Conferințele dedicate noțiunilor de bază ale teosofiei își propun să ofere o schiță cât se poate de sumară a concepției despre lume și a artei de a trăi care e desemnată în general prin numele de teosofie. Totuși, pentru a evita unele neînțelegeri, e necesar să spun mai întâi unele lucruri referitoare la această teosofie. S-ar putea să se nască părerea că Societatea Teosofică sau mișcarea teosofică propagă, ca atare, concepția pe care o voi prezenta, că în cadrul mișcării teosofice această concepție este prezentată, deci, ca un fel de dogmă. Dar nu așa stau lucrurile. Ceea ce diferiți oameni prezintă în conferințele ținute în cadrul Societății Teosofice este – ca să fac uz de o expresie curentă – o concepție personală, iar Societatea Teosofică nu vrea să fie altceva decât o asociație care să creeze un cadru pentru cultivarea unor concepții despre lume care conduc spre tărâmurile superioare ale vieții spirituale; așadar, nimeni n-ar trebui să creadă că în teosofie este vorba de propagarea unor dogme. În orice caz, când se vorbește astăzi despre diferite asociații care propagă o concepție sau alta despre lume, când se vorbește despre concepții moniste sau dualiste, prin asemenea asociații sau societăți se înțeleg niște grupuri de oameni care s-au unit pe baza unei dogme oarecare, chiar dacă nu tocmai obligându-se la ceva, totuși, pe baza unei dogme, indiferent că e vorba de o dogmă justificată sau de una nejustificată. Nu așa stau lucrurile în teosofie. Dar, pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că numai acela care a pătruns în esența concepției teosofice despre lume își poate expune concepția lui personală în legătură cu aceasta. Fiindcă această concepție teosofică despre lume e ceva care face ca diferiții indivizi să fie în mod liber de acord unii cu alții, fără a se fi obligat în mod exterior să respecte o anumită dogmă. Ei nu trebuie să ia asupra lor o asemenea obligație, din cauză că orice om care ajunge să cunoască realitățile așa cum sunt ele, ajunge în mod necesar la aceleași concepții. Pe acest tărâm, diferența dintre diferiții cercetători e mult mai mică decât pe tărâmul cercetării științifice materialiste și al studierii realităților exterioare și, dacă veți pătrunde cu adevărat în aceste lucruri, nu veți auzi că teosoful cutare sau cutare, dacă stăpânește cu adevărat metoda concepției teosofice despre lume, nu e de acord, în problemele esențiale, cu un altul. Și aceasta din cauză că, dacă ne înălțăm în sferele mai înalte ale existenței, nu mai sunt posibile erorile care pot fi întâlnite numai în sfera realităților sensibile exterioare. Acolo este posibil doar ca unul să fi avansat mai puțin și să poată prezenta numai o parte a concepției teosofice despre lume. Și dacă acesta va crede că ceea ce a aflat deja e concepția teosofică despre lumea întreagă, atunci se poate întâmpla ca, în mod aparent, să fie în contradicție cu cei care sunt mai avansați. Teosofii aflați pe aceeași treaptă nu se vor contrazice între ei.
Aș mai vrea să subliniez apoi, tot cu titlu introductiv, că e o gravă neînțelegere presupunerea multora conform căreia concepția teosofică despre lume are ceva comun cu propagarea vreunui buddhism sau neobuddhism, cum le place unora să-l numească. În orice caz, atunci când d-na Blavatsky, Sinnett și alții au răspândit ideile fundamentale care stau la baza concepției teosofice despre lume, primul lor impuls a venit din Orient, din India. De acolo au venit, în anii ‘70, primele mari învățături. Acesta a fost un impuls, dar conținutul concepției care trăiește în sânul mișcării teosofice e un bun comun al tuturor timpurilor, ca și al tuturor acelora care au pătruns în aceste realități. Ar fi greșit să se creadă că, pentru a cunoaște teosofia, trebuie să faci pelerinaj în India sau să te adâncești în studiul unor scrieri indiene. Nu așa stau lucrurile. În toate culturile puteți găsi cam aceleași filosofii și cam aceleași învățături teosofice. Numai că în ceea ce numim învățătura indiană Vedanta nimic n-a fost atins, ca să zicem așa, de impuritățile științei sensibile exterioare. În ea s-a păstrat, într-un anumit sens, acel sâmbure al concepției despre lume care a trăit întotdeauna sub formă de teosofie. Iată, deci, că nu de propagandă buddhistă e vorba, ci de o concepție despre lume pe care oricine o poate cunoaște pretutindeni. În afară de aceasta, aș mai vrea să subliniez în mod deosebit că, oricum, omul epocii contemporane simte un pic de antipatie când, în primele cărți care au fost publicate și care conțineau concepția teosofică despre lume, află care sunt izvoarele acestei concepții despre lume. În cartea care a cunoscut cea mai largă răspândire și care i-a stimulat pe cei mai mulți dintre aceia care au studiat-o să se ocupe în continuare de teosofie, și anume, «Învățătura esoterică sau buddhism ocult» a lui Sinnett, se atrage atenția, în primul capitol, asupra marilor maeștri de la care avem învățăturile teosofice. Oricum, așa ceva îi este antipatic culturii europene. Totuși, acela care gândește limpede și consecvent, vede că acolo nu e nimic care să contrazică noțiunile unanim acceptate la noi. Fiindcă cine ar vrea să nege că printre oameni se află unii mai evoluați și alții mai puțin evoluați? Cine ar nega marea distanță ce-l desparte pe un negru din Africa, de Goethe, să zicem? Și de ce, în partea de sus a acestei scări ierarhice, să nu se afle individualități mult mai evoluate și decât Goethe? Propriu-zis, uimitor a fost doar faptul că în cadrul evoluției noastre există, așadar, personalități atât de evoluate ca cele descrise în cartea lui Sinnett. Oricum, acest gen de personalități posedă o cunoaștere absolut extraordinară, o înțelepciune ce cuprinde întreaga lume. N-ar fi avut nici un rost ca ele să-și prezinte adevărurile în mod public. Nu e o aberație să spunem că așa-numiții maeștri sunt pentru noi mari dătători de impulsuri – și nimic altceva – mari dătători de impulsuri pe tărâmurile spirituale. În orice caz, treapta de evoluție pe care se află ei întrece cu mult măsura obișnuită a culturii din momentul respectiv. Ei sunt pentru noi mari dătători de impulsuri; ei nu ne cer însă să credem în nici o autoritate, nu pretind credința într-o dogmă sau alta. Ei nu apelează la altceva decât la propria înțelegere a omului și îl îndrumă pe acesta arătându-i în ce fel să dezvolte, prin anumite metode, puterile și facultățile ce zac latent în orice suflet uman, pentru a se ridica în sferele mai înalte ale existenței.
Iată, deci, că la începutul acestui ciclu de conferințe vă voi prezenta aparent o imagine personală, mai ales din cauză că nu voi spune nimic, intenționat nu voi spune nimic pe care să nu-l fi examinat eu însumi și pentru care n-aș putea depune personal mărturie. Pe de altă parte, m-am convins însă că ceea ce am de spus eu însumi în acest sens coincide întru totul cu ceea ce afirmă reprezentanții din toate timpurile ai concepției teosofice despre lume și în special cu ceea ce afirmă reprezentanții ei din zilele noastre. Este ca și cum mai mulți oameni, situați în diferite puncte, ar privi un oraș. Dacă desenează orașul, aceste desene vor fi oarecum diferite unul de celălalt, potrivit cu perspectiva care i se oferă fiecăruia din punctul unde se află. Tot astfel sunt diferite, bineînțeles, și imaginile despre lume pe care cercetătorii teosofi le prezintă, potrivit cu observațiile personale ale fiecăruia. Totuși, în fond, e vorba mereu de același lucru. La fel se raportează și imaginea despre lume pe care o voi schița eu aici la imaginea despre lume pe care o dau alți cercetători teosofi. Este, în esență, același lucru, și deosebirea este dată numai de perspectiva unghiului din care se face observația.
În conferința de astăzi voi schița o imagine, în primă analiză mai mult descriptivă, a principalelor părți din care e constituit omul, conform cu entitatea sa fizică și cu cea spirituală. În cea de-a doua conferință voi trece apoi la cele două noțiuni esențiale ale concepției teosofice despre lume, la reîncarnare sau reîntrupare și la karmă sau marele destin uman. În următoarele conferințe voi schița o imagine a celor trei lumi pe care trebuie să le străbată omul în cursul marelui său pelerinaj, o imagine a lumii fizice, pe care o cunoaștem cu toții, o imagine a lumii astrale, pe care nu o cunoaște oricine, dar pe care o poate cunoaște dacă aplică răbdător metodele corespunzătoare, și o imagine a lumii spirituale, prin care trebuie să treacă, în principiu, ființa sufletească. Într-o altă conferință voi schița în mare imaginea teosofică despre lume, ceea ce putem numi antropologie teosofică și astronomie teosofică. Acesta este planul expunerilor mele.
Înainte de toate, trebuie să ne fie limpede ce părți constitutive avem în natura umană. Printr-un studiu atent, pe care ni-l va pune la îndemână teosofia, vom afla că dintre aceste părți constitutive ale omului, pentru observația obișnuită nu există decât prima parte constitutivă principală: natura fizică a omului, în cel mai larg sens al cuvântului, ceea ce numim trup. Materialistul consideră că acest trup al omului este unica parte constitutivă a entității umane. Concepția teosofică despre lume adaugă alte două părți constitutive: ceea ce în toate timpurile a fost desemnat prin cuvântul suflet, și, drept cea mai înaltă parte constitutivă, ființa nepieritoare a omului, acel ceva care nu are nici început, nici sfârșit, în sensul pe care-l dăm noi acestor cuvinte: spiritul. Acestea sunt, luate în mare, părțile constitutive fundamentale ale ființei umane. Cine învață să facă observații în regiunile superioare ale existenței, învață să observe sufletul și spiritul exact la fel cum ochiul fizic învață să observe fizicul, corporalul. De altfel, de când în Occident a început procesul de răspândire a științei pur sensibile, oamenii au pierdut, în mare parte, conștiența existenței acestor regiuni superioare, sufletești și spirituale, precum și facultatea de a face observații în ele. Acestea s-au păstrat în cadrul unor cercuri foarte restrânse. Ultimul care a mai spus câte ceva de la catedră despre acest tărâm superior al observației umane, ultimul care a mai vorbit în așa fel încât să-ți poți da seama că mai știa câte ceva din lucrurile pe care le poate ști omul, e Johann Gottlieb Fichte, marele filosof german. Când și-a ținut, la Universitatea recent întemeiată la Berlin, prelegerea inaugurală, el a vorbit cu totul altfel decât au vorbit alți profesori de filosofie, din secolul al XVII-lea încoace. El a vorbit în așa fel încât îți poți da seama că nu vrea să-i învețe pe studenți doar ceea ce poate fi înțeles cu rațiunea, ci vrea să atragă atenția asupra faptului că omul se poate dezvolta el însuși, că percepția sensibilă e ceva de importanță secundară, subordonată, și că omul poate dezvolta în el facultăți care sunt pur și simplu inexistente în viața obișnuită. În istoria evoluției spirituale germane, aceste prelegeri ale lui Johann Gottlieb Fichte [Nota 11] au făcut epocă. Oricum, ele pot avea astăzi importanță numai pentru acela care le descoperă din nou. Merită să reflectezi la acest pasaj: „Imaginați-vă o lume de oameni orbi din naștere, cărora din această cauză le sunt cunoscute numai acele lucruri și raporturi ale lor care există datorită simțului tactil. Mergeți printre acești oameni și vorbiți-le despre culori și despre celelalte raporturi care există numai pentru simțul văzului, datorită luminii. Fie că le vorbiți despre nimic, și cazul cel mai fericit e acela că ei și-ar mărturisi imediat neputința de a pricepe, fie că vă veți da seama de greșeală și, dacă nu sunteți în stare să le deschideți ochii, veți curma zadarnica vorbire.”
Cam așa stau lucrurile, atunci când e vorba ca oamenilor să li se dea indicații în legătură cu observarea sufletului și a spiritului. Teosofia nu se află în nici un fel de contradicție cu știința unanim acceptată. Teosoful nu trebuie să nege nici măcar unul singur dintre principiile moderne ale științei. Toate acestea rămân valabile. După cum într-o mulțime de oameni lipsiți de facultatea de a percepe culoarea albastră poate fi perceput tot ce ține de nuanțele galben și roșu, dar nu și nuanțele de albastru; tot astfel, acela care e orb din punct de vedere spiritual nu poate percepe sufletul și spiritul. Lucrurile devin absolut clare atunci când, prin metode adecvate, orbului i se redă vederea. În momentul în care dobândește vederea, de jur-împrejurul său strălucește dintr-o dată o lume nouă, care a existat pentru el la fel de puțin, pe cât de puțin a existat pentru cel insensibil la albastru nuanța de albastru, înainte ca printr-o operație să fi ajuns în situația de a percepe, pe lângă roșu, și albastrul.
Vedeți dumneavoastră, acest lucru îl știa Johann Gottlieb Fichte. Și îl știau și oamenii din acele vremuri când simțirea omenirii nu fusese încă amorțită – n-o spun pe un ton de dojană –, acest lucru îl știau oamenii de pe atunci și la câțiva, foarte puțini, această tradiție s-a păstrat, și au fost dezvoltate metodele respective. Ei știau că, dacă vorbim de entitatea omului, nu trebuie să ne gândim doar la ceea ce numim trup, ci că ceea ce este sufletul poate fi perceput la fel de bine, că la fel are și el legile lui și locul lui într-o anumită lume, ca și trupul. Și, într-un sens mai înalt, la fel e și cu spiritul. Trupul uman e supus acelorași legi cărora le sunt supuse celelalte lucruri din jurul nostru. În trupul uman avem exact ceea ce avem și în lumea fizică. Această lume fizică e perceptibilă pentru simțurile fizice. Ea nu există doar în mod subiectiv, pentru om, ci și în mod obiectiv, pentru percepția sa. Subiectivă e activitatea fizică a omului. El digeră, respiră, mănâncă și bea, el desfășoară acea activitate fizică interioară a creierului care mijlocește activitatea interioară de gândire; într-un cuvânt, întreaga activitate pe care o descriu biologia, fizica și celelalte științe fizice, e desfășurată de către om. Omul e cel care o efectuează. Și ea poate fi percepută. Când un om se întâlnește cu unul dintre semenii lui, el percepe și în mod obiectiv, nemijlocit sau prin mijloacele științei, ceea ce este el însuși în mod subiectiv.
Dar din punct de vedere subiectiv, omul mai e ceva de natură mai înaltă, el e totodată o sumă de sentimente, de instincte, pasiuni. Exact așa cum digerați, dumneavoastră simțiți, aveți dorințe. Aceasta este tot o parte din dumneavoastră! Dar în condiții obișnuite, omul nu percepe așa ceva în mod obiectiv. Aflat în fața unuia dintre semenii lui, omul nu vede în exterior sentimentul, pasiunea, dorința, pornirile acestuia. Dacă ar fi orb, omul n-ar vedea o serie întreagă de activități fizice. Numai prin faptul că poate desfășura cu organele sale de simț o activitate fizică, lumea fizic-subiectivă este perceptibilă pentru el și în mod obiectiv. Iar din cauză că, în primă instanță, el nu desfășoară o activitate sufletesc-sensibilă, viața sufletesc-subiectivă, adică sentimentele, pornirile, pasiunile, dorințele, există, ce-i drept, în fiecare om, în mod subiectiv, dar atunci când se află în fața semenilor săi, el nu poate percepe la ei toate acestea. Dar, după cum el și-a format pe cale fizică ochii, pentru a percepe activitatea corporală, el poate să-și dezvolte ochiul sufletesc și să perceapă lumea pornirilor, dorințelor, pasiunilor, într-un cuvânt, el poate reuși să aibă în față în mod obiectiv lumea sufletească, sub formă de percepție. Această lume – în care trăiește omul obișnuit din epoca noastră, ce-i drept, fără a o percepe, pe care o poate însă percepe dacă își dezvoltă, prin metodele adecvate, puterile corespunzătoare – e numită, cu o expresie teosofică, lume astrală, sau, cu un cuvânt al nostru, lume sufletească. Ceea ce psihologia noastră curentă descrie drept suflet nu e ceea ce înțelege teosofia prin viață sufletească, ci doar expresia exterioară a acesteia.
O lume și mai înaltă decât cea sufletească e lumea spirituală. Acela care este în stare să perceapă sufletescul, datorită faptului că organele sale de percepere a sufletescului s-au deschis, nu poate încă percepe, cu toate acestea, și spiritul ce există în lumea din jurul său. El poate percepe sufletescul, dar nu și gândul însuși. Cel care a dobândit facultatea de clarvedere sufletească vede dorințe și pasiuni, dar nu și gândirea, ideea obiectivă. Din această cauză, cei care nu pot vedea ideea obiectivă, neagă cu totul existența ideii obiective. Hegel n-a fost înțeles atunci când a vorbit despre existența obiectivă a lumii ideilor. Iar aceia care nu o pot percepe, au dreptul să o nege, bineînțeles, din punctul lor de vedere. Ei însă nu pot spune altceva decât că nu o văd, exact la fel cum orbul din naștere spune că nu vede culorile.
Trup, suflet, spirit – acestea sunt – privite în linii mari – cele trei părți constitutive fundamentale ale entității umane. Fiecare parte constitutivă are, la rândul ei, alte trei părți constitutive sau trepte. Ceea ce e desemnat în mod obișnuit drept trup nu e atât de simplu cum își imaginează cercetătorul materialist. El e un lucru complex, constând din trei elemente sau trei părți constitutive. Elementul cel mai de jos, cel mai grosier, e, de regulă, ceea ce omul observă cu simțurile lui fizice, așa-numitul trup fizic. În acest trup fizic există aceleași forțe și legi care există în mediul fizic din jurul nostru, în întreaga lume fizică. Științele actuale nu studiază din om nimic altceva decât acest trup fizic, căci și complicatul nostru creier nu e altceva decât o parte a acestui trup fizic. Tot ceea ce ocupă loc în spațiu în mod nemijlocit, tot ceea ce putem observa cu simțurile obișnuite sau cu simțurile ajutate de anumite aparate, cu ochiul obișnuit sau cu microscopul, într-un cuvânt, tot ceea ce, pentru naturalist, mai e compus din atomi, mai e numit încă de către teosof, corporalitate fizică. Aceasta e partea componentă cea mai grosieră a entității fizice. Dar mulți savanți neagă deja următoarea parte constitutivă a entității fizice, corpul eteric. Propriu-zis, expresia de corp eteric nu e prea fericit aleasă. Dar nu numele contează aici. Negarea corpului eteric e numai o consecință recentă a gândirii materialist-științifice moderne. De negarea acestui corp eteric se leagă o dispută științifică ce durează de mai multă vreme. Pentru moment, eu nu vreau decât să arăt pe scurt ce trebuie să înțelegem prin acest corp eteric.
Dacă observați un mineral, un corp mort, fără viață, și îl comparați cu o plantă, vă veți spune – și acest lucru și-l spuneau toți oamenii, până la răscrucea dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, fiindcă atunci a început disputa în privința corpului eteric: piatra e neînsuflețită, dar planta e plină de viață. Ceea ce trebuie să se adauge pentru ca planta să nu fie piatră e numit în teosofie corp eteric. Ar fi preferabil, desigur, ca acest corp eteric să fie numit, cu timpul, pur și simplu, putere de viață, pentru că forța eterică sau de viață e ceva de care știința a vorbit mereu, până în secolul al XIX-lea. Științele moderne ale naturii neagă existența puterii de viață. Goethe i-a luat în râs pe aceia care nu vor să admită că, pentru a fi explicată, viața are ceva superior elementului neînsuflețit. Cunoașteți cu toții acest pasaj din «Faust»: „Cine vrea viața s-o descrie și-nțeleagă / caută spiritul s-alunge mai ‘nainte / și-atunci în mână doar cu părțile rămâne / lipsește vai! doar spiritul ce leagă”. Eu am discutat această problemă în cartea mea Concepția despre lume a lui Goethe [Nota 12]. Astăzi, există din nou un număr de savanți care cred că n-o pot scoate la capăt dacă studiază numai materia neînsuflețită, care presupun, așadar, măcar ca presimțire, existența a ceea ce teosofii numesc corp eteric. Ei își spun neovitaliști [Nota 13]. N-am decât să atrag atenția asupra lui Hans Driesch [Nota 14] și a altora, pentru a arăta că naturalistul ajunge să considere, chiar dacă se folosește de alte denumiri, că acest corp eteric este o realitate. Și cu cât științele naturii vor progresa mai mult, cu atât vor admite mai mult că planta posedă un asemenea corp eteric, fiindcă altfel ea n-ar putea trăi. Animalul și omul au și ele un asemenea dublu eteric al corpului lor. Omul care-și dezvoltă corpurile superioare poate observa, într-adevăr, acest corp eteric și cu organele cele mai simple, cele mai primitive ale percepției sufletești. Pentru aceasta nu e necesar decât un artificiu foarte simplu – foarte simplu, în orice caz, numai pentru teosoful care a trecut printr-o dezvoltare esoterică. Cunoașteți cu toții cuvântul sugestie. Sugestia constă în faptul că omul poate percepe lucruri care în mod evident nu sunt de față. Pe noi nu ne interesează, pentru moment, acea sugestie prin care omului îi e impus din afară să perceapă ceva. Ci, pentru a ajunge la perceperea corpului eteric, pentru noi e mai important un alt gen de sugestie. Cine s-a ocupat de teoria sugestiei, știe că hipnotizatorul este în stare să-i sugereze unui om să facă abstracție de unele lucruri, în așa fel încât acesta să nu vadă lucruri care sunt de față. Să presupunem că hipnotizatorul îi sugerează unui om să facă abstracție de un ceas care se află în fața lui. Și să presupunem că omul respectiv nu vede nimic în acel loc din spațiu. Nu e vorba de altceva decât de o sustragere a atenției de la acel lucru. Orice om poate observa acest proces la el însuși. Omul e în stare să-și abată el însuși atenția de la ceea ce se află în fața lui. Cel care are o educație teosofică trebuie să poată face următorul lucru, și atunci va reuși să perceapă corpul eteric. Trebuie să-și abată atenția, prin autosugestie, de la corpul fizic al unui om sau al unui animal. Dacă ochiul său spiritual e deja deschis, nu se va întâmpla ca în locul unde a fost corpul fizic să nu vadă nimic, ci el va vedea acel spațiu umplut cu anumite imagini colorate, foarte precis determinate. Bineînțeles, o asemenea experiență trebuie făcută numai cu cea mai mare prudență, fiindcă în acest domeniu pot să apară tot felul de iluzii. Dar acela care știe cu câtă prudență, cu câtă exactitate care depășește orice precizie științifică, e practicată tocmai cercetarea teosofică, acela știe despre ce este vorba. Spațiul e plin de imagini luminoase. Acesta e corpul eteric sau dublul. Această imagine luminoasă apare într-o culoare ce nu există în spectrul nostru obișnuit, cuprins între infraroșu și ultraviolet. Ea seamănă întru câtva culorii pe care o are floarea de piersic. Aceasta e culoarea în care ni se înfățișează dublul corporal eteric. Un asemenea dublu corporal eteric întâlniți la orice plantă, la orice animal, într-un cuvânt, la orice ființă vie. El este expresia sensibilă exterioară pentru ceea ce naturalistul presimte astăzi din nou, pentru ceea ce numim forță de viață. Am arătat prin aceasta care este a doua parte constitutivă a trupului fizic uman.
Trupul fizic mai are însă și o a treia parte constitutivă. Eu am numit-o trup sufletesc. Vă puteți face o imagine despre ea dacă vă gândiți că nu orice corp care trăiește, poate și simți. Nu mă pot lansa în disputa din jurul întrebării dacă și planta poate simți, aceasta este o altă problemă. Dumneavoastră trebuie să reflectați la ceea ce se numește, în sensul grosier al cuvântului, a avea simțire. Noi vrem să vedem ce anume deosebește, în acest fel, planta de animal. Întocmai cum planta se deosebește de piatră prin dublul corporal eteric, tot așa trupul animalului, în calitatea lui de trup înzestrat cu simțire, se deosebește, la rândul lui, de simplul corp vegetal. Iar ceea ce, în corpul animalului, depășește simpla creștere și reproducere, ceea ce face posibilă apariția senzației, e numit de noi corp sufletesc. Trupul fizic, trupul eteric și trupul sufletesc, purtător al vieții de simțire, constituie numai latura exterioară a omului și animalului. Prin aceasta, am observat ceea ce trăiește în spațiu. Vine acuma însă ceea ce trăiește în interior, ceea ce noi numim sine capabilă de simțire. Ochiul are o senzație și o trimite acolo unde sufletul poate percepe acea senzație.
Vom găsi trecerea de la trupesc la sufletesc dacă ne înălțăm de la trupul sufletesc la suflet, la partea constitutivă cea mai de jos a sufletului, numită suflet al senzației. Un suflet al senzației are și animalul, fiindcă și el transformă în viață interioară, în viață sufletească, în senzații, ceea ce-i pregătește corpul pentru simțire, ceea ce-i pregătește sufletul. Numai că atunci când percepem prin clarvederea sufletească nu putem percepe separat corpul sufletesc și sufletul senzației. Ele sunt, ca să spunem așa, unul într-altul, și formează un tot unitar. Ceea ce constituie aici un tot poate fi comparat, în mod grosier – corpul sufletesc ca înveliș exterior și sufletul senzației ascuns în el – cu sabia vârâtă în teacă. Percepției sufletești acestea două i se înfățișează ca un întreg și acesta e numit în teosofie kama-rupa sau trup astral. Partea constitutivă cea mai de sus a corpului fizic și partea componentă cea mai de jos a sufletului formează un întreg și e numit în literatura teosofică trup astral. Cea de-a doua parte constitutivă a sufletului e aceea care cuprinde memoria și rațiunea inferioară. Partea constitutivă cea mai de sus e aceea care conține, în înțelesul propriu al cuvântului, conștiența. Deci, sufletul are trei părți constitutive, la fel ca și trupul. După cum trupul e format din corpul fizic, dublul eteric și corpul sufletesc sau astral, sufletul e format din sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Poate să-și formeze o idee justă despre toate acestea numai acela care, își dezvoltă, prin metodele spiritual-științifice, facultățile ce duc la o clarvedere reală. Ceea ce simțim sub influența lucrurilor din exterior ține de sufletul senzației. Iar ceea ce numim sentiment, sentiment de iubire, de ură, dorință și, de asemenea, sentiment de simpatie și antipatie, toate acestea țin de cea de-a doua parte constitutivă a sufletului, de sufletul rațiunii, kama-manas. A treia parte constitutivă, sufletul conștienței, e ceea ce omul poate observa numai într-un singur punct. De obicei, copilul are numai conștiența despre primele două părți constitutive ale sufletului. El trăiește numai în cele două părți constitutive sufletești pe care le-am numit sufletul senzației și sufletul rațiunii, dar nu trăiește încă și în sufletul conștienței. Omul începe să trăiască în sufletul conștienței de-abia spre sfârșitul copilăriei sale și apoi acest suflet al conștienței devine suflet al conștienței de sine.
Oamenii care știu să-și observe în mod subtil propria viață privesc acest moment din viața lor ca pe ceva deosebit de important. Îl găsiți descris în autobiografia lui Jean Paul [Nota 15], când el devine conștient de sinea lui interioară. „Nu voi uita niciodată acel fenomen pe care încă nu l-am povestit nimănui, când am asistat la nașterea propriei mele conștiențe de sine, și despre care știu să spun precis când și unde s-a petrecut. Într-o dimineață, pe când eram încă un băiețel foarte mic, stăteam în pragul casei și priveam în stânga spre magazia de lemne, când deodată viziunea lăuntrică: eu sunt un Eu, a trecut ca un fulger din cer pe dinaintea mea și a rămas, de atunci, strălucind mereu. În acel moment, Eul meu se văzuse pe sine pentru prima dată și pentru totdeauna. E greu de presupus că ar fi vorba aici de niște amăgiri ale memoriei, fiindcă nici o relatare străină nu s-a putut amesteca într-o întâmplare petrecută numai în sanctuarul cel mai sfânt și mai ascuns al omului, care numai prin ineditul ei a putut face să se păstreze în amintire niște împrejurări atât de banale ca acelea amintite.” Prin aceasta, am prezentat formațiunea cea mai de sus a sufletului, așa cum trăiește ea în om. Pentru cel al cărui ochi spiritual s-a deschis, cele trei părți constitutive ale sufletului se înfățișează cu adevărat și sub formă de percepție exterioară. La fel ca dublul corporal eteric, și cele trei trepte, cele trei părți constitutive ale sufletului, se oferă în mod real percepției sufletești exterioare. Am spus deja că, în cadrul percepției, trupul astral nu poate fi niciodată despărțit de trupul sufletesc. Dar această parte mai înaltă a ființei umane, sufletul, se exprimă sub forma a ceea ce literatura teosofică desemnează drept așa-zisa aură. Cine vrea să ia cunoștință de ea prin percepție directă, trebuie să învețe s-o vadă. Aura e formată din trei părți. Părțile ei se află una într-alta, ca trei formațiuni ovale de ceață, care înconjoară și învăluie forma umană. Ea strălucește în cele mai diferite culori, care nu-și pot găsi un termen de comparație exterioară decât în ceea ce numim spectru. În aceste culori, care în octava superioară trec, la rândul lor, în roșu și violet, strălucește în cele mai diferite feluri ceea ce numim aură. În aură, omul e cuibărit ca într-un nor, și în acest nor își găsește expresia ceea ce trăiește în sufletul uman drept dorință, pasiune, instincte. Întregul organism de simțire al omului își găsește expresia în minunatul joc de culori al aurei. Această aură tripartită e sufletul omului. E sufletul omului, când îl percepem în mod obiectiv. În mod subiectiv îl poate percepe oricine: Fiecare om simte și dorește și are pasiuni. El le trăiește la fel cum trăiește digestia și respirația. Dar, de regulă, școala de psihologie exterioară obișnuită descrie numai ceea ce eu am numit trup sufletesc, sau ea mai descrie, cel mult, și forma de manifestare exterioară a vieții sufletești, nu însă și ceea ce teosofia înțelege prin suflet. Ceea ce teosofia înțelege prin suflet este o realitate obiectivă. Dar, de regulă, ne putem referi la el numai așa cum a făcut Fichte, când a atras atenția asupra faptului că în această lume există trăiri superioare, față de care omul care nu poate să perceapă decât pe cale fizică seamănă cu un orb din naștere.
Am descris astfel cele trei părți constitutive ale corpului fizic uman și cele trei părți constitutive ale sufletului uman. Dar, dat fiind faptul că prin cea de-a treia parte a sa, corpul fizic constituie o unitate împreună cu partea constitutivă (cea mai de jos) a sufletului uman, avem, în primă instanță, două părți constitutive, plus una plus alte două, așadar, cinci: trup fizic, trup eteric, trup sufletesc, suflet al rațiunii, suflet al conștienței, în care se aprinde lumina Eului. În aură, acest eu este un punct foarte interesant. Într-un anumit loc, Eul devine perceptibil. Găsiți în interiorul ovalului exterior un loc demn de toată luarea aminte, pâlpâind în albastru sau licărind în albastru, tot de formă ovală. De fapt, e ca și cum ați vedea flacăra unei lumânări, dar cu diferența dintre culorile astrale și cele fizice e ca și cum în flacăra lumânării ați vedea la mijloc albastrul. Este Eul, pe care-l percepeți în cadrul aurei. Și acesta e un lucru foarte interesant. Oricât de mult ar fi evoluat un om, oricât de mult și-ar fi dezvoltat facultățile de clarvedere, în acest loc el vede, în primă instanță, acest corp albastru al Eului, acest corp-nimic albastru. Acesta e un sanctuar acoperit cu un văl, și pentru clarvăzător. Nimeni nu poate privi în intimitatea Eului propriu-zis al altcuiva. Chiar și pentru acela care și-a dezvoltat simțurile sufletești, aceasta rămâne, în primă instanță, o taină. Numai în interiorul acestui loc irizând în albastru prind să strălucească lucrurile nou cucerite. E o nouă formațiune asemănătoare unei flăcări, care strălucește în centrul flăcării albastre. Aceasta e cea de-a treia parte constitutivă a entității umane: spiritul. Dar acest spirit e format și el din trei părți constitutive, la fel ca și celelalte părți constitutive ale omului. Filosofia orientală le numește: manas, buddhi și atma. Aceste trei părți constitutive sunt dezvoltate la omul actual în așa fel încât, de fapt, numai partea cea mai de jos, sinea spirituală – aceasta este traducerea corectă a cuvântului manas – e dezvoltată, ca germene, la omul actual care gândește. Acest manas este legat de cea mai de sus parte constitutivă a sufletului, exact la fel de strâns ca și sufletul senzației de corpul sufletesc, astfel încât, din nou, partea constitutivă cea mai înaltă a sufletului și partea constitutivă cea mai de jos a spiritului formează o unitate, pentru că nu le poți distinge unul de celălalt. În aură vezi, pur și simplu, cea mai înaltă parte constitutivă a sufletului în centrul acelui loc ce irizează în albastru, acolo unde își are sediul Eul, și vezi strălucind, în interiorul Eului, spiritul. Astăzi, spiritul e dezvoltat în oameni până pe treapta de manas. Celelalte părți mai înalte, buddhi și atma – spiritul vieții și omul spirit – sunt dezvoltate numai ca germeni, și vom vedea cum se vor dezvolta în viitor în conferințele următoare, când vom vorbi despre reîncarnare și karmă.
Acestea sunt părțile legate între ele, formațiunea cea mai înaltă a sufletului și formațiunea cea mai de jos a spiritului. Ceea ce nu poate fi observat separat e denumit în literatura teosofică, pur și simplu, manas. Cele două formațiuni supreme, buddhi și atma, sunt ființa cea mai profundă a omului, sunt spiritul uman nemuritor. Avem, așadar, de trei ori câte trei părți constitutive ale entității umane, dintre care a treia e legată de a patra, formând o unitate, și tot așa a șasea cu a șaptea. În acest fel apare în structura umană vestitul sau, poate, rău famatul număr șapte, despre care aveți prilejul să citiți atât de des. În realitate, omul e format din trup, suflet și spirit, iar fiecare parte constitutivă, la rândul său, din alte trei părți constitutive; dintre acestea, de două ori câte două părți constitutive sunt legate, formând o unitate, în felul acesta numărul nouă reducându-se la șapte. Omul trăiește, în primă instanță, a doua serie de câte trei părți constitutive. El nu le poate percepe cu simțurile exterioare. Am arătat deja în conferința introductivă că literatura teosofică nu oferă doar o descriere a diferitelor regiuni ale vieții, ci indică și mijloacele și căile prin care omul se poate înălța până la metodele care-i dau posibilitatea de a percepe el însuși toate acestea. Numai că, la fel cum omul de știință trebuie să învețe cum se folosește microscopul, dacă vrea să privească în intimitatea naturii fizice, tot așa, pentru a ajunge la o percepere veritabilă a celor descrise aici, e necesară o anumită dezvoltare spirituală. Oricine poate cunoaște toate acestea; ele nu sunt un bun al câtorva privilegiați, ci un bun comun al tuturor. Aceia care s-au străduit intens să pună în aplicare îndrumările primite din partea Societății Teosofice, și care au ajuns ei înșiși la percepții în aceste regiuni, vă pot povesti experiențele lor. Ei nu le privesc altfel decât privește un explorator al Africii impresiile pe care le-a avut acolo. Autenticitatea acestora nu poate fi verificată dacă nu mergi tu însuți acolo. Numai că, în general, metodele indicate nu sunt luate destul de mult în serios. Dacă cineva ar aplica în mod real și cu seriozitate ceea ce am spus în ultimul capitol al cărții mele Teosofie [Nota 16], el ar putea ajunge deja foarte departe în observarea regiunilor superioare ale spiritului uman.
Cel care-și poate face o imagine teosofică despre lume va înțelege multe dintre lucrurile pe care în cursul obișnuit al vieții nu le-a putut înțelege. Deja întregi domenii din activitatea lui Goethe nu le puteți înțelege dacă nu aveți cunoștințe de teosofie. Reflecțiile lui Goethe despre lumea vegetală le înțelege numai acela care știe cât de cât ce numește Goethe procese de viață sau metamorfoza plantelor. Faptul că Goethe a fost teosof reiese dintr-o scriere „ascunsă” care e prezentă, ce-i drept, în orice ediție a operelor sale, dar care e cel mai puțin citită: «Basmul despre șarpele cel verde și frumoasa Floare de Crin». Acesta conține întreaga teosofie, dar sub forma în care au fost comunicate dintotdeauna adevărurile teosofice. Numai de la întemeierea Societății Teosofice încoace ele au ajuns să fie prezentate în mod exterior; înainte, ele nu puteau fi prezentate decât în mod simbolic. «Basmul» [Nota 17] e o astfel de expunere simbolică a învățăturii teosofice. În Leipzig a dobândit Goethe facultatea de a privi în acea lume la care ne referim aici, și anume, într-un mod destul de profund. Unele lucruri din «Faust» ne arată că Goethe făcea parte dintre teosofii inițiați. Unele pasaje din Goethe sunt un fel de profesiune de credință a unui teosof. Aș vrea să închei conferința de astăzi prin niște cuvinte ale lui Goethe care ar putea sta ca un motto deasupra acestei conferințe, pentru că ele spun, în linii mari și într-un stil lapidar, că lumea nu e numai natură fizică, ci și entitate sufletească și spirituală. Și Goethe afirmă că lumea e o entitate spirituală acolo unde-l pune pe Spiritul Pământului să rostească acele cuvinte care ne permit să recunoaștem că în întreaga lume urzește viață spirituală:
