spuneau numai: „N-am putea face acest lucru în faţa unui public obişnuit, în cadrul unei reprezentaţii de seară, pentru că orice teatru ar suferi, în acest caz, prejudicii financiare. Publicul nu este pur si simplu atât de matur încât să permită teatrelor să slujească numai arta”.
Activitatea legată de această Societate dramatică s-a dovedit a fi de natură să corespundă într-un grad înalt intenţiilor mele. Mai ales ceea ce era legat de punerea în scenă a pieselor. Luam parte la repetiţii împreună cu Otto Erich Hartleben. Simţeam că de fapt, parcă noi am fi fost regizorii. Noi eram cei care pregăteau piesa pentru a fi reprezentată pe scenă. Tocmai această artă dovedea că teoriile şi dogmele nu ajută la nimic, dacă nu izvorăsc dintr-un simţ artistic viu, care sesizează în mod intuitiv în detalii stilul general al lucrării. Aici trebuie să se evite cu desăvârşire regulile generale. Tot ceea ce actorul „ştie să facă” în acest domeniu trebuie să rezulte în momentul dat din simţul artistic sigur al gestului, din înşiruirea scenelor etc. Şi tot ceea ce el face astfel, fără nici o reflecţie raţională, din simţul pentru stil, are o influenţă binefăcătoare asupra tuturor artiştilor, pe când în cazul unei regii determinate de raţiune, ei îşi simt îngrădită libertatea interioară.
La experienţele pe care le-am făcut pe atunci în acest domeniu m-am gândit mereu şi mai tâziu cu un sentiment de adâncă mulţumire.
Prima dramă pe care am reprezentat-o în acest fel a fost Intrusul de Maurice Maeterlinck. Otto Erich Hartleben făcuse traducerea. Pe atunci estetizanţii îl considerau pe Maeterlinck dramaturgul care ştie să aducă viaţa pe scenă în faţa sufletului spectatorului, care înţelege mai mult presimţind invizibilul existent printre întâmplările mai grosiere ale vieţii.
Maeterlinck s-a folosit de ceea ce este numit de obicei în dramă „întâmplări”, de felul în care decurge dialogul, încât ceea ce trebuia presimţit acţiona ca un simbol. Acest procedeu de a se exprima prin simbol era pe atunci pe gustul unora dintre aceia care respinseseră naturalismul depăşit deja. Toţi cei ce căutau „spiritul”, dar nu doreau o formă de exprimare prin care o „lume spirituală” se revelează în mod nemijlocit, şi-au găsit satisfacţia într-un simbolism care folosea un limbaj net deosebit de limbajul naturalist, dar care, totuşi, nu se apropia de spiritual decât până în punctul în care acesta le apărea într-o formă neclară, nebuloasă, ca o presimţire mistică. Unii erau cu atât mai incitaţi, cu cât se putea spune mai puţin clar ce există în spatele simbolurilor.
Eu, însă, nu mă simţeam tocmai bine când aveam de-a face cu aceste licăriri ale spiritualului. Totuşi, era încântător să iei parte la regizarea unei drame ca Intrusul. Fiindcă tocmai reprezentarea cu mijloacele scenice adecvate a acestui fel de simboluri cere în cea mai mare măsură o regie orientată în felul pe care tocmai l-am descris.
Pe lângă aceasta mi-a mai revenit sarcina de a deschide reprezentaţia printr-o scurtă prezentare (conférence) [Nota 191]. Pe atunci se adoptase şi în Germania acest obicei venit din Franţa, de a face prezentarea unor drame. Desigur că nu în teatrele obişnuite, ci tocmai la încercările de felul celor întreprinse de „Societatea dramatică”. Prezentarea nu era făcută înaintea fiecărui spectacol dat de societate, ci mult mai rar, numai atunci când se credea că este necesar ca publicului să-i fie făcute cunoscute anumite intenţii artistice neobişnuite. Eu eram mulţumit că mi se încredinţase sarcina de a face această scurtă prezentare, fiindcă aveam ocazia să creez o dispoziţie care îmi lumina mie însumi din spirit. Şi îmi făcea plăcere aşa ceva, într-o ambianţă în care, de altfel, oamenii nu aveau nici o receptivitate faţă de spirit.
Faptul că eram direct implicat în activitatea teatrală a avut pe atunci o importanţă foarte mare pentru mine. De altfel, scriam eu însumi cronicile teatrale din „Magazin”. Şi în legătură cu aceste „critici” eu aveam propria mea concepţie, care a fost, însă, prea puţin înţeleasă. Eu consideram că este inutil ca un singur om să emită „judecăţi” în legătură cu o dramă şi cu felul în care ea era reprezentată. De fapt, asemenea judecăţi cum se făceau de obicei, ar fi trebuit lăsate în seama publicului spectator.
Cel care scrie despre reprezentarea unei piese ar trebui să arate cititorului său, sub forma unui tablou artistic-ideatic, ce corelaţii de imagini şi fantezie se află în spatele dramei. În faţa cititorului ar trebui să apară, sub forma unor gânduri artistice închegate, o recreare poetic-ideatică a piesei, drept germenele care trăieşte în mod inconştient în autorul ei. Căci pentru mine gândurile n-au fost niciodată ceva care exprimă în mod intelectualist o realitate. Eu vedeam cum în activitatea de gânduri este posibil să se desfăşoare o activitate artistică, aşa cum este ea posibilă când se lucrează cu forme, culori sau cu mijloace scenice. O astfel de mică operă de artă ţesută din gânduri ar trebui să dea acela care scrie despre un spectacol de teatru. Dar ca aşa ceva să se nască atunci când publicului îi este prezentată o dramă, îmi părea ca o cerinţă necesară a vieţii artistice.
Că drama e „bună”, „slabă” sau „mediocră”, acest lucru va reieşi din tonul şi atitudinea unei asemenea „opere de artă ţesute din gânduri”. Pentru că ea nu poate să ascundă calitatea lucrării, chiar dacă n-o spune direct, judecând cu brutalitate. O construcţie artistică imposibilă va deveni vizibilă când ea va fi re-creată pe cale ideatic-artistică. Pentru că vor fi expuse ideile; dar ideile se vor dovedi inconsistente, dacă opera de artă nu a izvorât dintr-o fantezie adevărtă, vie.
În „Magazin” eu voiam să am o asemenea conlucrare vie cu arta vie. În acest fel ar fi trebuit să se nască ceva care să facă din gazetă altceva decât un comentator şi un judecător teoretic al vieţii spirituale şi al artei. Ea ar fi trebuit să fie o parte componentă a acestei vieţi spirituale, a acestei arte.
Fiindcă tot ceea ce se poate face pentru creaţia dramatică prin arta gândirii, este posibil şi pentru arta dramatică. Se poate face să se nască în fantezia ideatică ceea ce arta regiei vrea să transpună în imagine scenică; se poate urmări în acest fel ce face actorul şi ceea ce trăieşte în el, nu criticând, ci înfăţişând în mod „pozitiv”. Atunci „criticul” ajunge să ia parte şi el la modelarea vieţii artistice a epocii, încetând să mai fie un „judecător” care stă într-un colţ, „temut”, „compătimit” sau chiar dispreţuit şi urât. Dacă s-ar procedea aşa în toate ramurile artei, atunci o revistă literar-artistică ar fi ancorată cu adevărat în viaţa reală.
Dar în privinţa acestor lucruri se face mereu aceeaşi experienţă. Dacă cineva încearcă să le comunice unor oameni de litere, ei ori nu-şi dau deloc osteneala să înţeleagă despre ce este vorba, pentru că ele contrazic felul lor obişnuit de a gândi, iar ei nu vor să renunţe la el. Ori ascultă şi pe urmă spun: da, într-adevăr, aşa este bine; dar eu întotdeauna am făcut aşa. Şi nici nu-şi dau seama ce deosebire enormă este între ceea ce li se spune şi ceea ce ei „au făcut întotdeauna aşa”.
Cel care-şi poate urma în singurătate propriile căi spirituale, nu va fi tulburat în sufletul său de toate aceste lucruri. Dar cel care trebuie să lucreze împreună cu alţi oameni pe un tărâm al vieţii spirituale, acela va fi foarte atins în sufletul lui de această situaţie. Mai ales dacă direcţia în care evoluează viaţa lui interioară este atât de strâns legată de fiinţa lui, încât în problemele esenţiale nu poate să se abată de la ea.
În acea vreme nu puteam fi mulţumit în sufletul meu nici de ceea ce scriam în „Magazin”, nici de ceea ce spuneam în conferinţe. Numai că cel care le citeşte astăzi şi crede că acolo voiam să susţin ideile materialismului, se înşeală întru totul. N-am vrut niciodată aşa ceva.
Se poate vedea limpede acest lucru şi din articolele şi fragmentele din conferinţe pe care le-am aşternut pe hârtie. Trebuie numai să pui faţă în faţă cu acele pasaje, care par să susţină idei materialiste, alte pasaje, în care vorbesc despre spiritual, despre etern. De exemplu, în articolul „Un poet vienez” [Nota 192]. În acesta spun, referitor la Peter Altenberg: „Ceea ce-l interesează cel mai mult pe omul care se cufundă în armonia eternă, lui pare să-i fie străin... În ochii lui Altenberg nu răzbate nici o scânteiere din lumina ideilor eterne...” („Magazin”, 17 iulie 1897). Şi faptul că prin această „armonie cosmică eternă” nu se poate înţelege o armonie mecanic-materialistă, reiese cu claritate din afirmaţii ca acelea cuprinse în articolul despre Rudolf Heidenhain [Nota 193] (din 6 noiembrie 1897): „Concepţia noastră despre natură caută în mod clar să explice viaţa organismelor prin aceleaşi legi prin care trebuie să fie explicate şi fenomenele din natura neînsufleţită. În corpul animalelor şi plantelor se caută legi mecanice, fizice, chimice. Acelaşi gen de legi care stau la baza construcţiei unei maşini trebuie că sunt active şi în organism, numai că într-o formă infinit mai complexă şi mai greu de cunoscut. Acestor legi nu li se adaugă nimic care să facă posibil fenomenul pe care-l numim viaţă... Concepţia mecanicistă despre fenomenele vieţii câştigă mereu teren. Dar ea nu-l va mulţumi niciodată pe acela care este în stare să privească mai în profunzime procesele din natură... Cercetătorii din zilele noastre sunt prea laşi în gândirea lor. Acolo unde dau de capătul înţelepciunii pe care le-o dau explicaţiile lor mecaniciste, ei spun: acest lucru nu ni-l putem explica... O gândire curajoasă se înalţă la nivelul unui mod superior de a privi lucrurile. Ea caută să explice prin nişte legi mai înalte ceea ce nu este de natură mecanică, întreaga noastră gândire naturalist-ştiinţifică rămâne în urma experienţei ştiinţelor naturii. Astăzi gândirea naturalist-ştiinţifică e lăudată peste măsură. Se spune că trăim în era ştiinţelor naturii. Dar, de fapt, această eră a ştiinţelor naturii este epoca cea mai deplorabilă din câte a consemnat istoria. O caracteristică a ei este aceea că rămâne prizoniera faptelor şi a explicaţiilor mecaniciste. Această gândire nu va înţelege niciodată viaţa, pentru că în acest scop este necesară o gândire superioară aceleia care explică o maşină.”
Nu este oare cu totul de la sine înţeles că cel care vorbeşte în acest fel despre explicarea „vieţii”, nu poate vorbi în sens materialist despre explicarea „spiritului”?
Dar eu spun adesea că spiritul „izvorăşte” din sânul naturii. Ce se înţelege aici prin „spirit”? Tot ceea ce creează „civilizaţia” prin gândirea, simţirea şi voinţa oamenilor. Pe atunci n-ar fi avut nici un sens să vorbesc despre un alt „spirit”. Fiindcă nimeni nu m-ar fi înţeles dacă aş fi spus: la baza a ceea ce apare în om ca spirit şi la baza naturii se află ceva care nu este nici spirit, nici natură, ci unitatea desăvârşită a amândurora. Această unitate: spiritul creator, care prin activitatea sa creatoare face să existe substanţa, este totodată substanţă, care se înfăţişează întru totul ca spirit: această unitate poate fi înţeleasă cu ajutorul unei idei de care modalităţile de gândire ale acelei epoci erau cât se poate de departe. Dar ar fi trebuit să se vorbească despre o asemenea idee, dacă s-ar fi pus problema de a descrie în mod spiritual stările de la începutul evoluţiei pământului şi a omenirii, ca şi puterile spiritual-materiale care mai lucrează încă şi astăzi în om şi care, pe de o parte, îi construiesc corpul, iar, pe de altă parte, fac să se reverse din ele spiritualul viu, prin care el creează cultura. Dar despre natura exterioară ar fi trebuit să se spună că în ea unitatea originară spirit-materie se înfăţişează ca ceva mort în legile naturale abstracte.
Toate acestea nu puteau fi spuse.
Se putea porni numai de la experienţele ştiinţelor naturii, dar nu de la gândirea naturalist-ştiinţifică. În această experienţă există ceva care, în cazul unei gândiri pe deplin spirituale, putea să pună în faţa propriului suflet al omului, într-o imagine luminoasă, lumea şi pe omul însuşi. Ceva din care putea fi regăsit spiritul, care în confesiunile tradiţionale, în care oamenii credeau, se pierduse. Eu voiam să iau concepţia spirituală despre natură din experienţa naturalist-ştiinţifică. Voiam să vorbesc despre ceea ce poate fi găsit în „lumea de aici” drept spritual-natural, drept divinul real. Pentru că în confesiunile tradiţionale acest divin devenise o „lume de dincolo”, pentru că nu mai era recunoscut spiritul din „lumea de aici” şi, de aceea, era despărţit de lumea perceptibilă. El devenise ceva care era cufundat pentru conştienţa umană într-un întuneric din ce în ce mai dens. În fraze ca acelea pe care le-am rostit într-una din conferinţele ţinute pentru „Societatea literară independentă” [Nota 194] nu negam divin-spiritualul, ci îl introduceam în lume, îl evocam în „lumea de aici”: „Cred că ştiinţele naturii ne pot reda conştienţa libertăţii într-o formă mai frumoasă decât au avut-o oamenii vreodată. În viaţa noastră sufletească lucrează nişte legi care sunt tot atât de naturale ca şi acelea în virtutea cărora corpurile cereşti se rotesc în jurul Soarelui. Dar aceste legi sunt ceva mai înalte decât tot restul naturii. Acest ceva nu există nicăieri altundeva decât în om. Omul este liber în interiorul a ceea ce emană din acest ceva. El se înalţă deasupra necesității rigide a legilor anorganice și organice, se supune și ascultă numai de el însuși”. (Ultimele propoziţii le-am subliniat doar aici, în „Magazin” nu erau subliniate. Comp. cu „Magazin” din 12 februarie 1898).
