Pe atunci mă gândeam că răscrucea dintre secole trebuia sa aducă omenirii o nouă lumină spirituală. Îmi părea că izolarea de lumea spirituală a gândirii şi voinţei umane atinsese un punct culminant. O transformare radicală a drumului pe care omenirea evolua îmi părea a fi o necesitate.
Mulţi vorbeau în acest sens. Dar ei nu-şi dădeau seama că omul va căuta să-şi îndrepte atenţia spre o lume spirituală reală, în acelaşi fel în care şi-o îndreaptă spre natură prin simţuri. Ei credeau numai că dispoziţia spirituală subiectivă a sufletelor urma să se schimbe. Că s-ar putea să se reveleze o nouă lume obiectivă reală, aşa ceva nu-i trecea nimănui prin minte.
Cu sentimentele care rezultau din perspectiva mea asupra viitorului şi din impresiile date de lumea înconjurătoare, simţeam nevoia să-mi întorc mereu privirea spirituală spre felul în care evoluase secolul al XIX-lea.
Vedeam cum, odată cu epoca Goethe-Hegel, dispărea tot ceea ce primeşte gândirea umană, prin cunoaştere, ca reprezentări despre o lume spirituală. În viitor, cunoaşterea nu mai trebuia să fie „derutată” prin reprezentări despre lumea spirituală. Aceste reprezentări erau exilate în domeniul credinţei şi al trăirii „mistice”.
În Hegel mi se înfăţişa cel mai mare gânditor al epocii modeme. Dar el era doar gânditor. Pentru el lumea spirituală era în activitatea de gândire. Tocmai fiindcă admiram fără rezerve felul cum dădea formă întregii gândiri, simţeam, totuşi, că el nu avea nici o receptivitate pentru lumea spirituală pe care eu o percepeam şi care se revelează de-abia în spatele gândirii, când gândirea devine atât de puternică încât se transformă într-o trăire al cărei trup este, ca să zicem aşa, gândirea, şi care primeşte în sine, ca suflet, spiritul lumii.
Întrucât în hegelianism tot ce este spirit devenise gândire, Hegel îmi părea a fi personalitatea care adusese o ultimă licărire a vechii lumini spirituale, într-o epocă în care pentru cunoaşterea omenirii spiritul se învăluia în întuneric.
Toate acestea stăteau în faţa mea indiferent că priveam în lumea spirituală sau că, în lumea fizică, mă uitam înapoi la secolul ce se încheia. Dar iată că în acest secol îşi făcu apariţia o personalitate pe care eu nu o puteam urmări până în lumea spirituală: Max Stirner [Nota 196].
Hegel, în întregime om al gândirii, căuta să ajungă prin evoluţie interioară la o gândire care, câştigând tot mai mult în profunzime, să se extindă totodată spre orizonturi tot mai largi. Prin aprofundare şi extindere, această gândire trebuia, în cele din urmă, să devină una cu gândirea spiritului lumii, care cuprinde în el întreg conţinutul lumii. Iar Stirner socotea că tot ceea ce omul poate dezvolta din el rezultă numai din voinţa sa individual-personală. Ceea ce se naşte în omenire provine numai din alăturarea activităţilor desfăşurate de personalităţile izolate.
Tocmai în această perioadă eu nu aveam voie să cad în unilateralitate. Aşa cum mă adânceam cu totul în hegelianism, simţindu-l în sufletul meu ca pe o trăire a mea proprie, tot aşa trebuia să mă adâncesc cu totul, lăuntric, şi în această contradicţie.
În opoziţie cu unilateralitatea care înregistrează spiritul lumii numai cu cunoaştere, trebuia să-şi facă apariţia şi cealaltă, care susţine că omul este numai o fiinţă înzestrată cu voinţă.
Dacă aceste contradicţii şi-ar fi făcut apariţia în mine, ca trăiri sufleteşti ale evoluţiei mele, n-aş fi lăsat să pătrundă nimic din ele în scrierile sau conferinţele mele. Am făcut întotdeauna aşa cu asemenea trăiri sufleteşti. Dar această opoziţie: Hegel – Stirner, aparţine secolului. Prin ei secolul îşi spunea cuvântul. Da, este adevărat, filosofii, prin activitatea lor, nu exercită o influenţă esenţială asupra epocii lor.
E drept că în cazul lui Hegel se poate vorbi de nişte influenţe profunde. Dar nu acesta este esenţialul. Prin conţinutul ideilor lor, filosofii indică spiritul epocii lor, la fel cum termometrul indică temperatura unei localităţi. În filosofi devine conştient ceea ce trăieşte inconştient în epoca respectivă.
Aşa că secolul al XIX-lea trăieşte între extremele sale prin impulsurile care-şi găsiseră expresia în Hegel şi Stirner: o gândire impersonală, care preferă să se piardă într-o privire asupra lumii în care omul nu participă deloc cu forţele creatoare din interiorul său; o voinţă absolut personală, care are prea puţină înţelegere pentru colaborarea armonioasă între oameni. Apar ce-i drept, toate „idealurile sociale” posibile; dar ele nu au puterea de a influenţa realitatea. Aceasta se modelează tot mai mult după ceea ce poate să ia naştere când voinţele individuale lucrează una lângă alta.
Hegel vrea ca în convieţuirea dintre oameni, ideea morală să ia o formă obiectivă; Stirner îl simte pe „individ” (unicul) derutat de tot ceea ce poate da astfel o formă armonioasă vieţii oamenilor.
De interesul pentru Stirner se leagă o prietenie care a avut o influenţă decisivă asupra multor lucruri rezultate de aici. E vorba de prietenia cu excelentul cunoscător şi editor al lui Stirner – J. H. Mackay [Nota 197]. Eram încă la Weimar, când Gabriele Reuter mi-a făcut cunoştinţă cu acest om, care mi-a devenit imediat nespus de simpatic. El studiase acele paragrafe din Filosofia libertăţii care vorbesc despre individualismul etic. Şi constatase că există o armonie între ideile mele expuse acolo şi propriile sale convingeri sociale.
În primă instanţă, impresia personală pe care mi-a făcut-o J. H. Mackay a fost aceea care mi-a umplut sufletul. Purta „lume” în el. Din întreaga sa atitudine interioară şi exterioară îţi vorbea o experienţă bogată despre lume. El petrecuse mult timp în Anglia, în America. Toate acestea erau scăldate într-o amabilitate nemărginită. L-am îndrăgit nespus de mult pe acest om.
Când, mai apoi, în 1898, J. H. Mackay s-a mutat la Berlin, între noi s-a înfiripat o frumoasă prietenie. Din păcate, şi aceasta a fost distrusă de viaţă, şi anume, din cauză că eu am început să prezint antroposofia în mod public.
Nu pot descrie aici decât în mod cu totul subiectiv cum mi-a apărut atunci opera lui J. H. Mackay şi cum îmi mai apare şi acum, şi cum a acţiont ea pe atunci în mine. Căci ştiu că el însuşi s-ar exprima cu totul altfel despre acest lucru.
În viaţa socială a oamenilor acest om ura cu înverşunare tot ceea ce este putere (Archie). El considera că greşeala cea mai mare o constituie amestecul puterii în administrarea socială. În „anarhismul comunist” el vedea o idee socială care trebuia respinsă cu cea mai mare hotărâre, pentru că ea vrea să creeze o orânduire socială mai bună pe calea forţei.
Dar îmi părea îndoielnic faptul că J. H. Mackay combătea această idee şi agitaţia care se făcea în jurul ei, alegând pentru propriile sale idei sociale acelaşi nume pe care-l purtau adversarii lui, numai că-i pusese înainte alt adjectiv. El numea ideea pe care o susţinea el însuşi „anarhism individualist” [Nota 198] şi considera că acesta stă în opoziţie cu ceea ce se numea pe atunci anarhism. Aceasta a făcut, fireşte, ca oamenii să-şi formeze nişte păreri greşite despre ideile lui Mackay. El era de acord cu americanul B. Tucker, care susţinea aceleaşi idei. Tucker l-a vizitat pe Mackay la Berlin şi astfel l-am cunoscut şi eu.
Mackay este în acelaşi timp poetul concepţiei sale de viaţă. El a scris un roman: Anarhiștii. L-am citit, după ce-l cunoscusem pe autor. Este o operă nobilă a încrederii în omul individual. Ea descrie convingător şi foarte concret starea socială a celor mai săraci dintre cei săraci. Dar arată că ei vor găsi calea către o lume mai bună, că acei oameni, ieşiţi din mizeria lumii, dăruiţi cu totul forţelor bune din natura umană, le vor dezvolta în aşa fel încât ele vor acţiona în plan social prin colaborarea liberă a oamenilor, fără să fie nevoie de forţă. Mackay avea o nobilă încredere în oameni şi era convins că ei pot crea prin ei înşişi orânduirea armonioasă a vieţii. În orice caz, el spunea că acest lucru va fi posibil numai peste mult timp, atunci când în interiorul oamenilor va fi avut loc, pe căi spirituale, transformarea corespunzătoare. De aceea, el cerea ca în epoca contemporană oricine a ajuns deja atât de departe, să răspândească ideile referitoare la această cale spirituală. Așadar, o idee socială care voia să lucreze numai cu mijloace spirituale.
J. H. Mackay şi-a expus concepţia de viaţă şi în versuri. Unii prieteni vedeau în ele ceva didactic şi teoretic, neartistic. Dar mie aceste poezii îmi erau foarte dragi.
Destinul a făcut ca experienţa mea cu J. H. Mackay şi cu Stirner să ia o asemenea întorsătură încât şi aici a trebuit să mă adâncesc într-o lume de idei care a devenit pentru mine o încercare spirituală. Eu simţeam individualismul meu etic drept trăire pur interioară a omului. Când l-am conturat, era departe de mine gândul de a face din el baza unei concepţii politice. Dar acum, pe la 1898, sufletul meu, cu individualismul pur etic, urma să fie atras într-un fel de abis. Ceva care ţinea de domeniul strict lăuntric al vieţii omului urma să devină ceva exterior. Esotericul urma să devină exoteric.
Când, mai apoi, la începutul noului secol am putut exprima trăirile mele spirituale în cărţi ca Mistica la începuturile ei [Nota 199] şi Creştinismul ca fapt mistic, după ce trecusem de încercările de care am vorbit, „individualismul etic” se afla din nou la locul potrivit. Dar şi aici încercarea la care am fost supus s-a desfăşurat în aşa fel încât această extravertire n-a jucat nici un rol în conştienţa deplin trează. Ea s-a petrecut sub nivelul conştienţei deplin treze şi tocmai din cauza acestei apropieri ea a putut să pătrundă în formele în care am vorbit, în ultimii ani ai secolului trecut, despre problemele sociale. Totuşi, şi aici pentru a crea o imagine adevărată a fost necesar să opun unor expuneri care păreau prea radicale, altele.
Cel care vede în lumea spirituală găseşte mereu travestită propria lui fiinţă, când trebuie să exprime diferite păreri, concepţii. El pășește în lumea spiritualp nu în abstracțiuni, ci în percepții vii. Nici natura, care este de fapt copia perceptibilă fizic a spiritualului, nu prezintă păreri, concepţii, ci pune în faţa lumii formele şi devenirea ei.
Pe atunci trăirea mea interioară era o stare de emoţie interioară care făcea ca toate forţele mele sufleteşti să unduiască şi să se agite ca valurile mării.
Viaţa mea particulară exterioară s-a schimbat spre marea mea mulţumire, prin faptul că familia Eunike s-a mutat la Berlin şi că am putut locui la ea în condiţiile cele mai bune, după ce cunoscusem, pentru scurt timp, întreaga mizerie a vieţii într-o locuinţă proprie. Prietenia cu doamna Eunike s-a transformat în curând într-o căsnicie civilă [Nota 200]. Nu voi spune mai mult despre această relaţie din viaţa mea personală. În această „autobiografie” nu vreau să vorbesc despre viaţa mea personală decât în măsura în care ea a exercitat vreo influenţă asupra evoluţiei mele. În casa Eunike am găsit baza materială necesară unei vieţi foarte intense din punct de vedere interior şi exterior. De altfel, viaţa pesonală a omului nu trebuie relatată publicului. Ea nu-l priveşte în nici un fel.
Evoluţia mea spirituală este, de fapt, absolut independentă de orice raporturi ale vieţii personale. Ştiu că ea ar fi fost absolut aceeaşi chiar dacă viaţa mea personală ar fi fost cu totul alta.
La tot acest dinamism al vieţii mele din acea vreme s-a mai adăugat şi grija de a menţine în viaţă „Magazinul”. Cu toate greutăţile cărora trebuia să le fac faţă, gazeta ar fi putut cunoaşte o răspândire mai mare dacă aş fi avut mijloacele materiale necesare. Dar o gazetă care nu putea să achite nişte onorarii extrem de modeste, care nu-mi oferea aproape nici o posibilitate de a mă întreţine, pentru care nu putea fi făcut nimic pentru ca ea să devină mai cunoscută, o asemenea gazetă nu putea să prospere dat fiind numărul redus de cititori pe care-l avea atunci când am preluat-o.
Scoteam „Magazinul”, dar el era pentru mine o grijă permanentă.
