Mă doare când citesc în comentariile ce se fac azi asupra antroposofiei, idei de acest fel: războiul mondial a făcut să se nască în sufletele oamenilor unele dispoziţii care au favorizat tot felul de curente spirituale „mistice”, şi când printre aceste curente este amintită şi antroposofia.
Contrar acestor afirmaţii, mişcarea antroposofică a fost întemeiată la începutul secolului şi de la întemeierea ei în sânul acestei mişcări nu a fost întreprins nimic esenţial care să nu fi provenit din viaţa interioară a spiritului. Acum două decenii şi jumătate eu purtam în mine un conţinut de impresii spirituale. Am dat expresie acestui conţinut în conferinţe, tratate şi cărţi. Ceea ce am făcut, am făcut din impulsuri spirituale. În esenţă, fiecare temă despre care am vorbit a fost luată din spirit. În timpul războiului am vorbit şi pe teme legate de evenimentele vremii. Dar nici atunci nu am avut cea mai mică intenţie de a mă folosi de dispoziţia sufletească a epocii, pentru a răspândi antroposofia. Am vorbit despre aceste lucruri din cauză că oamenii voiau să înţeleagă anumite evenimente ale epocii, prin lumina pe care o dădeau cunoştinţele despre lumea spirituală.
Pentru antroposofie, n-am vrut niciodată altceva, decât ca ea să înainteze pe calea pe care ea poate înainta prin forţa ei interioară, ce i-a fost dată din spirit. Nimic nu este mai neadevărat decât afirmaţia că ar fi căutat să câştige ceva de pe urma adâncirii deznădejdii şi a dezorientării în care erau cufundate sufletele în vremea războiului. Este adevărat că după război, numărul celor care se interesează de antroposofie a crescut, că numărul de membri ai Societăţii Antroposofice a crescut; dar ar trebui să se observe că toate aceste lucruri nu au schimbat nimic în activitatea noastră antroposofică, care se desfăşoară în continuare aşa cum s-a desfăşurat de la începutul secolului.
Forma ce trebuia dată antroposofiei din adâncurile lumii spiritului, a trebuit să-şi croiască drum, la început, înfruntând piedicile de tot felul pe care i le-au pus teosofii din Germania.
În primul rând, se punea problema dacă cunoaşterea spirituală se poate justifica în faţa gândirii „ştiinţifice” a epocii. Despre faptul că această justificare este necesară am vorbit nu o dată în cursul acestei „Autobiografii”. Eu am luat gândirea, care în ştiinţele naturii este considerată pe drept cuvânt „ştiinţifică”, şi am dezvoltat-o pentru a servi cunoaşterii spirituale. În orice caz, prin aceasta, felul de a cunoaşte natura a devenit altceva pentru observaţia spirituală, decât este ea pentru observarea naturii; ea şi-a păstrat, însă, caracterul care-i dă dreptul să fie „ştiinţifică”.
Pentru această formă ştiinţifică a cunoaşterii spirituale, cei care se considerau, la începutul secolului, reprezentanţii mişcării teosofice, nu aveau nici interes, nici înţelegere.
Este vorba de cei care se grupaseră în jurul dr. Hübbe-Schleiden [Nota 249]. Acesta, ca prieten personal al lui H.P. Blavatsky, întemeiase deja în anii '80 o Societate Teosofică, cu centrul la Elberfeld. H.B. Blavatsky însăşi a participat la această întemeiere. Dr. Hübbe-Schleiden a scos apoi o revistă cu numele de „Sphinx”, în care urma să fie prezentată concepţia teosofică despre lume. Întreagă această mişcare s-a stins cu încetul, iar în perioada în care a fost întemeiată secţiunea germană a Societăţii Teosofice nu mai rămăsese din ea decât un mic număr de oameni, care mă priveau, totuşi, ca pe un fel de intrus în sfera lor. Aceşti oameni aşteptau de la dr. Hübbe-Schleiden „fundamentarea ştiinţifică” a teosofiei. Ei erau de părere că în sânul secţiei germane nu trebuia să fie întreprins nimic pe acest tărâm, înainte ca această fundamentare să fi devenit o realitate. Ceea ce am început eu să fac le-a părut că este de natură să deranjeze, să dăuneze „aşteptării” lor. Totuşi, ei nu s-au retras, fără să facă probleme pentru că teosofia era cauza „lor”; şi dacă în sânul ei se întâmpla ceva, nu voiau să stea deoparte.
Ce înţelegeau ei prin „fundamentarea ştiinţifică” pe care o aşteptau de la dr. Hübbe-Schleiden, prin care teosofia ar fi urmat să fie „dovedită”? De antroposofie nici nu au vrut să audă.
Prin aceasta ei înţelegeau baza atomistă a teoriilor şi ipotezelor din ştiinţele naturii. Fenomenele naturii erau „explicate” prin gruparea „particulelor originare” ale substanţei cosmice, în atomi, iar a acestora în molecule. O substanţă exista prin faptul că ea prezenta o anumită structură de atomi grupaţi în molecule.
Ei considerau că acest fel de a gândi este exemplar. Se constituiau molecule complicate care, în concepţia lor, stau la baza activităţii spirituale. Procesele chimice sunt rezultatele unor procese care au loc în structura moleculară; pentru procesele spirituale trebuia găsit ceva asemănător.
Pentru mine, acest atomism, cu interpretarea pe care şi-o găseşte în „ştiinţele naturii”, era ceva absolut imposibil chiar în cadrul acestora; dar a voi să-l transpui în planul spiritului îmi apărea ca o rătăcire a gândirii pe care nici nu merita s-o iei în serios.
Pe acest tărâm am întâmpinat mereu greutăţi cu felul în care eu puneam bazele antroposofiei. De mult timp din diferite părţi venea asigurarea că materialismul teoretic a fost învins deja. Şi, în această direcţie, antroposofia se luptă cu morile de vânt când vorbeşti de materialismul de pe tărâmul ştiinţei. Dimpotrivă, mie îmi devenea din ce în ce mai limpede faptul că tocmai acel fel de a învinge materialismul despre care se vorbea era calea pe care el era menţinut, în mod inconştient.
Pe mine mă interesa din ce în ce mai puţin faptul că se presupunea existenţa, în procesele materiale a atomilor, care se mişcă pe baza unor legi pur mecanice sau de alt fel. Interesele mele se îndreptau către acest lucru: gândirea porneşte de la cele mai mici părţi componente ale lumii – atomii – şi caută trecerea spre lumea organică, spre lumea spirituală. Vedeam că trebuie să se pornească de la întreg. Atomii sau structurile atomice nu pot fi decât produse ale lucrării spiritului, ale proceselor organice. Eu voiam ca să pornesc de la fenomenul originar perceput în spiritul concepţiei goetheene despre natură, şi nu de la o construcţie de idei. Pentru mine era profund convingător ceea ce spunea Goethe prin cuvintele: faptele sunt deja teorie şi că nu mai trebuie căutat nimic în spatele lor. Dar aceasta ne cere ca, în privinţa naturii, să luăm ceea ce ne dau simţurile şi să folosim gândirea pe acest tărâm numai pentru a ajunge de la fenomenele complicate, pe care nu le putem înţelege, la fenomenele simple, la fenomenele originare. Şi observăm atunci că în natură avem de-a face, este adevărat, cu culori şi cu alte însuşiri accesibile simţurilor, în care lucrează spiritul; dar dincolo de lumea sensibilă nu dăm de una atomistă. Ceea ce poate fi valabil din teoria atomistă ţine exclusiv de lumea sensibilă.
Gândirea antroposofică nu poate recunoaşte că în acest sens s-a făcut vreun progres în înţelegerea naturii. Ceea ce ni se înfăţişează în concepţiile lui Mach sau în ideile mai noi din acest domeniu reprezintă doar nişte încercări de a renunţa să se construiască structuri atomist-moleculare; dar ele fac să ne dăm seama că obiceiul de a le construi s-a imprimat atât de adânc în felul de a gândi al epocii noastre încât, renunţând la el, oamenii simt că pierd întreaga realitate. Mach vorbea despre noţiuni numai ca despre nişte sintetizări mai economicoase ale percepţiilor senzoriale, şi nu ca despre ceva care trăieşte într-o realitate spirituală. Iar celor de după el nu le merge mai bine.
Aşa că, ceea ce se face pentru combaterea materialismului teoretic nu este mai puţin departe de existenţa spirituală în care căleşte antroposofia, decât era materialismul din ultimii treizeci de ani ai secolului al XIX-lea. Ceea ce antroposofia a spus pe atunci împotriva sistemelor de gândire care dominau în ştiinţele naturii este valabil şi astăzi, într-o măsură mai mare, nu mai mică.
Prezentarea acestor lucruri ar putea să pară o divagaţie teoretizantă care nu are ce căuta într-o „Autobiografie”. Dar pentru mine ele nu sunt divagaţii, pentru că ceea ce este cuprins în aceste dispute şi căutări a fost pentru mine trăire, trăire dintre cele mai intense, mult mai importantă decât ceea ce s-a apropiat vreodată de mine din exterior.
Chiar de la înfiinţarea secţiunii germane a Societăţii Teosofice mi s-a părut că este absolut necesar să avem o revistă proprie. Aşa că Marie von Sivers şi cu mine am întemeiat revista lunara „Luzifer” [Nota 250]. Pe atunci noi nu vedeam, fireşte, nici o legătură între acest nume şi puterea spirituală pe care eu am numit-o mai târziu Lucifer şi care este polul opus lui Ahriman. Pe atunci conţinutul antroposofiei nu ajunsese atât de departe încât să se fi putut vorbi deja de aceste puteri. Numele trebuie să însemne, pur şi simplu, „Purtător al luminii”.
Deşi intenţia mea iniţială a fost aceea de a lucra în acord cu conducerea Societăţii Teosofice, de la bun început am avut sentimentul că antroposofia trebuie să fie ceva care să se dezvolte din propriul său germene, fără ca, prin conţinutul ei, să depindă de doctrinele Societăţii Teosofice. Puteam face acest lucru numai printr-o asemenea revistă. Şi din ceea ce am scris în ea s-a născut şi dezvoltat, de fapt, cu încetul, ceea ce este azi antroposofia.
Aşa că secţia germană a fost întemeiată, s-ar putea spune, sub protectoratul şi în prezenţa doamnei Besant. Atunci doamna Besant a ţinut şi o conferinţă la Berlin despre ţelurile şi principiile teosofiei. Ceva mai târziu noi am invitat-o apoi pe doamna Besant să ţină conferinţe într-o serie de oraşe germane. Asemenea conferinţe au avut loc la Hamburg, Berlin, Weimar, München, Stuttgart, Köln. Cu toate acestea, mişcarea teosofică a dispărut treptat, iar cea antroposofică a ajuns la înflorire, evoluând pe un drum determinat de condiţiile ei interioare, nu prin cine ştie ce măsuri pe care eu le-aș fi luat, ci din necesitatea interioară a lucrurilor.
Marie von Sivers a făcut posibile toate acestea nu numai prin eforturi materiale, cât i-a stat în puteri, ci şi pentru că a închinat antroposofiei întreaga ei putere de muncă. La început noi am putut lucra, într-adevăr, numai în condiţiile cele mai primitive. Eu scriam cea mai mare parte a revistei „Luzifer”. Marie von Sivers se ocupa de corespondenţă. Când un număr era gata, făceam noi înşine banderolele, scriam adresele, lipeam timbrele şi duceam amândoi personal revistele la poştă, într-un coş de rufe.
„Luzifer” şi-a mărit tirajul prin faptul că un oarecare domn Rappaport din Viena, care scotea o revistă numită „Gnosis”, mi-a propus să ne unim revistele. Aşa se face că „Luzifer” a apărut mai apoi sub numele de „Lucifer-Gnosis”. O vreme Rappaport a suportat şi cheltuielile.
„Lucifer-Gnosis” mergea cum nu se poate mai bine. Revista se difuza într-un mod absolut satisfăcător. A fost nevoie ca multe numere, care se epuizaseră, să fie tipărite pentru „a doua oară”. Ea nici nu s-a „volatilizat”. În schimb, într-un timp relativ scurt antroposofia a devenit atât de cunoscută încât eu am fost chemat în multe oraşe pentru a ţine personal conferinţe. De multe ori câte o conferinţă devenea un ciclu de conferinţe. La început am căutat ca alături de activitatea pe care o desfăşuram prin aceste conferinţe, să mă ocup în continuare şi de „Lucifer-Gnosis”. Dar numerele n-au mai putut să apară la timp, ci uneori cu întârzieri de câteva luni. Şi aşa s-a produs fenomenul nemaiauzit că o revistă ce câştiga cu fiecare număr noi abonaţi, n-a putut să mai apară, din cauză că cel care o redacta era suprasolicitat în alte direcţii.
În revista lunară „Lucifer-Gnosis” am putut să public pentru prima oară ceea ce a devenit apoi baza activităţii antroposofice. Aşadar, aici a fost publicat pentru prima dată ceea ce eu aveam de spus în legătură cu eforturile pe care trebuie să le facă sufletul uman pentru a ajunge să perceapă el însuşi spiritul. Cartea Cum se dobândesc conştinţe despre lumile superioare? [Nota 251] a apărut număr de număr sub formă de foileton. În acelaşi fel a fost pusă baza cosmologiei antroposofice prin articole care au apărut unul după altul în seria Din Cronica Akasha [Nota 252].
Mişcarea antroposofică se dezvoltă din ceea ce am publicat aici şi nu din cine ştie ce lucruri împrumutate de la Societatea Teosofică. Dacă, atunci când puneam pe hârtie cunoştinţele mele despre lumea spirituală, mă gândeam la doctrinele care circulau în sânul societăţii, făceam aceasta numai pentru a corecta ceea ce mi se părea că este greşit în ele.
În legătură cu acest lucru trebuie să aduc vorba despre ceva care mi-a fost reproşat mereu de către adversarii mei, învăluit într-un nor de neînţelegeri. N-aş simţi nevoia să vorbesc despre acest lucru, din motive interioare, pentru că el n-a influenţat deloc evoluţia mea şi nici activitatea mea publică. Şi în ceea ce priveşte tot ceea ce am eu de descris aici, el a rămas o problemă absolut „personală”. Este vorba de primirea mea în „Şcoala esoterică” din cadrul Societăţii Teosofice.
Această „Şcoală esoterică” fusese întemeiată de H.R Blavatsky. Ea crease, pentru un cerc restrâns de membri ai societăţii, un lăcaş în care spunea ceea ce nu voia să comunice întregii societăţi. Ca şi alţi cunoscători ai lumii spirituale, ea considera că nu este posibil să se comunice tuturor anumite învăţături mai adânci.
Toate acestea au legătură cu felul în care H.R Blavatsky a primit ea însăşi învăţătura. A existat dintotdeauna o tradiţie legată de asemenea învăţături, care îşi au originea în vechile şcoli ale misteriilor. Ea este cultivată în sânul celor mai diferite societăţi, care veghează cu străşnicie ca nimic din aceste învăţături să nu răzbată în afară. Dar dintr-o direcţie anume s-a considerat că este bine să i se comunice lui H. R Blavatsky astfel de învăţături. Apoi ea a pus în legătură ceea ce aflase pe această cale cu revelaţiile din propriul ei suflet. Fiindcă ea era o individualitate umană în care spiritualul lucra pe baza unui atavism rar întâlnit în zilele noastre, aşa cum lucrase odinioară în conducătorii vechilor misterii, adică într-o stare de conştienţă care, spre deosebire de aceea a omului modern, care este luminată de sufletul conştienţei, cobora la nivelul stării de vis, în „omul Blavatsky” se repeta astfel ceva care îşi are locul în timpurile străvechi ale misteriilor.
Pentru omul modern există o posibilitate de a hotărî fără greş ce anume din conţinutul percepţiei spirituale poate fi comunicat unor cercuri mai largi. Acest lucru se poate face cu tot ceea ce poate fi îmbrăcat de către cercetătorul spiritual în ideile proprii sufletului conştienţei şi poate fi considerat valabil în ştiinţa oficial recunoscută.
Altfel stau lucrurile în cazul în care cunoaşterea spirituală nu trăieşte în sufletul conştienţei, ci în nişte forţe mai mult subconştiente ale sufletului. Acestea nu sunt suficient de independente de forţele care acţionează în corpul fizic. De aceea, comunicarea unor învăţături care sunt luate în acest fel din regimurile subconştientului poate fi primejdioasă. Pentru că astfel de învăţături nici nu pot fi primite, la rândul lor, decât tot de subconştient. Atât învăţătorul, cât şi elevul se mişcă aici într-un domeniu în care trebuie să se distingă cu multă grijă între ceea ce este folositor şi ceea ce-i este dăunător omului.
Toate acestea nu intră în discuţie în cazul antroposofiei, deoarece ea îşi ridică învăţăturile cu totul deasupra regiunii inconştientului.
Cercul intern al lui Blavatsky îşi ducea existenţa în „Şcoala esoterică”. Eu îmi încadrasem activitatea antroposofică în aceea a Societăţii Teosofice. De aceea, trebuia să fiu informat despre tot ceea ce se petrecea în ea. În vederea acestei informări, ca şi din cauză că eu însumi consideram necesar un cerc mai restrâns pentru cei avansaţi pe tărâmul cunoaşterii spirituale antroposofice, am devenit membru al „Şcolii esoterice”. În orice caz, cercul meu mai restrâns urma să fie cu totul altceva decât această şcoală. El urma să fie o secţie superioară, o clasă superioară pentru cei care-şi însuşiseră deja destul de mult din cunoştinţele elementare ale antroposofiei. Acuma eu voiam să pornesc peste tot de la ceea ce exista deja, de la datele istorice. Aşa cum făcusem cu Societatea Teosofică, voiam să fac şi cu şcoala esoterică. De aceea „cercul meu restrâns” a exista, la început, în cadrul acestei şcoli. Dar legătura consta în aspectele exterioare organizatorice, nu în conţinutul de idei pe care eu îl comunicam din lumea spirituală. Aşa încât în primii ani, văzut din afară, cercul meu restrâns părea a fi o secţie a şcolii esoterice a d-nei Besant. Dar în esenţă el era departe de aşa ceva. Şi în anul 1907, când d-na Besant a fost la noi, cu ocazia congresului teosofic din München, printr-o hotărâre pe care am luat-o de comun acord cu d-na Besant, am rupt cu totul şi legăturile exterioare.
Nu a fost nicidecum posibil ca eu să fi învăţat ceva deosebit la şcoala esoterică a d-nei Besant, mai întâi şi mai întâi pentru că de la bun început n-am luat parte la întrunirile acestei şcoli, cu excepţia câtorva, foarte puţine, prin care am căutat să mă informez despre ceea ce se întâmpla acolo.
De altfel, în această şcoală nu exista pe atunci nici un alt conţinut real în afară de ceea ce lăsase H. P. Blavatsky, iar acesta fusese deja tipărit. Pe lângă aceste lucruri tipărite, d-na Besant mai oferea tot felul de exerciţii hinduse pentru progres, pe care eu, însă, le-am respins.
Aşadar, până în anul 1907, cercul meu restrâns a avut o oarecare legătură în privinţa organizării exterioare, cu ceea ce d-na Besant cultiva drept un asemenea cerc. Dar este absolut neîndreptăţit să faci, pe baza acestor fapte, ceea ce au făcut adversarii mei. Ei au susţinut de-a dreptul absurditatea că eu am fost condus spre cunoaşterea spirituală numai şi numai de către şcoala esoterică a d-nei Besant.
În anul 1903 Marie von Sivers şi cu mine am luat parte din nou la Congresul teosofic de la Londra. Aici se afla şi colonelul Olcott [Nota 253] din India, preşedintele Societăţii Teosofice. Un om foarte simpatic, la care mai vedeai încă de ce, prin energia sa şi printr-un talent organizatoric extraordinar, putuse fi tovarăşul de drum al lui Blavatsky la întemeierea, organizarea şi conducerea Societăţii Teosofice. Pentru că în scurt timp această societate devenise, din punct de vedere exterior, o mare corporaţie, cu o organizare excelentă.
Marie von Sivers şi cu mine ne-am apropiat pentru scurt timp ceva mai mult de d-na Besant prin faptul că la Londra aceasta a locuit la d-na Bright, iar noi fuseserăm invitaţi să locuim tot în această casă primitoare în timpul următoarelor noastre vizite la Londra. Gazda erau d-na Bright şi fiica ei, d-ra Esther Bright. Amândouă de o amabilitate desăvârşită. Îmi aduc aminte cu mare bucurie de perioada pe care am petrecut-o în această casă. Ele erau amândouă prietene fidele ale d-nei Besant. Dorinţa lor era să strângă legătura dintre ea şi noi. Când, apoi, a fost imposibil ca eu să mai fiu de partea d-nei Besant în anumite probleme, dintre care pe unele le-am analizat deja aici – acest lucru a fost dureros şi pentru cele două doamne Bright, care erau devotate trup şi suflet conducătoarei Societăţii Teosofice, preluând de la ea absolut totul, fără să le treacă prin minte să examineze ceva în mod critic.
Pentru mine, prin anumite însuşiri ale ei, doamna Besant era o personalitate interesantă. Am constatat că avea o anumită îndreptăţire de a vorbi despre lumea spirituală pornind de la propriile ei trăiri sufleteşti. Ea se putea apropia de lumea spirituală lăuntric, cu sufletul – avea această însuşire. Numai că aceasta a fost mai târziu înăbuşită de ţelurile exterioare pe care şi le-a fixat.
Pentru mine, era neapărat interesant un om care vorbeşte din spirit despre spirit. Dar, pe de altă parte, eu rămâneam neclintit în concepţia mea, potrivit căreia în epoca noastră trăirea spirituală trebuie să trăiască în sufletul conştienţei.
Am privit în vechea cunoaştere spirituală a omenirii. Ea avea caracter de vis. Omul vedea imagini în care se revela lumea spirituală. Dar aceste imagini nu erau formate prin voinţa de a cunoaşte, în deplină luciditate. Ele apăreau în suflet, date lui din cosmos, la fel ca visele. Această veche cunoaştere spirituală s-a pierdut în timpul Evului Mediu. Omul a intrat în posesia sufletului conştienţei. El nu mai are vise de cunoaştere. El cheamă ideile în suflet prin voinţa de cunoaştere, în deplină luciditate. Această facultate se manifestă mai întâi în cunoştinţele despre lumea senzorială. Ea atinge punctul culminant în cunoaşterea senzorială a ştiinţelor naturale.
Misiunea unei cunoaşteri spirituale este aceea de a apropia de lumea spirituală, în deplină luciditate, prin voinţa de cunoaştere, trăirea ideilor corespunzătoare. Cunoscătorul are atunci un conţinut sufletesc pe care îl trăieşte la fel ca pe unul dat de gândirea matematică. El gândeşte ca un matematician. Dar nu gândeşte în numere sau în figuri geometrice. Gândeşte în imagini ale lumii spirituale. În contrast faţă de vechea cunoaştere spirituală, care era dobândită sub formă de vise în stare de veghe, noua cunoaştere înseamnă situarea deplin conştientă în lumea spirituală.
Cei din Societatea Teosofică nu-şi puteau crea un raport just faţă de această nouă cunoaştere spirituală. Ei deveneau neîncrezători de îndată ce era vorba de o apropiere pe deplin, conştientă de lumea spirituală. Ei ştiau una şi bună: numai în mod deplin conştient te poţi apropia de lumea sensibilă. Nu înţelegeau că această stare de conştienţă poate fi dezvoltată până la trăirea spiritului. Ei aveau tendinţa de a se întoarce înăbuşind starea deplin conştientă, la vechea conştienţă de vis. Şi d-na Besant se întorcea mereu la această stare. Îi era aproape imposibil să înţeleagă calea modernă de cunoaştere spirituală. Dar ceea ce ea spunea despre lumea spiritului era luat, totuşi, din această lume. Aşa că ea era pentru mine o personalitate interesantă.
Din cauză că şi în ceilalţi conducători ai Societăţii Teosofice exista aceeaşi aversiune faţă de cunoaşterea spirituală pe deplin conştientă, nu m-am putut simţi niciodată sufleteşte acasă în această societate, în ceea ce priveşte spiritualul. Îmi plăcea să am relaţii cu aceşti oameni, dar atitudinea lor sufletească faţă de spiritual mi-a rămas străină.
Tot din această cauză nu răspundeam cu plăcere invitaţiilor de a ţine în cadrul congreselor societăţii conferinţe în care să expun cunoştinţele dobândite din trăirile mele spirituale. Am ţinut conferinţe pe care le-ar fi putut ţine şi cineva care nu are trăiri spirituale proprii. În schimb, aceste cunoştinţe prindeau imediat viaţă în conferinţele pe care le-am ţinut în afara Societăţii Teosofice, crescând din ceea ce Marie von Sivers şi cu mine făceam din centrul nostru de la Berlin.
Aşa a luat naştere activitatea de la Berlin, München, Stuttgart etc. Acestora li s-au alăturat alte oraşe. A dispărut treptat ceea ce ţinea de Societatea Teosofică; şi-a făcut apariţia ceva care îşi trăgea ceva din puterea lăuntrică ce trăia în antroposofie.
În vreme ce, în colaborare cu Marie von Sivers, lucram la organizarea activităţii exterioare, eu prelucram rezultatele cercetărilor mele spirituale. Este adevărat că, pe de o parte, eu mă situam deja pe deplin în lumea spirituală; dar de prin anul 1902, iar în ceea ce priveşte multe lucruri şi în anii următori, eu aveam, ce-i drept, imaginaţii, inspiraţii şi intuiţii. Totuşi, ele nu s-au închegat decât treptat în concepţia care a fost apoi împărtăşită publicului larg prin scrierile mele.
Prin activitatea desfăşurată de Marie von Sivers s-a născut aproape din nimic Editura filosofic-antroposofică [Nota 254]. Prima lucrare apărută aici a fost o culegere de note luate la conferinţele pe care le-am ţinut la Şcoala Superioară Liberă din Berlin, după cum am arătat mai sus. Necesitatea de a cumpăra drepturile asupra Filosofiei libertăţii, [Nota 255] pe care editorul dinainte n-o mai putea difuza, şi de a ne ocupa noi înşine de difuzarea ei au dus la o a doua ediţie. Noi am cumpărat exemplarele care mai existau, ca şi drepturile editurii asupra cărţii. Toate acestea n-au fost uşoare pentru noi. Pentru că nu aveam mijloace materiale suficiente.
Dar munca înainta, probabil, tocmai pentru că nu se putea sprijini pe nimic exterior, ci numai pe legăturile spirituale lăuntrice.
