Şi pentru mine deveni o trăire esenţială întrebarea: oare să amuţesc?
Cu această formă pe care o luase viaţa mea sufletească eram pus în faţa necesităţii de a aduce o notă absolut nouă în activitatea mea exterioară. Forţele care îmi determinau destinul exterior nu mai puteau constitui şi în continuare aceeaşi unitate cu direcţiile lăuntrice rezultate din trăirile mele în lumea spirituală, aşa cum fusese cazul până acum.
Mă gândeam deja de mai multă vreme să atrag atenţia o revistă, asupra impulsurilor spirituale despre care credeam că trebuie să fie cunoscute de oamenii acelei epoci. Nu voiam „să amuţesc”, voiam să spun atâta cât putea fi spus.
A întemeia eu însumi o revistă era un lucru la care nu mă puteam gândi pe atunci. Îmi lipseau cu desăvârşire mijloacele băneşti, ca şi relaţiile necesare.
Aşa că am folosit ocazia ce mi s-a oferit de a intra în redacţia revistei „Magazin für Literatur” [Nota 186]. Era o veche revistă săptămânală. Fusese întemeiată în anul morții lui Goethe (1832). La început ca „Magazin für Literatur des Auslandes”. Ea publica traduceri ale creațiilor spirituale din toate domeniile care apăreau în străinătate și pe care redacția le considera demne de a fi integrate vieţii spirituale germane. Mai târziu, săptămânalul a devenit un „Magazin für Literatur des In- und Auslandes”. Acum erau publicate creaţii poetice, recenzii, critici din întreaga viaţă spirituală. Între anumite limite el s-a achitat destul de bine de această sarcină. Activitatea astfel concepută s-a desfăşurat într-o perioadă în care pe întinsul teritoriului unde se vorbea limba germană exista un număr suficient de mare de oameni care voiau să le fie pusă în faţă săptămânal, pe scurt, o relatare cu ceea ce „se petrecea” în domeniul vieţii spirituale. Când, mai apoi, în anii 80 şi 90, în acest mod aşezat şi liniştit de a merge în pas cu viaţa sprirituală, şi-au făcut apariţia noile ţeluri literare ale tinerei generaţii, „Magazinul” a fost atras foarte curând în sfera acestei mişcări. Şi-a schimbat redactorii destul de repede şi şi-a luat coloritul de la aceştia, care aderau într-un fel sau altul la noile mişcări. Când am preluat această revistă, în anul 1897, ea era foarte ataşată de năzuinţele tinerilor literaţi, fără a se situa pe o poziţie net opusă faţă de ceea ce se afla în afara acestor năzuinţe. În orice caz, nu mai era însă în stare să se susţină singură din punct de vedere financiar. Aşa că, printre altele, devenise organul „Freien literarischen Gesellschaft” („Societăţii literare independente”). Aceasta a făcut să crească puţin numărul abonaţilor care era departe de a mai fi satisfăcător. Cu toate acestea, în momentul în care eu am preluat „Magazinul” situaţia era de aşa natură încât trebuia să adun toţi abonaţii la un loc, şi pe cei nesiguri, pentru a mai menţine atâţia cititori câţi ar fi permis revistei să apară în continuare. Nu puteam prelua revista decât dacă găseam o activitate care să poată spori numărul abonaţilor. Şi aceasta a fost activitatea în „Societatea literară independentă”. A trebuit să organizez ceea ce era publicat în revistă în aşa fel, încât această societate să fie bine reprezentată în paginile ei. Cei de la „Societatea literară independentă” căutau oameni care manifestau interes pentru creaţiile tinerei generaţii. Sediul principal al acestei societăţi era la Berlin, acolo unde o întemeiaseră nişte tineri literaţi. Dar ea avea secţii în multe oraşe germane. În orice caz, am aflat foarte curând că unele dintre aceste „secţii” duceau o existenţă foarte modestă. Mie îmi revenea acum sarcina de a ţine conferinţe în cadrul acestei societăţi, pentru a exprima şi personal raporturile cu viaţa spirituală reprezentată de „Magazin”.
Prin aceasta aveam pentru „Magazin” un cerc de cititori în ale căror necesităţi spirituale trebuia să mă transpun. În „Societatea literară independentă” aveam membri care aşteptau nişte lucruri anume, pentru că până atunci le fuseseră oferite numai astfel de lucruri. În orice caz, ei nu aşteptau ceea ce eu aş fi vrut să le dau din adâncurile fiinţei mele. Nota specifică a „Societăţii literare independente” era dată şi de faptul că ea se considera un fel de pol opus faţă de „Literarische Gesellschaft” („Societatea literară”) în care tonul îl dădeau personalităţi de felul lui Spielhagen.
Din cauză că trăiam în lumea spirituală, eu m-am transpus într-adevăr cu tot sufletul în aceste relaţii pe care mi le creasem. Am încercat să mă transpun cu totul în gândirea şi simţirea cititorilor mei şi în acelea ale membrilor „Societăţii” pentru ca, pornind de la structura spirituală a acestor oameni, să găsesc formele în care să torn adevărurile spirituale pe care voiam să le comunic.
Nu pot spune că la începutul acestei activităţi m-am lăsat pradă unor iluzii care mi-au fost apoi spulberate treptat. Dar tocmai activitatea născută din sufletul cititorilor şi auditorilor, care mi se potrivea, s-a lovit de o rezistenţă din ce în ce mai mare. Nu puteai conta pe o năzuinţă spirituală serioasă, cuprinzătoare, la cercul de oameni pe care „Magazinul” îi adunase în jurul său înainte ca eu să-l fi preluat. Doar câţiva dintre aceşti oameni aveau interese adânci. Şi chiar şi în aceşti câţiva oameni nu existau forţe spirituale puternice, ci mai mult un fel de voinţă nedefinită care voia să se manifeste în tot felul de forme artistice sau în alt fel de forme spirituale.
Şi aşa a trebuit să-mi pun în curând întrebarea dacă în faţa propriului meu suflet şi în faţa lumii spirituale pot să-mi iau răspunderea de a acţiona în cadrul acestui cerc. Fiindcă, deşi mulţi dintre oamenii de aici îmi erau foarte dragi, deşi mulţi îmi erau prieteni, totuşi, când era vorba de ceea ce trăia în mine, se numărau şi ei printre aceia care mă făceau să mă întreb: Oare trebuie să amuţesc?
La aceasta s-a mai adăugat ceva. În privinţa unui mare număr de oameni, care-mi erau prieteni destul de apropiaţi am putut avea, după atitudinea lor faţă de mine, această impresie: în propria lor viaţă sufletească ei n-o pot urmări prea departe pe a mea; totuşi, ei presupun că în mine există ceva care îi face să creadă că activitatea mea pe tărâmul cunoaşterii şi în unele domenii ale vieţii este valoroasă pentru ei. Aceasta era atitudinea lor, de cele mai multe ori prea puţin verificată, faţă de ceea ce le ofereau trăirile avute cu ideile mele, cu viaţa mea.
Cei care editaseră până atunci „Magazinul” simţeau altfel. Ei îşi spuneau: în ciuda unor trăsături care ar arăta că Steiner cunoaşte aspectele practice ale vieţii, el este, totuşi, un „idealist”. Şi pentru că vânzarea „Magazinului” fusese astfel aranjată, încât trebuiau plătite în decursul anilor nişte rate fostului proprietar, şi încât acesta era interesat în modul cel mai direct în apariţia gazetei, el n-a putut să nu caute o altă garanţie pentru el şi pentru bunul mers al afacerii, în afară de aceea pe care o reprezenta persoana mea, despre care nu putea să spună cum va activa în mijlocul cercului de oameni adunat până atunci în jurul „Magazinului” şi al „Societăţii literare independente”. Iată de ce la vânzare el a pus condiţia ca Otto Erich Hartleben să semneze şi să activeze în calitate de coredactor.
Când mă gândesc astăzi la acesste lucruri de mult trecute, n-aş fi vrut ca eu să fi preluat conducerea „Magazinului” în alte condiţii. Pentru că acela care se află în contact direct cu lumea spirituală trebuie, aşa cum am arătat mai înainte, să cunoască din plin faptele lumii fizice prin trăire proprie. Iar acest lucru, prin cotitura mea sufletească, devenise pentru mine o necesitate de la sine înţeleasă. Dacă n-aş fi acceptat ceea ce recunoşteam limpede drept forţele destinului meu, aş fi păcătuit împotriva trăirilor mele în spirit. N-am văzut numai nişte „fapte” care mă legau pentru un timp de Otto Erich Hartleben, ci nişte „fapte urzite de destin (karma)”.
Totuşi din această relaţie n-au rezultat dificultăţi prea mari.
Otto Erich Hartleben era un om stăpânit cu totul de estetică. Eu simţeam drept graţios tot ceea ce se revela în el prin concepţia sa despre lume, exclusiv estetică, până şi în gesturile lui, în ciuda „anturajului” adesea cu totul dubios în care îl întâlneam de cele mai multe ori. Din cauza acestei dispoziţii a sufletului său el simţea nevoia de a sta luni în şir în Italia. Iar când se întorcea de acolo, în toate manifestările fiinţei lui trăia o părticică din Italia. Pe lângă toate acestea nutream faţă de el o iubire personală puternică.
Numai că o colaborare pe un tărâm de activitate comun, era, practic, imposibilă. El nu era deloc dispus să se „transpună” în lumea de idei şi interese ale cititorilor „Magazinului” sau în aceea a membrilor „Societăţii literare independente”, ci voia să „impună” în amândouă cercurile ceea ce îi spunea simţul său estetic. Era aici ceva care mie îmi era străin. Pe lângă aceasta, el îşi permitea să lucreze adeseori foarte bine, dar și să nu lucreze mult timp, când nu avea chef. De fapt, el lipsea adesea, plecat pentru mai multă vreme în Italia. Aşa se face că „Magazinul” a ajuns să aibă un conţinut eterogen.
Şi, cu toată „concepţia sa estetică matură”, Otto Erich Hartleben nu l-a putut depăşi pe „studentul” din el. Vorbesc aici de aspectele discutabile ale „studenţiei”, nu despre acea frumoasă putere de viaţă, care poate fi adusă mai târziu în viaţă, din vremea studenţiei.
În vremea în care a trebuit să colaborez cu el, în jurul lui se strânsese un cerc mai larg de admiratori, datorită dramei sale: Educaţia în vederea căsătoriei. Lucrarea nu era deloc inspirată de elementul estetic-graţios care-i fermeca pe cei ce veneau în contact cu el; ea era un produs al „exuberanţei” şi „libertinajului” ce-i caracterizau toată activitatea lui spirituală, ca şi hotărârile pe care le lua referitor la „Magazin”, trăsături care, totuşi, nu izvorau din adâncul fiinţei sale, ci dintr-o anumită superficialitate. Pe Hartleben cel din momentele de apropiere sufletească îl cunoşteau numai puţini oameni.
A fost ceva de la sine înţeles faptul că, după ce m-am mutat la Berlin, de unde trebuia să conduc „Magazinul”, am întreţinut relaţii cu cercul lui Otto Erich Hartleben. Fiindcă acesta îmi dădea posibilitatea să văd, în măsura necesară, ceea ce ţinea de ziar şi de „Societatea literară independentă”.
Pe de o parte, acest lucru mi-a prilejuit o mare durere. Pentru că în acest fel am fost împiedicat să mă întâlnesc şi să mă apropii mai mult de acei oameni cu care aveam nişte legături de prietenie frumoasă din perioada de la Weimar. Atât de mult m-aş fi bucurat să-l pot vizita mai des pe Eduard von Hartmann.
Dar nu s-a putut. Cealaltă parte mă solicita total. Şi aşa se face că dintr-odată mi-au fost luate multe relaţii omeneşti care-mi erau scumpe şi pe care le-aş fi păstrat cu bucurie. Dar am recunoscut aici o lucrare a destinului (karmică). Din substraturile sufleteşti despre care am vorbit aici eu aş fi putut, fără îndoială, să-mi deschid sufletul cu interes deplin acestor două cercuri de oameni fundamental deosebite între ele, cel de la Weimar şi cel din jurul „Magazinului”. Numai că nici unul dintre aceste cercuri nu s-ar fi putut bucura mult timp de un om care întreţinea relaţii alternativ cu nişte persoane care, în ceea ce priveşte sufletul şi spiritul, făceau parte din două lumi diametral opuse. De asemenea, în acest caz n-aş fi putut evita mereu să explic de ce îmi pun activitatea în mod exclusiv în slujba aceea în care trebuia s-o pun din cauza a ceea ce era „Magazinul”.
Sufletul meu era pus iarăşi şi iarăşi în faţa constatării: devenise de-acum imposibil să mai am cu oamenii legături de felul celor descrise atunci când am vorbit de Viena sau de Weimar. Acolo se întruneau literaţi, şi literaţii se cunoşteau între ei. Chiar şi la cei mai buni, chiar şi la cei care aveau personalitatea cea mai bine conturată, acest element literar (sau de pictor, sau de sculptor) se întipărea atât de adânc în străfundul sufletului, încât omenescul pur era lăsat cu totul la o parte.
Aceasta era impresia pe care mi-o făceau aceşti oameni – pe care ii preţuiam totuşi – atunci când mă aflam printre ei. În schimb, substraturile sufletești ale oamenilor făceau asupra mea o impresie și mai adâncă. În cadrul „Societății literare independente” de la Leipzig eram odată, după o conferință de-a mea și o prelegere a lui O.J. Bierbaum [Nota 187], într-un cerc în care se afla şi Frank Wedekind [Nota 188]. Privirea mi-a fost captivată imediat de înfăţişarea cu adevărat rară a acestui om. Folosesc aici cuvântul „înfăţişare” în sensul lui pur fizic. Aceste mâini! Parcă ar fi venit dintr-o altă viaţă pământească în care ele ar fi făcut lucruri ce pot fi făcute numai de către acei oameni care fac să li se reverse spiritul până în cele mai fine ramificații ale degetelor. Poate că apoi, deoarece fusese consumată aici multă energie, ele dădeau impresia de brutalitate; dar atenţia îţi era atrasă în cel mai înalt grad de ceea ce aceste mâini emanau. Şi acest cap expresiv – apărând întru totul ca un dar al notelor voluntare deosebit de pregnante pe care le exprimau mâinile. În privire şi în expresia feţei avea ceva care se putea dărui lumii după bunul lui plac, dar care se şi putea retrage în sine din calea acesteia; de asemenea, gesturile exprimau ceea ce simţeau mâinile. Din acest cap vorbea un spirit străin de lumea noastră contemporană. Un spirit care de fapt se situează în afara a tot ceea ce fac oamenii din această epocă. Dar care nu-şi putea da seama în interiorul său cărei lumi a trecutului îi aparţinea. Ca literat, Frank Wedekind era – spun acum ceea ce am văzut eu personal în el, nu emit nici o judecată literară – ca un chimist, care a respins toate ideile chimiei actuale şi se ocupă acum de alchimie, dar tot fără o participare sufletească intensă, ci cu un fel de cinism. Am putut învăţa multe despre felul în care spiritul lucrează în formă, dacă reuşeai să aduci în raza vizuală a percepţiei sufleteşti înfăţişarea exterioară şi felul de a fi ale lui Frank Wedekind. În orice caz, nu avem voie să aplicăm felul de a privi lucrurile al acelui „psiholog” care „vrea să-i observe pe oameni”, ci pe acela care înfăţişează omenescul pur pe fundalul lumii spirituale, prin înlănţuirile spirituale interioare ale destinului său, pe care nu le căutăm, ci care se apropie ele de noi.
Când un om îşi dă seama că este observat de către un „psiholog”, el se poate supăra; dar trecerea de la o relaţie pur umană la „privirea pe fundalul lumii spirituale” este şi ea pur omenească, la fel ca trecerea de la o prietenie de suprafaţă către una mai intimă.
Una dintre personalităţile cele mai originale din cercul de la Berlin al lui Hartleben, era Paul Scheerbarth [Nota 189]. El a scris „poezii” care la început îi par cititorului nişte asocieri arbitrare de cuvinte şi propoziţii. Ele sunt atât de groteşti încât tocmai din acest motiv te simţi atras de ele şi eşti îndemnat să treci de prima impresie. Şi atunci îţi dai seama că o sensibilitate deosebită pentru fantastic caută pretutindeni în cuvinte nişte sensuri neluate în seamă de obicei, pentru a da expresie unui conţinut spiritual care nu izvorăşte mai puţin dintr-o înclinaţie spre fantastic fără temei, dar care propriu-zis nici nu caută un asemenea temei. În Paul Scheerbarth trăia un cult lăuntric al fantasticului, dar el se mişca în formele grotescului căutat. După câte cred, avea sentimentul că un om de spirit nu are voie să înfăţişeze ceea ce are de înfăţişat decât în forme groteşti, pentru că ceilalţi duc totul la filistinism. Dar acest sentiment nu voia să dezvolte nici grotescul într-o formă artistică împlinită, ci într-o dispoziţie sufletească suverană, intenţionat lipsită de luciditate. Iar ceea ce se revelează în aceste forme groteşti trebuie să provină din sfera fantasticului interior. Trăsătura sufletească fundamentală a lui Paul Scheerbarth era aceea că el nu căuta claritate pe tărâmul spiritului. Ceea ce vine din luciditate nu merge spre regiunile spirituale, iată ce îşi spunea acest „fantast”. De aceea, pentru a da expresie spiritului, nu ai voie să fii lucid. Dar Scheerbarth nici n-a încercat să facă vreun pas de la fantastic spre fantezie. Aşa că a scris însufleţit de ceea ce rămânea împotmolit într-un fantastic interesant, dar sterp, în care pâlpâie lumi cosmice întregi, în povestirile lui caricaturizând domeniul spiritualului şi cuprinzând trăiri omeneşti înfăţişate în acelaşi fel. Aşa stau lucrurile în Tarub, vestita bucătărească a Bagdadului.
Nu-l vedeai tot aşa, când îl cunoşteai personal. Un birocrat, ridicat puţin în sfera spiritualului. „înfăţişarea lui exterioară”, care la Wedekind era atât de interesantă, la el era banală, filistină. Această impresie se accentua şi mai mult dacă ajungeai să stai mai mult de vorbă cu el, în perioada în care de-abia îl cunoscuseşi. În el clocotea o ură neîmpăcată împotriva filistinilor, dar avea gesturile, felul de a vorbi al filistinilor, încât îţi făcea impresia că ura lui e cauzată de faptul că asimilase prea mult din cercurile filistinilor în propriile sale manifestări şi că simţea acest lucru; şi că avea, totodată, sentimentul că nu poate face nimic împotriva acestui lucru. În străfundul sufletului său puteam citi un fel de mărturisire: aş vrea să-i distrug pe filistini, pentru că au făcut din mine un filistin.
Dar dacă, trecând de această înfăţişare exterioară, ajungeai la fiinţa interioară a lui Paul Scheerbarth, independentă de aspectul exterior, ţi se dezvăluia un spirit foarte fin, dar neîmplinit din punct de vedere spiritual, împotmolit în fantasticul grotesc. Atunci simţeai odată cu capul său „luminos”, cu inima sa „de aur”, cum el se situa în lumea spirituală. Trebuia să-ţi spui: ce personalitate puternică şi care ar fi putut pătrunde atât de adânc în lumea spirituală, dacă ceea ce era neîmplinit în el s-ar fi putut împlini măcar până la un anumit punct! Vedeai, însă, totodată, că în el era atât de adânc săpată „aderarea la fantastic”, încât pentru această viaţă pământească, nu mai era posibilă o asemenea desăvârşire, nici în viitor.
În Frank Wedekind şi Paul Scheerbarth aveam în faţa mea două personalităţi care prin întreaga lor fiinţă prilejuiau trăiri de cea mai mare însemnătate aceluia care cunoaşte realitatea vieţilor pământeşti repetate. În existenţa lor pământească actuală erau nişte enigme. Vedeai în fiinţa lor ceea ce aduseseră cu ei în această viaţă. Şi se revela o îmbogăţire nemăsurată a întregii lor personalităţi. Dar înţelegeai imperfecţiunile lor drept efecte ale unor vieţi pământeşti care în ambianţa spirituală actuală nu se putuseră dezvolta pe deplin. Şi vedeai că ceea ce putea să se dezvolte din aceste imperfecţiuni, avea nevoie de alte vieţi viitoare.
Aşa mi se înfăţişau şi alţi oameni care făceau parte din acest cerc. Am înţeles că întâlnirea cu ei era, pentru mine, destinul (karma).
N-am putut să-mi creez o legătură pur omenească, cordială, nici cu atât de amabilul Paul Scheerbarth. În relaţiile umane, la Paul Scheerbarth, ca şi la ceilalţi, de altfel, ieşea mereu la iveală literatul. Aşa încât sentimentele mele faţă de el, în orice caz sentimentele de simpatie, au fost determinate, totuşi, în ultimă instanţă, de atenţia şi interesul pe care le-am avut faţă de personalitatea sa, remarcabilă în cel mai înalt grad.
În acest cerc mai exista cineva care nu se manifesta literat, ci ca om în deplinul înţeles al cuvântului, W. Harlan [Nota 190]. El vorbea puţin şi, de fapt, era întotdeauna fie spiritual în sensul cel mai bun al cuvântului, fie glumeţ de-a binelea. De fapt scria mult, dar nu ca literat, ci ca om care simte nevoia să spună ce are pe suflet. Pe atunci tocmai îi apăruse lucrarea Bursa scriitorilor, descriere plină de un umor delicios a unei vieţi. Mă bucuram întotdeauna când veneam ceva mai devreme în localul unde se întrunea cercul şi îl găseam acolo pe Harlan absolut singur. Astfel ne-am apropiat unul de altul. Aşadar, îl exclud pe el, atunci când spun că în acest cerc am găsit numai literaţi, dar nu şi „oameni”. Şi cred că el înţelesese că eu trebuia să văd cercul în această lumină. Drumurile absolut diferite ale vieţilor noastre ne-au dus în curând foarte departe unul de celălalt.
Oamenii din jurul „Magazinului” şi al „Societăţii literare independente” erau întreţesuţi în mod evident în destinul meu. Dar eu nu eram întreţesut în nici un fel în destinul lor. Ei m-au văzut apărând la Berlin în mijlocul lor, au aflat că vreau să conduc „Magazinul” şi să lucrez pentru „Societatea literară independentă”, n-au înţeles, însă, de ce trebuie tocmai eu să fac acest lucru. Pentru că, aşa cum mă înfăţişam ochiului lor sufletesc, ei nu se simţeau deloc îndemnaţi să se intereseze mai îndeaproape de mine. Deşi în mine nu era nici cea mai mică urmă de teorie, obişnuinţa lor de a dogmatiza teoretic îi făcea să vadă în activitatea mea spirituală ceva pur teoretic. Iar ei, în calitatea lor de „naturi artistice”, credeau că nu trebuie să se intereseze deloc de aşa ceva.
Totuşi, am cunoscut prin trăire directă un curent literar, în reprezentanţii săi. El nu mai era atât de radical ca acelea care apăruse la Berlin pe la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90. Nu mai susţinea că salvarea artei ar fi un naturalism absolut, aşa cum considerase Otto Brahm cu reforma sa teatrală. Nu avea nişte convingeri estetice atât de cuprinzătoare. Trăia mai mult prin ceea ce izvora din voinţa şi talentele diferitelor personalităţi, din care lipsea însă cu totul căutarea unui stil unitar.
Mă simţeam stânjenit în sufletul meu în sânul acestui cerc, din cauza sentimentului că eu ştiam de ce eram acolo, iar ceilalţi nu.
