O altă antologie [Nota 245] de sinteză care prezenta cuceririle culturale ale secolului al XIX-lea a fost scoasă în acea vreme de Hans Kraemer. Ea avea unele capitole mai ample referitoare la diferitele ramuri ale vieții de cunoaștere, ale tehnicii și ale dezvoltării sociale.
Am fost invitat să fac o descriere a vieții literare. Așa că prin faţa sufletului meu a trecut pe atunci şi dezvoltarea vieţii imaginative din secolul al XIX-lea. Eu nu am prezentat-o ca un filolog care face astfel de lucruri bazându-se pe „izvoare”, ci am prezentat-o arătând ce trăisem eu însumi lăuntric din manifestările vieţii imaginative a epocii.
Şi această lucrare a fost importantă pentru mine, pentru că a trebuit să vorbesc despre unele fenomene ale vieţii spirituale fără să mă pot referi la trăirile în lumea spirituală. N-am amintit în nici
un fel de impulsurile spirituale propriu-zise care vin din această lume şi se exprimă în creaţiile literare.
Şi în acest caz în faţa mea a stat ceea ce are de spus în legătură cu un fenomen al existenţei o viaţă sufletească situată pe poziţia conștienței obișnuite, fără a pune în activitate conţinutul acestei conştienţe în aşa fel încât el să se înalţe în lumea spirituală, trăind-o.
Această „oprire în faţa porţii” lumii spirituale am vieţuit-o şi mai intens lucrând la un studiu pe care trebuia să-l scriu pentru o altă lucrare. Nu mai era o lucrare în care să se încerce o sinteză asupra secolului, ci o culegere de articole menite să caracterizeze diferitele domenii ale vieţii şi ale cunoaşterii, în măsura în care „egoismul” uman este o forţă motrice a evoluţiei din aceste domenii. Lucrarea era editată de Arthur Dix. Ea era intitulată Egoismul şi era întru totul corespunzătoare epocii – răscrucea dintre secolele XIX şi XX.
Impulsurile intelectualismului, care din secolul al XV-lea s-au făcut simţite în toate domeniile vieţii, îşi au rădăcinile în „viaţa sufletească individuală”, dacă ele sunt cu adevărat nişte manifestări reale ale naturii lor. Când omul se manifestă în mod intelectual, determinat de viaţa socială, aceasta nu este o manifestare intelectuală veritabilă, ci imitaţia unei asemenea manifestări.
Una dintre cauzele care au făcut ca în această epocă să se facă auzită cu atâta intensitate chemarea la simţire socială este aceea că în intelectualism această simţire nu este trăită într-un mod lăuntric, genuin. Şi aici omenirea doreşte, de obicei, ceea ce nu are.
La această carte mi-a fost repartizat capitolul „Egoismul în filosofie” [Nota 246]. Dar articolul meu are acest titlu numai pentru că o cerea titlul general al cărţii. Titlul lui ar fi trebuit să fie de fapt: „Individualismul în filosofie”. Am încercat să dau, pe scurt, o privire generală asupra filosofiei occidentale de la Thales şi până azi şi să arăt că evoluţia ei are drept scop să ducă individualitatea umană la trăirea lumii în idei-imagini, aşa cum am încercat să fac în Filosofia libertăţii, în privinţa cunoaşterii şi a vieţii morale.
Cu acest articol mă aflam din nou în faţa „porţii lumii spirituale”. În individualitatea umană sunt arătate ideile-imagini care revelează conţinutul lumii. Ele apar în aşa fel încât aşteaptă trăirea prin care în ele sufletul poate păşi în lumea spirituală. În acest punct m-am oprit cu descrierea. Există aici o lume interioară care arată cât de departe poate ajunge gândirea singură pe calea înţelegerii lumii.
Se vede, cred, că am descris din cele mai diferite perspective viaţa sufletească pre-antroposofică, înainte de a mă dărui misiunii de a prezenta în mod public concepţia antroposofică despre lumea spirituală. Nu poate fi găsită nici o contradicţie între toate acestea şi faptul că de la un moment dat mi-am asumat sarcina de a reprezenta antroposofia. Pentru că imaginea despre lume care se conturează până aici nu este infirmată de antroposofie, ci doar extinsă şi dusă mai departe.
Dacă cineva începe să descrie ca mistic lumea spiritului, oricine este pe deplin îndreptăţit să spună: tu vorbeşti de trăirile tale personale. Ceea ce arăţi tu aici este subiectiv. Dar pentru mine n-a rezultat din lumea spirituală misiunea de a merge pe o asemenea cale spirituală.
Misiunea mea a fost aceea de a crea o bază pentru antroposofie, la fel de obiectivă ca şi gândirea ştiinţifică, când ea nu se opreşte la consemnarea faptelor senzoriale, ci avansează până la o înţelegere sintetizatoare a lor. Despre ceea ce eu am descris din punct de vedere ştiinţific-filosofic, ceea ce am descris pornind de la ideile despre ştiinţele naturii ale lui Goethe, se putea discuta. Se putea considera că ele sunt mai mult sau mai puţin juste; dar ele tindeau în cel mai deplin sens al cuvântului spre obiectivitatea ştiinţifică.
Şi din această cunoaştere liberă de orice element mistic-sentimental eu mi-am scos apoi trăirea lumii spirituale. Căutaţi să vedeţi cum în Mistica, în Creştinismul ca fapt mistic noţiunea de mistică este dusă în direcţia acestei cunoaşteri obiective. Şi căutaţi mai ales să vedeţi felul în care e construită Teosofia mea [Nota 247]. În spatele fiecărui pas pe care l-am făcut în această carte stă percepţia spirituală. Acolo nu spun nimic care să nu-mi fi venit pe această cale a percepţiei spirituale. Dar făcând aceşti paşi, la începutul cărţii percepţia se învăluie în ideile naturalist-ştiinţifice, până când, înălţându-se în lumile superioare, trebuie să redea în mod liber lumea spirituală. Dar această redare creşte din ştiinţele naturii la fel cum floarea unei plante creşte din tulpină şi frunze. După cum nu vedem planta în întregime, când privim numai floarea, tot aşa nu percepem natura ca întreg, dacă nu ne înălţăm de la fenomenele senzoriale până la spirit.
În acest fel mă străduiam să ofer în antroposofie continuarea obiectivă a ştiinţei şi nu să pun alături de această ştiinţă ceva subiectiv. Este cu totul de la sine înţeles că, la început, tocmai această intenţie a mea n-a fost înţeleasă. Se considera că ştiinţa se termină odată cu ceea ce este înainte de antroposofie şi nimeni nu era înclinat să pătrundă cu viaţă ideile ştiinţei în aşa fel încât să se ajungă la perceperea spiritului. Toţi erau sub stăpânirea modalităţilor de gândire care se dezvoltaseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Nici unul nu avea curajul de a sfărâma cătuşele observaţiei pur senzoriale, domnea teama de a ajunge în nişte zone în care fiecare lucrează cu imaginaţia sa proprie.
Aceasta era orientarea mea lăuntrică în momentul în care, în anul 1902, eu şi Marie von Sivers am preluat conducerea secţiei germane a Societăţii Teosofice. Marie von Sivers a fost acea personalitate care, prin întreaga ei fiinţă, a făcut în aşa fel încât ceea ce a luat naştere prin activitatea noastră să rămână străin de orice sectarism şi, în acelaşi timp, să dăm cauzei noastre un caracter care o situează în viaţa spirituală şi culturală generală. Ea era profund interesată de arta dramatică şi de aceea a recitării şi declamaţiei şi în acest sens studiase la cele mai bune institute de profil din Paris, care desăvârşiseră frumosul ei talent. În perioada în care am cunoscut-o la Berlin ea îşi continua încă studiile, căutând să cunoască diferitele metode de cultivare a vorbirii artistice.
Între Marie von Sivers şi mine s-a născut în curând o adâncă prietenie. Şi pe baza acestei prietenii s-a desfăşurat colaborarea noastră în cele mai diferite domenii ale vieţii spirituale. Cultivarea în comun a antroposofiei, dar şi a poeziei şi artei declamaţiei a devenit în curând conţinutul principal al vieţii noastre.
În această viaţă spirituală, cultivată de noi împreună, se afla centrul nodal, de la care antroposofia a fost dusă în lume, la început în cadrul Societăţii Teosofice.
În timpul primei noastre vizite la Londra, Marie von Sivers auzise de la contesa Wachtmeister, prietena intimă a doamnei H. R Blavatsky, multe lucruri despre aceasta din urmă, ca şi despre organizarea şi evoluţia Societăţii Teosofice. Ea cunoştea în profunzime conţinutul spiritual care fusese revelat odinioară acestei societăţi şi ştia cum fusese el cultivat în continuare.
Când am spus că a fost posibil să găsesc în cadrul Societăţii Teosofice oameni care voiau să asculte comunicările mele din lumea spirituală, nu m-am referit în primul rând la cei care erau înscrişi pe atunci ca membri ai Societăţii Teosofice. În orice caz, însă, mulţi dintre aceştia au dovedit în curând că au multă înţelegere pentru calea mea de cunoaştere spirituală.
Dar o mare parte dintre membri erau adepţi fanatici ai diferiţilor conducători ai Societăţii Teosofice. Ei credeau cu exaltare în dogmele date de aceşti şefi, care desfăşurau o activitate pronunţat sectară.
Mie îmi displăcea această activitate a Societăţii Teosofice prin trivialitatea şi diletantismul ei. Numai la teosofii englezi am mai găsit un conţinut lăuntric moştenit încă de la Blavatsky şi care mai era cultivat pe atunci în acelaşi sens obiectiv de Annie Besant şi de alţi câţiva. Eu însumi n-aş fi putut acţiona în stilul în care acţionau aceşti teosofi. Dar priveam ceea ce trăia în sânul societăţii lor ca centru spiritual de la care se putea porni în mod demn dacă luai în serios, în cel mai adânc sens al cuvântului, răspândirea cunoaşterii spirituale.
Aşadar, Marie von Sivers şi cu mine nu contam nicidecum pe oamenii reuniţi ca membri ai Societăţii Teosofice, ci pe toţi aceia care şi-au oferit inima şi mintea la cultivarea, care trebuia luată în serios, a cunoaşterii spirituale.
De aceea, activitatea noastră în cadrul secţiei de atunci a Societăţii Teosofice, care ne era necesară doar ca punct de plecare, reprezenta numai o parte a activităţii noastre. Preocuparea noastră principală era organizarea de conferinţe publice, în care eu să vorbesc unui auditoriu din afara Societăţii Teosofice şi care să vină la conferinţele mele atraşi numai de conţinutul lor.
Din cei care au aflat pe această cale ce aveam eu de spus despre lumea spirituală şi din cei care, pornind de la alte „orientări teosofice” au găsit drumul către acest fel de a căuta adevărul, s-a format, în cadrul Societăţii Teosofice, ceea ce mai târziu avea să devină Societatea Antroposofică.
Printre diferitele acuzaţii care mi-au fost aduse pentru faptul că am activat un timp în cadrul Societăţii Teosofice – chiar şi din partea acestei societăţi – a fost şi aceea că am folosit respectiva societate, recunoscută în întreaga lume, ca trambulină pentru a netezi calea propriei mele cunoaşteri spirituale.
Despre aşa ceva, însă, nu poate fi vorba nici pe departe. În momentul în care am dat curs invitaţiei de a intra în această societate, ea era singura instituţie de luat în serios în care exista o viaţă spirituală reală. Şi dacă gândirea, atitudinea şi activitatea societăţii ar fi rămas aşa cum fuseseră la început, n-ar fi fost niciodată nevoie ca eu şi prietenii mei să ieşim din rândurile membrilor ei. Ar fi fost posibil ca în sânul Societăţii Teosofice să se formeze numai, în mod oficial, ca secţie separată, „Societatea Antroposofică”.
Dar deja începând cu anul 1906 în sânul Societăţii Teosofice au apărut nişte fenomene care arătau că ea decădea într-o măsură înspăimântător de mare.
Chiar dacă deja mai înainte, în vremea lui H. P. Blavatsky, lumea din afară afirma că există asemenea fenomene, la începutul secolului, greşelile făcute erau separate de societate prin munca ei spirituală plină de seriozitate. De altfel, aceste greşeli erau şi contestate.
Dar, începând cu anul 1906, în societate, asupra conducerii căreia eu nu aveam nici cea mai mică influenţă, au apărut unele practici care aminteau de aberaţiile spiritismului, obligându-mă să subliniez mereu că acea parte a societăţii care era condusă de mine nu avea nimic comun cu aceste lucruri. Aceste practici au atins punctul culminant când s-a afirmat despre un băiat hindus [Nota 248] că el ar fi acela în care Christos va apărea într-o nouă viaţă pământească. Pentru a se răspândi această absurditate, a fost creată în sânul Societăţii Teosofice o societate specială, numită „Steaua Orientului”. Mie şi prietenilor mei ne era cu desăvârşire imposibil să-i primim pe membrii acestui ordin în secţia germană, aşa cum aceştia doreau, şi aşa cum intenţiona Annie Besant, ca preşedintă a Societăţii Teosofice. Şi pentru că n-am putut face acest lucru, în anul 1913 am fost excluşi din Societatea Teosofică. Am fost astfel obligaţi să întemeiem Societatea Antroposofică ca societate independentă.
Am devansat cu mult descrierea evenimentelor biografiei mele; numai că a trebuit s-o fac, pentru că doar aceste fapte, care s-au petrecut mai târziu, pot pune în adevărata lumină intenţiile cu care la începutul secolului am intrat în această societate.
Când am vorbit pentru prima oară, în anul 1902, la Congresul Societăţii Teosofice de la Londra, eu am spus: Unitatea diferitelor secţiuni trebuie să constea în faptul că fiecare aduce către centru ceea ce trăieşte în sânul ei; şi am subliniat în mod energic că, în ceea ce priveşte secţiunea germană aceasta este intenţia mea principală. Am explicat, totodată, că această secţiune nu va activa niciodată ca purtătoarea unor dogme fixate o dată pentru totdeauna, ci ca locul unor cercetări spirituale independente, că ea vrea să se discute la întrunirile societăţii despre cultivarea unei vieţi spirituale adevărate.
